Un altfel de Shakespeare – unul fără perdea

George VOLCEANOV

Aparut in Dilema veche, nr. 635, 21-27 aprilie 2016

La începutul anilor 1590, Will de la Stratford (un fel de Adi de la Vîlcea al epocii elisabetane) vine la
Londra să-şi cîştige pîinea participînd la industria divertismentului, a showbiz-ului reprezentat de teatrele
în aer liber. Cum respectivul domeniu de activitate, considerat pe atunci sub-literar şi sub-cultural, nu este
deloc agreat nici de către autorităţile laice (reprezentate de Lordul Primar al Londrei), nici de către cele
ecleziastice (episcopul Londrei), trupele de teatru se regrupează pe malul sudic al Tamisei, aflat în afara
jurisdicţiei acestora. În imediata lor vecinătate se află bordelurile şi arenele ce găzduiesc luptele dintre
urşii legaţi de par şi haitele de cîini dezlănţuite asupra lor (alte două surse de distracţie mult gustate de
londonezi). Mecanismele prin care se realizează şi se promovează produsele „artistice“ ale acelor vremuri
le precedă cu cîteva secole pe cele ale Hollywood-ului de astăzi: 1) piesele sînt scrise, în cea mai mare
parte, de echipe compuse din doi pînă la cinci dramaturgi specializaţi pe tipuri de scene şi dialog (circa
60% din piesele compuse în intervalul 1590-1615 sînt scrise „în echipă“, iar în canonul shakespearian îi
aflăm printre coautori pe Thomas Kyd, George Peele, Thomas Middleton, George Wilkins, John Fletcher
şi, posibil, Marlowe); 2) subiectele cu succes la public sînt preluate şi de către companiile rivale (aşa se
face că, la Londra, se joacă aproape simultan, cîte două piese despre regele Ioan, regele Henric al V-lea
sau o oarecare scorpie îmblînzită); 3) marile succese de box-office generează francize şi spin-off-uri (două
piese despre Tamerlan, trei despre Prinţul Hal devenit, ulterior, Henric al V-lea, şi tot trei dedicate lui
Falstaff etc.)

Întrebarea „Cum a ajuns, în timp, Will de la Stratford cel mai mare autor al canonului occidental (şi nu
numai)?“ a primit numeroase răspunsuri. În Big-time Shakespeare (1996), Michael Bristol arăta că
perenitatea operei shakespeariene este, în primul rînd, un produs al componentei economice a culturii. Ca
şi The Beatles sau Elvis Presley, Shakespeare este povestea unui succes din lumea showbiz-ului.

La perpetuarea operei sale au contribuit însă nenumăraţi factori, ca, de pildă, adaptările din perioada
1660-1769, cînd Shakespeare nu putea fi jucat fără cenzurarea pasajelor vulgare şi obscene şi rescrierea
textelor sale în spiritul clasicismului obsedat de simetrii. Shakespeare sau, mai corect spus, „Shakespeare“
(autorul virtual al unor texte ce reprezintă suma interpretărilor şi revizuirilor efectuate de zeci de iluştri
cărturari şi îngrijitori de ediţii) a ajuns marele Shakespeare graţie succesivelor sale „reinventări“ estetice
(a scris pe tema asta Gary Taylor) sau „aproprieri“ extra-estetice (politice – v. Michael Dobson, Balz
Engler, Al. Şurbanov şi B. Sokolova, sau recenta teză de doctorat a tinerei cercetătoare Viviana Iacob
despre montările shakespeariene româneşti din anii realismului socialist, 1946-1964). Iniţial considerată
un „morman de balegă“ (diagnosticul îi aparţine lui Voltaire), opera Bardului a fost, rînd pe rînd,
revendicată şi folosită în scop politic de către liberali şi conservatori, de către monarhişti şi
antimonarhişti, de către imperialiştii care l-au ridicat la rangul de mare Patriot Englez şi de către
muncitorii chartişti, de către Kaizerul Wilhelm I, iar mai tîrziu de către nazişti, devenind, în egală măsură,
exponentul celor mai progresiste, dar şi al celor mai reacţionare orientări ideologice. Unii exegeţi, precum
Kiernan Ryan, văd în Shakespeare un proto-comunist care, în Regele Lear, oferă reţeta egalitarismului
social-economic; alţii văd în el un xenofob şi un antisemit. Karl Marx recurgea la două puternice
simboluri shakespeariene pentru a descrie impactul revoluţiilor europene de la 1848, la spiriduşul Puck şi
stafia bătrînului Hamlet. În schimb, pentru cîţiva intelectuali britanici de stînga, perenitatea operei
shakespeariene este rezultatul unui malefic complot ce a urmărit perpetuarea unui simbol al
colaboraţionismului cu clasele sociale dominante, în scopul menţinerii statu quo-ului unei lumi nedrepte.
Evident, de o cu totul altă părere au fost politrucii bolşevici care şi l au apropriat după 1917, iar după
1945 l-au exportat pe „Shakespeare cel vopsit în roşu“ (apud Şurbanov şi Sokolova) în ţările lagărului
comunist. Despre Shakespeare cel familist, proletar şi patriot, cu o sănătoasă origine socială, reinventat de
Mihnea Gheorghiu, în ton cu indicaţiile preţioase sosite de la Moscova, în Scene din viaţa lui Shakespeare
(1958), am scris mai pe larg într-un articol din România literară.

