Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
1. Încadrare în epocă

Tudor Arghezi (1880-1967) este pseudonimul lui Ion Theodorescu. A debutat la vârsta
de 16 ani în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski. A fost o
personalitate care s-a manifestat în mai multe direcţii: a scris poezie, proză şi dramaturgie. A
desfăşurat o activitate bogată ca traducător, ziarist şi editor de reviste, dintre care cea mai
cunoscută a fost „Bilete de papagal”. În anul 1927, i-a fost publicat primul volum de versuri
intitulat „Cuvinte potrivite”.
Arghezi este un poet modernist, ca și Blaga sau Barbu, aparținînd perioadei interbelice
a literaturii. Deși este revendicat deopotrivă de modernism și tradiționalism, opera sa
prezentând trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin capacitatea sa de a fi
original.
În viziunea lui Arghezi, universul este un spaţiu în care spiritul este captiv, limitele
cunoaşterii find sugerate printr-o serie de simboluri spaţiale de o mare forţă expresivă. În
cazul lui Arghezi, spiritului uman îi sunt închise întotdeauna porţile prin care ar putea avea
acces la marile taine.
Dintre simbolurile spaţiale, seria: chilia, celula şi odaia exprimă în modul cel mai
puternic sentimentul de captivitate şi tragismul unei existenţe condamnate la limitare. O serie
de obiecte cu destinaţie precisă de a închide, de a opri drumul apar frecvente în poezia
argheziană: lacătul, cheia, zăvorul, lanţurile etc. Ele semnifică interdicţia de a trece un prag
fie în sens metafizic, fie în accepţia concretă de legi sociale. Lacătul şi lanţurile sunt simboluri
ale unor piedici în calea cunoaşterii umane, cheile nereuşind niciodată să deschidă poarta prin
care omul ar avea acces la cunoaşterea absolută. Arghezi este însă un luptător, răzvrătirea
fiind una dintre trăsăturile esenţiale ale sufletului său.
Tudor Arghezi aduce o schimbare fundamentală în limbajul românesc. El conferă
drept de cetăţenie în ţara poeziei tuturor cuvintelor, considerând că printre acestea nu trebuie
să existe „regi” şi „robi”. Poetul consideră că fiecare cuvânt are o existenţă proprie, o istorie,
are deci formă, culoare şi miros. El creează un univers poetic original folosind „cuvinte cu
râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte
metal, cuvinte cer”.
Poetul nu mai acceptă convenţia literară de până la el, introducând elemente de noutate
nu numai în domeniul lexicului, ci şi în sintaxă şi în topică. Datorită asocierilor neaşteptate ale
cuvintelor, apare în creaţia argheziană cu o frecvenţă foarte mare oximoronul.
Originalitatea lui Arghezi constă în renunţarea la cuvintele plăcute ca sonoritate şi ca
formă, căutând frumosul în stratul de adâncime al cuvintelor considerate până la el a fi
nepoetice.
 2. Încadrare în curentul literar: modernismul

Modernismul este un curent literar, manifestat în perioada interbelică, ale cărui

trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al
revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea
de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
În ceea ce privește poezia, se propun următoarele:
 crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și
înlăturarea totală a obiectiviății;
 ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei;
 inovația formală prin renunțarea la prozodia tradițională.

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială Stihurile de acum.

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate, Când mi s-a tocit unghia îngerească
Cu puterile neajutate Am lăsat-o să crească
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Şi nu mi-a crescut -
Care au lucrat împrejurul Sau nu o mai am cunoscut.
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an, Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Stihuri de groapă, Şi mă durea mâna ca o ghiară
De sete de apă Neputincioasă să se strângă
Şi de foame de scrum, Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă.

