TEATRUL ÎN EVUL MEDIU

Epoca feudală în Europa cuprinde perioadele dintre sec. V – XVII.

Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman, teatrul european intră într-o lungă
eclipsă (criză). Haosul primelor secole ale Evului Mediu a cauzat distrugerea
teatrelor. La aceasta a contribuit şi biserica creştină: pentru marii teologi creştini
teatrele erau lăcaşurile diavolului, şcoli ale desfrâului; spectatorii – suflete
decăzute şi pierdute; actorii, dansatorii ş. a. trebuiau izgoniţi din comunitatea
creştină.
Izvoarele teatrului medieval trebuie căutate în jocurile populare, riturile şi
ceremoniile organizate de oamenii de la sate. Jocurile rituale consacrate forţelor
naturii şi legate de procesul muncii au continuat să se menţină. Populaţia rurală,
conform anumitor obiceiuri, sărbătorea sfârşitul iernii, sosirea primăverii, culesul
roadelor; prin diverse jocuri, dansuri, cântece, oamenii îşi exprimau credinţa în
puterea zeilor. Anume aceste manifestaţii au dat naştere viitoarelor manifestaţii
teatrale. Foarte populare erau jocurile organizate în luna mai în cinstea primăverii.
Spre exemplu în Elveţia iarna şi vara erau reprezentate de doi tineri – unul
îmbrăcat în cămaşă, şi altul în şubă. În Germania, în cinstea primăverii, se
organizau grandioase manifestări costumate cu caracter de carnaval. Şi în Anglia
erau organizate reprezentaţii grandioase în cinste sosirii primăverii, a lunii mai şi a
eroului naţional Robin Hud. Cu elemente grandioase erau organizate sărbătorile de
primăvară şi în Bulgaria şi în Italia.
De aici provine o nouă formă de spectacole populare – Histrionii apărută
în sec. XI, pe teritoriul Franţei. În Germania Histrionii erau cunoscuţi sub
denumirea Şpilimani, în Polonia – fnaţi; în Bulgaria – cucheri; în Rusia –
scomorohi. În sec. XII numărul histrionilor creşte considerabil, ajungând chiar
până la sute şi mii. Principala sursă de inspiraţie a histrionilor este viaţa oraşului
medieval. Arta histrionilor este o artă sincretică. Într-un spectacol actorul histrion
era în acelaşi timp, acrobat, dansator, muzician, cântăreţ, povestitor. Histrionul era
binevenit pretutindeni – mănăstiri, bâlciuri, case de locuit. Cu timpul se produc
anumite divizări ale grupelor de histrioni, după domeniile care le interpretează, şi
după tipurile de public cărora le dedică spectacolul. Cercetătorii disting, în acest
sens câteva tipuri de histrioni: arta histrionilor- bufoni, ce reprezentau scenete în
genul artei de circ, histrionii jongleri; arta histrionilor- povestitori, cântăreţi
muzicanţi, şi în sfârşit - histrionii trubaduri, interpreţi de poezii, balade şi cântece
dansante, care mai erau numiţi şi „oameni care reuşesc să placă autorităţilor”.
Histrionii adeseori erau izgoniţi de către autorităţile bisericeşti şi regi. Cu
toate acestea nici chiar episcopii nu ratau unele ocazii de a vedea măcar o singură
dată reprezentaţiile vesele ale histrionilor.
Cu timpul histrionii au început să se reunească în asociaţii, creând în
consecinţă cercuri de actori-amatori. Sub influenţa artei histrionilor, în sec. XIV-
XV, apare şi se dezvoltă larg teatrul de amatori.
O altă formă teatrală în epoca medievală timpurie a fost drama bisericească.
În sec. IX în slujbele bisericeşti s-a format un ritual care consta în citirea pe roluri a
diferitor episoade din legendele bisericeşti, cum ar fi: naşterea lui Isus Hristos,
înmormântarea şi învierea lui. Din aceste dialoguri a luat naştere şi s-a dezvoltat o
nouă formă de teatru - dramă liturgică. Existau două cicluri de dramă liturgică:
1. - reflecta naşterea lui Isus; 2. - Reflecta scene despre învierea lui.
În primul ciclu de dramă liturgică – în mijlocul bisericii se punea o cruce, care
ulterior era înfăşurată într-o bucată de stofă neagră, ceea ce simboliza
înmormântarea lui. În ziua de Crăciun se punea icoana cu Fecioara Maria şi cu
pruncul în braţe, de care se apropiau preoţii, care, la rândul lor simbolizau păstorii
care veneau la pruncul Isus. Preotul care făcea slujba îi întreba pe cine caută, iar ei
răspundeau că-l caută pe Hristos.
În cel de-al doilea ciclu de dramă liturgică se juca o scenă despre cele trei
Marii împreună cu îngerul, lângă sicriul lui Hristos (aceste roluri erau interpretate