În noua ediţie a integralei Shakespeare în limba română – lansată în 2010 la Editura Paralela 45 şi
continuată la Tracus Arte – mi-am propus distanţarea de Shakespeare „cel roşu“, care a dominat piaţa
literară românească în ultimii 60 de ani. Îi deranjează pe mulţi ideea că Shakespeare n-a fost un sfînt, că
n-a scris de amorul artei (ci pentru bani!) şi că, după cum arăta Samuel Johnson în Prefaţa la ediţia din
1765, a făcut nenumărate concesii vulgului, recurgînd frecvent la înjurături, obscenităţi şi blasfemii. Will
s-a numărat printre autorii împotriva cărora însuşi regele Iacob I Stuart (nimeni altul decît patronul trupei
de teatru al cărei acţionar era Shakespeare) a dat în 1606 faimoasa Lege împotriva înjurăturilor şi a
blasfemiilor. Acesta este Bardul pe care încearcă să-l recupereze echipa angajată în retraducerea
integralei.

Printre susţinătorii acestui demers se numără personalităţi de marcă ale anglisticii româneşti (în frunte cu
Pia Brînzeu, Codrin Liviu Cuţitaru, Mădălina Nicolaescu şi Emil Sîrbulescu; Nicoleta Cinpoeş şi Lucian
Ghiţă, universitari care îl predau pe Shakespeare la Worcester şi în Carolina de Sud; şi o întreagă pleiadă
de tineri universitari ca Dana Percec, Dana Monah, Iulia Milică etc.), cu contribuţii remarcabile la
paratextul ediţiei, dar şi comentatori avizaţi ai fenomenelor culturale autohtone, precum I.B. Lefter, care,
pe afişul ediţiei din 29 octombrie 2015 a Cafenelei critice, al cărei amfitrion este de ani de zile, anunţa că
„sub coordonarea anglistului George Volceanov, un mic colectiv de traducători lucrează cu entuziasm la
realizarea de noi versiuni ale operelor Marelui Will şi de tălmăcire în premieră a scrierilor încă netraduse
în româneşte. Cuvînt de ordine: echivalarea cît mai fidelă, inclusiv în limbajele foarte colorate în care
Elisabetanul şi a scris textele. (…) Nu e – desigur – o întîmplare că acelaşi anglist, traducător şi
shakespearolog George Volceanov, autor al unui volum intitulat The Shakespeare Canon Revisited
(Editura Niculescu, 2004), s a făcut cunoscut şi ca un veritabil lexicograf al… argoului, al argourilor, ca
autor sau coautor (…).“

