IONA

MARIN SORESCU
Dramaturgia postbelică are variate forme de manifestare reluând formule consacrate de teatrul
interbelic sau experimentând altele noi.
Marin Sorescu se impune în literatura contemporană prin poezie aducând şi în domeniul dramaturgiei
elemente specifice lirismului. Formula dramatică soresciană este aceea a teatrului metaforic sau a parabolei,
majoritatea pieselor având structură alegorică şi o profundă semnificaţie filozofică.
Opera sa cea mai cunoscută o constituie trilogia “Setea muntelui de sare”, titlul semnificând căutarea
perpetuă a absolutului. În această trilogie este inclusă şi piesa “Iona” alături de “Paracliserul” şi “Matca”,
parabole dramatice având ca punct de plecare, mituri universale, autohtone şi biblice (mitul lui Iona, profetul
din Vechiul Testament, mitul Meşterului Manole în “Paracliserul”, şi mitul potopului (“Matca”). Sorescu
demitizează marile teme literare şi filozofice, abordând probleme grave într-un stil familiar, cu umor, ironie,
cultivând paradoxul şi simbolul.
Drama “Iona” subintitulată de autor “Tragedie în 4 acte” a fost publicată în 1968, în revista
“Luceafărul” şi s-a jucat pe marile scene ale lumii, bucurându-se de un succes enorm.
Drama este specia genului dramatic, în proză sau în versuri care dezvoltă un conflict puternic între
date contradictorii ale realităţii create, având un final grav, care îndeamnă la meditaţie. Drama “Iona” se
încadrează în neomoderism pentru că este o dramă cu textură ideatică profundă, se fundamentează pe un mit
adaptat omului modern, o conştiinţă dilematică. Dezvoltă tipologia însinguratului, inadaptat la realitatea
căreia îi aparţine, redă frământările lăuntrice ale conştiinţei prim tehnica solilocviului, îmbinând motivul
dublului,cu cel al sorţii schimbătoare şi al timpului; conflictul principal se petrece în planul conştiinţei.
Drama lui Sorescu are drept sursă de inspiraţie mitul biblic al lui Iona. Personajului mitic i se
încredinţase misiunea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive. Copleşit de povara misiunii
acesta fuge îmbarcându-se pe o corabie, dar Domnul îl pedepseşte şi trimite o furtună puternică, ceea ce îi
determină pe corăbieri să-l arunce pe intrus, pentru a potoli urgia. Iona este înghiţit de un monstru marin, în
pântecele căruia petrece trei zile şi trei nopţi, după care este iertat de Dumnezeu, care porunceşte monstrului
să îl elibereze pe uscat.
Sorescu adaptează valenţele mitului la problematica omului modern corelându-l cu latura existenţială
a destinului omenirii, autorul afirmând “Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu……Cel care trăieşte în
Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite, Iona este omul în condiţia lui
umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”.
Tema: sigurătatea, efortul de aflare a sinelui, revoltă în faţa destinului, raport dintre libertate –
necesitate.
Titlul este un substantiv propriu care desemnează personajul principal, nume preluat din
Biblie.Dramaturgul are însă certitudinea că “ în vreo limbă veche” “io” înseamnă “eu”, devenind simbolic
şi reprezentând individul în general.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, are un sigur personaj şi doi figuranţi, Pescarul I şi Pescarul II.
Modul de expunere este solilocviul numit şi monolog dialogat în care individul vorbeşte cu dublul său.
Autorul intervine în mod direct în didascalii , oferind explicaţii asupra problematicii piesei. Drama începe cu

1
indicaţii scenice referioare la natura personajului “Ca orice om foarte sigur, Iona vorbeşte tare cu sine
însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde se dedublează şi se strânge” după cerinţele vieţii sale interioare.
Începutul se axează pe dorinţa personajului de a-şi auzi ecoul, în timp ce îşi strigă numele, din nevoia
acerbă de a comunica. Motivul dublului, ca unic partener de dialog, derivă din cel al singurătăţii. Tragedia ca
specie, presupune existenţa unui hybris (mândrie nemăsurată a unui individ , supraapreciere a forţei şi
libertăţii sale, în confruntarea cu destinul, considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic). Personajul
ispăşeşte un păcat de care nu se face în mod direct vinovat, angajându-se într-un conflict cu forţe superioare.
