Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași

Lucrare de atestat
LUMEA
SHAKESPEARIANĂ:
SONETELE LUI
SHAKESPEARE

Elev: Stratulă Profesor: Cernat

Andreea Denisa

Iași, 2022
1
2
 Cuprins

Cine este William Shakespeare?.........................................................pag.4

Date biografice.....................................................................................pag.4
Anii pierduți din viața lui Shakespeare................................................pag.4
Londra și cariera teatrală......................................................................pag.5
Opera lui William Shakespeare...........................................................pag.5
Ultimii ani și moartea..........................................................................pag.6
Influența lui Shakespeare asupra scriitorilor români...........................pag.6
Ce este un sonet?......................................................................................pag.7
 Sonetul italian......................................................................................pag.7
 Sonetul englezesc.................................................................................pag.7
 Sonetul modern....................................................................................pag.8
 Sonetul și literatura română.................................................................pag.9
Sonetele lui Shakespeare.....................................................................pag.10
 Redactare...........................................................................................pag.11
 Publicare............................................................................................pag.12
 Structura............................................................................................pag.12
 Cuprins..............................................................................................pag.13
 Autobiografice sau ficțiune?.............................................................pag.17
Imagini......................................................................................................pag.18
Bibliografie..............................................................................................pag.19

3
 Cine este William Shakespeare?

William Shakespeare a trăit în timpul Elisabetei I a Angliei și a lui Iacob I

și este considerat cel mai important dramaturg din toate timpurile, deși multe
aspecte ale vieții sale sunt acoperite de o pătură a misterului. Pe lângă
dramaturgie, acesta s-a mai remarcat în poezie și actorie, fiind o personalitate
influentă în marea lume a teatrului. Shakespeare este considerat și tatăl
vocabularului englez, multe cuvinte și fraze inventate de el sunt folosite și în
ziua de azi, iar conform dicționarului Oxford aproximativ 10% dintre cele mai
citabile citate îi aparțin.

 Date biografice

Data nașterii marelui dramaturg este incertă, aproximându-se că acesta s-

a născut cu trei zile înainte de botezul lui care a avut loc la data de 26 aprilie
1564. William Shakespeare s-a născut în orașul Stratford-upon-Avon din
comitatul Warwickshire, tatăl său, John Shakespeare, era negustor de lână și
producător de mănuși, iar mama sa, Mary Arden, era fiica unui mare moșier din
Warwickshire de Sud. Cel mai probabil, William a fost educat la Școala Regele
Eduard VI din Stratford.
Următorul eveniment documentat din viața lui William Shakespeare este
căsătoria sa cu Anne Hathaway, la vârsta de 18 ani. Anne era fiica unui fermier
local și cei doi s-au căsătorit la data de 28 noiembrie 1582. Anne era cu opt ani
mai în vârstă decât William și primul lor copil, Susanna, s-a născut la șase luni
după nuntă. Gemenii cuplului s-au născut doi ani mai târziu, Hamnet și Judith,
însă fiul lor a murit la vârsta de 11 ani.

 Anii pierduți din viața lui Shakespeare

După nașterea gemenilor, Shakespeare a lăsat puține urme istorice în

documentele vremii, până când este menționat că face parte din "lumea teatrală"
a Londrei în 1592, iar oamenii de știință se referă la perioada cuprinsă între
1585 și 1592 ca „anii pierduți” ai lui Shakespeare. Biografii, în încercarea de a
ține seama de această perioadă, au adus la cunoștință multe povești nesigure.
Nicholas Rowe, primul biograf al lui Shakespeare, a povestit o legendă a
Stratford-ului în care Shakespeare dispare din oraș ca să scape de acuzarea
braconajului de cerb. O altă poveste din secolul al 18-lea îl are tot pe
Shakespeare ca protagonist, care și-a început cariera teatrală având grijă de caii

4
patronilor de teatru din Londra. John Aubrey ne informează că Shakespeare a
fost un învățător provincial. Mulți oameni de știință ai secolului al 20-lea au
sugerat că dramaturgul poate a fost angajat ca învățător de Alexander Hoghton
din Lancashire, un proprietar de pământuri catolic care a numit un oarecare
„William Shakeshafte” în testamentul său.