Noua ediţie pune accent pe eufonie, pe „aşezarea boabelor“ în gura actorilor, printr-o sintaxă firească, nu
fals „poetică“ (de fapt, siluită, trădînd inabilitatea unor precursori de a versifica un dialog care să sune
firesc); ţine cît mai aproape de numărul versurilor din original, pentru a evita dilatarea nepermisă a
textului (şi a duratei unui spectacol); în plan lexical, urmăreşte împlinirea a patru deziderate: 1) re-
latinizarea vocabularului, excesiv slavizat în ediţia 1955-1963, cînd Armata Roşie era staţionată în
România, iar istoria poporului şi a limbii române erau scrise la Moscova – aşadar, eliminarea unor
termeni precum lavre, ocini, chiaburi, evghenisita lume, care te duc cu gîndul la o traducere din Puşkin
sau Gorki; 2) eliminarea arhaismelor şi a construcţiilor lexicale artificiale, gen irlanzii, scoţii, danii,
măreţul dan; 3) eliminarea greşelilor de traducere la nivel denotativ (un exemplu: în toate traducerile
apare spadă în loc de sabie, or, pe vremea romanilor sau a Războiului celor Două Roze spada încă nu se
inventase, Shakespeare folosind corect termenul sword!); 4) decenzurarea golănismelor şi a obscenităţilor
pentru care autorul a fost criticat secole la rînd.

De pildă, într-un celebru monolog, într-un moment de frustrare, Hamlet se autocaracterizează drept a
stallion (tînăr care se prostituează); lăsînd pudoarea la o parte, am tradus „sînt o coardă masculină“. Tot
lui Hamlet îi mai scapă, ici-colo, şi cîte un a pox, echivalentul elisabetan al lui „futu-i“ din româna
contemporană. Iar atunci cînd Shakespeare împinge obscenitatea dincolo de orice limită admisibilă, mai
apare şi cîte un A pox down your throat. Cititorii mai vîrstnici (nici eu nu sînt vreun tinerel, mă pregătesc
să devin sexagenar) se împacă greu cu această imagine „golănească“. Gelu Ionescu (a cărui carte
Orizontul traducerii a fost una dintre lecturile mele preferate în studenţie) pare a-mi spune Noli tangere
Shakespearium meum, atunci cînd îmi critică noua traducere a Furtunii, în care apar termeni şi expresii
precum „bagă-mare, f’-te-n gură, uşcheală, puiuţ (adică Ariel), mişto, şucăreşte, ciocu’ mic, i-o pune,
pupincurist, nasol, fă-i safteaua (pentru o dezvirginare)… Nu prea văd noutatea termenilor – dar recunosc
echivalenţe argotice vechi de cînd eram un puşti (un puiuţ, cum s-ar spune), cam acum mai mult de 60 de
ani, şi care sînt venite, cea mai mare parte a lor, din argoul, ca să zic aşa, ţigănesc.“ Dincolo de nostalgiile
domnului Ionescu, iată şi un exemplu clar de incongruenţă a codurilor – pentru generaţia mea, „puiuţ“ nu-
i un argotism ţigănesc, ci o formulă de adresare ce exprimă afecţiunea lui Prospero pentru Ariel.

Eu, unul, cred cu tărie că, dacă Shakespeare ar fi, şi biologic vorbind, contemporanul nostru, nu pe
canalul Arte l-am vedea difuzat toată ziua, ci pe MTV.

George Volceanov este conferenţiar la Universitatea „Spiru Haret“. A tradus, din limbile maghiară şi
engleză, peste şaizeci de titluri ale unor autori precum John Updike, Gore Vidal, David Lodge, Philip
Roth, Lawrence Durrell, F. Scott Fitzgerald, Péter Esterházy etc. Traduce şi coordonează seria de
„Opere ale lui Shakespeare“.

Recent, George Volceanov a semnat traducerea a două romane de Anthony Burgess, „Ochii doamnei
mele” (despre care mărturisește că e una dintre cele mai dificile traduceri pe care le-a făcut vreodată)
și „Moartea de la Deptford”, apărute la Humanitas Fiction. Pentru aceste două romane, George
Volceanov a câștigat premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian”, la Gaudeamus 2015. Proiectul
vieții lui este retraducerea întregii opere a lui W. Shakespeare.

Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți traducători în acest moment. A fost o alegere sau la început n-
a fost traseul pe care l-ați visat în viață?

Cât am fost student la Facultatea de Limbi Străine, secția engleză-maghiară, am simțit că vocația mea e de
critic literar și în toți anii de facultate m-am pregătit pentru varianta asta. Toate orele de chiul la disciplină
marxistă, economie politică, socialism științific, le petreceam nu prin baruri, ci în biblioteca centrală de
stat. În 1979, am participat la un concurs național de publicistică și creație literară studențească, unde am
luat un premiu 2, după Magda Cârneci și înaintea lui Mircea Cărtărescu… În virtutea acestui premiu, am
început să bat pe la ușile unor redacții – Luceafărul, Scânteia tineretului – cu mici, timide, recenzii de
carte, dar toate au ajuns la coșul de hârtii. Nu comentez opțiunile oamenilor din redacțiile vremurilor
respective… Dar după un stagiu de un an profesoral la Călărași, văzând că nu reușesc să pătrund pe piața
literară în calitate de critic, l-am rugat pe anglistul și americanistul Ștefan Stoenescu, emigrat în 1987 în
Statele Unite, să mă recomande, ca traducător, unei edituri.
Așa am ajuns la Editura Criterion, unde primul redactor de carte care m-a debutat a fost Gabriel Gafița…
Microbul traducerii îl aveam de la un seminar special de lexicografie și traduceri literare, pe care l-am
făcut în anul I cu celebrul profesor Leon Levițchi.

Există o piață uriașă de traduceri în România. E evident că se traduce mult. Dar se traduce și bine?

O să fac o paralelă cu Statele Unite. Acolo niciodată nu apar mai mult de patru sute de titluri pe an, din
toate limbile pământului. Statele Unite au o cultură suficientă. Ei simt nevoia să exporte, nu să importe.
De-aia mulți dintre autorii români sunt visători când speră să cucerească piața americană. După numărul
de traduceri românești în engleza americană, eu zic că stăm chiar foarte bine față de alte culturi.

Cât privește piața de traduceri din România… se traduce și mai bine, și mai prost. Traducerile bune se
găsesc la câteva dintre editurile importante, care pun preț pe asta și au redactori de carte foarte bine
calificați. Dar sunt și edituri care scot carte de dragul de a o publica și de a face bani.

Ce înseamnă o traducere bună?

Există patru aspecte: fidelitatea față de text, expresivitatea, economia și cursivitatea sau fluența traducerii.
Să le luăm pe rând. Fidelitatea este un termen larg, dar fără fidelitate nu se poate. Apoi, expresivitatea.
Poți fi fidel, traducând foarte colorat, sau poți fi fidel, traducând mai clar, mai concis, mai limpede.
Economia: o traducere în cuvinte mai puține spune mai mult și e mai bună decât una care se lăbărțează.
Iar cursivitatea e cea care te face să ai impresia că traducerea e de fapt un text produs în limba în care
citești.

O treabă care mă îngrijorează e că traducătorii români – și chiar și scriitorii – gândesc deja pe tipare
sintactice englezești și toată lumea folosește în mod greșit stilul indirect. De exemplu: „se uită pe geam și
văzu că ploua”, în loc de „se uită pe geam și văzu că plouă”. Și atunci toate traducerile sunt deja cu timpii
mutați puțin în trecut, ceea ce schimbă limba română.

Când se învechește o traducere?

Cam la 20 de ani… Eu am observat că pe piața literară există și traduceri concurente, într-un interval
foarte mic. De exemplu „Marele Gatsby” a apărut în ultimii 5 ani la mai multe edituri: la Polirom, în
traducerea lui Mircea Ivănescu, apoi, în 2015, Polirom m-a pus pe mine să retraduc „Marele Gatsby” și,
între timp, a mai apărut o dată traducerea lui Mircea Ivănescu la Humanitas. Deci traducerile pot coexista.
Dar cred că la 20 de ani un text trebuie retradus, dacă vorbim de un text care merită.