de 4 preoţi). Preotul care făcea slujba le întreba pe cine caută aici şi cele trei Marii
răspundeau în cor că-l caută pe Isus din Nazaret răstignitul. Îngerul le spunea că el
nu mai este aici, că el a înviat, după cum a prezis, şi le îndeamnă să se ducă să ducă
prin lume vestea despre învierea lui din morţi. După care corul cânta o rugăciune
care proslăvea învierea lui Hristos. Interpreţii ritualului sunt slujitorii bisericii.
Cu timpul drama liturgică se dezvoltă, devine mai complicată, se diversifică
costumele, se mai îmbogăţeşte dialogul, apar aşa zisele remarci regizorale, în ce
priveşte textul, şi acţiunile interpreţilor. De toate aceste transformări se ocupau
doar slujitorii bisericii, preoţii. Mai târziu, în sec. XIV, când teatrul va scăpa de
sub puterea bisericii, laicizându-se, rolurile vor fi interpretate de amatori.
Sunt înregistrate 3 feluri de comedii: paliata, togata, atellana – după natura
subiectelor şi a costumelor purtate. Comedia avea 4 părţi: prolog, protasis, epitasis,
catastrofa. Pe scenă se aflau 2 altare – dreapta pentru marele zeu, stânga pentru
zeul în onoarea căruia era dată sărbătoarea. Textele scurte interpretate în timpul
slujbei religioase de slujitorii bisericii au denumirea de dramă liturgică. Cu timpul
din aceste scene sunt eliminate elementele evanghelice, acţiunea devine mai
bogată, personajele îmbracă costume laice, interpreţii folosesc limbaj obişnuit, cu
elemente de comedie şi aluzii ironice de satiră, trezind din ce în ce mai mult interes
la public. În sec. XII reprezentaţiile părăsesc interiorul bisericii, laicizându-se.
Textele sunt inspirate din viaţa cotidiană, conţinând pantomime comice, glume.
În sec. XIII apare un alt gen de dramatizări ale legendelor bisericeşti –
miracolele – în finalul cărora apare un sfânt, sau Maica Domnului, care săvârşeşte
o minune. Primul miracol cunoscut – „Miracolul despre sf. Nicolae” (1200). În
majoritate miracolele erau create pe baza unor subiecte legate de viaţa cotidiană a
oraşului medieval, a mănăstirilor, sau a castelelor medievale.
Un alt gen dramatic, care apare şi se dezvoltă în sec. XV- XVI– misterele –
montări fastuoase şi somptuoase a evenimentelor din vechiul şi noul testament. O
compoziţie dramatică de dimensiuni uriaşe, un ciclu de câteva mii de versuri,
reprezentaţia dura câteva zile în şir. Predomină aspectul religios. Extinderea
enormă a subiectelor şi marea varietate a episoadelor împiedicau realizarea unei
compoziţii armonioase, cât şi reprezentarea aprofundată a caracterelor.
Organizarea misterelor era înfăptuită deja nu de persoanele bisericeşti ci de
conducătorii oraşelor şi municipiilor. La realizarea lor erau încadraţi sute de
oameni.Cel mai cunoscut mister francez – „Misterul patimilor” de Arnoul Grebon.
 Farsa (sec. XIV) – o reprezentare mai amplă şi mai adevărată a vieţii,
precum şi o critică directă a claselor privilegiate în societatea feudală. Farsele îşi
băteau joc de nobilii aroganţi, bogătaşii lacomi, preoţii ipocriţi, călugării
desfrânaţi. „Avocatul Pathelin” cea mai celebră farsă, în care sunt evocate viaţa şi
moravurile oraşului medieval din sec. XV.
Într-un număr important de farse găsim aluzii politice; o parte din verva
satirică a farselor s-a îndreptat şi împotriva femeilor, care erau considerate
neîncrezătoare în sentimentul iubirii şi nu erau respectuoase faţă de actul
căsătoriei.
Sotiile sau Sotisele – „sărbătoarea nebunilor”, formă de comedie, actori
acestei comedii care erau denumiţi „nebunii”, îşi permiteau libertăţi de critică într-
o formă glumeaţă. Sotiile cuprindeau o satiră puternică la adresa feudalismului şi
bisericii catolice.
Moralitatea – gen preferat de intelectualii Evului Mediu. Principala trăsătură
a moralităţii este alegoria. În piese acţionează personaje alegorice, fiecare din ele
reprezintă un oarecare neajuns al oamenilor, sau dimpotrivă o calitate bună. Aceste
personaje nu sunt individualizate, până chiar şi obiectele reale, în mâinile lor devin
simboluri. Ciocnirile dintre eroi constau dintre lupta a două fenomene : dintre bine
şi rău, dintre lumea spirituală şi lumea materială. Ciocnirile dramatice nu au loc
între oameni, ci între abstracţiuni, între alegorii. Prin moralitate se înţelege un
poem didactic având în centru o idee sau o morală filosofică.