 Londra și cariera teatrală

Atunci când a reapărut în documentația vremii, Shakespeare fusese

menționat într-un pamflet londonez, ajunsese la Londra fără familia sa și își
începuse deja cariera teatrală. Pe lângă faptul că făcea parte din comunitatea de
actori și dramaturgi, William Shakespeare era unul dintre partenerii
administratori ai companiei „Oamenii lordului Chamberlain” (redenumită
„Oamenii regelui” atunci când Iacob I a ajuns la tron). Printre actorii companiei
se număra și Richard Burbage. În 1593 și 1594, primele poezii ale lui William
Shakespeare, „Venus și Adonis” și „Violul Lucreției”, au fost publicate și
dedicate protectorului său, Henry Wriothesley, Conte de Southampton. S-ar
părea că Shakespeare a scris mare parte din sonetele sale în această perioadă.

 Opera lui William Shakespeare

Opera sa include 37 de piese de teatru terminate, una neterminată, între

care 17 sunt comedii, iar restul piese istorice, tragedii, sonete:

- Comedii: „Furtuna”, „Doi gentlemeni din Verona”, „Nevestele vesele din

Windsor”, „Măsură pentru măsură”, „Comedia erorilor”, „Mult zgomot
pentru nimic”, „Zadarnicele chinuri ale dragostei”, „Visul unei nopți de
vară”, „Neguțătorul din Veneția”, „Cum vă place”, „Îmblânzirea
scorpiei”, „Totul e bine când se termină cu bine”, „A douăsprezecea
noapte”, „Poveste de iarnă”, „Pericle, Prinț al Tironului”;
- Piese istorice: „Regele Ioan”, „Richard al II-lea” (piesă), „Henric al IV-
lea”, „Henric al V-lea”, „Henric al VI-lea”, „Richard al III-lea”, „Henric
al VIII-lea”;
- Tragedii: „Romeo și Julieta”, „Troilus și Cresida”, „Coriolan”, „Titus
Andronicus”, „Timon din Atena”, „Iulius Caesar”, „Macbeth”, „Hamlet”,
„Regele Lear”, „Othello” (piesă), „Antoniu și Cleopatra”;
- Piese pierdute: „Love's Labour's Won”, „Cardenio”, „Richard al II-lea”
(prima parte);
- Poeme: „Sonetele lui Shakespeare”, „Venus și Adonis”, „The Rape of
Lucrece”, „The Passionate Pilgrim”, „The Phoenix and the Turtle”, „A
Lover's Complaint”

5
 - Apocrife: „Eduard al III-lea”, „Sir Thomas More”.

 Ultimii ani și moartea

Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerare legenda potrivit

căreia Shakespeare s-ar fi retras la Stratford cu puțini ani înainte să moară,
întrucât retragerea de la întreaga sa muncă ar fi fost neobișnuită la acel timp. În
același timp, Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, el a fost
chemat ca martor la Curtea de Instanță privind acordul căsătoriei fiicei lui
Mountjoy, Mary. După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de
teatru și niciuna nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale
au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg în
compania teatrală „Oamenii regelui”. Susanna s-a căsătorit cu un medic, John
Hall, în 1607, iar Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean, cu două
luni înainte de moartea lui Shakespeare. Shakespeare a murit la data de 23
aprilie 1616 la vârsta de 52 de ani. Acesta a fost înmormântat la Biserica Sfânta
Treime din Stratford. Shakespeare a lăsat proprietatea sa moștenitorilor fiicei
sale mai mari, Susanna. Shakespeare a lăsat soției sale „al doilea cel mai bun pat
al său”. Nu se știe care a fost semnificația acestui gest, însă cuplul a trăit mare
parte separat pentru 20 de ani din căsnicie.

