1

Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică

,,Octavian Stroia”

Lucrare teoretică pentru susținerea competențelor profesionale

Clasicismul francez
Molière-Avarul

Profesor coordonator, Absolvent,

Elena Ivanca Jurcan Flavia-Ancuța

2015
 2

Cuprins
Argument
Capitolul I - Scurt istoric despre clasicismul francez ……………………………….…4

1.1 Trăsături definitorii ale clasicismului ……………………………………………...4

1.2 – Reprezentanți ai clasicismului francez …..………………………………………5
1.3 - Pierre Corneille …………………………………………………………………...6
1.4 - Jean Racine ………………………………………………………………..……...7
1.5 - Jean de La Fontaine ………………………………………………...……………..8

Capitolul II- Molière……………………………………………………………………9

2.1 – Viața ……………………………………………………………………………....9

2.2 – Opera ……………………………………………………………………………...11

2.3 – Impactul asupra culturii franceze …………………………………………………14

2.4 - Avarul……………………………………………………………………………....15

Capitolul III- Bibliografie………………………………………………………………..21

 3

Argument

Am ales această temă deoarece din punctul meu de vedere, clasicismul este caracterizat, în
special, prin respectul pentru antichitate, fiind un curent literar prin care se afirmă sensul moral şi
estetic al artei, prin conformarea faţă de regulile clasice după modelul antichităţii greco-romane,
prin îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura
umană şi prin obiectivitatea scriitorului.
M-am axat pe tragedia clasică franceză care ii are ca principali reprezentanți pe Pierre
Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère,
Boileau. Dintre cei enumerați anterior m-a atras in mod special Molière deoarece comediile sale
au ca tema principala natură umană, cu toate aspectele ei, înscriindu-se in categoria marilor
dramaturgi ai lumii.
În primul rând, Molière depășește unghiul de vedere al burgheziei și scrie în cinstea
poporului său, în opera sa oglindindu-se majoritatea problemelor sociale ale timpului.
Precum un mare scriitor clasicist, Molière a conturat descompunerea lumii feudale și a
satirizat egoismul burgheziei. Molière a creat tipuri centrându-se pe esența fenomenului isotirc-
social ”În personajul tipic se reflect laturile esențiale ale realității, conținutul epocii, chipul
social al claselor, al grupurilor sociale și locul lor în dezvoltarea istorică.”1
În al doilea rând, comicul lui Molière cuprinde cele mai diversificate forme și nuanțe pornind de
la râsul spontan al farsei la cel intelectualizat al comediei de satiră morală și social. Comicul cel
mai puternic constă în contradicțiile esențiale ale caracterelor, contradicții dintre aparență și
esență, generând la Molière cele mai bune efecte comice. Frecvente sunt de asemenea și comicul
legat de ticuri verbale și de gesture dar și de diferența dintre afirmațiile unui personaj și faptele
sale, dintre teoretic și practice.

1
Problemele esetice și literature sovietică, A.Sabolev, articol din Pravda nr. 259
 4

I. Clasicismul
Clasicismul este un curent literar-artistic, apărând în Franța, ale cărui principii au orientat
creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Începând de la modele
artistice ale Antichității, clasicismul reflectă realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare
artistică. Scriitorii clasici au fost preocupați în mod deosebit de crearea unor eroi ideali, legați
indispensabil de soarta statului ,având înalte virtuții morale și fiind capabili de fapte eroice.
Personajele, în general regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în odă, imn, poem
epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii.
Ulterior Renaşterii apare, ca rezultat al cultului esthetic pentru antichitatea greco-latină
instaurat de aceasta, un sens nou, istoric, al termenului de clasic; el se referă, mai întâi, la
literatura şi arta greco-latină, ajungând mai apoi sa acapareze întregul domeniu al culturii şi
civilizaţiei Greciei şi Romei.
Ca noţiune istorică modern, clasicismul ia naştere ca o replică polemică faţă de noile
tendinţe literare reprezentate de tinerii adepţi ai romantismului care promovau libertatea creaţiei,
împotriva tuturor regulilor şi constrângerilor convenţionale. Aşadar clasicismul a fost la început o
armă în bătălia literară, o modalitate de a opune tradiţia şi prestigiul acesteia, modernităţii
declarate a romanticilor.
Clasicismul a aparut mai întâi în Franţa, prefigurat de unele dintre tendinţele estetice ale
Renaşterii şi ale barocului. În plan sociologic, clasicismul poate fi considerat o expresie pe plan
literar a contradicţiilor cărora le dă naştere monarhia absolută.2

1.1 Trasaturi definitorii ale clasicismului

Spre diferență de romantism, care pune în evidență simțirile, operele literare clasice au ca piatră
de temelie rațiunea, element definitoriu al omului, care are mai multă importanță decât
sentimentul.

