O scrisoare pierdută, de I. L.

Caragiale
– caracterizarea lui NAE CAŢAVENCU –

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o
etapă nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca
marilor clasici, când se afirmă scriitori a căror valoare depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere
ferme ale literaturii române moderne, comediile lui I.L. Caragiale reprezintă un punct de referinţă pentru
întreaga dramaturgie românească.
Opera lui Caragiale este fidelă principiilor promovate de societatea culturală „Junimea" şi esteticii
realismului. În grupul junimist, marele dramaturg găseşte mediul propice dezvoltării plenare a spiritului
său critic, a gustului pentru clasic şi a ironiei usturătoare.
Capodopera genului dramatic, citită în cadrul societăţii literare „Junimea” pe 6 octombrie 1884 şi
jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti pe 13 noiembrie 1884, „O scrisoare pierdută” este o
comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind
inspirată din evenimentele politice ale anului 1883.
Comedia de moravuri „O scrisoare pierdută” exprimă vocația de scriitor realist a lui Caragiale,
nu numai prin spiritul de observație, prin luciditatea cu care observă lumea, ci și prin preocuparea
pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizată prin tehnica acumulării detaliilor, plasarea
acțiunii în timp și spațiu, dar și caracterul de generalitate a situației sunt trăsături esențiale ale
capodoperei.
Tema o constituie prezentarea unor aspecte din viaţa social-politică a unor reprezentanţi ai
politicianismului românesc de la sfârşitul sec. al XIX-lea; pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în
campanie se nasc conflicte între reprezentanţii puterii şi ai opoziţiei.
Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările - pierderea de către Zoe a
unei scrisori de dragoste care îi era adresată de Ştefan Tipătescu. Scrisoarea devine un personaj, un
simbol al moralităţii ascunse de care era afectată întreaga societate burgheză. Titlul ilustrează simetria
clasică a piesei sintetizând intriga subiectului; scrisoarea devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi
singura cale de a asigura victoria în alegeri. Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi
esenţă, indică atât banalitatea întâmplării cât şi repetabilitatea ei.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala
unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei
electorale, din anul 1883, într-un interval de trei zile.
Conflictul principal se realizează prin rivalitatea dintre cele două tabere: membrii de vază ai
partidului aflat la putere (Tipătescu, Zaharia Trahanache) și gruparea independentă a lui Nae Caţavencu;
Pe axul conflictual al piesei se grefează conflictele secundare (iritarea grupului Brânzovescu-Farfuridi,
sosirea unei depeşe cu numele candidatului Dandanache), care redimensionează situaţia şi fac posibil un
final şi mai imprevizibil.
La nivel compozițional se evidențiază opoziția între incipit și final: în construcția subiectului
existența celor două scrisori conferă simetria intrigii și sugerează un tipar al imoralității și al corupției,
atât în provincie, cât și în capitală, deci generalizat. Personajele sunt dispuse simetric, în tabere care se
confruntă în lupta electorală pentru propriul enteres.
Ca specie a genului dramatic, comedia e destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile - singurele intervenţii directe ale autorului în piesă.
Textul dramatic e structurat în 4 acte, fiecare având 9, 14, 7, 14 scene. Autorul se retrage sub masca
personajelor, lăsându-le să evolueze aparent independent, prin schimbul de replici. Acţiunea cuprinde
o serie de întâmplări desfăşurate pe momentele subiectului.
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri, având o
dominantă şi un repertoriu fix de trăsături: tipul - încornoratului: Trahanache; primului amorez: Don
Juan - Tipătescu; cochetei: Zoe; demagogului: Caţavencu; Cetăţeanului: Cetăţeanul Turmentat;
funcţionarului, confidentului: Pristanda, Brânzovescu; raisoneur-ului: Pristanda.
Ca instanță dramatică, NAE CAŢAVENCU este personaj principal datorită ocurenței sale pe
parcursul scriptului dramatic, static, plat - nu evoluează, tipic – se încadrează în categoria parvenitului,
1
tipul politicianului demagog (liberal), central – are rol definitoriu în transmiterea mesajului operei,
bonz – personaj de o solemnitate ridicolă.
Ca referent uman el beneficiază de portret moral realizat prin caracterizare directă făcută de
către autor prin tabela de personaje „avocat”; de către alte personaje: Zoe – „mişel”, șarpele”, „om
nebun”, Tipătescu - „mizerabilul”, „impertinent”, „iubitul şi stimabilul d-l Caţavencu”, Trahanache –
„stimabile”, „mare plastograf ”, Farfuridi îl numeşte „moftologul”, Brânzovenescu îi spune „nifilist”,
Pristanda i se adresează „cocoane Nicule” şi îl caracterizează ca fiind „Mare pişicher! Straşnic prefect
ar fi ăsta!”; însuși se autocaracterizează: „sunt cel dintâi între fruntaşii politici”. Caracterizarea
indirectă este realizată prin limbaj, onomastică, comportament, gesturi, mimică, relaţii cu alte personaje.
Nae Caţavencu este un personaj de o anvergură excepţională, fiind prezentat în tabela de
personaje drept: „avocat, director – proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident – fondator
al Societăţii enciclopedice-cooperatiste «Aurora economică română»”. Toată această titulatură
pompoasă ascunde un demagog, un ambiţios. Scopul Societăţii enciclopedice-cooperatiste «Aurora
economică română» este ca „România să fie bine şi tot românul să prospere!”, este tot ceea ce se poate
afla despre societatea lui Caţavencu. Ziarul condus şi deţinut de Caţavencu este vigilent paznic al vieţii
oraşului, lumea se teme de el, deci se teme de proprietarul lui. O dovadă că ziarul şi Caţavencu
formează o unică enitate este încetarea apariţiei lui odată cu dispariţia lui Caţavencu şi haosul din grupul
lui: „nu coană Joiţico, nu e nimic publicat…«Răcnetul» nici n-a apărut astăzi… După ce a fugit
Caţavencu… nici vorbă să mai scoată gazeta…S-a spart partidul independent”. Caţavencu este ziarul,
este societatea, este partidul. Aşadar, este singurul care formează o mişcare de opoziţie: pentru asta îşi
creează instrumente de parvenire, îşi face un ziar, o societate, un partid care să-l susţină; chiar el spune,
cu suficienţa-i caracteristică: „Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent”.
Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza „scopul scuză mijloacele”,
pusă însă, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta”, confundându-l cu Niccolo
Machiavelli, celebru, de altfel, pentru acest principiu de conduită morală.
Nae Caţavencu aparţine tipului politic şi al demagogului (Pompiliu Constantinescu ), alături de
Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache şi Dandanache, ilustrându-l la modul cel mai strălucit.
Antroponimic, personajul este „privilegiat”, face parte din categoria celor cu nume ieşite din comun,
fapt care aduce cu sine şi importanţa caracterului. Demagogia lui Caţavencu este anunţată, încă înainte
de apariţia personajului, de numele „cu silabele lui stridente şi cu conturul ridicol, (care) redă perfect
demagogul latrans” (Garabet Ibrăileanu). Silabele stridente ale numelui Caţavencu amintesc de o
„caţă”, persoană care pălăvrăgeşte, dar și de „caţaveică”, o haină cu două feţe. Numele personajului
semnifică deci delirul, vivacitatea, frenetismul şi, nu în ultimul rând, ipocrizia trăsături care definesc
acest personaj prin comicul onomastic.
Ceilalţi i se adresează în cele mai variate moduri, după situaţie sau după gradul de intimitate: popa
Pripici îl alintă „să mă îngropi, sufletul meu, Năică”, Pristanda vorbeşte impersonal despre el
„ferestrele din dos ale lui d. Nae Caţavencu”, sau îl tratează cu slugărnicie şi cerşeşte intimitate „să
pardonaţi, coane Nicule”, Tipătescu este ironic-protocolar „iubitule d. Caţavencu” până îşi pierde
cumpătul „să lăsăm frazele, nene Caţavencule!”, iar Cetăţeanul Turmentat în maniera-i caracteristică
îl gratifică cu un „dom'le Nae” care se pare că i se potriveşte cel mai bine.
Demagogia este principala sa trăsătură de caracter. Comicul de limbaj, mai ales în discursurile
sale, ilustrează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. „Duelul” discursurilor dintre
Farfuridi şi Caţavencu, din actul III, dispunerea celor două „tabere”, intervenţiile şi întreruperile care se
fac „avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil” pun faţă-n faţă varianta conservatoare şi
pe cea „liberală” a demagogului. După ce îl adusese la ordine pe Farfuridi, de mai multe ori, după ce
pledase şi acţionase pentru precizie ordine şi substanţă în discursul adversarului politic, Caţavencu îşi dă
măsura talentului oratoric într-un discurs care reuşeşte să-l eclipseze de departe pe cel precedent.
Ca un actor desăvârşit, când se adresează auditoriului, îşi construieşte cu ipocrizie „o poză” de
patriot îngrijorat de soarta ţării sale, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-l îneacă: „Iertaţi-
mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare...(plânsul îl îneacă mai tare)...Ca
orice român, ca orice fiu al ţării sale... mă gândesc...la ţărişoara mea... la România... la fericirea ei!...la
progresul ei!...la viitorul ei! Incultura lui Caţavencu reiese atât din nonsensul afirmaţiilor - „Industria
română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”; „…dar noi ce aclamăm?

