O scrisoare pierduta

de Ion Luca Caragiale

OPERĂ

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L.

Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului

dramatic. Opera este o comedie de moravuri ce satirizează aspecte ale societății

contemporane autorului, fiind inspirată din alegerile electorale din 1883.

ÎNCADRARE

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea

unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit.

Personajele comice aparțin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului

fiind contrastul dintre aparență și esență.

Fiind un text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind

intervențiile directe ale autorului în piesă (didascaliile/notațiile autorului),

compoziția în patru acte alcătuite din scene și replici, dialogul și monologul ca

moduri de expunere, limitarea acțiunii în timp și spațiu.

Comedia aparține realismului clasic. Principiile promovate de societatea culturală

“Junimea” și estetica realismului se regăsesc în:

- critica formelor fără fond și a politicienilor corupți,

- satirizarea unor aspecte sociale,

- spiritul de observație acut,

- veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,

- individualizarea “caracterelor” prin limbaj.

Țin de clasicism:

- echilibrul compozițional

- generalitatea situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, canalia,

încornoratul, cocheta etc)

“O scrisoare pierdută” înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în

contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de

familie (triunghiul conjugal Zoe - Trahanache - Tipătescu) a unor politicieni

corupți.

TEMĂ

Tema comediei constă în satirizarea vieții socio-politice dintr-un oraș de provincie

în circumstanțele tensionate ale alegerii unui deputat la sfârșitul secolului al

XIX-lea.

TITLU

Titlul piesei reliefează intriga, sugerând – prin substantivul cu articol nehotărât –

faptul că acea „scrisoare pierdută” este doar unul dintre multele mijloace de

şantaj în lupta politică. Prin repetarea situaţiei scenice (apariţia unei scrisori

similare care determină numirea „de la centru” a lui Dandanache), scrisoarea de

dragoste trecută prin mai multe mâini devine atât simbol al corupţiei şi

compromisului, cât şi al depersonalizării individului într-o lume în care până şi

sentimentele (iubirea, onoarea, prietenia etc.) ajung „obiect de negociere”.

COMPOZIȚIE

Compoziţional, capodopera comediei româneşti este alcătuită cu o desăvârşită

artă a construcţiei clasice. Cele patru acte (cu 9, 14, 7 şi, respectiv, 14 scene)

aduc în scenă mereu mai multe personaje, sugerând astfel sporirea tensiunii şi a

agitaţiei provocate de evenimentul politic şi, mai ales, de întâmplarea aparent

neînsemnată a pierderii unei scrisori de dragoste.

Formula dramatică se bazează pe structuri tradiţionale: succesiune cronologică,

tehnica acumulării situaţiilor (tehnica „bulgărelui de zăpadă”), a înlănţuirii

evenimentelor. Structurile moderne se reflectă în simetria situaţiei scenice

(repetarea „istoriei” scrisorii pierdute) ori instalarea „ex abrupto" a unui conflict

care nu se rezolvă decât temporar în final, sau o situaţie-intrigă care sa consumat

înainte de ridicarea cortinei şi este reconstituită din replicile personajelor pe un

traseu invers cronologic (relatarea lui Pristanda, a lui Trahanache şi a lui Zoe şi,

în finalul primului act, relatarea Cetăţeanului turmentat, cel care găsise

scrisoarea)

COORDONATE

Acțiunea se petrece într-o durată limitată, care amintește de regula unităţii de

timp din teatrul antic. Evenimentele din primele trei acte se aglomerează într-o

singură zi (vineri, 11 mai 1883), cea a desemnării candidatului. Actul final mută

acţiunea peste două zile (duminică), în momentul încheierii alegerilor, al

desemnării câştigătorului şi al sărbătoririi publice a acestuia. Precizarea iniţială a

dramaturgului “În capitala unui județ de munte, în zilele noastre” orientează

așteptările cititorului către o lume românească eternă și asigură actualitatea

subiectului în orice epocă. Criticul Nicolae Manolescu afirmă: “Politicul are

universalitatea lui și nu pretinde glose de subsol ca să fie inteligibil după decenii”.

