Origini – teatrul medieval

Teatrul spaniol își are originile în teatrul medieval. Ca și teatrul european, teatrul spaniol din
perioada medievală este strâns legat de cultul religios, liturghia fiind în sine o manifestare
dramatică, o reprezentare a morții și învierii lui Iisus. Acest fenomen a fost încurajat în special
de clerici care doreau să explice textele liturgice tuturor enoriașilor, care în marea majoritate
erau analfabeți și inculți. Astfel au apărut tropii. Inițial aceștia se desfășurau în biserică sau în
locul corului, devenind de-a lungul timpului din ce în ce mai mari și mai spectaculoși.
Simultan cu trecerea timpului și cu evoluția fenomenului, reprezentările au căpătat un caracter
laic și comic. Decorurile se cereau din ce în ce mai ample, iar din acest motiv, spectacolul
religios s-a mutat în locuri publice.

Deși se păstrează foarte puține documente scrise și mai puține opere de teatru din aceste
secole, cea mai veche probă a tetarului spaniol este un auto despre regii magi (Auto de los
Reyes Magos ), fiind datat la finalul secolului al XII-lea, scris în versuri și având origine
franceză.
Totuși, genul a început să fie cultivat în secolul al XV-lea de către Juan del Encina, Lucas
Fernandez și Jorge Manrique.
Tranziția spre renaștere

În secolul al XVI-lea începe modernizarea teatrală ce va culmina cu crearea comediei noi.

Acesta este un moment de căutări și coexistența mai multor tendințe: dramaturgie religioasă,
clasicismul, italinizații și naționaliștii. În general, toate aceste forme aveau ca principal subiec
omul iberic, trăsăturile sale morale și felul său de a trăi.
În această epocă apare La Celestina, de Fernando de Rojas, piesă care a fost scrisă și rescrisă
de către autorii spanioli, italieni și francezi. Aceasta este mai degrabă o comedie umanistă,
fiind mai mult un pretext de reflectare decât un pretext scenic.
Întemeietorul teatrului spaniol este Juan del Encina, autorul mai multor egloge dramatice.
Acestea aveau subiecte laice sau religioase și înclinau spre artificii și prețiozități, ceea ce dă
senzația că au fost jucate în special la curte, nu în fața unui public popular.
Este urmat de Torres Naharro ale carui comedii se caracterizează printr-o acțiune mai
consistentă și mai apropiată de viața reală. Piesele sale anticipează apariția comediilor de capă
și spadă, având în același timp o structură specială.
Al treilea precursor al renașterii spaniole este Lope de Rueda, un bun cunoscător al lui Plaut.
Meritul său este dat de faptul că prn scrierile sale (pasos) ne prezintă personaje vii, complexe
și asemănătoare celor din viața cotidiană.

Ultimul precursor, Miguel de Cervantes

Datorită problemelor financiare, teatrul a fost marea vocație a lui Cervantes. De tânăr s-a
simțit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul
efemer și nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost
contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăznețe și mai inovatoare,
i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau
un scop moralizator, includeau personaje alegorice și se subordonau unității aristotelice de
acțiune, timp și spațiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate și din punct de
vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificația era mai variată și mai reușită.
Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eșec și și-a arătat dezgustul față de teatrul lui
Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influență din teatru
din cauza abundenței de dialoguri și de situații de tip intermediu. Intermediile sale se
caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil și o tematică
unitară și de o mai mare transcendență. Cervantes păstrează subiectele nuvelelor sale și în
intermedii, aceasta fiind legătura dintre proza și dramaturgia sa.
În ceea ce privește operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puțin apreciat și
reprezentat, cu excepția operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice :
„El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a
sacrificiului colectiv, în fața asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine
reprezentanta suferinței existențiale, intervenind de asemenea ființe alegorice, care
profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providența are același rol ca acela jucat în fuga lui
Eneas din Troia incendiată. De inspirație patriotică sunt și unele comedii, cum ar fi „La
conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.

