1

TEATRUL SPANIOL ÎN EPOCA RENAŞTERII

I. Condiții specifice. Spania secolelor XV-XVI este, cu o expresie a lui Lope de Vega „Secolul
de Aur”, a cărui urmări se resimt până în secolul al XVII-lea. În această perioadă înflorește arta:
arhitectura (catedralele mărețe), pictura (El Greco, Velasquez), mai ales cunoaște o strălucire deosebită
literatura.
În urma expedițiilor lui Cristofor Columb (1492), Spania devine o putere dominantă pe scena
lumii. Pe vremea lui Carol Quintul, devine imperiul în care soarele nu apune niciodată (din Europa
până în America).
Pe plan intern un fapt important l-a avut fenomenul numit reconquista – lupta de șapte secole pe
care poporul spaniol a dus-o pentru a recuceri țara de sub stăpânirea maurilor (sec. XV, 1492). Această
luptă îndelungată, lipsa de ordine și stabilitate a fost urmată de lipsa unității naționale ce a dus la
nesiguranța vieții și a întârziat dezvoltarea economiei.
Un alt fapt sunt luptele îndelungate ale regilor Spaniei pentru a supune marea nobilime,
sprijinindu-se în aceasta pe burghezie. Societatea e marcată de conflicte între rege și feudali, conflicte
de care caută să profite burghezia în ascensiune.
Importanța bisericii care a acordat regelui tot sprijinul ei. Inchiziția devenind aliat de nădejde al
monarhiei. Regii tirani ai Spaniei au contribuit cu autoritatea lor pentru a întări obscurantismul și
fanatismul catolic, opunându-se oricărei idei de libertate și de progres social (regele Filip al II-lea voia
să transforme Spania într-o imensă mănăstire).
Ideile progresiste au găsit sprijinitori importanți mai ales în mica nobilime - hidalgii – sărăcită de
abuzurile marii nobilimi. Dintre acești hidalgi au apărut unii dintre scriitorii din acea vreme.
Prestigiul politic a dat conducătorilor Spaniei un orgoliu nemăsurat și pretenția la dominația
universală, ceea ce i-a adus un conflict cu Anglia.
Au fost izgoniți evreii și arabii, fapt ce a avut efecte foarte grave pentru economia țării, deoarece
ei erau cei mai buni negustori, meseriași și agricultori.
Scurta perioadă de înflorire a avut rezultate importante pentru activitatea spirituală a Spaniei. A
dat poporului spaniol încrederea în sine, în capacitatea sa de creație, speranța la transformări.
Contactele cu Italia a stimulat dezvoltarea ce s-a înregistrat în planul gândirii și creației. În
universități vin să predea erudiți italieni, sunt introduse discipline umaniste. Se fac traduceri din autori
greci și latini, de asemenea și din italieni. Literatura a cunoscut o dezvoltare încununată cu strălucite
scrieri: producții lirice, romane cavalerești, pastorale, nuvele picarești din lumea de bandiți și
curtezane, de studenți și aventurieri, de țigani cu sânge aprins. (Picaresc – care, prin intermediul
personajului tip picaro: cerșetori, vagabonzi, aventurieri, etc, investighează, cu accente satirice, cele
mai diverse medii sociale, moravuri, etc, accentuând amănuntul pitoresc, într-un limbaj cu elemente
argotice și familiare.)
II. Teatru. Ca și în alte țări, în activitatea teatrală spaniolă se constată același gol între secolele III
și X. tradiția romană a teatrului popular a fost transmisă prin histrionii care străbăteau țările și jucau
prin bâlciuri, în Spania fiind îmbogățită cu elemente populare specifice, inspirate din reconquista.
În Renaștere atât spectacolele cu caracter profan, cât și într-o prelungire a Evului Mediu,
reprezentanții cu conținut religios, au loc fie în castelele seniorale, fie în biserici.
După biruința, în 1492, a reconquistei, spectacolele își pierd din aura de sacru, căpătând o tot mai
evidentă amprentă laică. Tema principală fiind iubirea, ce se desfășoară pe un fond pasional cu
izbucniri violente, având, în genere, un sfârșit tragic.
