1

TEATRUL ȘI DRAMATURGIA ITALIANĂ ÎN EPOCA RENAŞTERII

Teatrul renaşterii neagă prejudecăţile şi superstiţiile religioase; apreciază viaţa pământească,

valorile umane; afirmă încrederea în forţa omului şi a posibilităţilor sale (ceea ce este denumit –
umanism).
Unica ţară europeană deţinătoare a unui teatru cult de prestigiu şi a unei mişcări teatrale bine
organizate este Italia. Italienii au contribuit de aproape ca teatrul să devină instituție permanentă și
autonomă. Aici, mai întâi s-a reluat tradiţiile teatrului antic – tragediile lui Seneca, Sofocle, Euripide
au fost reprezentate în limba latină şi greacă. Astfel dramaturgii antici erau imitați şi prelucraţi. Totuși,
în raport cu celelalte arte dezvoltate în această epocă, teatrul a rămas în urmă. Din lista autorilor
dramatici de epocă, multe nume deveniseră necunoscute mai târziu. Iar marile nume – Torquato
Tasso, Ariosto, Machiavelli – țin de alte direcții literare și mai puțin de dramaturgie.
Tragedia. Până în sec. XVI pe scenele din Italia continuă să fie jucate misterele italiene
„reprezentațiile sacre”. În compoziția lor intrau elemente religioase, lirice, tragice, populare, idilice,
comice, toate fără o anumită ordonanță și armonie. S-a produs, însă, o schimbare bruscă, atunci când a
fost descoperită Poetica lui Aristotel, producând impresie puternică. În acest sens trebuia să se renunțe
la literatura națională, supunând-o regulilor poetice create de antichitatea greco-romană. De aici,
subiectele luate din viața curentă, culese prin observarea adevărată a realității înconjurătoare, erau
considerate lipsite de valoare artistică, în schimb trebuiau alese subiecte istorice sau legendare.
Tradițiile medievale erau părăsite, dar în căutarea de noi orientări, s-a alunecat în forme de clasicism
steril.
Contactul strâns cu cultura clasică au adus noi înțelesuri în actualitate. Refuzând spectacolul
canonic de tip medieval, Renașterea redescoperă splendoarea vremurilor antice. Se tipăresc
capodoperele scriitorilor greco-latini, tragediile și comediile din vechime. Se ajunge până într-atât, că
sunt deduse din acele scrieri o seamă de norme, care sunt insistent recomandate.
Către sfârșitul sec. XV, principalul model din antichitate era considerat Seneca. Se fac încercări
ca tragediile lui să fie reprezentate pe scenă, ceea ce se petrecuse în Roma. Umaniștii timpului se
străduiau să-l imite, rezultatele, însă, au fost mediocre. În genere, poeții se străduiau să respecte cu
strictețe regulile clasice ale genului, punând în aceasta mai multă rigoare decât artă.
Tragediile compuse în acea epocă prezintă astăzi doar un interes documentar. Prima tragedie
clasică italiană, constituită potrivit canonului grecesc este Sofonisba (1515) a lui Gian Giorgio
Trissino (1478 – 1550) – cunoscut poet italian, diplomat și teoretician. Era pătruns de elenism, văzând
în aceasta nu o modă, ci o condiție a culturii și a gândirii. A compus poezii lirice; a scris tratatul despre
gramatica limbii italiene; timp de douăzeci de ani a lucrat la epopeea eroică Italia eliberată de goți. Și
ca om și ca operă, Trissino prezintă toate semnele caracteristice ale Renașterii. Lucrarea dramatică a
lui Trissino este un moment important ce deschide drumuri pentru alți autori de tragedii. Exemplu lui
Trissino a însemnat pentru producția tragică italiană un impuls și un punct de plecare pentru toți poeții
tragici de epocă cum ar fi: Giovani Rucellai (1475-1525), cu lucrările Oreste (1525) și Rosamunda
(1516), în cea din urmă a luat un subiect medieval, însă nicăieri nu apar moravuri medievale și
elemente de culori locale; Giambattista Giraldi, numit și Cinzio (1504-1573); Antonio Cammelli
(1440-1502); Lodovico Dolce (1508-1568); Luigi Groto (1541-1585)
Drama pastorală. Contactul cu operele anticilor a determinat apariţia în Italia a dramei
pastorale – un gen dramatic, care are la bază o poveste de dragoste, desfăşurată în cadrul naturii.
Personajele sunt – păstori melancolici, păstoriţe, nimfe, fauni răutăcioşi, satiri, Zeul Amor.
