TEATRUL SPANIOL ÎN EPOCA RENAŞTERII

Integrat în mișcarea de idei și mutații spirituale renascentiste, umanismul

spaniol are particularități determinate de condițiile în care s-a format poporul
spaniol și de influențele exercitate asupra lui.

După căderea Imperiului roman de apus, locuitorii peninsulei iberice au fost

cuceriți de vizigoți, dar abia se desăvârșea procesul lor de integrare în lumea celto-
iberă romanizată și în Spania vin arabii. Timp de aproape opt veacuri,spaniolii au
luptat pentru eliberarea țării de sub mauri și acest fapt a lăsat o amprentă adâncă în
istoria și cultura acestei țări. Astfel, în complexa cultură spaniolă este greu să
deosebești elementele latine de cele germane sau africane. Și în arhitectura
spaniolă, una dintre cele mai frumoase din Europa, se disting influențele
constructorilor abasizi, iar în smaltul sidefiu al ceramicii spaniole tehnica
ceramiștilor cu strămoși în străvechiul Babilon.

Tot despre influența maurilor vorbește și prima mare operă a literaturii

renascentiste spaniole - romanul Celestina, de Fernando de Rojas, tot vorbește
în proverbe generalizând fiecare amănunt, la fel cum făceau și povestitorii arabi.

Lucrările create în perioada renașterii sunt cu eroi gata să moară pentru

idealul lor și pentru onoare, contribuie la formarea trăsăturilor specifice ale
umanismului spaniol, un umanism popular, deschis valorilor populare.

Spaniolul pășește în epoca Renașterii la fel de dornic să cunoască pe antici

ca și italianul, dar încărcat cu amintirile propriei lui istorii. Și în aceste amintiri
sunt foarte multe lucruri bune dar și aspecte negative. În Spania biserica catolică se
bucură de o mare autoritate, ceea ce dă o amprentă mistică și idealistă concepțiilor
de viață iar sentimentul de mândrie națională s-a exacerbat, devenind un
naționalism fanatic.

În tot ceea ce face în tot ceea ce spune spaniolul pune accent pe onoare.
Sentimentul onoarei la spanioli este deosebit de complex. În el se concentrează
calitățile morale și spirituale ale omului care-și ține cuvântul dat, își respectă
prietenii, îi ajută pe nevoiași. Spaniolul nu ezită deloc atunci când e vorba să-și
apere sau să-și păstreze onoarea. Fiul trădător este omorât de tată, soția infidelă
plătește cu viața onoarea pătată a bărbatului.
 Pentru publicul spaniol, înflăcărat, îmbătat de succese, teatrul era locul unde
își vedea oglindit curajul, zugrăvită îndrăzneala și încrederea în finaluri fericite.
Actorii și autorii spanioli aduc în fața spectatorilor cele mai extraordinare aventuri,
cele mai exemplare fapte de vitejie. Renascentistul spaniol se interesează de
probleme sociale, politice, dar în primul rând de cele personale. În piesele spaniole
găsim numeroase aspecte critice, o descriere amănunțită a moravurilor, dar pe prim
plan sunt preocupările personale. Dragostea și onoarea sunt sentimentele care dau
substanță teatrului spaniol, generând acțiuni și conflicte dintre cele mai
spectaculoase. Onoarea trebuie apărată cu orice preț.

Primii umaniști spanioli sunt sensibili la lecturile anticilor, descoperind

filonul liric, dragostea față de natură în eglogele lui Virgiliu, scriind piese după
modelul dramei populare, sau reînviind legende medievale.

Spania este unica țară care a şi-a creat un teatru naţional. Primii autori dramatici
ce au pus bazele acestui teatru au fost:
1. Juan del Encina – a adus în opera sa personaje din popor, limbaj rustic, scene
din viaţa obişnuită.
2. Torres Naharro – a dat complicaţie intrigii şi vervă dialogului;
3. Lope de Rueda – a legat teatrul de contemporanietate;
4. Juan de la Cueva – în teatrul său a tratat larg subiecte din trecutul istoric.