3. Apariție. Încadrare în volum. Temă

Apariţia volumului „Flori de mucigai” în 1931 este consecinţa unei experienţe de
viaţă: perioada de detenţie (1918-1919) la închisoarea Văcăreşti, din motive politice. Pornind
de la acest fapt din biografia argheziană, ia naştere un univers care prezintă suflete uitate de
oameni şi de divinitate, o lume a păcatului şi a ispăşirii. Artistul are însă speranţa că există
frumuseţe şi omenie chiar şi în ceea ce e urât, că în orice mediu social corupt se află o fărâmă
de omenie şi spiritualitate.
În ceea ce priveşte exprimarea poetică, se remarcă influenţa poetului francez Charles
Baudelaire, autorul volumului „Florile răului” şi întemeietorul esteticii urâtului în literatura
universală.
Poezia aşezată în fruntea volumului care descrie mediul social al închisorii este
sugestiv intitulată „Flori de mucigai” şi marchează o înnoire a limbajului, un mod original de
a scrie. Textul este o artă poetică, fiind o confesiune care deschide volumul și avertizează
cititorul că versurile ce vor urma sunt rodul trudei omenești.
 4. Semnificația titlului
Poemul este o artă poetică (specie literară în care se evidențiază un ansamblu de
trăsături ce compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers
și despre misiunea artei sale), iar titlul poeziei omonim cu cel al volumului este un oximoron
datorită alăturării cuvântului „flori”, simbol al frumosului, al vieţii cu „mucigai”, ce
simbolizează urâtul, degradarea şi moartea. Florile sunt fărâma de frumusețe a sufletului celui
condamnat pentru o anumită vină să trăiască în vecinătatea descompunerii și a morții.

5. Structură și semnificații
„Flori de mucigai” are două unităţi strofice inegale, care pot fi structurate în patru
secvenţe lirice.

I: Poezia debutează cu pronumele personal „le”, care se referă la versuri, continuând

cu verbul de persoana I: „am scris”, marcă a prezenţei eului liric în text. Scrisul „cu unghia pe
tencuială” este o dovadă a dorinţei de a crea, de a lăsa mărturie urmaşilor, dar exprimă şi un
efort imens dus până la sacrificiu. Întunericul, singurătatea şi firida goală constituie un mediu
prielnic pentru meditaţie. Versurile acestea sunt rodul propriei munci, pentru că divinitatea a
părăsit creatorul, iar puterile sunt neajutate, căci taurul, leul (simboluri ale puterii) şi vulturul
(simbol al aspiraţiei spre absolut), care „au lucrat împrejurul” evangheliştilor Luca, Marcu şi
Ioan, nu pot pătrunde în mediul viciat al închisorii.

II: Versurile izvorâte din propriul suflet şi consemnate cu sacrificii sunt „stihuri fără
an” (general valabile), „stihuri de groapă” (prevestesc moartea), „de sete de apă” (dorinţa de
viaţă) şi „de foame de scrum” (dorinţa de a prezenta o lume marginalizată şi nefolositoare, ca
și scrumul). Setea şi foamea depăşesc biologicul, referindu-se la setea de cunoaştere şi la
foamea de absolut.

III: Epitetul metaforic „unghia îngerească” sugerează capacitatea de a scrie pe baza

inspiraţiei divine. Ea este tocită, cu toate că există o speranţă arzătoare de regenerare deşartă
sau nici măcar eul liric nu mai are cunoştinţă că Dumnezeu îi va trimite binecuvântarea Sa:
„Şi nu a mai crescut - / Sau nu o am mai cunoscut”.

IV: Debutează cu o constatare aparent detaşată: „era întuneric”. Întunericul din

interior (din încăpere, dar şi din suflet) ascunde aspiraţia către lumină, către cunoaştere şi
eliberare spirituală. El contrastează cu ploaia aflată „departe, afară”, într-o zonă interzisă spre
care se concentrează dorinţa celui închis. Creatorul îşi urmează menirea, chiar dacă acest fapt
înseamnă sacrificiu: „Şi mă durea mâna ca o ghiară”, folosindu-se de „unghiile de la mâna
stângă”, ce echivalează cu renunţarea conştientă la ajutorul divin şi adoptarea celeilalte
soluţii: pactul cu forţele răului, cu lumea păcatului din închisoare.