Personajele, subiectul, situaţiile erau convenţionale, idealizate, false. Publicul aristocrat savura cu
plăcere aceste situaţii şi aluzii picante, reminiscenţe mitologice, ce au dominat aproximativ 200 de ani
scenele europene. Pastorala se constituie ca gen odată cu apariția, în 1472, a lucrării lui Angelo
Poliziano – Povestea lui Orfeu. Prima dramă pastorală Sacrificiul a lui Agostino Beccari (1510-1590),
a fost reprezentată în anul 1554, considerat și un reper cronologic.
Cel mai de seamă eveniment, în constituirea și manifestarea genului în Italia a fost reprezentarea
în 1573 a pastoralei Aminta de Torquato Tasso (1544-1595). Subiectul este format din puține
întâmplări. Un tânăr păstor, Aminta, de origine divină, o iubește încă din copilărie pe nimfa Silvia cu
 2
o dragoste curată. Dar la toate chemările și mărturisirile tânărului, nimfa rămâne nepăsătoare. După
mai multe peripeții și primejdii, cei doi tineri se regăsesc. Mustrată de remușcări, Silvia nu-și mai
ascunde iubirea pe care în realitate o resimțise de mult, dar dintr-un joc al tinereții și al dragostei
amânase să și-o dea pe față. Iubirea dintre Aminta și Silvia este plină de sfielile emoției adevărate,
bazată pe curățenie, triumfând cu greu doar la capătul unor încercări și așteptări dureroase.
După două sute de ani, pastorala se metamorfozează, la sfârșitul sec. XVI devenind, prin
partiturile muzicale ale lui Palestrina și Monteverdi, un gen nou – opera.
Comedia. În epoca Renaşterii, la începuturile ei, comedia italiană nu punea mare preț pe
originalitate. Ea este strâns legată de scrierile autorilor latini, mai ales Plaut și Terențiu. Se regăsesc
aceleași intrigi, substituiri de persoane, generând încurcături hazlii, cu travestiri și alte întâmplări
neverosimile. Nici personajele nu diferă: bătrâni ipocriți, cu aplecări amoroase, tineri îndrăgostiți,
curtezane, servitori isteți, care își ajută stăpânii, aranjându-și și ei treburile. Totuși la unii autori de
comedie, precum cardinalul Bibbiena, Lodovico Ariosto, Pietro Aretino, Niccolò Machiavelli, apar și
figuri noi, luate din mediul imediat: vrăjitori șarlatani, călugări ipocriți și suspecți, avocați lași, învățați
cărora cunoștința de carete nu le folosește, bărbați însurați încornorați de soțiile lor dornice de plăceri,
care-și mai și bat joc de ei împreună cu amanții, toți aceștia fiind niște iremediabili prostănaci.
Comedia tratează aproape întotdeauna tema dragostei unor tineri care se ciocnesc cu rezistenţa
ostilă a bătrânilor. Capodopera genului este considerată „Mătrăguna” de Niccolò Machiavelli (1469-
1527), ce este jucată şi astăzi pe scenele lumii. N. Machiavelli a compus versuri, a abordat filologia și
filozofia, a fost atras de politică. În tratatul său Principile (1582), apărut postum, se arată a fi un adept
al monarhiei absolute, lui îi aparține afirmația celebră: Scopul scuză mijloacele, atribuindu-i înțeles
negativ (de aici și termenul de machiavelism).
Mătrăguna este o comedie de situaţii, cu o intrigă complicată. Caracterele personajelor sunt luate
din societatea Florenţei. Callimaco – un tânăr florentin, care studiază la Paris, dar se ține mai mult de
de petreceri – o dorește aprins pe Lucrezia, măritată cu bătrânul ridicol Messer Nicia, care vrea
neapărat ca soția să-i nască un copil. Sfătuit de parazitul Ligurio, care-i priceput la vicleșuguri,
Callimaco se dă drept medic, care știe soluția care-i va aduce lui Nicia copilil mult-dorit. În
conspirație este atras și Timoteo – un călugăr șarlatan, pervers, lacom și corupt. Pentru ca Lucrezia
să conceapă un copil, va trebui să bea o doctorie, ce conţine o infuzie de mătrăgună, apoi să doarmă o
noapte cu un necunoscut în odaie. Naivul Messer Nicia este foarte încântat de soluţia propusă, cu atât
mai mult că Ligurio a găsit deja şi pe cel ce a binevoit să se sacrifice, pentru a le face un bine – pe
Callimaco, care va petrece noaptea cu Lucrezia. După noaptea de tratament petrecută cu Callimaco,
Lucrezia rămâne însărcinată, spre marea fericire a lui Messer Nicia, care în sfârşit va deveni tată.