Primul autor spaniol Juan del Encina (1469-1529), dar și primul dramaturg,
scrie piese scurte într-un act, întitulate semnificativ egloge, după poezia lui
Virgiliu, purtând în ele pecetea tradițiilor spaniole, în special influența dramei
populare Cei tei regi magi, dar și dorința de a urma exemplul anticilor. În afară de
egloge Juan dell Encina a scris și câteva farse burlești, printre care Farsa
Jumulitului.

Gil Vicente, se numără și el printre fruntașii teatrului spaniol, deși este de

origine portugheză (primul dramaturg portughez) a scris și în limba spaniolă,
adresîndu-se acelorași izvoare (Virgiliu și drama populară), găsind posibilitatea
îmbinării lor în forme lirico-pastorale.

Originalitatea umanismului spaniol nu o găsim doar la Juan del Encina și la

Gil Vicente ci și la Torres Naharro, primul teoritician al teatrului spaniol. El
susține că spaniolii nu au nevoie de separarea genurilor, că lor le este suficientă
comedia. Comedia - așa cum o înțelege Torres Naharro - este genul despre care
vorbește Dante în scrisoarea către Can Grande, adică opera inspirată din realitate,
zugrăvind elemente și întâmplări dintre cele mai diferite, chiar dureroase, dar care
se termină cu bine. Comedia în viziunea lui însă nu înseamnă imitarea lui Plaut, ci
un gen mult mai complex, cu un sfârșit fericit, în care natura intrigii sau ridicolul
personajelor nu este atât de importantă. Dacă piesa se inspiră din realitate, dintr-un
fapt aievea ea poartă numele de ”a notocia”, iar atunci când e creată pe baza
imaginației scriitorului se numește ”a fantasia”. A respins unitatea de loc în
numele adevărului vieții, iar unitatea de timp a considerat-o obligatorie numai în
interiorul unui act.

Separările au fost totuși operate și în teatrul spaniol, dar ele nu sunt

determinate de diferențele de gen specifice admiratorilor lui Aristotel, ci de izvorul
de inspirație. Piesele istorice trebuie să reflecte zone eroice în care comicul nu are
loc; comediile de capă și spadă tratează viața obișnuită și sfera problemelor
personale.

Comedia spaniolă și-a lărgit hotarele, cuprinzând din ce în ce mai multe

elemente dramatice, până la topirea granițelor dintre tragic și comic. Lucrul acesta
îl vedem cel mai bine în teatrul lui Calderon de la Barca.

Astfel după cum observăm autorii spanioli erau atrași doar de genul
comediei. Singura încercare de a crea în domeniul tragediei îi aparține lui
Cervantes - Asediul Numanciei - tragedie care a fost primită cu indiferență de
public dar și de oamenii de teatru.

***********

Un alt factor important în formarea teatrului spaniol, a fost și puternica

influență a romanului lui Fernando Rojas Celestina. Celestina aparține și Evului
mediu dar și Renașterii. Acest roman însumează în sine tot ceea ce evul de mijloc
a acumulat ca înțelepciune, dar și noul suflu al viitorului, dorința de negare a tot
ceea ce a fost în trecut. Avem de-a face cu un roman dialogat, aparținând mai
degrabă prozei decât teatrului. Cu un subiect nu foarte complicat. Valoarea acestei
lucrări constă în structura personajelor, în îmbinarea tragicului și a comicului, în
înlăturarea organică a eroilor luați din lumea nobiliară cu reprezentanții celor
umili, cu servitorii, hoții, prostituatele, soldații fanfaroni, etc. Romanul este plin de
viață, de tipuri complexe, bine construite.

Apărut încă la sf.sec.XV-în (1499), acest roman dialogat devine un model

pentru scriitorii de mai târziu, un îndemn să-și caute izvorul de inspirație în viața
obișnuită, să alăture tragicul și comicul.
 Odată cu Celestina eglogele lui Juan del Encina își pierd autoritatea,
manifestându-se clar dorința de a scrie piese cu o construcție mai amplă, după
exemplul anticilor și al italienilor.

