,,O scrisoare pierdută’’, I.L.

Caragiale
Comedie realistă, de moravuri
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară care
aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în funcţie de tipul curentului literar căruia
aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea comică este specifică comediei,
ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea conținutului, manifestată prin
respectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite
medii sociale și având puternice note individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din București, în 1884, comedia
este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului,
fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor moravuri, a
unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și
estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți,
satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica
acumulării detaliilor, individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru
Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal) a unor
politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din societatea
românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul
raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este
surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune
servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile”
poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărarea steagurilor este o
ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al
lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena
anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui
Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că
rezultatul alegerilor depinde de luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia
electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este
decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se
întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri:
adulterul. Ignorat din naivitate sau din ,,diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de
Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului partid,
candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile acuzatoare
semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot
acum, Trahanache scoate la iveală și plafonarea personajului principal într-o situaţie inferioară
capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență intriga și contrastul
comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează, de fapt, prin
lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al
comediei. Articolul nehotarat ,,o’’ indică banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei
(pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context,
dar cu același efect.)
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind amploarea
în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ de munte, în
zilele noastre’’.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția
acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu, ambițiosul
avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic
dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi se temeau
de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Actul I, scrisoarea de amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că expozițiunea
(existența triunghiului conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri politice) și intriga
se reconstituie din replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și
Ghiță Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul Carpaților’’ și numără
steagurile. Venirea lui Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor de către adversarul
politic declanșează conflictul dramatic principal.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se
declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și Brânzovenescu de trădarea
prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea
lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și uzează de
mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura
avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe
îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru solicită însă alegerea altui
candidat pentru Colegiul al II-lea.
În actul al III-lea, în sala mare a primăriei au loc discursurile candidaților, Farfuridi și Cațavencu,
la întrunirea electorală. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care
intentionează s-o folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședință numele candidatului
susținut de comitet, Agamiță Dandanache (punctul culminant). În încăierare, Cațavencu își
pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, pe care o va duce
destinatarei în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu
se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece prin prostie si
necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o poveste
asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se folosise de santaj. În deznodămant,
Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la Centru și cu sprijinul lui Trahanche,
iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează cinci tipuri
de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de Zoe, cât și de
cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai puțintică
răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din numărarea
steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patimă, le ironizează și încearcă prin
intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia Trahanache;
tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae
Cațavencu; tipul incultului, pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp,
atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor
lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul
scuză mijloacele’’, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice/a unui stat social/ a
unor avantaje.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o
creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. De
pildă, în basmul cult, viziunea despre lume porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe
parcurs dobândeşte şi o notă de subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în
supranatural, în fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară basm cult
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane care își
doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate de abstragere
din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile de la norme sunt aspru
sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia
în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață
prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult, păstrând
trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular prin:
dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea deznodământului,
protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale, importanța acordată dialogului,
individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii,
oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are
orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș.
Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este,
de fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie
colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt
individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale,
regionalisme, propoziții eliptice, interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul
personajului principal evoluează în fapt odată cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în
Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre protagonist și
antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al
maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii
incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își maschează cu greu
malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”; ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu
știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în
varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman). Fiul
craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma
învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântână- simbol
ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut-
pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în
capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă
experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească,
ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic
dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe
ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din
fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce
Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din
înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit
să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu
știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa
de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al
binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului devine ,,o
oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă viziunii fabuloase şi una
umoristică, desprinzându-se din portretele caricatură pe care autorul le face însoţitorilor lui Harap-
Alb sau din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie să le treacă eroul şi însoţitorii săi:
răcirea casei înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii, descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest
comic de situaţie este prezent şi comical de limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea ,,Tare-
mi eşti drag!...te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel
Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’, acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni împărat.
Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator
obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică era odată”
are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut veselia ani întregi
și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea,
iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi trimite
craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic. Această vrednicie
trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o probă: se îmbracă în
piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit de Sfânta
Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta constituie un simbol al trecerii spre
altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește
pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă
interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului,
aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia probă cuprinde mai multe serii
(triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept
răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă
și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii din casa
înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei
și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă
de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata identitate a
fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului,
făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția,
ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de formă,
se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra realităţii, dar
apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate manifestată prin umanizarea
fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte,
prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.

Moara cu noroc-Particularitățile operei

Ioan Slavici
Nuvela ,,Moara cu noroc’’, scrisă de Ioan Slavici a avut o situație editorială de excepție, fiind
tradusă în limba germană după manuscrisul de Mite Kremnitz și începe să fie publicată în revista
,,Deutsche Revue’’, în octombrie 1881, înainte de apariția în limba română. Nuvela era
cunoscută lui Titu Maiorescu încă din 1880, când i-o propune lui Iacob Negruzzi spre publicare
în revista Convorbiri literare. În septembrie 1881, Titu Maiorescu o recomandă ,,ca o foarte
curioasă și interesantă nuvelă a lui Slavici’’.
Textul este inclus apoi în volumul ,,Novele din popor’’, din 1881, marcând un moment de
referință în evoluția nuvelei realist-psihologice în literatura română.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume
cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori și se înscrie în acest curent prin obiectivarea
perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a
vocii naratoriale.
Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei
sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal. De asemenea, în nuvelă
perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe
caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii
cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță, care
trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. Teza
etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea unor eroi puternic
reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul
ilustrează această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții personajelor-
conștiința, iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura
compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în
tragediile antice: ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei te face fericit”; ,,Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine;
dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect de catharsis și
purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul vieții continuă.
De asemenea, tipologiile de personaje: Ghiță, tipul cârciumarului, Lică, tipul sămădăului,
tâlharului, bătrâna este tipul omului înțelept.
Tema centrală a nuvelei este dezumanizarea prin avere, lăcomia după bani, vatra părăsită și
comoara. Primei teme i se adaugă o perspectivă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul
social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.
Tema este înfățișată prin întâmplările ce au loc în viața lui Ghiță, ce dorește să-și schimbe
statutul social, astfel ajungând la dezumanizare și la eșec moral. Viziunea moralizatoare a lumii
este specifică prozatorului transilvănean, întrucât averea presupune demnitate, dacă sunt
agonisite într-un mod cinstit.
O scenă din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o
discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt
ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea,
dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot
dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face
apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul
de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează :„Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu
Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui
Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
O altă scenă semnificativă este întâmplarea ce are loc în preajma sărbătorilor de Sfântul Dumitru,
când Ghiță urma să plătească proprietarului a doua rată a arenzii, iar Sămădăul rămâne o noapte
la cârciumă, dar pe parcursul aceste nopți îl jefuiește pe arendaș. În ziua următoare, săvârșește un
șir de crime, vinde aurul și argintăria furate de la el, însă a păstrat un lănțișor de aur, cu care
putea demonstra culpabilitatea lui Ghiță. Acesta din urmă devine suspect de complicitate cu
Sămădăul la jaf și la crimă. La proces acesta jură strâmb și din cauza lui intră la pușcărie doi
oameni nevinovați: Buză Ruptă și Săilă, întrucât Ghiță scapă din lipsă de probe.
Un prim element de structură pentru particularitățile operei îl constituie titlul, care este unul
sugestiv și ironic. Toposul ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu
ghinion, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat
valorile morale ale vieții, au fost pedepsite.
Din punct de vedere compozițional, nuvela are o structură riguroasă, alcătuită din XVII capitole,
fiecare episod urmărește degradarea personajului principal și a celor care gravitează în jurul lui.
Modalitățile de realizare ale subiectului sunt alternanța, înlănțuirea faptelor, urmărind strict
momentele subiectului, într-o ordine cronologică, dar și folosirea de mici inserții. Simetria
textului este conferită de relația incipit-final, redată de imaginea drumului, ce reprezintă un
motiv literar, cu valoare simbolică și care are rolul de a prezenta ideea că un ciclu al vieții își are
continuarea și în urma unor tragedii. Mai mult, simetria este asigurată și de vorbele bătrânei, care
are un prolog care-i aparține bătrânei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune
întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dat!...”
De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central, deoarece
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de
Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre
cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Narațiunea este la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient și ubicuu, omniprezent,
heterodiegetic și obiectiv. Perspectiva narativă este ,,dindărăt’’ și omniscientă, fiind completată
de tehnica punctului de vedere din vorbele bătrânei din incipt și final.
Nuvela urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma
de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură echilibrul
familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul Sămădăului,
el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine interiorizat, mohorât,
violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de Sămădău în diverse
nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea arendașului și este
anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și a unui copil. Punctul culminant surprinde
dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag pe Lică lui Pintea,
Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul lui Lică, îl împușcă
pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final moralizator, iar
sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje care supraviețuiesc
sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul
interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor
fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în
momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”( G.
Călinescu), ,,Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și
la viață. Autorul nu condamnă munca cinstită, aducătoare de bunăstare, ci goana nesăbuită după
bani, după înavuțire. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.
Particularitățile de caracterizare
Ghiță
Nuvela ,,Moara cu noroc’’, scrisă de Ioan Slavici a avut o situație editorială de excepție, fiind
tradusă în limba germană după manuscris de Mite Kremnitz și începe să fie publicată în
revista ,,Deutsche Revue’’, în octombrie 1881, înainte de apariția în limba română. Nuvela era
cunoscută lui Titu Maiorescu încă din 1880 când i-o propune lui Iacob Negruzzi spre publicare
în revista Convorbiri literare. În septembrie 1881, Titu Maiorescu o recomandă ,,ca o foarte
curioasă și interesantă nuvelă a lui Slavici’’.
Textul este inclus apoi în volumul ,,Novele din popor’’, din 1881, marcând un moment de
referință în evoluția nuvelei realist-psihologice în literatura română.
Un personaj reprezentativ pentru viziunea realistă a nuvelei este Ghiță, protagonistul, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie
de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea
relațiilor personajului cu celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de
caracterizare.
Statutul social, psihologic și moral
Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a autorului care asociază
dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul. Acesta este
personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au loc.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate
capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său
inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca un adevărat cârciumar, își face un bun renume și
prin el locul devine binecuvântat. La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți,
și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și cu copiii este atent, tandru și
protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin
întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își
pierde treptat respectul de sine și de fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima. El
suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și autoiluzionându-se cu privire la
responsabilitatea faptelor sale.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența
coruptoare a banului care nu sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată
de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Trăsătura dominantă și două scene reprezentative
Una din trăsăturile principale ale personajului este setea de înavuțire.