2
Clasicismul, Studiu introductiv de Matei Călinescu, Antologie și note de Matei Călinescu, Andreea Dobrescu-
Warodin, A.Bantaș, Cornel Mihai-Ionescu, Volumul I, editura Lyceum, pagina 6
 5

Personajele, posesoare ale unor principii morale de neclintit, sunt raționale, antrenate de înalte
rațiuni eroice și cetățenești.
Acestea sunt în general regi sau reprezentanți ai aristocrației, privite ca specii superioare ale
literaturii și reprezentate în odă, poem epic, tablou istoric, imn, tragedie.
Pe plan second se află stilul de viață al burgheziei, în plină ascensiune la acea vreme,
personajele de genul acesta fiind reprezentate în comedie, satiră și fabulă, adică speciile literare
inferioare.
Operele literare clasice sunt caracterizate printr-un puternic caracter moralizator și
educativ.
În dramaturgie este prezentă regula celor trei unități ( de loc, timp, acțiune). Genurile și
speciile literare nu sunt amestecate, sunt pure și se inspiră din modelele Greco-romane. Este
present totodată, un cult al adevărului, regulilor si canoanelor, care depinde de personajele ce
participă la acțiune.
Principalele trăsături cultivate sunt curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția,
naivitatea, iar personajele reprezintă tipuri umane (avarul, demagogul, parvenitul, etc) ale
societății reproduse.

1.2 Reprezentanți ai clasicismului

Sunt clasici scriitorii şi artiştii a căror operă îşi păstrează valoarea de-a lungul veacurilor.
Astfel, în operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihail
Eminescu, George Enescu, recunoaştem valori clasice. Gruparea ideilor clasiciste şi
transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al
XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitaţia
anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul raţiunii şi al
armoniei universale.
 6

Reprezentanți ai clasicismului francez

1.3 Pierre Corneille (1606-1684)
Pierre Corneille s-a nascut la 6 iunie
1606 in Rouen, Franța și a început să studieze
dreptul la 18 ani. A fost un scriitor francez,
supranumit „fondatorul tragediei fanceze”.

Debutează cu Melita in 1629, comedia

întâlnind un mare succes la Paris. Aceasta este
urmată de tragicomedia Clitandre sau Inocența
eliberată (1631) și de o serie de comedii:
Văduva sau Trădătorul pedepsit (1633),
Galeria palatului (1634), Subreta sau Dama de
companie din 1635.

Sursă: www.content.wow.com

În 1635 scrie prima lui tragedie, Medeea, urmând apoi o perioadă in care acesta se va inspira din
surse spaniole: Iluzia comică (1636) și Cidul (1636) care marchează un moment crucial în
dezvoltarea teatrului francez.
Discuțiile contradictorii ascupra opere Cidul îl fac pe Corneille să se retragă pentru un
timp. Acesta se reîntoarce în 1640 cu Horațiu. În continuare creația scriitorului se va îmbogăți
prin piesele: Cinna (1641), Polieuct (1641), Moarte lui Pompei (1642), Mincinosul(1642),
Urmarea mincinosului (1643), Rodoguna, prințesa Parților (1644), Heraclius, împarat al
Orientului (1646).
După ce devine membru al Academiei vor urma următoarele piese: Don Sancho de
Aragon (1650), Nicomed (1651), Pertharite (1651).
Corneille va scrie ultima tragedie înainte cu zece ani de data morții: Surena (1674). Faptul că
 7

teatrul lui Corneille nu mai corespunde gusturilor actuale este dovedit și de eșecul ultimelor piese
ale acestuia.