Începuturile renașterii

Numărul teatrelor din Madrid a ajuns într-un secol de la 2 la 40, însă în restul țării teatrul er
apromovat de actori ambulanți ce purtau nume specifice în funcție de cantitatea numerică:
• BULULU – actorul care hoinărea solitar;
 • NAQUE – doi actori cu două prologuri și o scenetă;
• CANGARILLA – o trupă de 3-4 barbați;
• CARAMBALEO – o formație compusă dintr-o femeie care cântă și cinci bărbați care
urlă;
• GARNACHA – o femeie care juca rolul primei doamne și 6 bărbați ce interpretau
celelalte roluri;
• BOJIGAJA – 2 femei, 6-7 bărbați și un repertoriu de 6 comedii;
• FARARDULA – 3 femei și 8-10 bărbați ce aveau un repertoriu de 18 comedii;
• COMPANiA – actorii și actrițele erau într-un număr foarte mare, erau persoane
instruite și prezentabile ce dețineau echipă tehnică. Repertoriul lor însuma 50 de
spectacole.
Specatcolele se jucau în locru improvizate numite CORRALES. Decorurile erau sărăcăcioase
și suplimentate de o serie întreagă de convenvenții.

Epoca de aur

Secolul al XVII-lea este secolul de aur al teatrului spaniol. Este momentul în care
circumstanțele politice și sociale determină o situație specială: reprezentarea publica devine o
chestiune de morală și estetică. Circulă ideea conform căreia lumea este un teatru, iar teatrul
este arta adecvată pentru a reflecta viața. Se pune la punct un sistem al confreriilor care
gestionau reprezentatiile în corrales, acestea fiind inceputurile manageriale. Apare afișul de
teatru care anunța evenimentul. Ușor, ușor teatrul trece de la a fi un eveniment restrâns la un
produs competitiv, supus legii cererii și ofertei. Acesta este unul dintre motivele insuccesului
lui Cervantes care rămâne însă un mare autor. Antitetică este situația lui Lope de Vega.

Lope de Vega

Félix Lope de Vega y Carpio (n. 25 noiembrie 1562, Madrid — d. 27 august 1635) a fost un
scriitor spaniol, considerat unul din cei mai importanți poeți și dramaturgi ai „Secolului de
aur” al literaturii spaniole. Volumul mare al operelor sale îl încadrează între cei mai prolifici
autori ai literaturii universale. Numit „Phoenixul ingeniului” de către unii și „Monstrul
Naturii” de către Miguel de Cervantes, Lope de Vega a fost creatorul „formulei” teatrului
clasic spaniol în vers polimetric, cu ruperea unității de timp și spațiu, amestecul elementelor
comice cu cele tragice, structură în trei acte împărțite în scene/tablouri. Toate aceste
caracteristici având scopul final de a-l menține pe spectator interesat până la final. Majoritatea
comediilor sale au ca subiect onoarea, faima, păstrarea aparențelor fiind una dintre
principalele preocupări ale omului din baroc.
O altă caracteristică a scriiturii lui Lope de Vega este dată de faptul că drama istorică tratează
subiecte luate din istoria aproape tuturor țărilor cunoscute la acea vreme. De exemplu,
Minunatul pricipe transilvan ilustrează aspecte din domnia lui Mihai Viteazul, a luptei cu
turcii și a problemei separării statale. Cu toate acestea, cele mai importante pentru public
rămân comediile de capă și spadă ce au subiecte morale provenite din moravurile spaniole.
Printre cele mai cunoscute piese ale sale sunt: La Estrella de Sevilla, Fuente Ovejuna, El
mejor alcalde, el rey, Peribáñez y el comendador de Ocaña y El caballero de Olmedo, La
doncella Teodor, El perro del hortelano, El castigo del discreto, La hermosa fea y La moza
de cántaro.