O scenă din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un
brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă
nu era om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot
dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face
apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul
de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu
Lică , primul gest dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță
anticipează turnura evenimentelor.
O altă scenă semnificativă este întâmplarea ce are loc în preajma sărbătorilor de Sfântul Dumitru,
când Ghiță urma să plătească proprietarului a doua rată a arenzii, iar Sămădăul rămâne o noapte
la cârciumă, dar pe parcursul aceste nopți îl jefuiește pe arendaș. În ziua următoare, săvârșește un
șir de crime, vinde aurul și argintăria furate de la el, însă a păstrat un lănțișor de aur, cu care
putea demonstra culpabilitatea lui Ghiță. Acesta din urmă devine suspect de complicitate cu
Sămădăul la jaf și crimă. La proces acesta jură strâmb și din cauza lui intră la pușcărie doi
oameni nevinovați: Buză Ruptă și Săilă, întrucât Ghiță scapă din lipsă de probe.
Elemente de structură specifice caracterizării personajului
Un prim element de structură pentru particularitățile de caracterizare îl reprezintă modalitățile,
sunt esențiale pentru protagonist. El este caracterizat direct de către celelalte personaje ale
nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu
minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori
recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana
constată schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată
inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi constată
slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine
bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o
slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești
tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept
momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’ Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează
două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru
de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar
când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.”
Autocaracterizarea ilustrează dorința lui Ghiță de a se autodisculpa. Acest fapt evocă un fond de
umanitate încă nealterat: ,,Iartă-mă, Ana! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert
cât voi trăi pe fața pământului…’’ Într-un alt moment, sărutându-l pe unul dintre copii,
mărturisește: ,,Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți un tată om cinstit. Tatăl vostru e un
ticălos.’’ Monologul interior-autocaracterizarea evidențiază efortul personajului de a justifica
pentru sine complicitatea cu Lică: ,,Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac, dacă e ceva în mine
mai tare decât voința mea?’’
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel încât este
pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului, Ghiță se
simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu
independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav
echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.
De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central, deoarece
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de
Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre
cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că omul
trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără să
aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului principal, autorul
apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele
specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ) Acestea
sunt atât modalități directe, cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului, Slavici reușind o
îmbinare armonioasă a acestora prin care conturează un personaj complex și tragic în același
timp. Drama eroului provine din lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la instrăinarea de sine
și la înstrăinarea de familie. El nu găsește calea de ieșire din această dramă existențială, ceea ce îl
va duce la moarte.
Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan din romanul ,,Baltagul’’
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și
„Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă
a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința
care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în romanul
sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria
Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca
vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor,
plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de
oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă stau ei în fața soarelui
cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de
balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne,
stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre
personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama
„Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui
I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan
poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat
că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama argatului Mitrea,
și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui Nechifor o înmormântare
creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași.
Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe
se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca
îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături de
caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la
început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora:
„Am fost înflorită cu dânsul”.Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare
și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu
ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că
Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică
vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea
alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Vitoria întreprinde călătoria în căutarea soțului ei din dragoste pentru acesta și din spirit de dreptate.
Iubindu-l pe Nechifor, ea nu poate să-l lase neîngropat și se străduiește să-i facă slujba de
înmormântare, pentru ca sufletul lui să-și găsească liniștea și să poată dobândi viața veșnică. Din
acest punct de vedere, ea poate fi comparată cu Antigona, personajul principal al tragediei lui
Sofocle. Cu prețul vieții ei, Antigona îndeplinește ritualurile funerare pentru fratele ei, Polinice, lăsat
neîngropat din porunca regelui Creon, în ciuda legilor divine.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din dorința
de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare,
Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe
moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății, Vitoria nu
avusese odihnă și își pusese energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor. Ea îi descoperă
urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în sat, din han în han, de cei trei oameni,
dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a dispărut între Sabasa și Suha.
Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui, Vitoria le învrăjbește pe
soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei remarcabilă, reconstituie desfășurarea
crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare, pentru a observa reacția criminalilor și a-i
determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și Hamlet, care îi pune pe actori să joace o
pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre a urmări reacția asasinului.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când dobândește
certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este îndurerat. În primul rând, ea
trebuie să-și îndeplinească datoria: „Avea de căutat, de găsit și de rânduit. De plâns a plânge mai pe
urmă. Acuma n-are vreme.” Aceeași tărie de caracter o face ca, imediat după înmnormântare, să
stabilească tot ce are de făcut, după aceea întorcându-se la viață, la îndatoririle față de copii și de
gospodărie, după ce își împlinise datoria față de soțul ei, pe care avea să-l păstreze veșnic în inimă și
în amintire.
În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la
începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că
Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând
spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul
unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între
munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la
caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii,
care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să
înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic,
ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic
la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie
crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al
păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunti’’. Legenda este
rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după
încheierea deznodământului.
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din ea unul
dintre personajele remarcabile ale literaturii române.
Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghită Lipan din romanul ,,Baltagul’’
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și
„Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă
a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința
care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în romanul
sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria
Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca
vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor,
plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de
oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă stau ei în fața soarelui
cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de
balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne,
stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre
personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama
„Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui
I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan
poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat
că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama argatului Mitrea,
și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui Nechifor o înmormântare
creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași.
Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe
se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca
îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor
Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră
doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau
nouri de vreme rea.