De altfel, realismul comediei, pe care și Maiorescu îl sesiza la vremea publicării

ei, impune caracterul reprezentativ al situațiilor de viață ilustrate

ACȚIUNE + SECVENȚE

Acțiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care nu modifică nimic

în mod esențial, ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea

scrisorii).

Actul I, care îl are ca personaj de referinţă pe Ştefan Tipătescu, prefectul

judeţului, debutează cu evidenţierea situaţiei conflictuale. Pierderea scrisorii de

amor s-a produs înaintea începerii comediei, expozițiunea (existența triunghiul

conjugal și a conflictului de interese dintre două grupuri politice) și intriga

reconstituindu-se din replicile personajelor. Incipitul de tip „ex abrupto” propune o

situaţie scenică frecventă în teatrul lui Caragiale – citirea ziarului (Tipătescu, puţin

agitat, se plimbă cu Răcnetul Carpaţilor în mână; e în haine de odaie; Pristanda

în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie). Lectura articolului incriminator pe

care Caţavencu l-a publicat în ziarul său, “Răcnetul Carpaţilor”, pune în evidenţă

lupta pentru putere în care sunt antrenaţi cei care conduc judeţul (gruparea lui

Tipătescu şi Trahanache) şi cei care râvnesc să acceadă în sfera puterii

(Caţavencu, Ionescu, Popescu, „dăscălimea”). Venirea lui Trahanache cu vestea

deținerii scrisorii de amor de către adversarul lor politic declanșează conflictul

dramatic principal.

Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, scenă semnificativă

pentru tema comediei. Cu o zi înaintea alegerilor, Trahanache, Farfuridi și

Brânzovenescu consultă listele electorale, gândindu-se cum ar putea să obțină

mai multe voturi, evident prin constrângeri sau falsuri. Stereotipia gesturilor, a

reacţiilor şi a limbajului lor dezvăluie obtuzitatea şi ignoranţa oamenilor politici ai

urbei. În contrast, Caţavencu va apărea ca o prezenţă dinamică, plină de

temperament şi de voinţă. Arestat ilegal din porunca prefectului, Caţavencu este

eliberat la decizia lui Zoe şi invitat să negocieze. El refuză cu tenacitate orice

ofertă a lui Tipătescu (moşia Zăvoiul, postul de primar, funcţia de avocat al

statului etc.), iar negocierea reliefează duplicitatea personajelor.

În cele din urmă, la insistenţele lui Zoe, care uzează de toate „armele”

persuasiunii feminine, prefectul acceptă să sprijine candidatura lui Caţavencu.

Numai că, printr-o răsturnare de situaţie (tipică teatrului clasic), conflictul se

acutizează brusc prin apariţia „depeşei de la centru” în care se solicită

desemnarea lui Agamiţă Dandanache.

În actul III, în sala mare au loc discursurile candidaților Farfuridi și Cațavencu la

întrunirea electorală, constituind un alt episod ce valorifică tema comediei. Cei

doi candidați încearcă să convingă audiența, reușind, de fapt, să evidențieze

superficialitatea lor intelectuală. Discursul lui Farfuridi este mereu întrerupt de

simpatizanții lui Cațavencu, în special din cauza ideilor enunțate, prin care se

ilustrează magistral comicul de limbaj al piesei, în timp ce al contracandidatului

ilustrează demagogia personajului, fundamentată pe lipsa de cultură. Cuvântarea

sa se remarcă prin formulări lacrimogene și patriote, dar care sunt însă lipsite de

logică. Discursurile celor doi candidați sunt strălucite ilustraţii ale gândirii

incoerente ori încremenite în formule false, în clişee care nu comunică idei, ci

mistifică realitatea.