ORGANIZAREA SPECTACOLULUI ÎN EVUL MEDIU

Teatrul medieval nu a lăsat nici o capodoperă dramatică, în schimb a

contribuit la dezvoltarea artei spectacolului. Oraşele medievale organizau odată la
2-3 ani un spectacol. Toţi participanţii erau supuşi unei stricte discipline. Numărul
actorilor era imens 2-3 sute. Preoţii deţineau rolurile principale, rolurile secundare
erau interpretate de meşteşugari, negustori, studenţi, slujbaşi.
Uneori spectacolele aveau loc în amfiteatrele rămase de la romani (însă
puţine oraşe aveau asemenea construcţii). În asemenea cazuri, scena şi băncile erau
montate în piaţa principală a oraşului, alteori se construiau amfiteatre din lemn, cu
capacitatea de până la 60-80 mii de locuri.
Reprezentaţia unui mister dura 1-2 săptămâni. Textul unui mister putea
ajunge până la 60000 versuri (cât textul a 30 tragedii). Spectacolul dura toată ziua,
intrarea – liberă. Scena medievală era o estradă înaltă de 1,5 metri, lăţimea 5-8- m.;
lungimea – 60 m. Pe scenă erau montate decorurile – 15-20 locuri diferite unde se
desfăşura acţiunea. Decorurile se despărţeau între ele formând un fel de chioşcuri.
Adeseori decorul putea să reprezinte – iadul, raiul, templul din Ierusalim, Palatul
lui Irod, grădina Ghetsimani, casa lui Pilat, dealul Golgotei, etc. Actorii se
deplasau dintr-un cadru scenic în altul. Teatrul medieval deci creează scena
simultană (la antici – scena succesivă). Decorurile nu mai sunt pictate ci construite,
astfel apare un factor important în teatru – scenograful.
Montările erau bazate pe realismul scenic: Isus era astfel ferecat pe cruce,
încât actorul care-l interpreta era cu greu readus la viaţă, un tâlhar care trebuia
spintecat dădea drumul pe scenă măruntaielor de porc, când unui martir i se tăia
capul pe scenă, în faţa spectatorului se rostogolea un cap confecţionat din ipsos.
Costumul scenic nu era somptuos, era convenţional. În timpul reprezentaţiei
regizorul se afla pe scenă, printre actori, având textul piesei (fiind şi sufleor), iar cu
bagheta dirija mişcările, intrările şi ieşirile actorilor.
Principiul realismului scenic era neglijat în jocul actoricesc. Stilul interpretativ
oscila între patetic şi caricatural, intonaţiile erau accentuate, gesturile exagerate.
Cu toate acestea teatrul medieval a dezvoltat gustul pentru spectacolul
dramatic, a stimulat mişcarea teatrală de amatori, a pus bazele artei scenice
profesioniste. Amestecul tragicului cu comicul, a caricaturii cu pateticul, a
solemnităţii cu bufoneria a pregătit apariţia dramei epocii Renaşterii.