Eroul spaniol – trăiește în cultul absolut al onoarei, având un pronunțat gust al aventurii, este
curajos, loial, devotat; dar are și impulsuri întunecate ce îl pot împinge să săvârșească, din răzbunare
sau din trufie cavalerească, omoruri.
O trăsătură caracteristică este importanța deosebită acordată dansului, pentru care poporul spaniol
este deosebit de dotat.
În secolele XV și XVII teatrul capătă o mai mare dezvoltare datorită numeroaselor trupe
profesionale ambulante, care jucau în piețe, pe scene improvizate (două butoaie și o scândură
deasupra), duceau o viață foarte agitată, lucrau în condiții foarte grele, cu costume sărace, cu decoruri
 2
din cele mai primitive, întotdeauna nepotrivite, cu aventuri și scandaluri de tot felul, persecutate de
biserică și de autorități (s-a înăsprit cenzura, erau emise o seamă de interdicții, erau închise sălile, ce
apăruse mai târziu), dar foarte iubite de popor.
Către sfârșitul secolului al XV-lea se organizează trupe permanente, iar în 1579 se construiește un
edificiu special pentru teatru lângă palatul regal din Madrid. Pentru a folosi teatrul intereselor sale,
regele înființează un teatru de curte (după 1620), care trebuia să devină un model, fiind imitat în acest
sens și de marii nobili. Preocupat să amuze publicul, mărginindu-se să perfecționeze mijloacele
tehnice, introducând tot felul de mașini, decoruri în perspectivă, acest teatru de curte a contribuit la
decăderea teatrului spaniol, după o scurtă perioadă de strălucire.
Cum avea loc desfășurarea unei reprezentații. La început, un interpret, acompaniat de instrumente,
intona un cântec popular; un actor ieșea în față ca să zică prologul; o actriță dansa cu foc o sarabandă
sau un flamenco. Urmau cele trei acte ale piesei, între acte introducându-se niște entermesis
(intermedii – mici lucrări dramatice, de obicei comice, muzicale ori coregrafice, executate ca
divertisment în antracte). Totul se încheia cu o farsă în care se cânta și se dansa, la final fiindu-le oferit
publicului un mic balet.
Din secolul al XVI-lea toate acestea erau anunțate printr-un afiș, afișul de teatru fiind o invenție
spaniolă.
Această epocă cunoaște o producție dramaturgică foarte bogată, cel mai mare nume al teatrului
spaniol fiind a lui Lope de Vega. Au existat un număr mare de autori dramatici, a căror glorie a fost
umbrită de aceea a lui Lope de Vega, dar care ei înșiși nu erau lipsiți de valoare, mai ales că activitatea
fiecăruia dintre ei a însemnat un pas nou pe care l-a făcut teatrul spaniol pentru eliberarea sa de sub
tutela bisericii.
Teatrul religios a continuat paralel cu teatrul laic fiind încurajat de biserică, mai ales
reprezentațiile de autosacramentale, existau și autori catolici, devotați misiunii sale. Însă acest teatru
religios era mai sărac în ceea ce privește fondul, în schimb are decoruri și costumație mai bogată, tot
felul de mijloace scenice, prin care clerul încearcă să impresioneze pe spectatori și să dea o idee de
grandoare a bisericii.
III. Teatrul spaniol până la Lope de Vega.
Un prim text spaniol este considerată lucrarea lui Rodrigo de Cota Dialog între Amor și un
bătrân, apărut pe la sfârșitul secolului al XV-lea.
Un moment important în evoluția teatrului spaniol, dar și celui universal este apariția
tragicomediei Celestina (1492/1499), ce îi aparține evreului trecut la creștinism Fernando Rojas (c.
1455-1541), care este mai curând un roman dialogat, de mari proporții, ce cuprinde 21 de acte,
considerată ultima carte a Evului Mediu și prima carte a epocii moderne. Importanța ei constă în aceea
că e prima operă dramatică cu totul laică, care pune în scenă fapte de o mare libertate. Opera poartă
titlul de Calist și Melibea (numele celor doi îndrăgostiți), însă e mai cunoscută sub numele
personajului celui mai reușit – Celestina. Este vorba de o dramă dureroasă, piesa terminându-se cu
mulți morți. Lucrarea mai este numită și comedie, însă spaniolii desemnau atunci prin cuvântul
comedie orice producție dramatică. Ea se remarcă prin realismul cu care pune în scenă personaje din
acea vreme – curteni lipsiți de scrupule, negustori imbecili și hrăpăreți, servitori corupți și mai ales
personajul celebru al Celestinei, pețitoarea clasică, pe care autorul o zugrăvește foarte pitoresc.