În cea de-a doua jumătate a sec. XVI-lea spectacolele se dau în corrale,

clădiri de lemn fără prea mari pretenții, cu puține decoruri, dar cu multă culoare și
viață. Ele încep cu un prolog numit și loa, rostit de conducătorul trupei, urmat de o
sarabandă cântată și dansată de cea mai populară actriță a trupei. În pauzele dintre
acte se joacă două sau chiar trei intermedii, iar la sfârșit se mai reprezintă o farsă
într-un act, spectacolul încheindu-se cu mohiganga, un dans cu măști, sau cu baile,
dans cu temă inspirat din viața studenților săraci.

Actorii sunt iubiți și admirați de public, îndeosebi cei ce joacă rolurile

pozitive, ceilalți fiind nevoiți să se ferească de mînia spectatorilor, nu de puține ori
au avut loc incidente din pricina entuziasmului prea mare a publicului.

Spectacole găsim în Spania la toate nivelele. În timp ce în marile orașe joacă

companiile teatrale în sate și la margine de drum joacă actorii rătăcitori, singuri,
păpușarii cu cutia cu păpuși, acrobații. Istoria transmite numele unui șir de
denumiri de trupe de actori ambulanţi:

 Bululu - actor solitar, recita o poezie, cocoţat pe o ladă. Era remunerat cu

mâncare.
 Naque – doi actori, recitau două prologuri sau o scenetă.
 Cangarilla – o trupă din 3-4 actori.
 Carambaleo – o femeie şi 5 bărbaţi. Femeia îi deservea.
 Garnacha – 5-6 bărbaţi, o femeie ce interpreta rolul primei doamne.
 Bojigaja – o trupă mai complexă: 2 femei, un băiat, 6-7 bărbaţi. Aveau în
repertoriu 6 comedii şi recuzită.
 Farardula – 3 femei, 8-10 bărbaţi. Aveau în repertoriu 18 comedii.
 Compania - actori instruiţi, actriţe elegante, aveau cameriste, recuzită bogată,
garderoba variată, aveau 50 de piese în repertoriu.

După 1620 se dezvoltă teatrul de curte, sprijinit în mod deosebit de Filip al

IV. Săli de teatru pline de fantezie, închise sau deschise, în palat sau în aer liber,
după cum și spectacole organizate pe o insulă, în timp ce spectatorii se plimbau cu
bărcile, iată numai câteva din formele de spectacol de la curtea regilor Spaniei,
organizate cu fantezie și ingeniozitate de arhitecții și pictorii scenografi anume
invitați din Italia. Teatrul de curte din Spania indiferent de bogăția și
somptuozitatea lui a păstrat legăturile cu teatrul popular. Cu toate că spectatorii
rafinați din jurul monarhului au preferat adeseori subiectele mitologice în locul
celor inspirate din prezent, dramaturgii au continuat să aducă pe scena de la palat
pe țăran alături de rege și pe omul simplu alături de cel bogat.

În decurs de un secol numărul teatrelor din Madrid (Spania) s-a ridicat de la

2 la 40 (cu 1000 de locuri).

Primul actor profesionist al Spaniei a fost Lope de Rueda (1510-1565) -

numit și părintele teatrului spaniol. L.d.R. a înființat pe la mijlocul veacului
împreună cu soția sa o trupă de actori profesioniști, străbătând aproape întreaga
țară. De la el au rămas comedii în proză, comedii în versuri, pastorale și 11 farse
scrise în stil popular, denumite pasos. Subiectele comediilor și ale pastoralelor sunt
luate din nuvelele și comediile italiene, dar farsele sunt inspirate din viața spaniolă.
Una din cele mai cunoscute este ”Oaspetele”, povestea unui hidalgo, mândru, dar
flămând și sărac lipit pământului.

Contemporanii lui au vorbit despre el cu mare respect, ca despre un mare

artist. Unul dintre admiratorii săi a fost și Cervantes, o altă personalitate notorie a
teatrului spaniol din această perioadă, recunoscându-i importanța lui în dezvoltarea
teatrului spaniol.