1.4 Jean Racine

Jean Racine s-a năascut la 22 decembrie 1639 La Ferte-Milon, azi în departamentul Aisne,
Franța. Deoarece mama sa a murit în anul 1641 iar tatăl său în 1643 , el a fost crescut de bunicii
săi acasă până la moartea bunicului său în 1649 după care s-a mutat împreună cu bunica sa la
mănăstirea din Port Royal.

La vârsta de 18 ani Racine era sărac și orfan însa se bucura de o cultură vastă și o serie de relații
în rândul Janseiștilor. După ce a compus câteva
ode, Racine debutează ca autor de tragedii în
anul 1664 cu Tebaida sau Frații dușmani.
Reputația lui Racine este asigurată de marele
succes al piesei Andromaca jucată sub protectia
Doamnei Henriette a Angliei, urmând o serie de
alte capodopere: Britannicus (1669), Berenice
(1670), Baiazid (1672), Mithridate (1673),
Ifigenia în Aulida (1674), Fedra (1677).
Tragediile de inspirație biblica Estera (1689) și
Atalia (1691) scrise la cererea Doamnei de
Maintenon încheie cariera de dramaturg a lui
Racine.

Sursă: www.britannica.com

Racine a conturat un teatru în care pasiunea era privita ca o forță puternică ce îl distruge pe cel
care o posedă. În teatrul său se regăsesc teoriile janseniste care tratează subiecte precum: fie omul
primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din
naștere. Atingând idealul tragediei clasice, teatrul său are trasături simple, clare, cu aventuri
născute din aceeași pasiune a personajelor.
 8

Racine moare în anul 1699 la Paris din cauza unei tumori. El este înmormântat în Port Royal
după cum și-a dorit însă după distrugerea localității cenușa sa este mutată la biserica Saint-
Etienne-du-Mont din Paris.

1.5 Jean de La Fontaine

Jean de La Fontaine s-a nascut la 8 iulie 1621 la Chateau-Thierry în Franța. A fost poet,
dramaturg și prozator francez, rămânând în isoria
literaturii în special datorită fabulelor sale.

Fontaine a fost inspirat de anticii Esop și Fedru dar și

de tradițiile populare reușind astfel sa depășească
caracterul unilateral didactic al vechilor fabule și să le
transforme în adevărate opere de artă.

Prin fabulele sale La Fontaine a criticat moravurile

sociale din Franța în timpul absolutismului . Eroii
acestora, aparținând lumii animaliere sau regnului
vegetal, personifică tipuri și caractere și reprezintă
diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui
timp. Fabulele sale au fost scrise în limba vie a
poporului și au fost traduse în foarte multe limbi, La
Fontaine fiind inițiatorul versului liber în literatura
franceză.

Sursă: ro.wikipedia.org

Fabule celebre

• La Cigale et la Fourmi („Greierele și furnica”)

• Le Corbeau et le Renard („Corbul și vulpea”)

• Le Loup et l'Agneau („Lupul și mielul”)

• Le Renard et la Cigogne („Vulpea și barza”)

 9

II. Molière

Sursă: www.biografiasyvidas.com
2.1 Viața
Jean-Baptiste Poquelin s-a nascut în 15 ianuarie 1622, a fost un scriitor francez de teatru,
director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice, fiind considerat draaturgul care a surprins
într-un mod uimitor de viu si de colorat tabloul social al Franței secolului XVII. Poquelin a fost
fiu de Tapițer al Regelui și și-a pierdut mama in copilarie. La vârsta de 18 ani, preia de la tatăl
său titlul de Tapițer al Regelui (Tapissier du Roi), și oficiul asociat de valet de chambre, acestea
 10

aducându-l în contact frecvent cu regele.