Contemporanii au apreciat acțiunea vie, realismul în zugrăvirea personajelor, nota de critică socială,
comicul puternic, vioiciunea dialogului – calități care îndepărtau teatru de subiectele și de interesele
religioase. Celestina a exercitat o influență largă și durabilă asupra teatrului spaniol din secolul al XVI-
lea.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea se constată o tendință nouă în teatrul spaniol, cu urmări
importante pentru orientarea lui. Apare un nou sistem dramaturgic, prin îmbinarea tradiției medievale
populare cu tendințele umaniste, fie direct latine (Plaut și Terențiu), fie prin intermediul umanismului
italian. Acest sistem va fi practicat de mai mulți dramaturgi, printre care, primul dintre ei – Gil
Vincente (1469-1529), portughez de origine, autorul a numeroase autosacramentale, pastorale,
tragicomedii, farse.
 3
Întemeietorul dramei literare spaniole este considerat Juan del Encina (1469-1529). Puternic
influențat de cultura latină și italiană. Avea înclinații muzicale, unele din lucrările lui au beneficiat de
acompaniament melodic. A început să scrie de la 15 ani. În 25 de ani a compus 70 de poeme, în afară
de care a mai scris drame religioase – autosacramentales (prezentate între 1492-1496), pastorale cu
scene de dragoste idilică (pline de convenționalism și artificiu), farse burlești (imprimate în cotidian).
Însă nu lipsește la el nici nota realistă, mai ales în tablouri de viață țărănească și de bâlci, cum se poate
vedea într-o eglogă intitulată Scutierul care a devenit păstor, unde îl prezintă pe țăranul care se ridică
împotriva feudalului. Teatrul lui Encina arată multă abilitate tehnică, iar sub influența lui s-a format o
adevărată școală dramaturgică.
Un rol important pentru dezvoltarea teatrului l-a avut Bartolomé de Torres Naharro (sf. sec. XV
– c. 1530). Stând mult timp la Roma a fost influențat de umanismul latin și italian. A scris piese nobile,
în care tratează mai ales subiecte de dragoste și piese comice, care pun în scenă elemente de viață
populară și personaje din toate clasele sociale. La el, teatrul capătă calități artistice pe care nu le
avusese până atunci: studiul caracterelor, tablourile de moravuri sunt susținute de o acțiune mai
complexă, condusă cu multă abilitate. Naharro nu se mărginește numai să scrie teatru: el scrie și un
studiu teoretic – Propaladia – care prezintă unele norme ce precizează mai bine cadrele pieselor. El
recomandă: împărțirea în cinci acte, pe care le numește jornade (zile); numărul personajelor să fie între
6 și 12; stabilește pentru toate piesele o singură denumire – comedie, distingând comedia a noticia,
inspirate din evenimentele vieții reale și comedia a fantasia, cu evenimente inventate de imaginația
scriitorului; mai recomandă ca piesa să înceapă printr-un prolog cu caracter glumeț, urmat de un
argument, adică de o expunere scurtă a subiectului, cere ca acțiunea și personajele să fie veridice, în
conformitate cu situațiile.
Atât prin teoriile sale, cât și prin comediile pe care le-a publicat și în care căuta să pună în practică
teoriile sale, Naharro a dus teatrul spaniol mai departe pe calea dezvoltării sale. Din punct de vedere
dramatic, opera lui este superioară pastoralelor lui Encina, însă și teatrul său, puternic influențat de cel
italian, este mai curând un teatru pe gustul nobilimii și al clerului; el nu are legătură cu poporul simplu
și, prin urmare, n-are nici vigoarea, nici avântul pe care le dă creația populară.