 Influența lui Shakespeare asupra scriitorilor români

Opera lui Shakespeare a exercitat o puternică influență asupra scriitorilor

români. Traducerea operei sale a fost începută de Petre Carp, rivalul politic al
lui Titu Maiorescu, în vreme ce poetul Mihai Eminescu va descrie în poezia
postumă „Cărțile” admirația pentru opera sa, declarându-l „prieten drag al
sufletului meu”. O bună parte din piesele neterminate scrise de el poartă
amprenta influenței sale. În epoca interbelică Dragoș Protopopescu, Haig
Acterian sau Mihail Sebastian, care descrie în Jurnalul său procesul anevoios de
traducere a sonetelor lui, vor da un nou imbold receptării lui Shakespeare în
România. Printre scriitorii contemporani care au recunoscut deschis influența
operei sale se numără și dramaturgul Marin Sorescu, autorul piesei „Vărul
Shakespeare”, și poetul Vasile Voiculescu, autorul unui volum de sonete
intitulat, „Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare”, dar și
piesa lui Eugen Ionescu, „Macbett”.
Dramele sale au fost montate de mari regizori de teatru români, din
perioada 1870 până în zilele noastre, printre aceștia numărându-se și montările
unor regizori ca Liviu Ciulei, Alexandru Darie, Radu Afrim, Cătălina Buzoianu,
Ion Sapdaru, Vlad Mugur sau Beatrice Bleonț.

6
 Ce este un sonet?

Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și din cuvântul
italian sonetto, amândouă însemnând „cântecel”. Începând cu secolul al XIII-
lea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care
respectă o schemă de rimă foarte precisă și o structură logică.

 Sonetul italian

Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d'Arezzo (1235-

1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alți poeți italieni din epoca sa,
incluzându-i pe Dante Alighieri (1265-1321) și Guido Cavalcanti (c. 1250-
1300) au scris sonete, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca
(1304-1374). În forma sa originală, sonetul italian se împărțea într-o octavă de
opt versuri (doua catrene) urmate de un sextet de șase versuri (doua terține).
Catrenele afirmau o propunere sau o interogație iar terținele ofereau soluția cu o
ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după structura a-b-b-a, b-a-
a-b. Pentru terține existau două posibilități c-d-e-c-d-e, sau c-d-c-c-d-c. Cu
timpul, și alte variante de rimă au început să fie folosite. De obicei, al nouălea
vers crea o întoarcere (una volta), care semnala o schimbare de subiect sau ton.
Primele sonete scrise în limba engleză de Sir Thomas Wyatt și Henry Howard,
Earl of Surrey, foloseau schema sonetului italian, ca și sonetele scrise de autori
mai târzii ca John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth și Elizabeth
Barrett Browning. Cu toate acestea, acești poeți ignoră de obicei structura logică
a sonetului. Poeții englezi folosesc și un alt picior metric, un pentametru iambic
care e un echivalent aproximativ al endecasilabului folosit de obicei pentru
sonetele petrarchiene în limbile romanice cum ar fi italiana, franceza, spaniola
sau româna. Un alt important reprezentant al sonetului italian este Michelangelo
Buonarotti: cu o formă uneori mai puțin reușită, sonetele sale impresionează
prin forța trăirilor interioare exprimate.

 Sonetul englezesc

Curând după introducerea sonetului italian, poeții englezi au început să

dezvolte o formulă proprie. Printre ei se numărau Sir Philip Sidney, Michael
Drayton, Samuel Daniel si William Shakespeare. Această formulă poartă adesea
numele lui Shakespeare. Structura consistă în trei strofe de patru versuri
(catrene) și un cuplet de două versuri. Cupletul introduce de obicei o schimbare

7
tematică sau imagistică bruscă. Schema de rimare era de obicei a-b-a-b, c-d-c-d,
e-f-e-f, g-g.

Exemplul sonetului 116 ilustrează această formă:

Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove.
O no, it is an ever fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wand'ring barque,
Whose worth's unknown although his height be taken.
Love's not time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come;
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved.
O variantă a acestei forme este sonetul spenserian, numit astfel după
Edmund Spenser (c.1552-1599) în care schema de rimare era de tip a-b-a-b, b-c-
b-c, c-d-c-d, e-e. Exemplul este luat din Amoretti:
Happy ye leaves! whenas those lily hand
Happy ye leaves! whenas those lily hands,
Which hold my life in their dead doing might,
Shall handle you, and hold in love's soft bands,
Like captives trembling at the victor's sight.
And happy lines! on which, with starry light,
Those lamping eyes will deign sometimes to look,
And read the sorrows of my dying sprite,
Written with tears in heart's close bleeding book.
And happy rhymes! bathed in the sacred brook
Of Helicon, whence she derived is,
When ye behold that angel's blessed look,
My soul's long lacked food, my heaven's bliss.
Leaves, lines, and rhymes seek her to please alone,
Whom if ye please, I care for other none.

