În studiul lui Corneliu Dumitru despre Shakespeare intitulat Arheologia dramelor

shakespeariene, volumul I: Tragediile), aflăm că poetul și dramaturgul englez, născut în anul 1564,
la Stratford-upon-Avon, în Warwickshire (care este aproape de centrul Angliei), este al treilea dintr-
o familie de opt copii. De asemenea, la vârsta de 13-14 ani, Shakespeare părăsește școala. Conform
unor surse biografice, la această vârstă, viitorul dramaturg a lucrat ca ucenic, alte surse afirmă că și-
ar fi ajutat tatăl în afaceri instabile, datorită cărora acesta nu a mai putut participa în ședințele
Consiliului Comunal, fiind schimbat în anul 1518. La vârsta de 18 ani, Shakespeare se căsătorește
cu Anne Hethaway, fiica unui fermier, care era cu 9 ani mai mare decât el. Cei doi vor avea trei
copii: Susanah (1583) și gemenii Hammet și Judith (1585).

În anul 1592, William Shakespeare avea o dublă activitate, ca dramaturg și actor, în 1594 era
membru acționar al companiei teatrale „Oamenii lordului Șambelan”, ajungând mai târziu
proprietarul acesteia. .Datorită succeselor companiei, în anul 1598 au început construcțiile unui
teatru propriu, care a fost numit Globe. În anul 1603, teatrul îl va avea drept patron pe James I,
schimbându-se denumirea în „Oamenii Regelui.”

Activitatea principală a lui Shakespeare rămâne în domeniul literar, ca dramaturg și poet,

scrie 37 de piese, două poeme (Venus și Adonis și Răpirea Lucreției) și 154 de sonete. În lumea
teatrului era un priceput administrator și un eficient om de afaceri, ceea ce îi va da posibilitatea să se
retragă în orașul său natal, Stratford, să-și cumpere o proprietate și să-și construiască o locuință.
Moare în ultimele zile ale lui aprilie 1616, în aceeași lună în care se născuse, cu 52 de ani în urmă,
fiind înmormântat în biserica din Stratford on Avon.

În urma lui a rămas o uriașă strădanie de a schimba teatrul, de a inova și de a duce în scenă
subiecte durabile. Contestat și apreciat, acuzat și elogiat, William Shakespeare a rămas un moment
de referință în evoluția dramaturgiei universale, creația sa constituind un monument nepieritor al
umanității. De la înălțimea operei pe care a lăsat-o se poate privi într-un fel spre perioada anterioară
creației sale și în alt fel spre cea care a urmat. Opera sa trebuie analizată cu responsabilitate, întrucât
reprezintă un întreg. În acest demers trebuie evitate excesele, și mai ales înțeleasă epoca în care a
scris, întrucât Shakespeare a fost un fidel barometru al perioadei pe care a trăit-o.1 (pp.11-12)

Nu există informații complete cu privire la studiile și cunoștințele dramaturgului și poetului

englez. Dar în ceea pe contextul epocii elisabetane, Shakespeare ar fi învățat gramatica din școala

1
Corneliu Dumitru –Arheologia dramelor shakespeariene. Volumul I:Tragediile, Capitolul Introducere,
Editura Allfa, 1996 , pp.11-12
latină, că a parcurs proverbele de factură moralizatoare ale lui Cato, fabulele lui Esop, discursurile
oratorului Cicero, Metamorfozele poetului Ovidiu, Eneida, poemul epic al lui Vergiliu, comediile
lui Plautus și Terentius și tragediile lui Seneca. De asemenea este posibil ca să fi studiat retorica
clasică și istoria romană.