Autorul care este considerat drept creatorul teatrului național spaniol, este Lope de Rueda (1510-
1565). Ca și predecesorii săi el este pătruns de cultura latină și teatrul lui Plaut, este cunoscut cu
creațiile lui Boccaccio și Ariosto. Față de ceilalți dramaturgi, el are meritul de a fi păstrat un contact
strâns cu masele populare. Meseriaș mai întâi, apoi autor dramatic și actor, director al unei trupe de
comedieni, de Rueda străbate Spania în lung și în lat și joacă în fața unui public foarte variat, mergând
de la cei mai mari nobili până la țărani și până la cei din urmă derbedei din bâlciuri. Aceasta la
determinat în mod natural să dea în teatrul său un tablou variat al societății vremii, în care sunt
reprezentate toate straturile sociale.
Dacă în comediile mari se simte o influență accentuată a lui Plaut și a comicilor italieni, micile
comedii ale sale, numite pasos, au un caracter popular foarte adânc; în ele viața țăranilor, a studenților,
a vagabonzilor, a tuturor celor flămânzi în Spania sub exploatarea aristocrației, viața tuturor acestor
năpăstuiți este redată cu un puternic realism și cu mare simpatie pentru suferințele lor. Este prima
operă prin care teatrul spaniol își fixează adânc rădăcinile în realitatea socială și capătă caracter
popular care va fi preluat și de alți scriitori. Lope de Rueda asigură un mare succes pasos-urilor sale și
prin arta sa de actor. Rolul lui în istoria teatrului spaniol a fost recunoscut de cei mai mari scriitori ai
Renașterii: Cervantes, spunea că de Rueda a eliberat teatrul spaniol de scutece, iar Lope de Vega
vedea în el pe întemeietorul comediei spaniole.
Un nou pas înainte teatrul spaniol face cu Juan de la Cueva (1550-1617), contemporan cu Lope
de Vega, cel care a pregătit scena pentru teatru acestuia. Fiind preocupat de întărirea unui teatru
național spaniol, el a scris o Poetică spaniolă, în care și-a expus ideile asupra teatrului. Conștient de
nevoia de a fundamenta viața teatrală pe realitățile spaniole, Juan de la Cueva se arată ostil subiectelor
antice, pledând pentru temele naționale, care pot interesa masele. El condamnă regulile aristotelice,
care sunt o limitare a posibilităților de creație ale scriitorilor. Prin urmare era pentru dramele istorice și
pentru libertatea deplină de creați.
 4
Juan de la Cueva nu s-a mărginit numai la îndemnuri teoretice, el a căutat să dea și exemplul unui
teatru național, adresându-se cronicilor spaniole din epoca reconquistei, punând în scenă și evenimente
aproape contemporane. El a mai preconizat și un altfel de teatru, comedia de capă și spadă, adică un
teatru de moravuri, care se inspiră din aceleași realități sociale din care a ieșit și romanul picaresc,
roman de critică socială. Acest fel de comedie avea să capete o dezvoltare excepțională și o mare
valoare ideologică și artistică la Lope de Vega. Juan de la Cueva a dat un model interesant în lucrarea
sa Clevetitorul, o prefigurare a lui Don Juan.
Importantă este și opera dramatică a unui scriitor care, deși a scris în teatru ca într-un domeniu
secundar, a lăsat în el amprenta personalității sale puternice – Miguel de Cervantes Saavedra (1547-
1616). Este cunoscut mai ales prin Don Quijote, una dintre operele cele mai celebre din literatura
mondială. În acest roman, Cervantes a satirizat nu numai romanele cavalerești, ci și întreaga concepție
despre viața nobilimii medievale. Spiritul autorului care se arată atât de pătrunzător în roman a dovedit
și în teatru calitățile sale de observație.
