Cuvinte stricate T.

Arghezi

Poezia „Cuvinte stricate” a fost publicată pentru prima dată în volumul intitulat
„Mărțișoare”, apărut în anul 1936. Opera este o artă poetică modernă, întrucât înfățișează concepția
artistului despre procesul de creație, precum și despre sensul artei.

Compus, din punct de vedere morfologic, dintr-un substantiv comun („cuvinte”) și un adjectiv
provenit din verb la participiu („stricate”), titlul poeziei face referire la refuzul cuvintelor banale,
considerate de către majoritatea oamenilor a fi „frumoase”. Astfel, Arghezi, un promotor al esteticii
urâtului în poezia românească, își declară predilecția pentru exprimarea originală, precum și pentru
valorificarea „frumosului” din cuvintele aparent „stricate”.

Tema: Întrucât poezia „Cuvinte stricate” este creația, alături de rolul poetului în procesul creativ.

Poetul apare ca un proprietar al cuvintelor care par sa nu-i dea ascultare si pe care el nu le mai
poate controla. Neputinta autorului de a crea pe baza cuvintelor este evidentiata in versurile poeziei
„Toate/ Cuvintele mele sunt intortochiate/ Si s-au imbatat [] Au vrut sa alerge si sa joace,/ Dar betia le-a
pravalit incoace.”

Betia cuvintelor semnifica starea de haos, confuzie si nepotrivire intre mesajul poetic si
exprimare. Degradarea ideilor poetice este redata prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul pe care
poetul ar dori sa-l atinga este sugerat de „martisor” si „roade”.

Nemultumirea creatorului fata de propria neputinta se imbina cu dorinta de a-si recapata

puterea creatoare. Solutia pe care poetul o gaseste in final o reprezinta igorarea cuvintelor sau
ordonarea acestora printr-o atitudine indiferenta: „Cuvintele sa nu mi le mai dezmierzi,/ Sa nu le mai
spuie agale/ Buzele tale./ Sa nu le mai cante cumva/ Vocea ta/ Si pe cobza destele./ Huleste-le!”.