El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai numele, dar şi
multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat s-avea ochii căprii ai
Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de fată şi abia ,,începea să-i infireze mustăcioară". După datina
oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-
şi cufunde palmele în chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături de
caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la
început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora:
„Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare
și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.
Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se
manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu
ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că
Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică
vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea
alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din dorința
de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare,
Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe
moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății, Vitoria nu
avusese odihnă și își pusese energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor. Ea îi descoperă
urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în sat, din han în han, de cei trei oameni,
dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a dispărut între Sabasa și Suha.
Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui, Vitoria le învrăjbește pe
soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei remarcabilă, reconstituie desfășurarea
crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare, pentru a observa reacția criminalilor și a-i
determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și Hamlet, care îi pune pe actori să joace o
pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre a urmări reacția asasinului.
În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la
începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că
Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând
spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul
unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între
munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la
caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii,
care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să
înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic,
ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.” Vitoria intuiește importanța drumului în
maturizarea lui Gheorghiță: ,,Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să te arăți bărbat.’’
Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mamă să privegheze rămășițele
tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește atunci când acesta răzbună
moartea tatălui său. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în respectarea unor legi nescrise
care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui
Gheorghiță care se va familiariza cu un aspect fundamental al existenței umane – moartea. Vitoria îl
călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța,
frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie ferm și
hotărât în acțiunile sale. Contrastul dintre ei nu este între două caractere – Gheorghiță are toate datele
pentru a ajunge, cu vremea, un muntean autentic – ci între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe
când ea era plină de gânduri, de patimă și durere. Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi
sacră – Vineri 10 martie – odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la apus, după înmormântarea
osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan. Ajunși în satul Fărcașa, un viscol ivit din senin îi obligă
să poposească în casa unui gospodar unde află că Nechifor trecuse pe acolo în toamnă în drum spre
Dorna. În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică –
naștere, nuntă, înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale vieții. La Vatra Dornei,
Vitoria află de la un slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300 de oi în prima
duminică din noiembrie. Acesta își amintea de Nechifor care, după ce a cumpărat turma, cedă
rugăminții a doi ciobani de a le vinde 100 de oi. Turmele însoțite de cei trei stăpâni porniseră la vale.
Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță merg pe urmele celor trei ciobani, ca într-
un labirint, întrebând din sat în sat despre ei. Astfel află că unul dintre cei doi ciobani care îl însoțea
pe Nechifor avea buză de iepure – Calistrat Bogza. Șirul semnelor se întrerupe între Sabasa și Suha,
iar la Suha Vitoria află de doi localnici care au ajuns în posesia unei turme mari de oi. Chemați la
primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la Nechifor după care s-au despărțit.
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând în
evidență asemănarea dintre mamă și fiu: ,,Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei. ,,Nu
era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un
zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea dintre cei doi nu se
rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a mamei sale și observă
schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în
prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele
prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru a
deveni un sprijin pentru mama sa.
Un alt element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic
la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie
crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său
propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele
ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de
crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o
coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva
narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul
naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi
anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-obiectiv și ea pornește de la
orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu structurarea tradițională a
conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase și structuri sociale diverse.
Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor prin înlănțuire, printr-o
desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’, care
înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt
trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic.
Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului, se lasă sedusă de cel
mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală,
un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu
un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este un
roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la
persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent, deoarece
dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de personaje: Ion
este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat de lăcomie,
tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa lui Ion sunt
conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria romanului, dată de
relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea
noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti,
dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii
ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu). Ţăranul este
văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de
posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este
dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea autorului
că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje tragice, Ion fiind
considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale
transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea, nunta,
hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu
autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza
lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii prezenţi la
hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în
centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele
care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef
bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii
care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte:
primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi Alexandru
Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se amestece în
vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-popa
Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor.
Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria
Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi s-a căsătorit cu un
învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia
lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de
a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu
de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu
repercusiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul,
personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal,
care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin
modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu
zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic
nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima
parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’,
iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent, relatând
întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu,
care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform
unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan
secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ,
între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi dispută
autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict
între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict
simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict
aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în
confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde
„un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie
până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului,
ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină
(…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cununiță de flori
veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului
omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului este reluată
simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului,
sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte
personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi
se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se
desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar,
de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul
dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul Belciug. Stilul
indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e vorba de Ion
sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci când e vorba de
familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în
subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în
abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul
tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social.
Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana
cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu declanşează
intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’, ,,sărăntoc’’
și ,,fleandură’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata
lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va răzbuna,
o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. La nuntă,
Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe
să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul
Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor,
fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât
garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă
George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion
rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar fără
zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă cum
relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are
un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică,
iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt de
natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar personajele
care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente în lumea
satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează o imagine
reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului omniscient și
omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’ tipul de creație
realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu
Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și
profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii
naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.
 Particularităţile unei opere care aparţine lui Mihail Sadoveanu, Baltagul
 Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată
într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în
esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă
suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului
realist-obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de
natură socială, și continuă cu structurarea tradițională a conținutului, la
acțiune participând personaje aparținând unor clase și structuri sociale
diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a
faptelor prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
 Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului
în categoria romanului obiectiv
 Opera ,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, este un
roman interbelic, obiectiv, realist, mitic şi tradiţional. Are ca surse de
inspiraţie trei balade: ,,Dolca’’, ,,Salga’’ şi ,,Miorita’’.
 Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o
acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi în spaţiu
precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic
individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o
imagine amplă asupra vieţii.
 Fiind un roman al perioadei de maturitate, marile teme sunt: viaţa
pastorală, natura, călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii,
înţelepciunea.
 Tema textului şi două secvenţe sugestive
 Tema rurală a romanului tradiţional este dublată de tema călătoriei
iniţiatice şi justiţiare.
 O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei de a pleca în
căutarea soţului, de a-i urma traseul, deoarece întârziase 73 de zile, iar
acest gând o neliniştea. Îi urmează întocmai traseul împreună cu fiul ei,
Gheorghită, călătorie educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i operei
caracter de bildungsroman. Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial
real, concret şi comercial şi o lume ,,de semne şi minuni’’, al căror sens ea
ştie să-l descifreze.
 Totodată, romanul prezintă şi monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi
pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
 Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale
textului narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
 Un prim element de structură îl constituie titlul, care are valoarea
simbolică: în sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri,
iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar,
reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele
ucigaşilor.
 Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul
este omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul
naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cuțui să-şi recunoască vina.
 Reperele spatio-temporale sunt vagi precizate: ,,aproape de Sf. Andrei’’,
în ,,Postul Mare’’, ,,10 Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din
menţionarea trenului şi a telefonului în zona Moldovei, dar Vitoria
trăieşte într-un timp mitic. Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona
Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei, Suha, Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor
(unde sunt găsite osemintele lui Nechifor).
 Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune desfăşurată
cronologic, urmărind momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei,
capitolele pot fi grupate în trei părţi: I. constatarea absenţei şi pregătirile
de drum; II. căutarea soţului dispărut; III. găsirea celui căutat,
înmormântarea şi pedepsirea făptaşilor.
 Prima parte ( capitolele I-VI) cuprinde frământările Vitoriei în aşteptarea
soţului şi pregătirile de drum. Vitoria ţine post negru douăspreze vineri,
se închină la icoana Sf. Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile
dispariția soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum,
pe Minodora o lasă la mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi
încredinţează un baltag sfinţit.
 Partea a doua (capitolele al VII-lea, al XIII-lea) conţine desfăşurarea
acţiunii şi prezintă drumul Vitoriei şi al fiului ei, Gheorghiță. Pune
întrebări din han în han, din localitate în localitate şi află că între Suha şi
Sabasa s-a petrecut omorul, la Borca dă peste un botez, iar la Cruci peste
o nuntă, a căror ordine sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Cu
ajutorul câinelui Lupu, munteanca descoperă rămăşiţele lui Lipan.
 Partea a III-a (capitolele al XIV-lea, al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului :
ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan şi
pedepsirea ucigaşilor. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului
sunt probe de maturizare pentru Gheorghită, încheiată cu înfăptuirea
 actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este scena de la
parastas, în care Vitoria povesteşte cu fidelitate scena crimei,
surprinzându-i şi pe ucigaşii Ilie Cuțui şi Calistrat Bogza. Primul îşi
recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu
baltagul tatălui său şi este sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel
dreptate. În deznodământ, ucigaşul Bogza îi cere iertare Vitoriei şi-şi
recunoaşte fapta.
 Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile
şi modul de viaţă al păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea
Nechifor la ,,cumătrii şi nunți’’. Legenda este rememorată de Vitoria în
absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu
familia ei, rostite după încheierea deznodământului.
 Personajele romanului înfăţişează tipologii umane, reprezentative pentru
lumea satului de la munte, la începutul secolului al XX-lea. Vitoria Lipan
este personajul principal, femeia voluntară, hotărâtă să facă dreptate şi
aparţine lumii arhaice, patriarhale. Gheorghiță este fiul Vitoriei şi al lui
Nechifor, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui
dispărut. Nechifor este personajul absent, el simbolizează destinul
muritor al oamenilor. Personaje episodice: moş Pricop, părintele Dănilă,
Minodora şi baba Maranda, dar şi personajul colectiv, muntenii, care este
portretizat încă de la început în legenda pe care obişnuia să o spună
Lipan la cumetrii, dar şi pe la nunţi.
 Concluzia
 Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării
tradiţiilor şi a setei de a face dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra
lumii, reuşeşte să păstreze anumite simboluri, tradiţii şi să reliefeze faptul
că ţinerii pot fi receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar ,,baltagul’’ poate fi
asociat cu arma crimei, obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi
cinstea. Manolescu afirmă că ,,Baltagul este un roman realist în sensul cel
mai propriu’’ şi alege ca pretext situaţia din balada ,,Miorița’’.

Trăsături moderniste
 - negarea valorilor poetice, refuzul capodoperelor şi al ideilor de frumos, de
perfecţiune, ruptura de trecut, revolta şi libertatea de exprimare, originalitatea şi
tendinţa de a şoca, starea de conflict între luciditate şi spaimele necunoscutului,
luciditatea, efortul prin care gândirea îşi cucereşte adevărurile, problematica
conştiinţei neliniştite, aspiraţia spre regăsirea echilibrului originar.