Cervantes a avut o viață zbuciumată, demnă de a alcătui materia unui roman. Tatăl său era
descendent dintr-o familie nobilă sărăcită, practica profesiunea de chirurg; despre mamă nu se știe
aproape nimic. primele studii le-a făcut în orașul natal, apoi a urmat un seminar iezuit la Sevilla
(1564), continuându-și studiile la Madrid. Se presupune că ar fi petrecut doi ani la Universitatea din
Salamanca, mai mult ca auditor, trăind din micile acte de caritate ce se făceau studenților săraci. S-a
înrolat într-un regiment de infanterie, în cursul unei bătălii navale (1571) primește două gloanțe în
piept și-și pierde mâna stângă. El va rosti: Mi-am pierdut mâna stânga, spre mai marea glorie a celei
drepte. A luat parte și la alte lupte. În 1575, corabia cu care se întorcea în Spania a fost atacată,
Cervantes fiind dus la Alger, unde s-a aflat în captivitate timp de cinci ani. După eliberare (1580) s-a
întors la Madrid; rămânând definitiv în Spania, dedicându-se literaturii (scrie sonete, terține, pastorale,
romanul La Galatea). S-a îndreptat spre teatru, sperând că acesta ar putea să-i asigure existența. A
compus numeroase comedii, farse și entermeses (intermedii), reprezentate cu succes, dar fără a-i aduce
beneficii materiale. Constrâns de necesități, Cervantes a acceptat un post în serviciul de aprovizionare
al marinei, la Sevilla (între anii 1588 și 1592). A continuat să se zbată între lipsuri și dezamăgiri, a fost
închis sub acuzația de nereguli în documente. Timp de șapte-opt ani i se pierde urma; îl regăsim în
1604, când publicarea primei părți a lui Don Quijote îl face notoriu. Celebritatea, însă nu i-a adus și
rezolvări materiale. Obosit sufletește, a intrat într-o congregație religioasă, totuși vocația poetică s-a
dovedit mai puternică. În 1613 au apărut cele douăsprezece Nuvele exemplare, în care în admirabile
povestiri se întâlnesc fantezia, umorul, spiritul de observație și experiența vieții. Un an mai târziu a
apărut lucrarea Călătoria spre Parnas, o galerie de portrete literare ale secolului, prezentate în formă
alegorică. Este și perioada în care revenind la teatru, a publicat Opt comedii și opt intermedii noi. Și-a
continuat lucru la partea a doua din Don Quijote. Deși celebru, Cervantes purta în sufletul său
amărăciuni cumplite, lupta cu sine, pentru nu a se considera un înfrânt. A murit la 23 aprilie 1616 și a
fost înmormântat la mănăstirea Trinitarelor, într-un loc a cărui situare exactă nu se mai cunoaște.
În istoria teatrului spaniol, Cervantes contează și ca autor, și ca doctrinar. Ideile sale despre arta
dramatică nu apar într-o lucrare anumită, ci au apărut în mai multe scrieri, din diferite etape ale vieții și
creației lui. El susținea că un autor dramatic nu trebuie să se supună modei, gustului comun.
Improvizațiile, construcțiile facile, repetarea acelorași subiecte dăunează; arta dramatică presupune
reguli și principii.
Cervantes nu a scris din întâmplare pentru teatru, a avut și o concepție profesională asupra
teatrului. Considera că singurul scop al teatrului nu este să amuze publicul, ci să-l cultive și să-l educe.
Astfel, într-un pasaj din Don Quijote, el preciza astfel rostul teatrului: teatrul este oglinda vieții
omenești, exemplu de moravuri și de modele ale adevărului... După reprezentarea unei piese bine și
iscusit construite, spectatorul pleacă de la teatru amuzat de glume, pătruns de morală, încântat de
întâmplări, luminat de cugetări, prevenit împotriva vicleniilor, instruit de exemple, indignat de vicii și
îndrăgostit de virtute fiindcă o piesă bună trebuie să trezească toate aceste sentimente, chiar și în
sufletul cel mai primitiv și mai brutal. În același timp, cerea teatrului calități artistice, indicând ca
modele pe clasicii antichității, fără a fi însă sclavul regulilor.
 5
Această concepție a dus pe Cervantes la o producție variată, oferind opere eroice și opere de
critică socială, cu un pronunțat accent satiric. Din piesele scrise în perioada de început a activității sale
dramaturgice s-au păstrat în întregime două tragedii: Viața la Alger (subiectul luat din viața sclavilor
creștini la Alger) și Asediul Numanciei, cea din urmă, străbătută de un puternic patos patriotic. E
vorba de lupta eroică a poporului spaniol împotriva cotropirii romane. Eroul acestei drame nu este un
personaj oarecare, un individ, ci poporul însuși. Se resimte puternica influență a lui Seneca, de unde
vine abuzul de scene oribile, de excese de brutalitate și de retorism, însă sentimentul patriotic este
exprimat cu mare ardoare.