Tragismul hybrisului are ca efect chatarsisul. Personajul este învins, dar triumful stă în luptă, în îndrăzneala
în afirmarea unor idealuri, unor valori umane. Tragedia, după Aristotel, trezeşte milă şi spaimă şi provoacă
prin astfel de trăiri, purificarea emoţiilor, înălţarea spirituală.
Decorul este redus la minimum, sugerat plastic chiar de autor în didascalii sumare care au de
asemenea valenţe metaforice. Marea este sugerată scenografic prin cercuri trase cu creta pe podea.
În tabloul I, Iona, pescarul este surprins unei actvităţi cotidiene, pescuind şi încercând să pridă
peştele cel mare, peştele visat, fără să ştie că se află în gura unui peşte uriaş care stă să-l înghită. Marea
semnifică aspiraţia libertăţii dar şi iluzia. Iona este acum dominat de existenţa biologică, un om al acţiunii,
subliniindu-se caracterul repetitiv şi monoton al vieţii ancorate în real, în concret, în lupta pentru
supraviţuire. Îşi invidiază copii că pot visa marea fără peşte. Meditează:” Apa asta este plină de nade . Tot
felul de nade frumos colorate”- alegorie referitoare la tentaţiile vieţii, dar şi la idealul pe care fiecare îl caută.
Dar înainte de împlinira aspiraţiilor, „ni s-a terminat apa” cum confirmă simbolic personajul.
Neputând prinde peştele cel mare, Iona pescuieşte dintr-un acvariu pe care şi-l adusese de acasă,
peşti pe care îi aruncă apoi în năvod.
După eşecul pescuitului direct din mare, pescarul fără noroc preferă să prindă peşti dintr-un acvariu.
Chiar dacă au mai fost prinşi o dată, chiar şi peştii captivi trag greu, Iona are sentimentul ratării şi al
incapacităţii de a-şi schimba destinul, fiind constrâns să-şi accepte eşecul, mulţumindu-se cu peştii prinşi de
oameni norocoşi.
Personajul, idealist, compară destinul oamenilor cu cel al peştilor care trec prin nade frumos
colorate. În intenţia de a prinde unul la sfârşitul primului tablou, se conturează intriga, Iona fiind înghiţit de
peştele uriaş, pe a cărui gura se afla când a aruncat năvodul. Intrarea simbolică în burta peştelui este marcată
şi de pierderea identităţii, de identificarea cu peştii, “Noi peştii înotăm”.
Tabloul II conturează desfăşurarea acţiunii şi începe cu motivul captivităţii umane într-un spaţiu
claustrant, asociat cu trecerea implacabilă a timpului.Pentru personaj e târziu fiind predestinat, fără
posibilitatea de a se sustrage.
Teama de necunoscut îl determină să invoce obiecte care aparţin universului familiar „salcâmul din
faţa casei, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile, iar întunericul este asociat morţii, ceea ce îi determină
nevoia de comunicare, Constatarea fermă că nu îi este somn denotă încrederea că firul vieţii continuă,
întrebându-se retoric „de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”, intuind implacabilitatea
destinului fiecăruia. Personajul revine la conştiinţa sinelui, afirmând „sunt înghiţit”. Certificarea condiţiei
sale necesită dovezi palpabile, constatând că poate merge, poate vorbi, neputând păstra tăcerea „de frică”.
Comunicând permanent cu dublul său, Iona îşi exprimă propriul ideal, anume acela de a construi o
bancă de lemn în mijlocul mării, pentru a se putea odihni „pescăruşii mai laşi şi vântul”.

2
 Inventivitatea dar şi naivitatea personajului determină ideea unei creaţii fără utilitate practică.,
folositoare în planul spiritual, defineşte „un locaş de stat cu capul în mâini, în mijlocul sufletului”.
Închis în întuneric, în spaţiul visceral, simbol al infernului, cântând pe melodia prohodului, Iona
devine un Prometeu dornic să ducă în acest univers fără echilibru, nu focul ci un semn al stabilităţii.