 • preocuparea pentru o poezie de cunoaştere, poezia devenind o modalitate de
contemplare a lumii;
 • cultivarea speciilor "neobișnuite"
 • se face apel la funcţia simbolică a limbajului;
 • se cultivă principiul disonanţei*;
 • apare fragmentarismul*;
 • se impune estetica urâtului(trasatura prezenta în poezia lui T.Arghezi)
 • apar metafore surprinzatare,revelatorii*(-//-în poezia lui Blaga)
 • se observa intelectualizarea emotiei(-//-în poezia lui Barbu)
 • o caracteristica dominanta a limbajului ar fi ambiguitatea;
 • se observa folosirea sintaxei eliptice si contorsionata;
 • depersonalizarea*;
 • dezumanizarea*;
 • metamorfoza*;
 • apare principiul fanteziei dictatoriale*;
 • poeţii modernişti sunt indiferenţi la gustul publicului comun;
 • noul limbaj se caracterizează prin: preferinţa pentru versul alb, tehnica
ingambamentului*;
 • cultivarea creațiilor cu caracter de artă poetică.
 • *principiul disonantei=eul liric este prins între trăiri contradictorii, între care
nu există nicio posibilitate de conciliere
 *fragmentarismul=poemul modernist se constituie din secvenţe fără legături
evidente între ele
 *metafora revelatorie= încearcă să scoată la iveală ceva ascuns despre faptele pe
care le revelează, prin intermediul mijloacelor concrete, imaginare, metaforele
revelatorii încearcă ,,revelarea unui mister"
 *depersonalizarea=detaşarea artistului faţă de sentiment, pentru că acesta
reprezintă o ,,intoxicatie a inimii" astfel, poezia modernistă este elaborată ,,la
rece", iar eul poetic tinde să fie o prezență tot mai discretă
 *dezumanizarea=reprezintă faza accentuată a depersonalizării
 *metamorfoza=poetul modernist surprinde lucrurile, dar şi limbajul într-o
continuă metamorfoză, altfel spus , poetul goleşte cuvintele de toate
semnificaţiile lor, atribuindu-le serii noi şi infinite de sensuri
 *principiul fanteziei dictatoriale=poetul nu mai redă/exprimă, ci creează
universuri posibile, care se supun doar propriei sale imaginaţii
 *tehnica ingambamentului=continuarea unei idei în versurile următoare, scrisă
cu litera mică de la început de rând
 Simbolismul/Prof. CRISTEA
 -curent relativ unitar prin poezia sa învăluită în mister și prin muzica
interioară profundă;
 -apare în Franta, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
 -se poate vorbi în simbolism despre două școli, care se manifestă: una este
decadentă, iar cealalta de esență intelectuală;
 -curentul este o reacție împotriva altui curent literar;
 -simbolismul este împotriva romantismului de esentă retorică și împotriva
parnasianismului.
 -simbolul substituie un element abstract, o idee, un concept;
 -sugestia este realizată prin simboluri, o tehnică secretă, care se bazează pe
valențele conotative, arivive;
 -versul liber este prezent ca o manifestare a ritmului interior, el degajă o stare
de libertate;
 -preferința pentru imaginile vagi;
 -teme:moartea, natura, condiția poetului damnat, care generează evadarea din
real.
 Motive: solitudinea, ploia, anotimpul toamna, parcurile pustii, cimitirul,
cavoul, fântânile
 Atitudini: spleen-ul datorat realității banale, nevroză, angoasă, generate de
solititudine, depresia;
 -poezia lui Bacovia este sinteza de teme si de motive literare, poetul aruncă
un timbru specific, original;
 -,,plumb" este singurul motiv pe care-l abordează Bacovia în literatură, nu a
mai fost niciun alt poet care să vorbească despre acesta;
 -starea de bacovianism: rece, închis, univers carceral, claustrat;
 -lumea: ostilă, sufocantă, dezmaterială, un infern a obiectelor, o lume a
macabrului, teroara halucinantă anulează viata, o lume apocaliptică;
 -aspectele surprinse: cimitirul, cavoul, ospiciile, cavoul, o lume agonică, o
lume în disoluție, o lume sufocată, o lume care trăiește moartea, neantul,
nimicirea ființei;
 -prefixele lui Bacovia anunță nimicirea.
 -Plumb-1916;
 ,,În poemele de plumb acolo sunt de netrecut. Ce singur mă simțeam în
lume!";
 -universul-temniță, obscur, implacabil, nu există salvare, este o agonie pe
care o trăiește eul;
 -prezența neantizării;
 -conștiinta mizeriei iremediabile;
 -starea de tristețe/solitudinea/incapacitatea eului de a se salva;
 -plumb, metal dens, greutate mare, culoare cenusie, valente toxice, care
trimit catre disolutie, depresie, dezintegrare, spre moarte;
 -eul este agonic, care trăiește o ultimă posibilitate de salvare, frântă, iubirea.
 -simetria este o tehnică de compozitie discursivă, creează monotonie, iar
poetul devine obsedat de un sfârșit iremediabil;
 -vocalele ,,o", ,,u" sugerează vidul, absența, stări de permanență la Bacovia;
 -substantivele se integrează în câmpul semantic al morții;
 -verbele sunt statice, care trimit spre încremenire, spre veșnicul repaus,
absență, disoluție;
 -imperfectul sugerează sfârșitul continuu, un timp al duratei care generează
în permanență monotonia;
 -verbele sunt la început și generază starea de încremenire, incapacitatea eului
de a se salva, o sentință;
 -un verb care dislocă eul liric ,,scârțâiau", deoarece are două sunete-i, â-
sunete ale disperării, ale terorii;
 -elipsa predicației din versul al doilea- sugestie a lipsei comunicării;
 -este un discurs fragmentat;
 -să-l strig-propoziție subordonată, strigătul de disperare, în restul, propoziții
independente și principale;
 -rolul conjuncției ,,și" de a suprapune o serie de imagini/planuri;
 -epitete al verbului ,,adânc"(somnul-anticameră a morții)
adjectival, ,,funerar";
 - liniile de pauză acumulează tensiuni lirice, iar punctele de suspensie redau
frica, spaima;
 -rima îmbrațisată sugerează claustrare, captivitate, închidere, sufocare;
 -măsură- 10 silabe sugerează monotonie;
 -ritmul amfibrahic conferă un ton grav;
 -decorul bacovian îmbrățișează stări lugubre, fiind singurul poet
care ,,coborât în infern"(Manolescu), iar cititorul îl însoțeste în lumea
tenebrelor.