2
Aclamăm munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră”- precum şi din confuzii semantice -
numindu-i „capitalişti” pe locuitorii capitalei.
Ipocrit, teatral, sentimental, plin de sine, dovedeşte un tupeu ieşit din comun. Înfumurat şi
impertinent, cât timp este stăpân pe situaţie, are arma şantajului este inflexibil, orgolios, agresiv,
refuză orice propunere a lui Tipătescu şi încercă să-şi impună pretenţiile „Vreau mandatul de deputat,
iată ce vreau: nimic altceva ”. După ce Cetăţeanul Turmentat găseşte pălăria cu scrisoarea, pe care o
returnează „adrisantului”, Caţavencu, ştiindu-se ameninţat cu poliţa falsificată, vine slugarnic şi
linguşitor la Zoe. Umil, docil, teatral, face orice e nevoie, pentru a obţine iertarea lui Zoe „Sărut
mâinile…devotamentul meu…”, chiar completează buletinul de vot al Cetăţeanului Turmentat. Lipsit de
demnitate şi de coloană vertebrală, conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic,
Dandanache.
Nu cunoaşte suferinţă pentru eşecul înregistrat, fiindcă simte că acesta nu este definitiv. Acceptat
în graţiile lui Zoe, Caţavencu ştie că e doar o problemă de timp alegerea lui ca deputat. Fiind
perseverent, „lecţia” de politică pe care o primeşte de la cei cu experienţă nu-l doboară, ci-l face mai
puternic şi-l învaţă că „în împrejurări ca acestea … micile pasiuni trebuie să dispară (…) Pentru că toţi
ne iubim ţara, toţi suntem români!…Mai mult sau mai puţin oneşti!” și, fără nici un scrupul, închină „În
sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!”.
Cameleonismul lui Caţavencu îl face să se apropie foarte mult de tipul arivistului şi de aceea nu
are nici o dificultate în a merge încotro bate vântul (politic). Ambiția politică este unica lui rațiune de a
fi. Cațavencu este reprezentantul tipic al liberului profesionist, tipul vremurilor noi ale burgheziei.