Pseudonimul Molière și-l-a asumat in perioada 1643-1645 când a înființat împreună cu
iubita sa Madeleine Béjart compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în
1645. Acest pseudonim e inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Dupa ce compania
fondată a falimentat, Molière a fost forțat să stea câteva săptămâni la închisoare din pricina
datoriilor acumulate. După ce a fost eliberat cu ajutorul tatălui sau, Molière a plecat într-un tur al
satelor drept comedian voiajor, alături de iubita sa, iar după 14 ani și-a creat propria companie.
În Lyon i s-a alaturat trupei lui Molière Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, pe care Pierre
Corneille încerca în zadar să o curteze, aceasta devenind mai apoi iubita lui Jean Racine care i-a
oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée pe care însa Molière refuză sa o interpreteze.
În 1658 Molière ajunge la Paris și joacă la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în
farsa Le docteur amoureux după care compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe
plan local ce juca Commedia dell'arte, stabilindu-se la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18
noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Prețioasele ridicole), aceasta
reprezentând una dintre capodoperele lui Molière.
Molière se remarcă prin deosebita complexitate a situațiilor pe care el le imagineaza,
ignorând de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice care erau foarte prețuite in epoca.
Ajutandu-se de libertațile farsei italiene și franceze, Molière imita principiile clasicismului antic,
aducând in scena un numar mai mare de personaje. Acesta satirizează defectele omenești prin
comicul de caracter, împletindu-l cu un comic al numelor.
Unele nume sunt convenționale, ca de exemplu: Cléante, Valère, Élise, Anselme,
Mariane. Altele sunt predestinate servitorilor: La Flèche, jupan Jacques sau nume care au
rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, spre exemplu Harpagon. Comicul este cel ce oferă
unitate pieselor lui Molière, servindu-i contrastul dintre aparență și esență.
Molière se apropie de latura tragicului datorită dezumanizării moderate a eroilor săi dar
și prin zugrăvirea moravurilor vieții de familie sau sociale, comicul rămânâmd însa modul de
expresie natural al autorului clasic care reprezintă un spirit modern si întotdeauna actual prin
intermediul realismului observației si prin depașirea rigorilor epocii.
 11

2.2 Opera

Sursă: www.cuvintecelebre.ro

Deși Molière manifestă preferințte pentru tragedie, devine faimos pentru farsele sale care
sunt restrânse într-un act și interpretatee după tragedie. Unele dintre aceste farse, scrise doar
parțial, au fost jucate în stilul Comeddiei dell'arte cu improvizare asupra unui canovaccio.
Molière a mai scris doua comedii în versuri care însă au avut mai puțin succes și mai puțină
importanță.
„Les Précieuses“ i-a adus lui Molière critica și atenția multora, dar nu și un succes
popular. În accest sens, i-a cerut lui Tiberio Fiorelli, partenerul său italian, cunoscut pentru opera
Scaramouche, să-l învete tehnicile Commediei dell arte.
Opera Sganarelle, ou le Cocu imaginaire (încoronatul imaginar), apărută în anul 1660, a
fost un tribut pentru învățătorul său și pentru Commedia dell arte.
Opiniile lui Molière despre falsitatea din relațiile interumane a îmbogățit subiectul relațiilor
conjugale, descrise cu un dram de pesimis. Evidentiata și în lucrările sale posterioare, aceasta a
fost o sursă de inspirație pentru mai mulți autori precum Luigi Pirandello (în alt domeniu si cu un
efect diferit).
Molière s-a mutat la la Théâtre du Palais-Royal în anul 1662, împreună cu partenerii săi
italieni.
S-a căsătorit cu Armande, fiica nelegitimă a lui Madeleine, rezulată dintr-un flirt cu Ducul
 12