 Subiect- su-biect; diacon-di-a-con;
 Subiectivitate- su-biec-ti-vi-ta-te; ingenunchea-in-ge-nun-chea
 Autopsie-a-u top-si-e; diftong-di-ftong/dif-tong
 Bojdeuca-boj-deu-ca; inapt-in-apt/i-napt
 Dezinsecție-dez-in-sec-ti-e; al doilea- do-i-lea/doi/lea
 Genunchiera-ge-nun-chi-e-ra; gatlej-ga-tlej
 Proroc-pro-roc; igiena-i-gi-e-na
 Pasoptist-pa-sop-tist; machia-ma-chi-a
 Distinctie-dis-tinc-ti-e; pecetlui-pe-ce-tlu-i
 Gheisa-ghei-sa; psihiatru-psi-hi-a-tru
 Ianuarie- ia-nu-a-ri-e coniac-co-niac
 Jaguar-ja-guar; ucrainean-u-crai-nean
 Pauper-pau-per (sarac); fiasco-fias-co
 Piuneza/pioneza piu-ne-za/pio-ne-za; barbierit-bar-bi-e-rit
 Trotuar-tro-tuar; coafor-coa-for
 Bacalaureat-ba-ca-la-u-re-at; adiacent-a-di-a-cent
 Toaleta-toa-le-ta; biopsie-bi-o-psi-e/bi-op-si-e
 Obiect-o-biect; cianura-ci-a-nu-ra
 Obiectivitate-o-biec-ti-vi-ta-te; diagnostic-di-ag-nos-tic
 Autumnal-a-u-tum-nal; triftong-tri-ftong/trif-tong
 Chihlimbar-chi-hlim-bar; diavol-dia-vol
 Foitaj-fo-i-taj; machiaj-ma-chi-aj
 Glaucom-glau-com; psihiatrie-psi-hi-a-tri-e
 Ioniza-i-o-ni-za cernoziom-cer-no-ziom
 Folclor-folc-lor/fol-clor; Valeriu-Va-le-ri-u;
 Maistru-mais-tru; Iuliu-I-u-li-u
 Trunchia-trun-chia; Cojocariu-Co-jo-ca-riu
 Anaerobic-an-a-e-ro-bic/a-na-e-ro-bic; Rotariu-Ro-ta-riu
 Anestezie-an-es-te-zi-e/a-nes-te-zi-e; Piuariu-Piu-a-riu
 Batlan-ba-tlan; fiica-fii-ca
 Geografie-ge-o-gra-fi-e;
 Prerie-pre-ri-e;
 Monoclu-mon-o-clu;
 Dioptrie-di-op-tri-e
 Gaudeamus-gau-de-a-mus;
 Guasa-gua-sa
 Injunghea-in-jun-ghea;
 Maiou-ma-iou;
 Pionierat-pi-o-ni-e-rat
 Toasta-toas-ta
 Stearina-ste-a-ri-na
 Abstract-ab-stract
 Canion-ca-nion
 Leandru-le-an-

 Schema pentru textul argumentativ:
 Textul argumentativ presupune respectarea unui anumit pattern:
 1. Definirea generală a problematicii respective, o introducere în tema
respectivă (creația, jocul, iubirea, inteligența emoțională).
 2. Formularea ipotezei, a poziției personale în acea problematică.
 3. Enunțarea și dezvoltarea adecvată a două argumente pertinente în poziția
adoptată. Primul argument trebuie susținut sau valorificat din text. Cel de-al
doilea argument poate fi și din cultura generală, din experiența culturală sau
din literatură.
 4. Formularea unei concluzii care să reia ideea centrală și argumentele în
mod sintetic.
 Este important să nu se uite utilizarea corectă a conectorilor în argumentare.
E recomandabil să se întocmească un plan al textului argumentativ pe ciornă
în care să se precizeze concis ipoteza, argumentele și concluzia.
 Se recitește textul la final.
 Exemple
 Este bine sau nu să aspiri la o dorință nemăsurată de îmbogățire?
 Dorința nemăsurată de câștig reprezintă setea exagerată a unor oameni lipsiți
de valori și de preocupări intelectuale de a se îmbogăți prin mijloace
necinstite.
 În opinia mea nu este bine a aspira la câștiguri materiale mărețe, deoarece un
câștig pentru care nu depui efort duce la urmări tragice, iar încălcarea unor
principii morale influențează aspecte negative, cu degradare în acest plan al
moralității.