Asediul Numanciei este principala creație dramatică a lui Cervantes. Reprezentarea piesei a avut
un succes răsunător, autor chiar fiind supranumit un nou Eschil. Subiectul și compoziția au o înfățișare
grandioasă. În centrul lor se află asediul și cucerire Numanciei de către Scipio Africanul, după o
rezistență eroică de paisprezece ani. Au mai rămas în viață numai puțini numantini, care au îndurat cu
eroism asprimile asediului și chinurile foamei; ajunși la capătul puterii lor de luptă, preferă să moară
decât să cadă vii în mâinile învingătorului. Episoadele piesei sunt împărțite în patru jonadas (zile),
încărcate de evenimente și de cutremurătoare scene de durere. Romanii își dau seama că numai prin
foame vor putea cuceri cetatea. Când solii acesteia cer o pace onorabilă, Scipio îi refuză. Numantinii
iau hotărârea eroică de a muri cu arma în mână. Femeile rămase în viață vor fi omorâte pentru a evita
captivitatea, iar bărbații se aruncă în flăcările rugului. Scipio se apropie de zidurile cetății, pe care nu
se mai vede nici un apărător. În Numancia a mai rămas un singur supraviețuitor: copilul Viriate, care
ține în mână cheile cetății. Dar și acesta se aruncă de pe înălțimile turnului, disprețuind pe cuceritori.
Acțiunea e plină de alegorii și intervenții supranaturale. Spania e personificată într-o fecioară, având
fruntea încununată de turnuri și cetăți; anunță căderea Numanciei și cheamă în ajutor fluviul Duero,
care prezice că Numancia va fi răzbunată în viitor de Attila, de goți și de ducele de Alba.
Tragedia se impune prin tonul ei înalt, patriotic. În ea Cervantes s-a apropiat de simplitatea și
măreția dramelor clasice, implicând ideea destinului într-un mod capabil să reflecte puterea și
demnitatea umană. Sentimentele individuale se contopesc sublim într-un sentiment general, căruia i se
poate da o singură denumire: iubirea de patrie. Viața scenică a Numansiei s-a epuizat repede, va reveni
din când în când în momente de tragică încordare pentru poporul spaniol, ca pe vremea ocupației
napoleoniene și în timpul războiului civil din 1936-1938, fiind reluată cu un puternic efect asupra
maselor.
Cervantes a reușit minunat mai ales în genul comic. Pedro de Urdemalas este o comedie clasică,
are calități de observație satirică și umor, îndreptate împotriva ignoranței și a nedreptăților sociale.
Personajul principal, un om nestatornic, împins de o nevoie stranie de a-și schimba mereu modul de
viață, sfârșește fără glorie în meseria de actor. În piesă se întrevăd proteste ale scriitorului împotriva
unor contemporani, a lui Lope de Vega, în special.
Celelalte comedii: Casa geloziei; Închisorile din Alger; Marele sultan; Labirintul iubirii;
Comedia amuzantă – nu se ridică peste nivelul repertoriilor obișnuite.
Adevărate capodopere sunt cele opt entremeses (intermediile mici piese comice în genul farselor,
cu o vioiciune extraordinară, cu o acțiune agitată și de un comic savuros). În acest gen de teatru,
Cervantes se dovedește un adevărat maestru și are marele merit de a da o creație autentic populară. În
ele, autorul dă dovadă de un extraordinar simț realist și de pătrundere psihologică, prin felul cum
demască viciile vieții de familie, aspecte de moravuri cu tipuri de șarlatani, judecători incorecți, țărani,
meseriași, studenți, găinari de tot felul – toată vâltoarea vieții. Subiectele provin din povestirile vremii.
În ele se deslușește un amestec de elemente locale și străine, medievale și renascentiste. Satira este
învăluită într-o atmosferă de bună dispoziție, într-o îmbinare bine echilibrată de adevăr și caricatură.