La final toți se aleg cu cîte ceva: Timoteo cu bani; Lucrezia cu un amant înflăcărat Callimaco,
care și el și-a atins scopul; Ligurio – veșnicul flămând – cu invitație la mese; cel mai fericit, însă, este
Nicia, care îl roagă pe falsul doctor să fie nașul copilului care se va naște. Important este că autorul
prin comedia sa reușește să analizeze o lume de ipocriţi, vicleni, paraziţi, proşti, răutăcioşi şi imorali.
În afară de Mătrăguna lui Machiavelli, dramaturgia Renaşterii italiene nu a lăsat nici o
capodoperă, însă Italia a dat Europei o nouă formă de teatru – o şcoală de comedie şi de artă
actoricească, de la care au învăţat mai târziu şi Lope de Vega, Shakespeare, Moliere, Goldoni –
Commedia dell’Arte.
Commedia dell’Arte este o specie pur italiană ce apare în secolul XVI-lea (foarte populară până
și în sec. al XVIII-lea). Originea se leagă de teatrul comic latin (atellanele, mimele, pantomimele).
Îmbinarea de cuvinte, care o reprezintă, este practic intraductibilă, care românește ar avea sensul
comedie de profesioniști. A mai avut și alte denumiri: Commedia buffonesca; Commedia di maschere
(măști); Commedia istrionica (histrionică), Commedia dell’improviso (improvizație).
Prima consemnare este anul 1567, la Mantua. A apărut ca o reacție împotriva spectacolelor
erudite de teatru.
Caracteristici. Ceea ce domină genul este spiritul de improvizație. Interpreții nu dispuneau de un
text scris. Existau scenarii, care conțineau anumite indicații privind intrările și ieșirile din scenă,
personajele, costumele, decorul (Commedia a soggetto). Nu se poate vorbi de o improvizație totală.
 3
Existau culegeri de replici, poante, vorbe de duh numai bine de plasat într-un moment ori altul al
acțiunii.
Istorioara se învârtea în jurul sentimentelor amoroase a doi tineri care au parte de diferite piedici
din partea unor bătrâni răutăcioși, dar care, ajutați de niște slugi dibace, reușesc până la urmă. Desigur
nu lipsea travestiul, quiproquoul, regăsirea fericită între părinți și copii, frați și surori, etc.
Cei mai mulți dintre autori aveau și experiență actoricească. Cu alte cuvinte erau nu numai
actori, dar și regizori, și scenografi. Mulți dintre ei erau culți și foarte înzestrați, erau dansatori,
jongleri, acrobați, muzicanți (unii știau să cânte la 8-10 instrumente). Replicile erau pronunțate printre
alergături, sărituri, bastonade.
Multe glume erau gratuite pentru a stârni hohotul imediat al publicului, altele conțineau aluzii
usturătoare la persoane aflate de față sau oricărui demnitar, cleric, medic, avocat. O altă sursă de comic
consta în amestecul de dialecte (bergamasc, venețian, bolognez, longobard, napolitan, toscan), amuza
de asemenea pronunția defectă.
Interpreții purtau măști, ce au un aspect burlesc și recurg la simbolismul culorilor (negru –
pentru pedant și îngâmfat; alb – pentru curat, inocent). Treptat măștile se transformă în caractere.
O altă trăsătură caracteristică a actorilor și actrițelor Commediei dell’Arte (din trupă făceau parte
și femei) era aceea că ei se specializau în anumite roluri. Se confundau cu măștile pe care și le
alegeau. Unii au dat numele lor personajelor interpretate, alții l-au adoptat de la un personaj sau altul
pe care l-au jucat și i-au adus succes.
Commedia dell’Arte se sprijină pe o seamă de tipuri fixe, dintre care o parte vor pătrunde și în
literatură. O creație a genului o constituie personajele tipice. Dintre cele mai vechi sunt:
Magnifico – stăpânul, șeful.
Tartaglia (de la tartagliare – a se bâlbâi) – un tip negativ, gras, chel, miop, gângăvește.
Segnior Pantalone – negustor hapsân, îmbrăcat în roșu, cu papuci turcești în picioare, are nas
coroiat și o bărbiță ascuțită (în operă e cunoscut ca Don Pasquale).