Tirso de Molina
Tirso de Molina (nume la naștere:Gabriel Téllez,n.24 martie1579[1] [2] Madrid, Spania — d.
20 februarie sau 12 martie 1648, Almazán, Soria, Aragón) este un dramaturg, poet și prozator
spaniol, unul din autorii reprezentativi ai barocului literar și ai Secolului de Aur al culturii
spaniole, călugăr din Ordinul mercedian.
Teatrului său îi este specific adevărul personajului și a caracterelor. Eroii săi au trăsături
aventuroase și romanești, în centrul operei aflându-se iubirea sub toate formele ei de
manifestare. Personajele sale feminine sunt sincere și se lasă în voia emoțiilor, astfel
înglobând o serie de trăsături contradictorii. Cea mai cunoscută piesă a sa este Seducătorul
din Sevilla și Oaspetele de piatră (El Burlador de Sevilla y Covidado de piedra) a cărei
personaj principal a fost preluat de scriitori din toate colțurile lumii.

• Piese sacramentale (Autos sacramentales)

o El colmenero divino (Divinul stupar)
o Los hermanos parecidos, (Frații asemănători)
o No le arriendo la ganancia (Nu îți pot garanta)
• Drame istorice:
o Prudența la femei (La prudencia en la mujer)
o trilogia despre familia Pizarro: Amazoanele în Indii (Amazonas en las Indias),
Loialitatea față cu invidia (La lealtad contra la envidia) și (Todo es dar en una
cosa).

•
o Stema Portugaliei (Las quinas de Portugal) - ultima sa piesă

Drame folclorice si legendare:

• Îndrăgostiții din Teruel (Los Amantes de Teruel) (1635)

• Cavalerul grației (El Caballero de gracia)
• Contesa - în afara legii (La Condessa bandolera)

 Comedii de capă și spadă sau „de intrigă”:

• Marta cea pioasă (Martha la piadosa)

• Por el sótano y el torno
• Don Gil de Izmene verzi (Don Gil de las Calzas verdes) (1615)
• Rușinosul la curte (El vergonzoso en palacio)
• Pedeapsa nesocotinței (El castigo del penséque)
• Amorul doctor (El amor medico)
• La villana de Vallecas

Calderon de la Barca

Pedro Calderón de la Barca (n. 17 ianuarie 1600, Madrid - d. 25 mai 1681, Madrid).

Creațiile dramatice ale lui Calderón de la Barca reprezintă culminarea modelului teatral baroc
creat spre sfârșitul secolului XVI de către Lope de Vega. Deși mai puțin prolific decât
modelul său, genialul Lope de Vega, Calderón se arată superior acestuia din punct de vedere
tehnic, ducând la perfecțiune formula dramatică a lui Lope prin reducerea numărului de scene
și eliminarea elementelor lirice nefuncționale. Operele devin astfel un spectacol baroc
complet, care acordă importanță scenografiei și muzicii, elemente puțin importante pentru
Lope de Vega.

Calderón de la Barca utilizează în mod frecvent piese anterioare, din care elimină scene
inutile; reduce din numărul de personaje și din bogăția polimetrică a teatrului lopesc. De
asemenea, sistematizează exuberanța creativă a modelului său și construiește opera în jurul
unui singur protagonist. Calderón caută de multe ori efectul teatral, în detrimentul celui liric.

În prima parte a operei sale, Calderón reordonează, condensează și reelaborează ceea ce în

opera lui Lope era difuz și haotic, stilizând realismul costumbrist și apropiindu-l astfel de
stilul curtezan. În ele sunt prezente multe personaje reprezentative pentru epoca sa și condiția
sa socială, toate având în comun cele trei teme ale teatrului baroc spaniol : dragostea, religia
și onoarea.

Onoarea este în mod special o temă mulțumită căreia Calderón s-a făcut remarcat, cu opere
precum „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”), în care are loc un conflict între
onoarea individuală (demnitatea umană) a unui țăran înstărit, Pedro Crespo, a cărui fiică a fost
violată de un căpitan de orgine nobilă, și onoarea corporativă (esprit de corps) a căpitanului.
Onoarea, ca patrimoniu al spiritului înfruntat cu justiția, cazul Primarului din Zalamea, sau
pasiunea amoroasă ce orbește sufletul, cazul operei „El mayor monstruo” („Cel mai mare
monstru”) sau gelozia în „El médico de su honra” („Doctorul onoarei sale”).