de Modène în 1643, perioadă în care Molière și Madeliene își începeau aventura, acesta crezând
că Armande este defapt sora Madelienei.
În decursul aceluiași an, a jucat într-o altă capodoperă, L'École des femmes (Școala
femeilor).
Lucrările și mariajul său au atras cirtici, acesta răspunzând cu două lucrări minore, în ceea
ce privește latura artistica, La Critique de „l'École des femmes“ (în care își imagina că spectatorii
lucrării anterioare erau prezețti) și L'Impromptu de Versailles (despre pregătirea unei imprivizări
a trupei sale). Astfel a luat naștere la guerre comique ( Războiul comic), in care opozantii erau
scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.
O opoziție mai serioasă și mai puțin artistică a apărut împotriva lui Molière. În societatea
înaltă franceză s-a ridicat un așa numit (parti) des Dévots, care a protestat împotriva excesului de
realism a lui Molière în ireverența sa, fiind acuzat că s-ar fi căsătorit cu fiica sa. Până și prinșul
de Conti, odată prietenul său, a trecut de partea acestei tabere.
Molière a avut și alți inamici precum janseniștii și unii autori tradiționaliști. Regele i-a
acordat însă o pensie și a acceptat să fie nașul primului său fiu, Doileau, arătânduși solidaritatea
si susținându-l prin declarații incluse în a sa Art poétique.
Molière a fost influențat de scrierea operelor Le Mariage forcé și La Princesse d'Élide
(subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d'entrées de ballet“) de prietenia cu Jean
Baptiste Lully, acestea fiind scrise pentru divertismente regale la Versailles.
În anul 1664 a fost interpretată La Versailles Le Tartuffe, ou L imposteur, pornind astfel
cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Au apărut contestații violente împotriva
descrierii sale despre ipocrizia generală a claselor dominante. Același rege i-a sugerat să
suspendeze reprezentațiile, astfel Molière, pentru a înlocui, a scris Don Juan, ou le Festin De
Pierre, o lucrare bizară scrisă într-o proza ce pare încă actuală; inspirată din viața lui Giovanni
Tenorio, derivată dintr-o altă lucrare a lui Tirso de Molina. Aceasta descrie povestea unui ateist
care devine ipocrit religios și este pedepsit de Dumnezeu, însă la fel ca cea anterioară, această
lucrare a fost suspendata, însă regele devine oficial noul sponsor al trupei lui Molière.
Molière a prezentat L'Amour médecin (Doctorul Iubire) cu minunata muzică de Lully,
lucrarea înregistrând o recepție mai caldă decât predecesoarele sale.
La Misanthrope a fost produsă în 1666, fiind considerată actual cea mai distinsă
capodoperă a lui Molière având un înalt conținut moral dar fiind foarte puțin apreciată la vremea
 13

respectivă. Cade ”transforamarea” lui Donneau de Vasè, care devine iubitor a teatrului său. Acest
lucru a fost însă un pleosc comerical care l-a forțat pe Molière să scrie imediat Le Médecin
malgré lui ( Doctor fără voie), o satiră la adresa științelor oficiale, aceasta fiind un succes, în
ciuda Prințului Conti, care a redactat o lucrare criticând teatrul și în special operele lui Molière.
Molière descrie doctorii timpurilor sale precum niște indivizi pompoși care vorbesc
(puțină) latină pentru a impresiona cu erudiția lor falsă și care folosesc ca remedii doare
clistierele și sângerările.
În anul 1667, după
Mélicerte și Pastorale
comique, a încercat să joace
din nou Tartuffe, însă cu
numele de Panulphe sau
L'imposteur, însă Lamognon
și arhiepiscopii au interzis
piesa odată cu plecarea
regelui la Paris pentru un
tur, acesta însă a impus mai
mult respect pentru acestă
lucrare când a câștigat mai
multă putere absolută asupra
clerului.
Sursă: www.wikipedia.org
Producția lui Molière devine mai redusă, deoarece acesta se îmbolnăvește. Le Sicilien, ou
l'Amour scrisă pentru festivitățile de la castelul din Saint-Germain, iar în anul 1688 este urmată
de un elegant Amphitryon, inspirat de versiunea lui Plautus dar făcând aluzii la aventurile
amoroase ale regelui. George Dandin, ou le Mari confondu (Soțul zăpăcit) nu a fost apreciată,
însă succesul s-a întors cu L'Avare (Avarul), astăzi foarte cunoscută.
Molière a folosit muzica lui Lully pentru Monsieur de Pourceaugnac, Les Amants
magnifiques și în final pentru Le Bourgeois Gentilhomme (Brghezul Gentilom), o altă
capodoperă, dirijată împotriva ministrului Colbert care îl condamnase pe fostul său, Fouquet.
Baletul tragic Psyché, scris cu ajutorul lui Thomas Cornielle (fratele lui Pierre) încheie
 14

colaborarea cu Lully.