Miguel de Cervantes Saavedra ocupă un loc aparte în teatrul spaniol. Deși

nerecunoscută de contemporani, opera lui ne apare astăzi de o mare originalitate.
El aduce în teatru elemente autobiografice, încercând să impună și tragedia eroică.
În 1580 scrie Viața în Alger, în 1581 prima tragedie a teatrului spaniol Asediul
Numanciei. Lucrarea este pătrunsă de un puternic sentiment de mândrie națională,
de admirație față de curajul strămoșilor în lupta lor pentru apărarea libertății și a
demnității. Eroul acestei drame nu este un personaj oarecare ci poporul însuşi. Se
simte aici puternica influenţă a lui Seneca – abuz de scene oribile, de excese de
brutalitate şi de retorism. O altă lucrare Pedro de Urdemalas - o piesă-metaforă
despre teatru, o comedie clasică cu elemente de satiră şi de umor împotriva
ignoranţei.

Genul în care Cervantes a reuşit cel mai bine sunt intermediile – mici piese
comice în genul farselor, cu o vioiciune extraordinară, cu o acţiune trepidantă şi de
un comic savuros. În ele autorul dă dovadă de un extraordinar simţ realist şi de
pătrundere psihologică, prin felul cum demască viciile vieţii de familie, aspecte de
moravuri cu tipuri de şarlatani, maniaci de procese, judecători incorecţi, ţărani,
meseriaşi, studenţi. Teatrul minunilor, Peştera din Salamanca, Bătrânul gelos,
Doi flecari.
 Cervantes a ridicat la un nivel artistic înalt intermediile comice, ”pasos”-
urile.

Teatrul spaniol este plin de contradicții așa cum a fost însăși Spania. La
mijlocul sec. al XVI în orașele spaniole viața teatrală se dezvoltă atât de intens
încât modestele egloge ale lui Juan del Encina, au cedat de multă vreme locul unor
piese cu multe întâmplări și aventuri, cu răsturnări spectaculoase de situații, cu
sentimente puternice și pătimașe.

Elementele create până acum de autorii enumeraţi mai sus le-a reunit într-o
sinteză, următorul, cel mai reprezentativ dramaturg al Spaniei din această perioadă
- LOPE DE VEGA (1562-1635) - soldat şi preot, poet şi spadasin, burghez, tată de
familie tandru şi amant la fel de tandru. Până în zilele noastre încă nu este precizat
numărul total al operelor dramatice scrise de el. Una din versiuni este că ar fi scris
peste 2000 de opere dramatice, dintre care 400 sunt drame religioase. Din operele
sale s-au păstrat până azi 470 drame şi comedii. Toată opera sa dramatică este
scrisă în versuri, şi se spune că le alcătuia cu o deosebită uşurinţă, în acest sens
istoricii transmit că putea să scrie un act dintr-o piesă într-o jumătate de zi, iar în
decurs de 2-3 zile alcătuia chiar o piesă întreagă. De asemenea se spune că deja la
vârsta de 5 ani ştia să citească în limba spaniolă şi latină. Iar la vârsta de 10 ani a
tradus lucrarea „Răpirea Prozerpinei” de Claudian. Era fiu de curteni, a învăţat la
Colegiul de iezuiţi din Madrid, iar mai apoi la Academia Regală. A studiat
matematica, astronomia, istoria, filosofia şi literatura antică. De Vega n-a fost doar
dramaturg, el a scris de asemenea romane, nuvele, poeme epice, poezii şi cântece.
Se spune că prima sa piesă de teatru – „Amantul fidel” – ar fi scris-o la vârsta de
14 ani.

Aproape că nu există gen literar pe care el să nu-l fi abordat – a scris şi

romane de aventuri, romane pastorale, poezii epice, poezii lirice, opere istorice,
ode, opere dramatice. Opera sa dramatică poate fi împărţită în 3 categorii:

 Drame istorice
 Comedii de moravuri
 Piese cu subiecte extrase din viaţa poporului.
El a îmbinat elementul latin cu cel italian şi cu cel spaniol.

