Iona

Comentariu Iona de Marin Sorescu + caracterizare Iona

Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este piesa de debut a
autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.

„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care
înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu
întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.

Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică a
căutării spirituale a individului, alcătuită sub forma unui monolog dialogat, care cultivă alegoria şi
metafora.

Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu propriul destin. Textul
este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu îi dă o altă semnificaţie.

Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Eroul lui
Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând posibilitatea eliberării, chiar dacă el nu a
săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola dramatică încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia
tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi
nu o va afla niciodată.

Structura textului dramatic

Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior, iar în tablourile
doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a ajuta la
clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.

Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte să prindă peştele
cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind sătul de „fâţele” prinse până
atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte ale vieţii.
Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu sine un
acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată, ceea ce semnifică
amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite.

Finalul primului tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.

În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind
expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice,
exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă.

Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi dă speranţa că poate scăpa,
ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă
mă sinucid?”.

În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul
mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în
mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său, Peştele I. Eroul are
acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al donquijotismului.

Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în spate câte o bârnă,
simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi pună întrebări şi fără să caute
motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria conştiinţă.

În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-1 privesc
pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi născut.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând acum alt aer. Dornic de
comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în
spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii
captive în lumea îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă
de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare,
sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate.
Şi deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit, dar nu
renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi,
care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Mitul
labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a
piesei.

Concluzie.

„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin renunţarea la
distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în
planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul românesc