 Sonetul modern

Sonetul a devenit popular în literatura franceză și figuri marcante ale

avangardismului francez, Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé, au scris
sonete. Odată cu apariția versului liber (verse libre), sonetul a început să fie

8
privit ca o formă învechită de poezie și nu a mai fost folosit pentru o vreme de
poeți. Cu toate acestea un număr de poeți din secolul al XX-lea, incluzându-i pe
John Berryman sau Seamus Heaney, au privit această pierdere de interes pentru
sonet drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeții care
au mai scris sonete în secolul al XX-lea figurează și Edna St. Vincent Millay
sau Pablo Neruda.

 Sonetul și literatura română

Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit

pentru interesul său îndreptat spre cultura și literatura italiană. Cele mai
frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o
perioadă de creație în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă (sonet, glosă).
Tudor Vianu numea această formă creatoare “scuturarea ramurilor”. Eminescu
folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată câteva exemple, din grupul
celor trei sonete publicate de Titu Maiorescu:
I
Afară- toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gîndești la viața toată
Pierzîndu-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată,
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jeț pe gînduri,
Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri;
Deodat-aut foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri…
Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii.

II
Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece
Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm,
Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mînă rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc o liniștește,

9
 Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar cînd te văd zîmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

III
Cînd însuși glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii —
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopții blînd însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind — ca-n vis, așa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în brațe —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Printre sonetiștii romani ai secolului XX sau XXI, Vasile Voiculescu cel
care a folosit schema sonetului shakespearean în volumul Ultimele sonete
închipuite ale lui William Shakespeare sau recent, Mircea Cărtărescu sau Paul
Miclău.

Sonetele lui Shakespeare

Sonetele (Sonetele lui Shakespeare) este titlul unei colecții de 154 de

sonete ale lui William Shakespeare, variind de la teme precum trecerea
timpului, dragostea, frumusețea și mortalitatea. Primele 126 se adresează unui
bărbat, ultimele 28 unei femei. Lucrarea a fost publicată de Thomas Thorpe în
1609 cu titlul stilizat SHAKE-SPEARS SONNETS. Never Before Imprinted (deși
numerele 138 și 144 apăruseră deja în miscelanea din 1599 The Passionate
Pilgrim). Al patrulea se încheie cu un Lover's Compliant , un poem narativ.
Dezbaterea critică asupra autorului este veche. În acel moment nu existau
drepturi de autor: oricine putea tipări lucrări fără consimțământul său, era
suficient să se înregistreze în registrul corespunzător. Deși Shakespeare era încă
în viață, pare puțin probabil că și-a dat sprijinul pentru publicație. Motivele sunt
multe: numele său nu este menționat în dedicarea paginii de titlu, ordinea

10
succesiunii sonetelor este arbitrară și nu sugerează o revizuire a autorului în
vederea publicării, unele compoziții sunt slabe, imperfecte și (ultimele două) de
atribuire improbabilă lui Shakespeare însuși, care ar fi eliminat compozițiile cu
rezultate estetice mai puțin reușite. Mai mult, conținutul sonetelor ar putea părea
privat și nu edificator pentru mulți.
În 1640 există știri despre o reeditare a lui John Benson care, pe lângă
suprimarea a opt sonete, modificarea ordinii lor și împărțirea lor în secțiuni
intitulate în mod arbitrar, a transformat toate pronumele masculine în feminine,
astfel încât acestea să pară adresate unei femei, mai degrabă decât Tineretul
Târg.
 Redactare
Shakespeare și-a scris sonetele probabil începând cu anii 90 ai secolului
al XVI-lea, sezonul sonetelor elisabetane, în special în perioada de închidere a
teatrelor londoneze, cauzată de o ciumă, între 1592 și 1593.
În ciuda imposibilității de a reveni la o datare de încredere, cea mai
precisă cronologie a compoziției sonetelor pe care criticii o propun este
următoarea:
- 1591-1595: Sonete 127 – 154
- 1594-1595: Sonete 61 – 103
- 1595-1596: Sonete 1 – 60
- 1598-1604: Sonete 104 – 126
Există unele analogii stilistice care ar duce la scrierea unor (dacă nu a
tuturor) sonete să coincidă cu cea a primelor comedii și poezii.
În primul rând, în Venus și Adonis există tema creșterii, care este
dominantă în primele 17 sonete. Din acest motiv, unii critici tind să desemneze
1593 ca dată de începere a compoziției. În sonetul 104 se face trimitere la faptul
că prietenia dintre Shakespeare și tineretul frumos a durat trei ani, prin urmare,
primele 104 sonete ar fi fost compuse între 1593 și 1596.
Această presupunere este susținută de analogii evidente care există între
unele sonete și una dintre primele tragedii scrise de Shakespeare: Romeo și
Julieta.
Sonetul 104 are următorul conținut:
"..Trei ierni reci/ Au din păduri au zguduit mândria verii ..
..Din prima dată te-am văzut proaspăt, care totuși sunt verzi .. ",
și în Romeo și Julieta, vechiul Capulet folosește aceeași metaforă pentru a
convinge Parisul să aștepte: „Lasă încă două veri să se ofilească în mândria
lor”.
În versul de început al sonetului 33: „Am văzut o dimineață plină de
glorie”, există un paralelism cu un alt punct al tragediei, unde Montecchi
descrie melancolia fiului său Romeo: „A fost văzut acolo o mulțime de
dimineață / Cu lacrimi mărind roua proaspătă a dimineții”. De asemenea, în
sonetul 33 există o analogie între liniile celui de-al doilea catren:

11
 „Anon permite celor mai de jos nori să călărească,
Cu urât cremă pe fața lui cerească,
Și din lumea deznădăjduită, viziunea lui se ascunde
Fură nevăzută spre vest cu această rușine. "
și cuvintele lui Montecchi care descriu zborul în umbră cu o metaforă:
„Dar totul, de îndată ce soarele care-l înveseleste
Ar trebui ca în cel mai îndepărtat răsărit să atragă
Curtețele umbrite din patul Aurorei,
Departe de lumină fură acasă fiul meu greu,
Și privat în camerele lui însuși,
Taci ferestrele sale, blochează lumina zilei și
și se face o noapte artificială. "
 Publicare
Prima dovadă certă a publicării datează din 1599, când apare colecția
poetică Pelerinul pasionat , care conține o primă ediție a Sonetului 138 și 144.
În Registrul papetarilor, care în epoca elisabetană a colectat și catalogat
lucrări în curs de publicare, există o broșură la 3 ianuarie 1600 intitulată
Amours de JD cu catrene de WS („Amori” de JD cu câteva sonete de WS).
Înainte de 20 mai 1609, data publicării certe a corpusului sonetelor
conform Registrului papetarilor, acestea circulau probabil deja printre prietenii
dramaturgului, după cum o dovedește o notă a lui Francis Meres în Palladis
Tamia din 1598, în ciuda faptului că ediția lui Thomas Thorpe precizează că
acestea au fost nepublicate.
 Structura
Sonetele lui Shakespeare sunt o colecție poetică de 154 sonete, toate
având aceeași schemă metrică: 14 pentametri iambici dispuși în trei catrene în
rimă alternativă, plus o cupletă finală în rimă sărutată; așa a fost modalitatea
engleză de sonet, care diferea de cea italiană, unde sonetul era format din două
catrene și două triplete.
Trei compoziții diferă de această structură: sonetul 99 are un vers
supranumerar, sonetul 126 are două rânduri mai puține și 145 este alcătuit din
octonari în loc de decasilabe.
După o dedicație inițială, textele au fost împărțite în două blocuri de către
critici: de la 1 la 126 sonetele dedicate tinereții corecte, o figură masculină
caracterizată prin frumusețe pozitivă, dar și printr-un mare narcisism; această
secvență este la rândul ei divizibilă în funcție de subiectele tratate: creșterea,
invitația la procreație și căsătorie (primele 17 sonete), promisiunea poetului de a
oferi nemurirea echitabilă a tinerilor prin propriile sale rime, există apoi sonete
mai puțin celebrative (ale căror teme variază de la afecțiunea reciprocă, la
declararea nedemnității cuiva, de la prezumția morții, până la amărăciunea
datorată unei separări temporare) și un ultim bloc „al poetului rival”, unde