Un rol destul de important în formarea sa artistică l-a avut reprezentaţiile

commediei dell”arte la care a asistat. În dramele istorice tratează subiecte luate din
istoria mai multor ţări. De ex. în „Minunatul principe transilvănean” vorbeşte de
M. Viteazul, de valahi, de moldoveni, luptele contra turcilor. Principalul obiectiv al
lui rămâne însă a evoca viaţa Spaniei. Adeseori s-a inspirat din romanele populare.

În dramele istorice L. de V. evocă tipuri ale regilor devotaţi luptei pentru

eliberarea ţării. Regii nu sunt idealizaţi ca oameni, ci sunt arătaţi cu toate viciile, de
ex. „Steaua Seviliei” (1623).

Comediile sale de moravuri sunt numite de obicei „comedii de mantie şi spadă”

sau „comedii de capă şi spadă” – după portul eroilor principali.

Marele dramaturg umanist proclamă şi ilustrează credinţa în posibilitatea

fericirii pe pământ, în succesul persoanei umane şi în puterea iubirii, precum în
lucrarea „Câinele grădinarului”.

Eroii comediilor sunt tineri curajoşi, hotărâţi, energici. „Fata cu ulciorul”

(1627), „Cavalerul din Olmedo” sau „Câinele grădinarului” (1604) sunt
comediile cele mai cunoscute, în care se ironizează aroganţa nobililor. Pentru prima
dată în dramaturgia modernă universală ţăranilor li se dau roluri principale.

„Cel mai bun judecător e regele”, „Judecătorii din Castilia”, „Fuente Ovejuna”.

Drama „Fuente Ovejuna” („Izvorul turmelor”) impresionează prin

atmosfera de teroare dezlănţuită de comandor asupra satului, prin ţinuta demnă a
tinerilor îndrăgostiţi, prin caracterul popular al revoltei mulţimii.

Nu de puţine ori Lope de Vega a fost atacat de către oficialităţile bisericeşti,

astfel că începând cu anul 1625, până aproape la moarte, a fost interzisă, editarea şi
publicarea pieselor sale. Când Lope de Vega a murit, întreaga ţară a fost în doliu, o
mulţime de poeţi din diferite ţări au scris ode în cinstea lui în limba spaniolă, latină,
franceză şi portugheză.

Discipolul lui Lope de Vega a fost Tirso de Molina (1571-1648). A scris

400 de piese. Sunt cunoscute aproximativ 80, dintre care:

Drame istorice – „Îndrăgostiţii din Teruel”

Drame religioase – „Condamnatul pentru necredinţă”

Comedii – „Don Gil de Ciorap Verde”, „Batjocoritorul din Sevilla”

Continuator al formelor dramatice stabilite de L. de Vega a fost Pedro

Calderon de la Barca (1600-1681). Este ca om şi ca artist diametral opus lui L. de
V. Calderon este melancolic, sceptic, pesimist, meditativ, solitar – un mare creator
de simboluri şi alegorii. Teatrul lui L. de V. avea acţiune dinamică, la Calderon
prevalează aplicaţia spre reflexivitate, spre semitonuri. Calderon este înclinat spre
misticismul religios.

A scris 120 de piese cu subiecte profane + 80 de piese religioase într-un act –

„Devoţiunea crucii”, „Marele teatru al lumii”.

În lucrarea „Magicianul uimitor” tratează ideea deşertăciunii şi iluzionismului

vieţii.

„Viaţa e vis” – dramă filosofică care dezbate tema raportului dintre libertate şi
predestinare.

Calderon a prelucrat şi subiecte tratate de L. de V. – „Medicul onoarei sale”,

„Alcadele din Zalameia” – dramă semi - istorică.

Comedii de capă şi spadă – „Doamna nevăzută”, „Casa cu două uşi e greu de

păzit” – de o intensitate dramatică superioară pieselor lui Lope de Vega.

„Calderon este un uriaş în tehnica dramaturgiei şi în crearea efectului teatral” –

spunea Goethe.

Personajele sale sunt inedite, dominate de o pasiune, ce le împinge spre un

dezechilibru intim.

Huan Ruiz de Alarcon (1580-1636) – scrie comedii de caracter:

„Ţesătorul din Segovia”, „Adevărul suspect”, „Pereţii au urechi”.