Madeleine Béjart moare în 1671, Molière sufeind enorm din această cauză și din
pricina bolii sale care se înrăutățește. Dă naștere totuși, unei piese de succes Les Fourberies de
Scapin (Vicleniile lui Scapin), o farsă și o comedie în 5 acte; următoare, La Contesse
d'Escarbagnas neîcadrându-se în nivelul său obișnuit.
În anul 1672 s-a născut o opera din finalul posibile folosinței a muzicii în teatru,
deoarece Lully inluențase opera în Franța, numită Les Femmes savantes ( Doamnele savante),
astfel Molière fiind nevoit să se întoarcă la specia sa tradițională. Aceasta a fost un real succes și
a condus spre ultima sa lucrare, fiind de asemenea considerată foarte valoroasă.
Molière a murit pe scenă în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit),
devenind astfel unul dintre cele mai faimoase momente din viața acestuia. S-a prăbușit pe scena
și a murit la puține ore după la casa sa, fără împărtășanie deoarece doi preoți au refuzat să îl
viziteze iar al treiela a ajuns prea târziu.
Se spune că galbenul este o culoare care aduce nenoroc actoriilor deoarece acesta purta
culoarea galbenă.
Din cauză că fusese actor, nu i-a fost permis să fie îngropat pe tărâm sfânt într-un
cimitir obișnuit. Soția sa i-a cerut în cerut regelelui Ludovic al XIV-lea să-i facă funeralii
normale pe timp de noapte. Rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze în
1792 și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La
Fontaine.

2.3 Impactul asupra culturii franceze

În franceza actuală sunt folosite multe fraze sau cuvinte din operele lui Molière :
Un tratuffe e un ipocrit, care expune o moralitate afectată sau o evlavie religioasă.
Statua Comandantului(statue du Commandeur) din Don Juan este o comparație pentru
rigiditatea incomparabilă.
Don Juan este folosit ca o denumire de dezapreciere pentru bărbații care seduc femeile cu
motive ascunse iar mai apoi le părăsesc.
Cuvântul galère, inspirat din actul II, scena 7 din Les Fourberies de Scapin, când lui
Géronte i se cer bani de rescumpărare pentru fiul său, pretinzând că este ținut cu forța într-o
galeră, este folosit în franceza actuală pentru a denumi o ”aventură dureroasă”.
 15

Listă a operelor importante

La Jalousie du Barbouillé
Le Médecin volant
L'Étourdi
Le dépit amoureux
Les Précieuses ridicules
Sganarelle
Dom Garcie de Navarre
L'École des maris
L'École des femmes
La critique de l'École des femmes
L'Impromptu de Versailles
Le Mariage forcé - Căsătorie cu de-a sila
La Princesse d'Élide
Tartuffe
Don Juan
L'Amour médecin
Le Misanthrope
Le Médecin malgré lui- Doctor fără voie
Mélicerte
Pastorale comique
Le Sicilien
Amphitryon
L'Avare
 16

2.4 Avarul

Sursă: istoriiregasite.wordpress.com:

Personaje:Harpagon: Un zgîrcit fără pereche, tatăl lui Cleante şi al Elisei, îndrăgostit de Mariane.
Cleante: Fiul lui Harpagon şi iubitul Mariannei.
Elise: Fiica lui Harpagon şi iubita lui Valere
Marianne: Iubita lui Cleante, în care este îndrăgostit Harpagon.
Anselme: Tatăl lui Valere şi al Mariannei.
Frosine: Mijlocitoare în ale căsătoriei, intrigantă şi prefăcută.
Simon: Un cămătar bogat din oraş.
Jaques. Bucătarul şi surugiul lui Harpagon.
La Fleche. Valetul lui Cleonte.
Claude: Îngrijitoarea gospodăriei lui Harpagon şi fată în casă.
Brindovoine: şi La Merlouche: Lacheii lui Harpagon
.Un comisar de poliţie.
Un grefier.3

Una dintre principalele piese jucate în românește a fost Avarul, tradusă de Ladislau

3
https://ro.scribd.com/doc/55289181/avarul
 17

Erdeli, professor la școala lui Gheorghe Lazăr de la Sf. Sava, și reprezentată în 1818 de elevi sub
titlul de ,, Zgârcitul ”.4
M-a atras în mod deosebit această operă a lui Molière deoarece frumusețea comediei este rezidă
în realizarea tipologiei comice a avarului, arta portretulu fiind stăpânită cu măiestrie de autor,
contururile profilului său îngroșându-se până la caricatură prin fapte, gesturi, limbaj dar și din
perspectiva directă a celorlalte personaje, personajul lu Molière nealunecând însă spre panta
dezumanizării complete.
Avarul are ca piatră de temelie comedia antică a autorului latin Plaut, având un subiect
simplu concentrându-se pe o singură trăsătură de caracter a eroului care se intensifică prin la
acumularea confuzilor care stârnesc comicul.