În cea dea doua parte a operei sale, dramaturgul inventează, depășind repertoriul cavaleresc, o
formă poetico-simbolică necunoscută până la el și care va configura un teatru esențialmente
liric, ale cărui personaje tind către simbolic și spiritual. Este cazul unor drame filozofice și
teologice, acte sacramentale și comedii mitologice sau palatine.

Calderón este cunoscut pentru crearea acestor personaje de tip baroc, dezechilibrate în
interiorul lor datorită unei pasiuni tragice, așa cum apar în „El príncipe constante”, „El
mágico prodigioso” sau în „La devoción de la cruz”. Personajul său cel mai cunoscut este
teribilul Sigismund de Polonia din „La vida es sueño” („Viața este vis”) considerată
capodopera teatrului calderonian. Această operă, paradigma comediilor sale filozofice,
reunește și dramatizează problemele transcendentale ale epocii sale : libertatea sau puterea
voinței în fața destinului, scepticismul în fața aparențelor sensitive, precarietatea existenței,
considerată un simplu vis și, în sfârșit, idea consolatoare că, inclusiv în vise, se poate totuși
realiza binele. Această operă are mai multe variante. Pe plan secund apare și tema educației,
cultivată mai apoi de scriitorii secolului al XVIII-lea.

Tot în acest al doilea registru duce la perfecțiune așa-numitul „auto sacramental”, piese
alegorice de un singur act, reprezentând tema euharistiei. Pentru a da câteva exemple, se pot
menționa „El gran teatro del mundo” („Marele teatru al lumii”) sau „La cena del rey
Baltasar” („Cina regelui Baltazar”).

Iluminismul

Secolul al XVIII-lea a fost marcat de intervenția statului în orientarea teatrală a țării. Sub
ideile iluminismului s-a creat o mișcare teatrală condusă de Leandro Fernández de Moratín ce
avea ca scop aprobarea sau interzicerea unor piese de teatru, pentru a fi răspândite doar ideile
care susțin adevarul și virtutea. Specatcolul teatral avea ca principal obiectiv formarea morală
și îndoctrinarea culturală. În această perioadă erau agreate comediile de magie ce foloseau
blesteme, diavoli, duhuri, zâne și alte personaje fantastice ce debordau de exotism. Aceste
spectacole erau hulite de clasici, însă susținute de public.

Romantismul

Deși s-a dezvoltat și adurat relativ puțin, romnatismul spaniol avea caeleași caracteristici ca
cel german și francez: amestecul genurilor, renunțarea la structura clasică, tema iubirii
platonice și imposibile, subiecte de inspirație istorică și legendară, frecvente referiri la
abuzurile politice, eroi misterioși ce dețin puteri fantastice. Unul dintre cele mai importante
lucruri aduse de romnatism a fost definirea rolului actorului care conform spiritului vremii
trebuia să fie la fel de talentat ca și scriitorul, adică să fie artist și creator. Astfel, în 1830, este
inaugurat real Conservatorio de la Musica, fapt ce a reprezentat primul pas spre consolidarea
studiilor de interpretare.

Secolul al XX-lea

La începutul secolului al XX-lea teatrul spaniol este influențat de creatori ca Stanislavski,

Gordon Craig, Appia, Chéjov sau Pirandello. Teatrul devine în special o formă de
divertisment pentru publicul burghez care vine cu regularitate la spectacol. Marile companii
teatrale sunt conduse de actori și actrițe, iar scopul principal este acela de a satisface gustul
publicului. Cu toate acestea sunt creatori precum Gabriel Martínez Sierra sau Margarita Xirgu
care își riscă veniturile în favoarea experimentului.
Tendința opusă a fost teatrul popular ce a dat naștere unei specii noi numită sainete.
Reprezentantul de seamă al acestei specii a fost Arniches, creator al tragediei de factură
grotească, operă ce caricaturiza clasa mijlocie.
Apoi au apărut autorii fără pretenții comerciale care căutau forme noi de punere în scenă a
operelor lor. Între încercările de a crea un teatru avangardist sunty de seamă cele de la teatrele
universitare El Buho de Max aub și La Barraca lui Eduardo Ugarte și Garcia Lorca.