 În primul rând, este cunoscut faptul că oricine își dorește un confort care să îi
permită o existență tihnită, dar câștigurile peste noapte sunt cele care
presupun un risc pe care cei dornici de parvenire trebuie să și-l asume,
adesea cu un preț deloc neglijabil. Cei mai mulți nu depun suficientă muncă
pentru obținerea banului. De exemplu, textul fragmentar selectat din ,,Moara
cu noroc’’ reliefează prin teza moralizatoare a bătrânei ,,Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale
te face fericit’’, că fiecare dintre noi trebuie să se bucure de ceea ce are, de
condiția și de câștigurile pe care le poate obține, fără a apela la furtișaguri
sau la înșelăciuni.
 În al doilea rând, câștigul imediat aduce un avantaj de moment, care dă falsa
impresie că orice este justificat. Cei mai mulți oameni, din zilele de astăzi, și-
au pierdut valorile morale și sunt capabili să calce peste cadavre, să mintă și
să fie falși pentru a obține bani, însă fără a se gândi că încălcarea acestor
principii duce la degradarea propriei persoane în plan moral. De pildă,
reprezentativă este situația lui Ghiță din același text fragmentar, care dornic
de a obține un câștig peste noapte, se dezice de principiile lumii patriarhale,
 în care fericirea este dată de echilbrul familiei, optând pentru un câștig
iluzoriu.
 În concluzie, dorința nemăsurată de câștig nu este benefică, ci este un aspect
des întâlnit în societatea contemporană, în care averea asigură individului
prestigiul într-o societate, fără a se gândi la consecințele distrugătoare a
liniștii interioare.
 T. 1. O prietenie de vacanță se poate transforma într-o prietenie de o viață
 Prietenia reprezintă o deosebită relație dintre două persoane care împărtășesc
valori, idei, principii similare și sunt capabile să comunice deschis în orice
situație.
 În opinia mea o scurtă prietenie de o vacanță se poate transforma într-o
relație specială de o viață, deoarece fiecare om de calitate se va deschide unei
comunicări pentru o mai bună cunoaștere și anumite situații pot apropia
oamenii cu ocazia acelui context pe viață.
 În primul rând, fiecare dintre noi a inițiat în viața sa o vacanță, fie de unul
singur, fie cu unii prieteni. Unii oameni de calitate, care provin din culturi
diferite sunt dispuși să cunoască persoane noi, cu o experiență diferită de a
lor pentru a se îmbogăți din numeroase puncte de vedere. De pildă, Petru
Comarnescu exemplifică un asemenea caz fericit ,,Ne-am împrietenit la
toartă și îl consider cel mai de calitate om pe care l-am cunoscut la Geneva și
poate peste hotare’’, dar și beneficiile unei astfel de apropieri: ,,înnobilează,
purifică, făcând pe prieteni să trăiască doar pe cele mai înalte culmi
spirituale’’.
 În al doilea rând, în excursiile pe care le inițiem putem întâmpina situații
neplăcute, neașteptate care să ne determine să cerem ajutor de la persoane pe
care nu le cunoaștem, de aceea, suntem nevoiți să fim empatici sau buni
comunicativi. De exemplu, de cele mai multe ori, în vacanțele pe care le-am
făcut, am putut observa că am rămas rătăcit pe anumite meleaguri pe care nu
le cunoșteam, fiind nevoit a cere ajutorul unor oameni calzi, deschiși și de
calitate, întrucât mi-am permis a face schimb de contacte, reușind a păstra
legătura cu ei și de a lega o prietenie specială.
 În concluzie, prietenia eternă poate lua naștere într-o vacanță, însă este
importantă calitatea celor implicați și dorința acestora de a păstra legătura la
distanță.
 T. 2. Ar fi sau nu ar fi utilă o carte cu rețete universale valabile pentru
receptarea muzicii?
 Muzica reprezintă o parte esențială din domeniul artistic pentru fiecare dintre
noi, mai ales că reușeste să transmită gânduri, sentimente și cuvinte care să
ne facă să înțelegem realitatea.
 În opinia mea nu ar fi utilă redactarea unei cărți cu rețete universal valabile
pentru receptarea muzicii, deoarece ar elimina unicitatea indivizilor și un
asemenea tom ar anula bucuria descoperirii estetice.
 În primul rând, maniera în care oamenii aleg anumite genuri muzicale le
trădează subiectivitatea și îi ajută să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși prin
arta pe care o ,,consumă’’. Dacă indivizii nu ar putea rezona cu muzica pe
care o ascultă și nu ar fi legată de experiența personală și-ar pierde orice
 sens. De exemplu, Bogdan Bugoiu insistă asupra ideii că fiecare om își
construiește propria relație cu muzica ,,îți faci singur cartea cu rețete de
muzică’’, evidențiind faptul că o asemenea opțiune este eminamente
personală: ,,O carte pe care nu o va mai citi nimeni în afară de tine.’’
 În al doilea rând, redactarea unei cărți cu rețete universal valabile pentru
receptarea muzicii ar distruge definitiv plăcerea descoperirii estetice și l-ar
obliga pe receptor să nu mai asocieze propriile preferințe în materie de
muzică, pictură sau literatură cu universul său interior. De pildă, tot Bogdan
Bugoiu evocă pericolul existenței unei astfel de cărți ,,am ajunge toți la fel’’,
profilând legătura decisivă dintre muzică și stările ascultătorului ,,o carte (...)
de care ar trebui să te bucuri pentru că ea este scrisă cu ceea ce ai simțit’’.
 În concluzie, redactarea unei cărți cu rețete universal valabile pentru
receptarea muzicii ar fi cu totul inutilă, ținând cont nu doar de faptul că
alegerea anumitor genuri muzicale este subiectivă, ci și de faptul că o
asemenea carte ar anula bucuria descoperirii artistice