Împărțită în 5 acte, acțiunea gravitează în jurul personajului Harpagon, îndrăgostit de

Mariane și tatăl a doi copii, Cleante și Elise
Bătrânul Harpagon ezită să o ceară în căsătorie pe Mariane deoarece este conștient că
aceasta este lipsită de zestre.
Elise trăiește misterul dragostei cu Valere, care devine servitorul tatălui său pentru a o
cere în căsătorie, iar Cleante este îndrăgostit de însuși Mariane, iubire manifestată prin
reciprocitate.
Bătrânul Harpagon dorește să asigure o viitorul copiilor săi, însă vrea sa-și păstreze
intactă averea, în această împrejurare recurgând la ideea de a-l însura pe Cleante cu o văduvă
bogată iar pe Elise cu Anselme, un bătrân bogat, motiv pentru care apelează la ajutorul
mijlocitoarei Frosine.
Finalul actului I este dominat de confuzia generată faptul că tânărul Cleante află intenția
tatălui său de a se însura cu iubita lui iar Valerie sprijind părerile lui Harpagon reușește să obțină
libertatea de a o supraveghea pe Elise.
În actul al II-lea se intensifică conflictul, iar situațiile comice se complică. Cleante
urmărește să obțină un împrumut cu ajutorul servitorului său, La Fleche. Acesta are parte de o
surpriză, aflând că în spatele cămătarului se regăsește chiar tatăl său.
Aflându-se în ridicola împrejurare de a fi puși față în față, Cleante și tatăl său se

4
Molière, Opere, Studiu introductiv şi note de N.N. Condeescu şi Valentin Lipatti, pagina 15
 18

învinovățesc reciproc de cămătărie.

Odată ce sosește pețitoarea, Harpagon devine din păcălitor păcălit, căci Frosine socotește
zestrea tinerei în unele economii pe care le-ar face soțul.
În al treielea act sunt cuprinse scenele reprezentate prin întîâlnirea dintre toate personajele
implicate în conflict.
Comicul se manifestă prin pregătirea celor trei pretendeți: servitorii sunt antrenați în
recuperarea rapidă a resturilor, a turnării vinului cu socoteală, să gătească pentru opt oaspeți, deși
vor fi zece și să stea cu spatele la perete pentru a nu se observa găurile din hainele lor prea vechi.
După ce Harpagon spulberă elanul jupânului Jacques, acesta decide să gătească doar
fasole cu ociozvartă de berbec gras.
În scena dialogului cu Marianne, Cleante îi dăruiește acestea un inel cu diamant și îi face
declarații de dragoste în numele tatăl său, spre nefericirea bătrânului.
În următorul act confuntarea dintre tată și fiu se intensifică în momentul în care La

Fleche gâsește ascunsă în grădină comoara lui Harpagon și o înmânează stăpânului său
care dispare cu ea.
Actul final se centrează în jurul lui Harpagon aflat în plină disperare încerând prin orice
mijloc să recupereze caseta cu cei zece mii de galbeni, iși amenință servitorii și îl cheamă pe
procuror. Deoarece jupăn Jacques nu-l agrează pe Valere aruncă vina asupra acestuia. Tras la
răspundere, Valere face o confuzie crezând că este vorba de dragostea ascunsă pentru Elise și
începe să își ceară iertare în față lui Harpagon, a procurorulu și a lui Anselme.
În această împrejurare nu iese la iveală doar vina lui Valere ci și identitatea sa și anume
atât el cât și frumoasa Marianne sunt copiii lui Anselme a cărui familie se risipise pe vremuri
într-un naufragiu în urma cărui fiecare crezuse că e unicul supraviețuitor.
Căsătoria perechilor se află înafara oricărui pericol deoarece Anselme accept condițiile
puse de Harpagon: suportarea totală a cheltuielilor, lipsa zestrei pentru Elise și Cleante dar și
haine de nuntă noi pentru tatăl acestora care într-un final își recuperează îndrăgita casetă.
 19

