PSALM

(Tare sunt singur, Doamne, și pieziș)

TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi pe numele său adevărat, Ion N. Theodorescu, este un poet modernist
aparținând perioadei interbelice. Publică prima poezie la 16 ani în revista „ Liga ortodoxă” dar
debutul editorial se produce mult mai târziu în 1927 cu volumul „ Cuvinte potrivite” urmat
apoi de „ Flori mucegai” , „ Cărticică de seară” ,” Mărțișoare”, ”Hore”, „1907- Peisaje”,
„ Una sută poeme”, „Stihuri noi”, „Cântare omului” ș.a.
Lirica existențială este ilustrată de psalmi. Definit ca poet aflat între credință și tăgadă,
un răzvrătit cu ochii ațintiți la cer, Arghezi a inclus în volumul „Cuvinte potrivite” nouă
creații cu titlul de „ Psalm” și unul însoțit de atribut prepozițional „Psalmul de taină”.
Specia liricii religioase, psalmul este la origine un imn de slavă adus Divinității de
către David și Solomon, regii Iudeii din Vechiul Testament. În limba română au fost traduși
de mitropolitul Dosoftei și au constituit sursă de inspirație pentru poezia imnică. În lirica
modernă, psalmul este o specie a poeziei filosofice în care sunt exprimate dilemele
existențiale, raportul om- Divinitate, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume
desacralizată. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui ce glăsuiește în pustiu. Nici un
răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.
Psalmul 3 „Tare sunt singur , Doamne, și pieziș” aparține liricii moderniste
reprezentând o mărturie a unei lupte interioare în căutarea lui Dumnezeu. Experiența
monahală de la Cernica și dilemele omului modern sunt redate în acest „psalm al însingurării
”(Nicolae Balotă), monolog confesiv alcătuit din șapte catrene și un distih, interpretat ca o
stare totală de abandon a omului de către Dumnezeu. Psalmistul se situează în postura
credinciosului care nu se îndoiește de existența forței supreme, ci își acceptă ca pe un dat
firesc condiția inferioară.
Versul inițial constituie o formulare lapidară a temei: singurătatea și dorința de a
stabili o punte de legătură cu divinitatea. Are forma unui monolog adresat prin utilizarea
persoanei a doua și a unei lamentații ce s deschide cu strigătul deznădăjduit al omului măcinat
de conștiința că Dumnezeu l-a dat uitării. Din această înțelegere tragică derivă un acut
sentiment al solitudinii cosmice :tare sunt sigur și al inadaptării „și pieziș”, adică altfel decât
oamenii obișnuiți, semenii săi. Sugestivă este metafora centrală a textului , copacul pribeag,
sigur și străin în spațiul gol al câmpiei. Copacul reproduce comportamentul, gesturile și
apirațiile umane „Țintuit de pământ prin multiple rădăcini, el pare să invoce cu brațele cerul
într=o sforțare de smulgere” (G.Călinescu).
Axis mundi, legătura între pământ si cer, simbolizează dualitatea condiției umane a
poetului, care aparține atât lumii materiale, cât și celei cosmice, spirituale. Simbol al forței
creatoare a omului, copacul realizează legătura terestrului cu spațiile celeste. Vocea poetului
se adresează divinității invocând-o. Arghezi „știe că nu va primi răspuns, dar nu se poate opri
s-o invoce cu atât mai adâncă este drama lui. Și ea izvorâște din neputința de a admite că e
singur în Univers, față-n fața cu un cer deșert și mut.” (N. Manolescu) Metafora copacului se
întregește cu epitetele „fruct amar și cu frunziș țepos și aspru” ce sugerează existența
cotidiană și umilă. Imaginea copacului sterp peste care nu se lasă nici păsările cântătoare nici
omizile este în antiteză cu cea a pomilor de rod cu gustul bun ce poartă semnele
binecuvântării „crâmpeie mici de gingășie” , „nectare roze de dulceață”. Acestea, lui i se
refuză, idee sugerată de verbele: tânjesc, aștept , nu am, nu-mi stau. Opoziția presupune
distincția dintre condiția poetului damnat, inadaptat, însetat de absolut și cea a oamenilor
obișnuiți. Dramatismul însingurării este amplificat cu ajutorul hiperbolei , copacul este
perceput ca un imens candelabru pe ale cărui brațe întinse asemenea unor altare se așază stele,
ca și cum ar sta de strajă la hotarele infinitului.
Singurătatea lipsită de consolare stârnește revolta psalmistului „și te slujesc; dar
Doamne până când”. Interogația retorică exprimă exasperarea celui care servind o absență se
simte frustrat : „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și sânge”.
Reproșul adresat Divinității este golul și uitarea care provoacă răzvrătire.
Ultima secvență, ruga reprezintă nevoia de a primi o alinare o certitudine . Semnul
implorat „un pui de înger” este așteptat să-i aducă iarăși „povața ta mai bună ” nu porunca ce
pretinde ascultare ci sfatul divin.
Psalmii arghezieni au stârnit controverse în ceea ce privește religiozitatea poetului.
Pompilu Marcea îl consideră un poet religios, Nicolae Manolescu a scris un studiu intitulat
„Tudor Arghezi –un poet nereligios”, atrăgând atenția că psalmii arghezieni se aseamănă cu
cei ai lui Iov, deoarece nu sunt prezente lauda și umilința ci revolta și indignarea. Nicolae
Balotă arată că psalmii trebuie priviți din punct de vedere estetic, Arghezii nefiind mistic dar
exprimând un spirit religios. Pentru el Divinitatea, trebuie abordată di perspectivă otologică și
gnoseologică.