Cu un cuţit, Iona spintecă burta peştelui, depăşind prin voinţă, prin efort civilizator, un obstacol şi
iese din întunericul claustrant pentru a constata în tabloul III că se află în burta unui peşte mai mare care-l
înghiţise pe primul. Noua condiţie prezintă drept cadru al acţiunii interiorul Peştelui II care înghiţise Peştele
I care face referire la existenţa umana printr-o sugestie acvatică: „peştele cel mare înghite peştele cel mic Pe
fundal este aşezată o mică moară de vânt, simbol al zădărniciei existenţei umane”. Deşi se află claustrat în
burta peştilor, personajul trăieşte cu speranţa ieşirii din captivitate, printr-o naştere simbolică. Recurge la
analogia dintre propria condiţie şi cea a pruncului din burta mamei care simte nevoia de a comunica cu
ceilalţi copii, nenăscuţi.
Dintr-o dată îşi face apariţia Pescarul I şi Pescarul II cu câte o bârnă în spinare. Ei nu sunt capabili să
comunice dar Iona se bucură de prezenţa lor. Cuprins de o nouă febră a răzvrătirii, cu replica „ Dacă nu
există ferestre ele trebuie inventate”, Iona spintecă abdomenul acestui peşte cu propriile unghii, ieşirea din
peştele 2 semnifică intrarea în peştele 3. Comunicând cu sine, Iona se gândeşte la mama sa, doreşte să-i scrie
un bilet prin care s-o roage să-l nască din nou. Sentimentul acut al eşecului determină dorinţa unei noi
existenţe compensatorii.
Naşterea sa trebuie perpetuată la nesfârşit, generând o mulţime de vieţi. Finalul tabloului al treilea
este dominat de sentimentul spaimei spontane a personajului care se simte privit de o mulţime de ochi, ai
puilor monstrului cei nenăscuţi.
Tabloul al patrulea îl surprinde pe Iona în gura ultimului peşte spintecat. Se bucură de momentul
ieşirii din captivitate, respirând aerul curat din exterior. Iona este singur, cu excepţia câtorva momente când
prin faţa sa trec cei doi pescari muţi purtându-si în continuare bârnele. Privind către zarea îndepărtată
constată că întreg orizontul nu este „decât o burtă de peşte” prelungită la infinit printr-o multitudine de
burţi ca nişte geamuri puse unul lângâ altul. Eliberarea e o iluzie, protagonistul se simte închis între toate
aceste geamuri. Finalul piesei constă în conştientizarea deplină a identităţii: Iona „ eu sunt Iona”. Recurge la
sinucidere spintecându-şi burta cu un cuţit, moartea reprezintă sigura modalitate de evadare. Cuvintele finale
preced tăcerea veşnică :” Răzbim noi cumva la lumină” exprimă încrederea într-o altă dimensiune
existenţială în care va dobândi librtatea spirituală.
Iona, personajul conturat în mod simolic, prezentat direct în didascalii, individul însingurat este
dependent de comunicare. Prima ipostază este de pescar ghinionist care are conştiinţa ratării dar aceasta nu i-
a afectat dârzenia de a pescui în continuare. Nu disperă, îşi păstreaza umorul chiar în ipostaza de individ
captiv, se intalează în anormalitate ca într-un spaţiu firesc şi elaborează soluţii în speranţa unei eliberări.
Personajul se autoiluzionează permanent, este încrezător în capacitatea de a scăpa de captivitate spintecând
burţile peştilor. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată se află înăuntrul
nostru:”trebuie s-o iau în partea cealaltă. E invers”. Iluminarea reprezintă descoperirea sinelui, afirmând
orgolios : „ Eu sunt Iona”. Gestul de a se sinucide este simbolic, personajul se eliberează prin moarte din
temniţa propriului destin. Imaginea concretă a pântecului uriaşului peşte în care este închis Iona sugerează
că, de la naştere şi până la moarte, omul trăieşte succesiv în orizonturi închise, fiind adesori inconştient de
prizonieratul său perpetuu, Sensul parabolei dramatice ar fi: omul este prizonierul condiţiei sale, existenţa

3
umană nu se deschide spre nimic, ci dim potrivă se închide într-o alta; viaţa e o succesiune de lumi ermetice,
străbătute cu disperare de omul mânat de voinţa lui aprigă de libertate.
Piesa Iona aduce o înnoire radicală în dramaturgia românească, prin renuţarea la concretul istoric,
situarea în atemporal, deschiderea spre general uman, rescrierea mitului biblic cu trimiteri spre actualitate,
adptat omului modern, o conştiinţă profundă, dilematică.
Se încadrează în neomodernism şi prezintă un personaj prototip al umanităţii care se eliberează
expansiv de captivitate şi singurătate prin luarea în stăpânire a sinelui.