Care sunt cele mai importante capcane în care poate pica un traducător?

Calcul lingvistic. Stilul care sună total nefiresc. Și astea cel mai ușor se simt în teatru… Mă mai
deranjează sintaxa dezlânată și lipsa de expresivitate. Sfatul meu pentru tinerii traducători este ca, atunci
când au de tradus un termen, mintea lor să fie ca o loterie plină cu biluțe și să se gândească la 5-6 cuvinte,
pentru că limba română e foarte bogată în sinonime. Putem jongla cu ele, în așa fel încât să sune bine.

Nu cred în acea scuză invocată de traducători, că originalul sună prost și noi nu avem voie să-l facem să
sune mai bine. Nu e adevărat. Tu, ca traducător, dacă-ți respecți statutul, trebuie să depășești originalul,
pentru că, dacă traducerea e proastă, pe tine te arată lumea cu degetul.

Puteți face o ierarhie a dificultăților de traducere?

Dacă vorbim de traducerea de proză, cel mai ușor de tradus sunt acțiunile derulate cinetic, apoi
descrierile. Pe urmă se intră pe un nivel mai dificil cu dialogul și, dincolo de dialog, cred că este fluxul
conștiinței și limbajul abstract ideatic.

Dialogul nu e cel mai greu de tradus, dar presupune o elasticitate și un simț al limbii vorbite. Nu degeaba
se spune că pentru traducerea de teatru trebuie să ai o ureche internă, când traduci să auzi totul rostit și să
fii primul care-și dă seama că nu sună bine.

Se poate traduce teatru acasă, în fața computerului, sau e necesar lucrul cu actorii?

Și pe vremea lui Shakespeare teatrul era muncă în echipă. Iar ceea ce poartă semnătura lui Shakespeare e
clar că e o sumă de contribuții individuale. Eu cred că textul produs în fața calculatorului e doar o etapă
intermediară spre varianta de text finală. Ce regret eu este faptul că, de la experiența lucrului cu
Alexandru Tocilescu la „Eduard al III-lea”, în anul 2007, când am stat aproape zece luni la masă, nu am
mai colaborat cu nici un regizor.

S-a întâmplat să-mi mai apară numele pe afiș fără știrea mea sau chiar să mi se folosească traducerile pur
și simplu, fără drepturi de autor, fără nimic. Se practică pirateria la scară mare. Însă pe mine m-ar interesa
o colaborare conștientă între traducător și regizor pentru că regizorul vine cu viziunea lui, dar și
traducătorul vine cu o pregătire filologică ce-i poate servi pe ici, pe colo.

Sunteți inițiatorul și coordonatorul unui proiect de mare amploare, retraducerea operei lui
Shakespeare. Ce era cel mai deranjant în vechile traduceri ale pieselor lui Shakespeare?

În primul rând slavizarea forțată. Primul semnal de alarmă mi l-am tras citind „Regele Ioan” tradus de
Dan Botta. Care, ca să-și mascheze simpatiile legionare, a trebuit să-și inventeze o limbă română
bolșevică, să-l îmbrace pe Shakespeare. Apoi arhaizarea exagerată și sintaxa total nefirească. Texte care
nu puteau fi jucate. Interesant e că, în condițiile în care aparatul ideologic și cenzura comunistă nu au
cenzurat ediția Shakespeare, e evident că au fost foarte multe situații de autocenzură.

Am făcut un studiu pe biografia fiecărui participant la ediția ESPLA și am înțeles motivele fiecăruia de a
se autocenzura. Dan Duțescu fusese secretar particular al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Alți traducători aveau
foste simpatii legionare, alții aveau funcții politice însemnate.

Ce anume vă face să acceptați să traduceți o carte?

Când eram tânăr, probabil motivul principal era dorința de a-mi sublima pregătirea filologică și de a lăsa
ceva în urma mea, de a-mi clădi o carieră literară. De la o anumită vârstă a devenit un drog, un modus
vivendi. Acum mă ocup de ediția Shakespeare, dar am acceptat în paralel autori canonici ofertați de
Polirom. La Humanitas am acceptat în ultimii ani cele două romane ale lui Anthony Burgess pentru că se
legau de teatrul elisabetan și ei au considerat că ar fi util să le traduc eu.