Segnior Dottore – doctorul, pedant de nu se înțelege ce spune, e îgâmfat și e om rău.
Căpitanul – pe care îl cheamă Spavento (și mai are un șir de nume: Fracasso, Rinoceronte,
Coccodrillo, Bombardone, etc.), reprezintă pe militarii spanioli, care nu erau agreați de către italieni.
Se laudă cu faptele lui de vitejie. Deși are o spadă uriașă la brâu, tremură de frică atunci când e pus în
situația să se bată.
Valetul – s-a desprins în mare măsură de scalvul lui Plaut. În Commedia dell’Arte aceste
personaje se numesc Zanni care poartă mai multe măști:
Arlecchino – e mic de statură, agil, grațios în mișcări, pare uneori prostuț, cu expresie de aiurit,
dar este surprinzător de isteț; nu știe ce-i tristețea, se îndrăgostește ușor, este devotat stăpânului. Poartă
o mască de piele neagră, o pălărie de fetru cu coarne și veșminte din romburi de culori diferite.
Brighella (de la briga – încurcătura) – viclean și pus pe rele, se ține de intrigi.
Gradellino (de la gratella – grătar) – este un mâncău.
Scaramuccio (în teatrul francez Scaramouche) – lăudăros, se ține de fanfaronade.
Alte variante: Pasquarello – pofticios; Pasquino – mincinos; Perdolino (la francezi – Pierrot) –
absent, melancolic, ciudat, cu fața albă ca dată cu făină; Scapino (scappare – a fugi) – sforar; Plautino
– imită instrumentele de suflat; Coniello – foarte elastic, dansator agil; Mezzetino (mezzo – mijloc) –
mijlocitor; Trivellino – hoțoman; Beltrame – nătăfleț și Beltramina (varianta femenină); Truffaldino
(truffa – înșelăciune) – pare naiv, dar se dovedește ingenios când trebuie să iasă dintr-un bucluc;
Pulcinella (pulce – purice) – pungaș laș și obraznic, cu gândul numai la mâncare. Nu-i deștept, dar are
simțul dreptății, ceea ce nu-l împiedică să mai mintă.
Subretele sunt corespondentul femenin al valeților . Sunt istețe, bune confidente, se implică cu
întreaga lor șiretenie în istorii de amor, în care își ajută stăpânele; sunt temperamentale, gălăgioase, un
pic răutăcioase. Sunt îmbrăcate în roșu, își acoperă părul cu o scufie albă; dacă situația o cere, se
travestesc. Cel mai cunoscut nume este Colombina (porumbiță). De obicei este soția sau logodnica lui
Arlecchino, mai are și alte nume fiecare cu nuanțele ei de comportament.
 4
Cuplurile de tineri îndrăgostiți nu purtau măști. Au nume: Lelio și Florinda; Lelio și Silvia;
Flavio și Rosaura; Leonardo și Isabella. Sunt sentimentali, nu prea atrași de învățătură, nu prea
deștepți, visători. Ei își doresc din toată inima, din impuls amoros, să fie împreună, să se căsătorească.
Toate aceste personaje erau interpretate de actori mai mult sau mai puțin specializați. Ei făceau
parte din trupe ca Gelosi; Fedeli; Uniti; Confidenti, unii dintre ei devenind și foarte renumiți.
Decorul, la începuturi era stereotip: o piațetă cu niște case pe cele două laturi și o stradă la
mijloc. Cu timpul, în secolul al XVII-lea și decorul, și costumele devin mai bogate și mai încărcate; se
folosesc și mașinării ingenioase și tot felul de iluzii optice.
Din secolul al XVII-lea Commedia dell’Arte dă semne ale decăderii. Carlo Gozzi încearcă fără
succes resuscitarea genului; Carlo Goldoni preia creator sugestiile acestei forme de teatru, întemeind
comedia italiană clasică. (Teatrul italian din epoca Luminilor, sec. XVIII)
Commedia dell’Arte, a avut un mare succes în Franța, unde trupe de comedianți profesioniști au
plecat în căutarea unui public nou (genul fiind numit – comedie italiană). Însă și în Franța, Commedia
dell’Arte dispare curând, în secolul al XVIII-lea, acolo jucându-se franțuzește, pe subiecte adaptate.
Commedia dell’Arte a avut o mare contribuție în istoria teatrului:
- sunt primii pași ai profesionalismului în cadrul unor trupe stabile;
- este o epocă în care actorul joacă un rol primordial;
- în înscenări se marchează o autonomie a artei dramatice, ea nu mai depinde strict de literatură.