12
tânărului corect i se reproșează că și-a acordat favoarea altui poet, inspirându-și
versurile. Subiectul principal, dar nu singurul, al sonetelor ulterioare (de la 127
la 154) este așa-numita doamnă întunecată, o figură feminină întunecată opusă
celei a tânărului, căruia poetul se adresează cu intenții care sunt altceva decât să
sărbătorească, cel puțin până când nu întâlnim ultimele două linii ale sonetului
130, care contrastează cu imaginea generală cu care a fost pictată femeia. Spre
deosebire de tinerețea corectă, poetul rezervă accente atât de derizoriu jucăuș,
cât și de misoginism deschis pentru doamna brunetă.
 Cuprins
Experiența erotică personală este filtrată prin filosofia lui Platon din
dialogul Banchetul, văzând în iubire năzuința omului spre adevăr, bine și
frumos, spre fericire și nemurire. Iubirea curtenească a trubadurilor medievali a
devenit la Sonetul IV, structurat din interogații către tânărul său prieten, se
încheie cu răspunsul înțeleptei Diotima din dialogul platonic, care susține că
„firea muritoare se străduiește pe cât cu putință să existe de-a pururea, adică
să devie nemuritoare. Și singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta
este procreația”(1), transpus astfel în versuri:
„Cînd mori şi stearpa-ţi frumuseţe moare;
Dar dîndu-i rod, o laşi nemuritoare”.
(Traducere de Neculai Chirica și Dan
Grigorescu)
În ochii poetului, prietenul întrece personajele mitice, arhetipale ale
frumuseții, Adonis și Elena din Troia:
„Adonis cel ursit ca să răsfeţe
Abia imită mîndrul tău tipar;
Elena, chiar greceasca frumuseţe
În faţa ta o poartă în zadar”
(Sonetul LIII)
declarând-se robul său, ceea ce ar putea transforma dragostea în idolatrie pe
care Shakespeare o dezminte însă în Sonetul CV:
„Iubirea-mi n-o numiţi idolatrie
Iar pe cel drag să nu-l priviţi ca zeu,
Dacă în cînt şi-n lauda mea vie
Făptura să o preamăresc mereu.
Iubind şi azi şi mîini la fel de dornic,
Statornic într-un vis desăvîrşit
Şi versul meu va răsuna statornic
Lăsînd uitării ce ne-a despărţit”.
1
Platon, Banchetul (sau despre dragoste), în volumul Dialoguri, Bucureşti, Editura pentru literatură universală,
1978, traducere de Cezar Papacostea

13
 Shakespeare îl invocă însă pe tânărul său prieten în Sonetul XXXVIII ca
Muza lui inspiratoare nu numai a dragostei, ci și artei prin care povestea iubirii
lor este imortalizată:
„Fii Muza-a zecea, înzecit mai vie
Cît cele nouă, pururi invocate,
Şi fă-l pe cel te-ar sluji să scrie
Un vers menit prin veacuri a străbate.
Biet bard, de plac acestor vremi meschine”
(Traducere de Teodor
Boşca)
Iubirea dăinuie peste timp și moarte pentru că este, în viziunea orfică a lui
Shakespeare marcată de gândirea Academiei Platonice italiene din Renaștere,
principiul existenței, despre care Marsilio Ficino afirmă cu cuvintele lui Orfeu
că „este cea mai veche în timp; afară de aceasta, iubirea este prin ea însăşi
desăvârșită, ca şi cum Orfeu ar fi vrut să spună că sie însăși îşi dă
desăvârșirea”(2). Dar desăvârșirea nu constă în iubirea de sine, respinsă de poet
ca păcat în Sonetul LXII
(„Îmi pare că nu-i faţă mai frumoasă
Decît a mea, nici om mai drept sub soare,
Mă laud singur, de ceilalţi nu-mi pasă,
Zicînd că n-am pe lume-asemănare.
Dar cînd oglinda îmi arată-o faţă
Atît de vremuită, nu-mi mai vine
Să mă-ndrăgesc şi-altminterea mă-nvaţă
Că nu e drept să mă iubesc pe mine”),
ci în căutarea Celuilat ca jumătate a androginului mitic.
Tot platonică este, de asemenea, viziunea iubirii ca nostalgie a
androginului originar, atemporal, descris în Banchetul: „Eros este cel ce
împreunează frânturile vechii naturi; el îşi dă osteneala să facă din două fiinţe
una; el încearcă să vindece nefericirea firii umane” (3), pe care Shakespeare îl
invocă în Sonetul XXXVI:
„Noi doi – ascultă! – să rămînem doi,
Deşi-n iubirea nostră sîntem una”.
Genial dramaturg, Shakespeare și-a deghizat gândurile și sentimentele
față de tabloul epocii sale frământate în spatele personajelor din piesele de
teatru, din care Hamlet reprezintă, în modul cel mai profund, complexitatea
caracterului său uman. Monologul hamletian care începe cu versul „A fi sau a
nu fi: iată întrebarea”, pare a fi inspirat dintr-o sursă lirică comună cu sonetele
scrise de Shakespeare asupra condiției umane. Melancolia prințului Danemarcei
străbate sonetele shakespeariene, disimulând-se într-un lirism teatral, precum în
aceste versuri din Sonetul XV:
2
Marsilio Ficino, Asupra iubirii (precedată de Banchetul lui Platon), Timişoara, Editura de Vest, 1992
3
Platon, op. cit.