În ceea ce privește lista care cuprinde succesiunea de factură cronologică a lucrărilor sale, au
apărut numeroase incertitudini cu privire la alcătuirea unui canon definitoriu. Totuși, în viziunea lui
Henri Fluchère (Shakespeare dramatuge elisabethain), creația dramatică a dramaturgului elisabetan
ar avea această formă2: Henric VI, 1, 2, 3 (1592-anul reprezentării, 1623- anul publicării), Richard
III (1592- anul reprezentării, 1527-anul publicării, Titus Andronicus ( 1592/94 anul reprezentării,
1594 anul publicării), Romeo și Julieta ( 1594/95- anul reprezentării, 1597- anul publicării), Visul
unei nopți de vară ( 1595- anul reprezentării, 1600- anul publicării), Iulius Cezar ( 1599- anul
reprezentării, 1623- anul publicării), Hamlet ( 1601- anul reprezentării, 1603- anul publicării),
Noaptea regilor (1602- anul reprezentării, 1623- anul publicării), Othello (1604-anul reprezentării,
1623-anul publicării), Macbeth (1605/6 anul reprezentării, 1623), Regele Lear (1605/6 anul
reprezentării, 1608- anul publicării, Antoniu și Cleopatra (1606/7 anul reprezentării, 1623- anul
publicării).

În spațiul dramaturgiei, contribuția pe care o aduce Shakespeare poate fi înțeleasă în mod

contradictoriu, judecându-l pe dramaturgul elisabetan după regulile filozofului grec Aristotel,
reprezintă un mod impropriu și nepotrivit de percepere, întrucât scrierile sale vizau spectatorii de
rând, neavând protecția și atenția oamenilor de rang social înalt, deci nu avea intenția de a le câștiga
simpatia. Conform unor date, piesele lui Shakespeare s-au îmbunătățit odată cu obținerea protecției
curții regale și pe măsură ce respectul față de public se potențează semnificativ. În cazul în care
întreaga civilizație ar înceta să mai există și ar rămâne, prin absurd, doar opere lui William
Shakespeare, cititorii acestora ar putea afla esențialul unei lumi pierdute și cine a fost dramaturgul
elisabetan.

În unele cazuri, critica literară s-a năpustit asupra autorului de opere dramatice, căutând
defectele în orice circumstanță posibilă, uitând de întunecimea desăvârșită a geniului shakespearean.
Într-adevăr, piesele sale se încadrează cu o mare dificultate în sfera unor tipare cu un caracter
absolut constrângător, acestea fiind compoziții, care excelează prin felul deosebit care înfățișa forma
autentică a conștiinței pământești. La Shakespeare, se remarcă capacitatea deosebită de a provoca

2
Ibidem, p. 13
atât meditația cât și râsul, sintetizată într-o formă unică, construcțiile sale caracteristice ale
limbajului nefiind depășite: orice element luat în parte, de pildă natura, se determină prin însușiri
proprii, însă se păstrează impresia de general uman.

Piesele scot în evidență individualitatea personajelor puternice, iar perioadele istorice după
care sunt luate și construite piesele, se compun după unele fapte fundamentale, însă amănuntele
după care și prin care sunt construite personajele nu au un caracter cert. În prezent recitirea, analiza
și interpretarea lui Shakespeare înseamnă a izbuti prezența într-un univers extrem de complex, care
pe lângă riscuri, aduce satisfacții neprevăzute și unice de fel.

În literatura universală, modul în care a fost înțeles Shakespeare a fost cu numeroase

dificultăți întrucât exista în mod preponderent diferențe de gust estetic în rândul francezilor respectiv
în cercurile literare. Poetul și filosoful iluminismului francez, Voltaire își va concentra activitatea
de cercetare asupra lui Shakespeare în Scrisori engleze (1737). Voltaire îi admite geniul lui
Shakespeare, însă îi va contesta predispozițiile de gust estetic, întrucât în creația shakespeariană nu
există un tipar de ordin literar și estetic, poetul și dramaturgul englez ignorând regulile artei.

Shakespeare ar fi reprezentantul unui secol și nu este îndoielnic pentru Voltaire, că dacă ar fi

trăit într-o epocă ulterioară, marele poet englez ar fi regăsit gustul, regulile și convenția, vestita
biensance a clasicilor. Într-un rând Shakespeare este numit un barbar, ba chiar barbar beat. Când
citim aceste caracterizări, nu putem să ne minunăm îndeajuns de puterea prejudecăților literare, a
prejudecăților celor mai conservatoare, chiar într-un spirit atât de liber și atât de deschis pentru
noutate cum a fost al lui Voltaire.”3

În contextul analizei lui Shakespeare, sistemul de gândire a lui Voltaire era exprimat într-un
mod realmente brutal, pornind de la părerea fermă că poeții tragici francezi, în contextul literaturii
clasicismului, compun, fără a altera normele artei, creații de factură tragică. Întrucât Shakespeare nu
se încadra în contextul normelor clasice, creația lui putea fi considerată în acest context barbară,
lipsită de gust literar și estetic și reverență.