Punctul culminant este reprezentat de anunţarea candidatului propus de la

Bucureşti – Dandanache. Atmosfera devine agitată, iar în timpul încăierării

Cațavencu pierde pălăria în căptușeala căreia se afla scrisoarea, găsită pentru a

doua oară de Cetățeanul turmentat, care o va duce destinatarei în actul următor.

Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe,

iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache,

care îi întrece în prostie și necinste pe candidații provinciali (“mai prost ca

Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”). Propulsarea lui politică este cauzată

de o poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se

folosise de șantaj. În deznodământ, Dandanache este ales în unanimitate, iar

adversarii se împacă.

CONFLICTUL

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două

forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu,

Zaharia Trahanache - președintele grupării locale a partidului - și Zoe, soția lui) și

gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, avocat și proprietar

al ziarului “Răcnetul Carpaților”. Conflictul secundar este reprezentat de Farfuridi

și Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.

PERSONAJE

Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literatura

română. Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a

evolua pe parcursul acțiunii (personaje plate). Ele aparțin tipologiei clasice pentru

că au o dominantă de caracter, dar se apropie de realism fiind individualizate prin

limbaj și prin elemente de statut social ți psihologic, care diversifică tipurile -

încornoratul implatic și politicianul abil (Trahanache), cocheta adulterină și femeia

voluntară (Zoe), tipul politicianului demagog (Tipătescu, Farfuridi, Cațavencu,

Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), cetățeanul și alegătorul anonim

(Cetățeanul turmentat), tipul slugarnicului (Pristanda). Între toate personajele,

Agamemnon Dandanache joacă un rol aparte, căci el întruchipează viciile

celorlalţi în grad maxim: parvenitismul, prostia, demagogia, incultura, perfidia,

ramolismentul.

COMICUL

Sursele comicului sunt variate și servesc intenția autorului de a satiriza defectele

omenești puse în evidență de campania electorală. Precum în comedia clasică,

sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce vor să

pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate.

Se sancţionează prin comicul de moravuri, o societate în care imoralitatea

proliferează, pătrunzând până şi în comunităţile mai izolate. Relația dintre Zoe și

Tipătescu și practicarea șantajului politic valorifică acest tip de comic.

Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplări dramatice

neprevăzute, construite după scheme comice clasice: pierderea și găsirea

scrisorii, acumularea progresivă, coincidența, confuzia, repetiția, evoluția inversă

a lui Cațavencu (păcălitorul păcălit), triunghiul conjugal.

Valorificând şi comicul de caracter, I.L. Caragiale deplasează accentul de pe

diformitatea exterioară a personajelor comice pe diformitatea interioară,

intelectuală: prostia, ticăloşia, ipocrizia.

Comicul de nume evidențiază dominanta de caracter originea sau rolul persoanei

în desfășurarea evenimentelor. Spre exemplu, numele Trahanache provine de la

cuvântul “trahana”, o cocă moale, ceea ce sugerează o ușoară modelare a

personajului de către superiorii săi, Zaharia este zaharistul, ramolitul, Cațavencu

vine de la “cață”, de unde reiese demagogia și ipocrizia, Dandanache vine de la

“dandana” (boacănă, gafă) etc.

Comicul de limbaj este cel mai bine reprezentat. Limbajul folosit de personaje are

o pronunţată funcţie de identificare şi de caracterizare a personajelor (poziţie

socială, profesiune, nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică, opţiuni

existenţiale, scară de valori etc.). Cuvintele sunt deformate în manieră comică

prin pronunția greșită: “bampir”, “famelie”, “enteres”. Se remarcă și false

etimologii (”capitaliști”, ”faliți”, ”renumerație”), ticuri verbale, truisme, tautologii etc.

CONCLUZIE

În concluzie, prin comedia de moravuri “O scrisoare pierdută”, I.L. Caragiale

realizează o veritabilă ”galerie de ariviști”, provocând râsul cititorilor, dar, în

același timp, atrăgând atenția, în mod critic, asupra ”comediei umane”.