Tipurile prezentate în aceste lucrări sunt din familia celor întâlnite în comediile lui Plaut, în
povestirile lui Boccaccio. Întâlnim cupluri care cer judecătorului să le despartă, acesta le dă dreptate,
dar nu pronunță hotărârea de divorț din lipsa de probe; neavând încotro, soții se împacă (Judecătorul
divorțurilor). Un soț, văduv de curând, primește condoleanțe și în același timp sfaturi de recăsătorire, o
seamă de prostituate se întrec în oferte conjugale. Autorul folosește prilejul pentru a reda cu pitoresc și
vivacitate limbajul de tavernă și bordel (Haimanaua, văduv). Pentru un post liber de alcade se ivesc
patru candidați: primul un analfabet care știe bine patru discursuri, al doilea care trage cu arcul de
 6
minune, al treilea un bun cunoscător de vinuri și al patrulea un om a cărui singură calitate este o
memorie prodigioasă (Alegerea alcadelui). Cristina, fată de serviciu la bucătărie, este curtată de un
paracliser și de un soldat fanfaron care se iau la bătaie (Viteazul spaniol). Pancrazio vine acasă pe
neprins de veste, dar soția lui Leonarda, știe să iasă din încurcătură (Peștera din Salamanca).
Canizares duce gelozia față de tânăra soție Lorenza până la forme ridicole și grotești; într-atât vrea s-o
ferească de priviri și tentații, încât interzice figuri masculine chiar și pe tapiseriile din locuință
(Bătrânul gelos). Chafalla și Chirinos, doi mânuitori de marionete, își dau seama c-ar putea să câștige
mult mai bine decât cu meșteșugul lor, speculând prostia oamenilor, credulitatea și teama lor de
convențiile sociale (Tabloul minunilor).
Prin originalitatea și valoarea lor artistică cele opt entremese echivalează cu Nuvele exemplare.
Sunt remarcabile prin aptitudinea lor de a surprinde și reda realist stări și moravuri contemporane. În
dezvoltarea teatrului comic au un loc bine definit și au servit ca modele mai multor scriitori.
Cervantes rămâne a fi autorul lui Don Quijote, iar despre teatrul lui s-a vorbit mai puțin, fiind
umbrit și de gloria lui Lope de Vega. Ca doctrinar, Cervantes cunoaște, prețuiește și pledează pentru
teatrul cu reguli și cu acțiuni verosimile, extrase din experiența vieții; recunoaște totuși că n-a aplicat
întotdeauna aceste reguli, pentru că așa îi dictau „moda vremii” și gustul publicului pentru subiecte
complicate. Asupra comediei dezvoltă idei practice și precise. În măsura în care teatrul oglindește
viața, el trebuie să înfățișeze pe scenă caractere valabile și să exprime adevăruri omenești recunoscute.
Gluma, în sine, nu poate constitui un scop; are însă posibilitatea de a pune spectatorul în situația de a
observa mai mult, de a înțelege, de a se corecta. Chiar și omul cu suflet brutal, înapoiat, trebuie să
plece de la teatru încălzit de idei superioare, mulțumit de a fi asistat la întâmplări instructive, hotărând
astfel să urmeze exemple bune, să se ferească de alunecări ridicole.
Comediile și intermediile lui Cervantes sunt străbătute de o veselie spontană și generoasă,
contrastând puternic cu viața lui de privațiuni. N-a considerat teatrul drept o îndeletnicire literară
periferică, ci expresia naturală, necesară, a vocației lui artistice.
În creația dramatică a lui Cervantes se disting sentimentele renascentiste, susținute cu patos
spaniol. Se regăsește pasiunea pentru om și pentru adevărurile vieții, precum și o puternică simțire a
epocii sale, cu mulțimea ei de suflete, de la cele triste până la cele mărețe.

Spania şi-a creat un teatru naţional. Primii autori dramatici ce au pus bazele acestui teatru au fost:
Juan del Encina – a adus în opera sa personaje din popor, limbaj rustic, scene din viaţa obişnuită.
Torres Naharro – a dat complicaţie intrigii şi vervă dialogului;
Lope de Rueda – a legat teatrul de contemporanietate;
Juan de la Cueva – în teatrul său a tratat larg subiecte din trecutul istoric.

Elementele create până acum de autorii enumeraţi mai sus le-a reunit într-o sinteză, următorul, cel
mai reprezentativ dramaturg al Spaniei din această perioadă – LOPE DE VEGA (1562-1635)