14
 „Cînd mă gîndesc că tot ce este n-are
Decît o clipă-n plin desăvîrşire,
Că veşnic scena lumii e-n schimbare
Sub tăinuita stelelor rotire”.
Deși pentru Shakespeare „iubirea nu este măscăriciul timpului” ci
domnul său, el trăiește permanent spaima că „timpul va lua cu el iubirea”.
Constatând însă că „ce ţi-a dat timpul, timpul va lua”, poetul ajunge la
concluzia înțeleaptă că – afirmă în comentariile sale J.B. Leishman – „iubirea
cere ea însăşi lucrarea timpului, are nevoie de el, tocmai pentru a-şi realiza
potenţialităţile, pentru a deveni, după cum ar fi spus Aristotel, ceea ce era
menit să fie”(4). Poetul identifică această lucrare a timpului cu natura care, în
interpretarea Zoei Dumitrescu Bușulenga din eseul Universul sonetelor lui
Shakespeare, înseamnă „înnoitorul neobosit de forme, rezervorul infinit din
care toate lucrurile îşi trag obîrşia şi care singură poate depăşi prin
creativitate efectul distrugător al timpului”(5).
Ca şi prietenul blond, doamna brună este pentru Shakespeare neîntrecută
în frumusețe și farmec, după cum reiese din portretul fizic realizat în Sonetul
CXXX din detalii care, deși nu sunt idealizate ci realiste, o deosebesc de toate
femeile:
„Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sîrmos ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa aşa vopsele;
Dintr-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt;
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.
Şi totuşi jur că n-are asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare”.
Doamna brună i-a fost însă infidelă lui Shakespeare, a cărui iubire devine
sursă de suferință și chin, mai ales când află legătura acesteia cu prietenul său
blond. Sonetul CXLIV mărturisește reacția poetului dublu înșelat în dragoste:
„Două iubiri îmi sunt alin şi chin,
Ca două duhuri în adîncu-mi sună.
Un înger bun – bărbat cu păr galbin
Şi-un înger păcătos – femeia brună”.
4
B.Leishman, Themes and Variations in Shakespeare’s Sonets, London-New York, Ed. Rutdlege, 1961
5
Zoe Dumitrescu Buşulenga, Universul Sonetelor lui Shakespeare, în volumul Valori şi echivalenţe umaniste,
Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973

15
 Viziunii comice asupra „zadarnicelor chinuri ale dragostei” din piesa cu
acest titlu i se substituie, în viața personală a poetului reprezentată în sonete, o
dramă sufletească asemănătoare chinurilor Infernului. Infernul dantesc
prerenascentist este transferat din exterior în interior de omul Renașterii târzii.
Shakespeare deplânge nu numai trista lui soartă, ci şi căderea tânărului prieten
în ispita demonicei doamne brune:
„Vrînd să mă ţină-n iad, femeia rea
Îmi duce bunul înger în ispită,
Din sfînt să-l facă diavol, ca să-i ia
Candoarea cu mîndria ei cumplită”.
Dacă iubirea faţă de tânărul blond îi pare lui Shakespeare de inspirație
divină, ca o speranță de salvare şi nemurire a sufletului, în sonetele adresatei
doamnei brune dragostea devine o boală de origine demonică, fără vindecare,
ducându-și victimele la damnare şi moarte:
„Ca-n friguri dragostea mă arde încă
Vrînd tot ce-i face boala şi mai grea;
………………………………………………..
N-am leac nici eu , nici mintea mea nu are,
Mă pierd într-un necontenit delir,
În gînd şi-n vorbe-s prins de aiurare
Şi lucruri fără noimă le înşir,
Căci albă te-am visat, cu chip feeric,
Dar tu eşti iad şi-al nopţii întuneric”.
( Sonetul
CXLVII)
Această viziune duală şi antitetică a iubirii impregnată de gnosticismul
antic reactualizat în perioada barocului este interpretată de unii exegeți ca
expresie a misoginismului şi homosexualismului lui Shakespeare, chiar dacă
ultimele versuri ale Sonetului XX îi contrazic, dezvăluind caracterul spiritual/
platonic al iubirii faţă de figura feminină a tânărului prieten:
„Ursit să fii femeie la-nceput,
Natura te-a-ndrăgit şi din iubire
Te-a rostuit bărbat şi am pierdut
Prin ce ţi-a dat, deplina fericire.
Sortit s-aduci femeii bucurie
Dă-ţi trupul ei, dar dragostea ta, mie”.
Singura cale de-a cunoaște, în spiritul platonismului Renașterii, adevărul,
binele şi frumosul, a rămas pentru Shakespeare poezia. Poetul crede cu tărie,
actualizând în Sonetul LV motivul horațian exegi monumentum ca ultim gând al
lui Orfeu adresat lui Euridice moarte cu aceeași speranță a reînvierii, că arta va
transcende timpul şi moartea, imortalizând povestea omului trecător în
eternitate:

16
 „Nici marmori, nici morminte princiare
Nu vor trăi cît versul meu puternic;
În miezul lui vei străluci mai tare
Decît în piatră sub un timp nemernic.
Războiul crunt va sfărîma statui
Sau ziduri tari, dar Marte n-o să poată
Cu spada-i grea sau cu văpaia lui
Să-ţi şteargă amintirea, niciodată.
Vei birui şi moarte şi uitare,
Te va-nălţa în slăvi nepieritoare
Spre dincolo de ziua de apoi.
Dar pînă cînd o să reînvii din moarte
Și versul meu şi ochii-or să te poarte”,
în care se poate recunoaște şi viziunea filosofului contemporan cu poetul,
Francis Bacon, despre mitul antic al lui Orfeu actualizat ca erou civilizator în
mitul modern al lui Faust, care descoperă „un motiv mai serios și un sentiment
mai adânc al inevitabilei necesități de a muri ce îi împinge pe oameni să
năzuiască cu atâta ardoare spre un alt fel de veșnicie, eternizându-și numele
prin acțiuni, prin înfăptuiri sau prin servicii, care lasă o îndelungată
amintire”(6). Shakespeare anunță astfel nu numai religia iubirii ci și religia
poeziei, care se vor contopi în romantism.
 Autobiografice sau ficțiune?
Cât de autobiografice și cât de ficționale sunt Sonetele lui Shakespeare?,
s-au întrebat și se întreabă biografii săi. În cartea sa Shakespeare pentru
eternitate, Stanley Wells alătură părerile formulate de doi mari poeți: «
Wordsworth scria: „Cu aceste sonete, Shakespeare și-a deschis inima”. Dacă
acest lucru este adevărat, „el este cu atât mai puțin Shakespeare”, răspunde
Browning» ”(7), pe cât de contradictorii, tot pe atât de valabile amândouă. Cred
însă că răspund mai bine acestei întrebări cuvintele lui Emerson: „Shakespeare
este singurul biograf al lui Shakespeare, dar până și dânsul nu poate spune
nimic decât acelui Shakespeare ce se află în noi, cu alte cuvinte, momentelor
celor mai receptive și înțelegătoare”(8).

6
Francis Bacon, Orfeu sau filosofia, în Despre înţelepciunea anticilor, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1976
7
Stanley Wells, Shakespeare pentru eternitate, Bucureşti, Ed. Lider, 2008
8
Ralph Waldo Emerson, Shakespeare sau Poetul, în antologia Shakespeare şi opera lui, Editura pentru
literatură universală, 1964

17
Imagini

18
 Bibliografie

 https://revista-euphorion.ro/sonetele-lui-william-shakespeare/
 https://romanialiterara.com/2020/02/sonetele-ascunse-ale-lui-
shakespeare/
 https://www.descopera.ro/istorie/19703139-william-shakespeare-cel-mai-
important-dramaturg-din-toate-timpurile
 https://www.shakespeare.org.uk/explore-shakespeare/shakespedia/
william-shakespeare/william-shakespeare-biography/
 https://koaha.org/wiki/Sonetti_di_Shakespeare
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Sonet
 https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare#Sonete

19