Care a fost traducerea care v-a chinuit cel mai tare?

Au fost două traduceri chinuitoare la viața mea, Tetralogia „Rabbit” a lui John Updike, care am crezut c-o
să mă îngroape. La Updike, marea dificultate se naște din întâlnirea cu un limbaj foarte bogat. Când la
fiecare al doilea cuvânt deschizi dicționarul și vezi că la cuvântul respectiv ai 50-60 de sensuri și stai și
cauți unul care ar intra în schemă e foarte greu. Updike avea descrieri urbane foarte complexe, este un
mare poet al citadinului. Iar a doua traducere care mi-a pus mari probleme a fost chiar „Ochii doamnei
mele” a lui Burgess, unde iarăși e un limbaj foarte bogat, e foarte greu de ghicit sensul, e foarte mult
argou retro-elisabetan.

Dintre cărțile pe care le-ați tradus există una pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți?

„Ce mică-i lumea” de David Lodge.

Shakespeare e o prezență importantă și constantă în viața dvs. Dacă ați putea sta cu el la o cafea, ce
i-ați spune?

I-aș spune așa: „Măi Will, eu te cred pe cuvânt că tu ești autorul textelor atribuite ție, și nu diverși conți,
sau mai știu eu cine, așa cum se speculează, pentru că uneori mă apucă plânsul sau mila când văd câte
dezacorduri gramaticale au textele tale, pentru că, asemenea unui student prost, încurci pronumele relative
între ele, faci dezacorduri singular-plural, ai forme regionale care se regăsesc numai la tine. Se vede că n-
ai fost la facultate, dar că ai fost un autodidact și eu te admir foarte mult pentru asta”.

Anthony Burgess spunea într-un interviu că Shakespeare știa să lase impresia că este un erudit, că se
pricepe la toate. Aiurea! Totul era o mască, era un urechist. Multe lucruri din piesele lui era proverbe,
ziceri care circulau în viața de zi cu zi și erau folosite de tot poporul, nu invenții de geniu… Ar trebui să
ținem cont că, la momentul când scrie el, peste 90 la sută din populație era analfabetă și toată cultura
generală se construia pe auz, pe tipologie orală și atunci era normal ca tot bagajul de cunoștințe să-l fixezi
din oralitate. Oamenii de atunci erau mult mai deștepți pentru că nu aveau nici Google, nici Wikipedia și
totul trebuia înmagazinat în memorie, așa că erau cu mult mai erudiți și mai savanți decât noi. Și mă refer
la oamenii simpli. De aici falsa impresia că „Mamă, ce mare filosof a fost Shakespeare!”.

Și nu l-ați întreba nimic?

Burgess spune că replicile care sună cel mai bine în piesele timpurii ale lui Shakespeare trebuie să fi fost
scrise de Marlowe, care-l ajuta. L-aș întreba atât: în piesele lui timpurii, cât la sută e contribuția lui
Marlowe?

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul
2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua,
Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Yorick).
Mircea Ivanescu

Retras la Sibiu, traducatorul lui James Joyce domina in absenta literatura contemporana.
Miercuri, revista „Romania literara” i-a acordat un Premiu Opera Omnia pentru poezie, in valoare
de 10.000 de lei.