M-a impresionat în mod special opera lui Molière

deoarece aceasta constă în realizarea tipologiei
comice a avarului arta portretului fiind stăpânită
prin excelență de câtre autor acesta schițând
trăsăturile eroului, astfel încât spectatorul
recunoaște tipul încă de la apariția acestuia în
scenă, în dialogul cu La Fleche.
Trăsătura principal a personajului o reprezintă
zgârcenia care se observă atât din portretul pe care
îl face jupânul Jacques cât și cei apropiați: copiii

Sursă: www.uglydogbooks.com

săi, servitorii, pețitoarea, care își modelează atitudinea în funcție de această realitate.
Cleante realizează că poate obține șansa de a se căsători cu Marianne, în contextual în
care înapoiază banii. Valere înțelege că unica oportunitate de a se căsători cu Elise o poate obține
prin renunțarea la zestre, Elise îndemnându-l pe iubitul ei să fie de acord cu Harpagon și să
susțină zgârcenia acestuia pentru a-i câștiga încrederea.
M-a atras subiectul simplu al operei, personajul lui Molière fiind guvernat de un viciu al
tuturor timpurilor, zgârcenia sa neaducându-l însă pe ultima treaptă a dezumanizării întrucât
acesta dă dovadă de o aparență de confort de o simplitate ridicolă, netratându-si copiii cu
brutalitate și atitudinea lui fiind interpretată cu umor.
Consider că, personajul lui Molière se reamrcă prin unicitate, caracterul său reprezentând
o satiră la adresa tipologiei umane a avurului, lăsând o amprentă de mare valoare în comedia
clasică franceză.
 20

Clasicismul reprezintă un current literar artistic apărut inițial în Franța care a cuprins mai
apoi întreaga Europă în secolele al XVII-lea și al XIX-lea.
Tratează idealul de frumusețe armonioasă și echilibrată reluând temele și formele artei
antice și trasformându-le în reprezentări artistice menite să ofere o imagine veridică a realității
vremii.
Clasicismul valorifică următoarele trăsături: avariția, vitejia, curajul, lașitatea, naivitatea,
personajele reprezentând tipologii ale societății reproduse.
Scritori clasici precum Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La
Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau se remarcă prin claritatea stilului, căutarea verosimilului, o
profundă analiză morală și psihologică, rigoare compozițională.
Din puntcul meu de vedere, Molière a revuloționat comedia clasică franceză, a fost un
scriitor de teatru, director și actor, unul dintre specialiștii satirei comice, surprinzând într-un mod
uimitor de viu si de colorat tabloul social al Franței secolului XVII.
Pentru Molière scopul utilizării unor teorii dramatice este redat de încercarea de a stârni
râsul, dramaturgul aduce în prim plan personaje care se caracterizează prin defecte criticabile.
Comicul de situație este îmbinat cu cel al numelor care este utilizat pentru a anticipa caracterul
întruchipat și să devină niște etichete de indentificare a eroilor săi.
Comicul rămâne modul de exprimare al autorului clasic chiar dacă în piesele sale Molière
tinde să atingă latura tragicului prin dezumanizarea moderată a eroilor săi și prin prezentarea
moravurilor vieții a acelor vremuri.
Acest lucru putând fi evidențiat și prin celebrul său citat ”Aceea căror purtare stârnește
râsul cel mai mult sunt totdeauna cei dintâi care defâimează pe alțtii.”5

5
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Moliere
 21

III. Bibliografie:
www.ecursuri.ro
www.wikipedia.ro
www.citatepedia.ro
www.clopotel.ro
www.referatele.com
Compendiu de literatură Universală pentru bacalaureat, autor: Mona Cotofan, Liliana Bălan,
editura Polirom
Clasicismul, Studiu introductiv de Matei Călinescu, Antologie și note de Matei Călinescu,
Andreea Dobrescu-Warodin, A.Bantaș, Cornel Mihai-Ionescu, Volumul I, editura Lyceum
Molière- OPERE, studiu introductive și note de N.N. Codescu și Valentin Lipatti, editură de stat
pentru literatură și artă, București, 1955
Istoria teatrului universal, Ovidiu Drimba, editura Saeculum IO
Istoria universală a teatrului, autor Ion Zamfirescu, editura Aius
Problemele esetice și literature sovietică, A.Sabolev