Opera shakespeariană poate fi observată sub pelicula caracterului renascentist și umanist, pe

care autorul elisabetan le va cumula în spațiul formelor, al motivelor, al izvoarelor, procedeelor de
artă și al esenței sale generale. În ansamblul ideatic a lui Shakespeare, modul de a înțelege viața din
3
Tudor Vianu, Studii de literatură universal și comparată, Capitolul Shakespeare ca poet al Renașterii, Ediția
a II-a revizuită și adăugată, Editura Academiei Române, 1963, p.57
punct de vedere filosofic îl va lega de epoca sa. Se va renunța și înlocui perspectiva teologică de
capta viziunea lumii cu una realizată în meditația filosofică și domeniul epistemologiei.

„Shakespeare este un poet al Renașterii prin tematica operei lui, prin motivele și izvoarele
folosite, prin noul rol dat literaturii, prin libertatea lui spirituală. În ziua de astăzi, el ne este
prezentat ca cel mai valoros și apreciat poet al epocii din care acesta face parte. El este singular prin
modul de a înțelege capacitatea și sfera umanului, nefiind depășit de nici un alt poet, astfel că nimeni
nu-i poate conserva identitatea.

Ultimul aspect cu privire la biografia lui Shakespeare îl va reprezenta viziunea teatrală a

poetului englez asupra lumii. În antologia lui George Banu Shakespeare, lumea-i teatru, acest fel de
a privi substanța existențială va avea ca punct princeps sintagma Lumea este un teatru. Aceste
cuvinte repetate neîncetat de romani și greci l-au influențat semnificativ pe Shakespeare, acesta
cerând ca pe frontispiciul teatrului Globe să fie înscrisă celebra maximă a scriitorului latin
Petronius: Totus mundus agit histrinonem (Întreaga lume este o scenă ).

În context shakespearian, mecanismele memoriei se sprijină pe o configurație spațială care

permite fixarea schemei discursului după un model arhitectural. În privința lui Shakespeare, această
funcție o îndeplinește Teatrul Globe: numai referindu-ne la el vom putea „citi” cum se cuvine
ansamblul textelor extrase din operă. […] Shakespeare este un gânditor concret. Teatrul Globe, cu
structura sa, cu publicul său amestecat, cu neîntreruperea defilare a atâtor tipuri umane și cu veșnica
vânzoleală din sală și de pe scenă , a fost locul unde el și-a putut construi opera pornind de la
celebrul precept „lumea este un teatru” […] Lumea este un teatru, dar și teatrul este o lume4.

Ceea ce putem remarca la Shakespeare este faptul că nu există o voce autonomă care să-și
exprime viziunea sau o persoană I (cu excepția Sonetelor). Discursul său îl va reproiecta în
compoziția personajelor, în actanții plasați în circumstanțe complexe, profitând deplin de acesta.

Așadar, dramaturgul englez își compune reflecții despre teatru, dar se servește de acest spațiu
pentru a pentru a dezvălui imaginea autentică a ființe sau a atribuind o calitate unei aventuri
ontologice, pentru a pune în evidență raporturile individului cu istoria sau cu lumea. La Shakespeare

4
Shakespeare, lumea-i teatru, antologie concepută și comentată de George Banu, Introducere de Jean-Michel
Déprats, traducere din limba franceză Ileana Littera, traducere din limba engleză a textelor de William Shakespeare
Ioana Ieronim, Editura Nemira, București, 2010, pp. 18-19
actor, actorul rămâne fie un model de erou, fie o figură cu tente ipocrite sau un furnizor de fantasme,
înșelăciuni sau care deformează adevărul.