Premiul „Romaniei literare” e ultimul lucru la care ma gandesc acum. Nu am puterea sa discut despre
nimic”, ne-a raspuns la telefon, aproape soptit, poetul Mircea Ivanescu (76 de ani). Dupa moartea sotiei
sale, traducatorul intraductibilului James Joyce s-a adancit in boala si singuratate, in locuinta sa de la
Sibiu. In tot acest timp, i se dedica pagini intregi de critica literara si este optiunea aproape unanima a
mediului cultural romanesc la un Nobel literar. Poetul „mopetelor” a fost propus Academiei Suedeze in
1999 de Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania, iar in 2007, din initiativa unui scriitor din
diaspora, Dan Danila, a aparut Organizatia de Sustinere pentru Premiul Nobel pentru Literatura a lui
Mircea Ivanescu. Sansele la prestigioasa distinctie ii sunt insa diminuate de lipsa unor traduceri ale operei
sale in alte limbi. Ironia face ca Mircea Ivanescu sa-i fi tradus pe unii dintre cei mai dificili scriitori, de la
James Joyce, William Faulkner, Franz Kafka, Robert Musil, F. Scott Fitzgerald, Truman Capote la
Friedrich Nietzsche sau Rainer Maria Rilke. 12 ani pentru „Ulise” „Mircea Ivanescu i-a tradus pe doi
autori aproape imposibil de tradus, Joyce si Kafka. „Ulise” e un roman extraordinar de bine tradus, pe
care l-am citit cu mari delicii”, subliniaza criticul Nicolae Manolescu. Romanul in doua volume, aparut la
Editura Univers in 1984 si considerat de unii capodopera traducerilor in limba romana, e o munca
migaloasa care s-a intins pe 12 ani (timp in care a lucrat si la alte traduceri), ragaz pe care traducatorii de
azi nu si-l mai pot lua, la ritmul in care lucreaza editurile. „Primele fragmente le-am publicat in revista
„Secolul XX”, in 1972, iar romanul a aparut 12 ani mai tarziu. Atunci am prins o conjunctura politica
favorabila si am publicat-o. N-as spune ca a fost cea mai dificila traducere, a fost o coincidenta de stil cu
Joyce. Mai greu mi s-a parut „Omul fara insusiri” de Robert Musil, care nu se potrivea cu stilul meu”, ne-
a povestit Mircea Ivanescu. „Cel mai influent poet de dupa razboi” Cu un debut tarziu, in 1968, in
revista „Steaua”, Mircea Ivanescu a ramas o prezenta discreta in viata literara, desi a tradus impresionant
de mult si a publicat versuri, toate sub titluri voit anodine, „Poesii”, „Poeme”, „Alte poeme” sau
„Versuri”. Un motiv ar fi retragerea sa din fervoarea culturala a Capitalei, in 1980, cand s-a stabilit la
Sibiu ca redactor al revistei „Transilvania”. In acea perioada, optzecistii incepusera sa recunoasca in
poezia lui Ivanescu postmodernismul pe care ei abia il experimentau.„E un poet foarte original, unul
dintre putinii din generatia saizecista influentat de poezia americana, putin cunoscuta in Romania pana la
generatia lui Mircea Cartarescu. Era cam cu 30 de ani inaintea tuturor. E o poezie care nu are traditie la
noi pana la el, asemanatoare ca asternere in pagina cu proza, foarte banala in aparenta. Si are personaje
proprii, cum nu exista in poezia moderna romaneasca. Mircea Ivanescu ar merita nu numai premiile pe
care i le dam noi, ci sa se gaseasca in manualele scolare”, apreciaza Nicolae Manolescu. Criticul nu-i
gaseste echivalent nici in poezia europeana, ci doar in cea de peste Ocean. „Faptul ca se vorbeste intruna
despre Premiul Nobel in preajma numelui sau este evident indreptatit”, adauga Emil Brumaru.Eroii lui
Ivanescu - mopete, v innopteanu, rowena, domnisoara maldiva, nefa, pisicainele benone -, posesori ai
unei filosofii a plictiselii, fac cele mai banale lucruri cu putinta: stau la taifas, casca, se plimba; ostentativa
monotonie e o interfata pentru sentimente si sugestii profunde. Autoironic si boem, personajul mopete - o
anagrama a cuvintelor poet si poem - e un alter ego al poetului.Mircea Cartarescu il considera cel mai
important poet de dupa razboi. „Aproape ignorat timp de treizeci de ani, discret el insusi in viata sa
provinciala asemenea lui Bacovia, Mircea Ivanescu apare azi, din perspectiva poeziei actuale, drept cel
mai avansat teoretic si cel mai influent poet roman de dupa razboi”.