Garcia Lorca

Federico García Lorca (n. 5 iunie 1898, Fuente Vaqueros, Granada - d. 18 august 1936, între
Víznar și Alfacar, ibidem) a fost un, poet, prozator și dramaturg spaniol, cunoscut și pentru
talentul său în alte domenii ale artei. Încadrat în generația lui 27 a literaturii spaniole, este cel
mai popular și influent scriitor spaniol din secolul XX. Ca dramaturg este considerat una
dintre figurile de referință ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán și
Buero Vallejo. A murit executat în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), datorită
simpatiei sale pentru Frontul Național și condiției sale de homosexual declarat.

Teatrul lui Lorca este, alături de cel al lui Valle-Inclán, cel mai important teatru de expresie
castiliană din secolul XX. Ese vorba de un teatru poetic, în sensul că se dezvoltă în jurul unor
simboluri principale, cum ar fi sângele, cuțitul sau trandafirul, și în cadrul unr spații mitice
sau de un realism transcendentalizat, abordând problemele principale ale existenței. Limbajul,
influențat de Valle-Inclán, este tot poetic. Lorca a fost de asemenea influențat de drama
modernistă (folosirea versului), de teatrul lui Lope de Vega (folosirea calculată a cântecelor
populare), de cel al lui Calderón (sfâșierea tragică, alegoria) și de tradiția spectacolelor de
păpuși. Creația dramatică a lui Lorca poate fi grupată în patru categorii : farse, comedii
„nereprezentabile” (conform autorului), tragedii și drame.

Dintre farsele scrise între 1921 și 1928 se remarcă „La zapatera prodigiosa”, în care
atmosfera andaluză ajută la intensificarea conflictului cervantesc între imaginație și realitate,
precum și „Amor de don Perlimplín con Belisa en su jardín”, un ritual complex de inițiere în
dragoste, care anunță dramele „nereprezentabile” din 1930 și 1931, anume „El público” și
„Así que pasen cinco años”, operele sale cele mai ermetice. Prima este o meditație asupra
lumii teatrului, a conceptului de revoluție și a homosexualității, în vreme ce a doua o
meditație asupra ființei umane și a sensului vieții.

Conștient de succesul dramelor rurale poetice, Lorca compune tragediile „Bodas de sangre”
(1933) și „Yerma” (1934), combinații de mit, poezie și substanță reală.

În general, problemele umane sunt cele care au determinat scrierea dramelor. De exemplu,
tema „domnișoarei bătrâne” spaniole în „Doña Rosita la soltera” (1935) sau discriminarea
femeii și intoleranța în „La casa de Bernarda Alba”, una din operele sale cele mai apreciate.

Scena spaniolă contemporană

Întoarcerea la democrație a favorizat și întoarcerea la autori ai secolului al XX-lea precum

Lorca sau Valle-Inclan. Dorința de a reînvia textele clasice s-a contopit cu aceea de a scrie
altele originale. Se remarcă unele grupuri de teatru independent cum ar fi cel condus de Albert
Boardella- Els Jonglers al căror producții nasc neîncetat polemici. Un alt grup este La Fura
dels Baus. Aceștia se autodefinesc ca fiind o organizație delicventă în panorama actuală a
teatrului. Specificul lor este dat de faptul că au reorganizat atât spațiul de joc cât și pe cel al
spectatorului.
Organizațiile independente tind să vadă teatrul ca pe o artă a spectacolului total ce include alte
arte cum ar fi fotografia, arhitectura, pictura și muzica, iar publicul este în permanență
bombardat și molestat.