RENAŞTEREA

DRAMATURGIA ITALIANĂ ÎN EPOCA RENAŞTERII

Renaşterea este epoca ce se extinde de la sf. sec. XV până la înc. sec. XVIII.
Este a doua epocă de strălucire în istoria teatrului universal, la 2000 de ani după
momentul crucial al teatrului grec.
Teatrul renaşterii neagă prejudecăţile şi superstiţiile religioase; apreciază
viaţa pământească, valorile umane; afirmă încrederea în forţa omului şi a
posibilităţilor sale (ceea ce este denumit – umanism).
Unica ţară europeană deţinătoare a unui teatru cult de prestigiu şi a unei
mişcări teatrale bine organizate este Italia. Aici, mai întâi s-a reluat tradiţiile
teatrului antic – tragediile lui Seneca, Sofocle, Euripide sunt reprezentate în limba
latină şi greacă. Astfel dramaturgii antici sunt imitaţi şi prelucraţi.
Contactul cu operele anticilor a determinat apariţia în Italia a dramei
pastorale – un gen dramatic, care are la bază o poveste de dragoste, desfăşurată în
cadrul naturii. Personajele sunt – păstori melancolici, păstoriţe, nimfe, fauni
răutăcioşi, satiri, Zeul Amor. Personajele, subiectul, situaţiile erau convenţionale,
idealizate, false. Publicul aristocrat savura cu plăcere aceste situaţii şi aluzii
picante, reminiscenţe mitologice, ce au dominat aproximativ 200 de ani scenele
europene.
Comedia în epoca renaşterii tratează aproape întotdeauna tema dragostei
unor tineri care se ciocnesc cu rezistenţa ostilă a bătrânilor. Capodopera genului
este considerată „Mătrăguna” de NicolLo Machiavelli (1469-1527), ce este jucată
şi astăzi pe scenele lumii. Este o comedie de situaţii, cu o intrigă complicată.
Caracterele personajelor sunt smulse din societatea Florenţei. Bătrânul Messer
Nicica căsătorit cu tânăra Lucrezia îşi doreşte zadarnic un copil. Calimaco, un
tânăr îndrăgostit de Lucrezia, reuşete – cu ajutorul intrigantului Ligurio – să fie
prezentat lui Nicia drept un doctor vestit, care ar putea s-o ajute pe Lucrezia să
conceapă un copil. Pentru aceasta Lucrezia va trebui să bea o doctorie, ce conţine
o infuzie de mătrăgună, apoi să doarmă o noapte cu un necunoscut în odaie.
Naivul Messer Nicia este foarte încântat de soluţia propusă, cu atât mai mult că
Ligurio a găsit deja şi pe cel ce a binevoit să se sacrifice, pentru a le face un bine
– pe Calimaco, care va petrece noaptea cu Lucrezia. După noaptea de tratament
petrecută cu Calimaco, lucrezia rămâne însărcinată, spre marea fericire a lui
Messer Nicia, care în sfârşit va deveni tată. Comedia analizează o lume de ipocriţi,
vicleni, paraziţi, proşti, răutăcioşi şi imorali.

COMMEDIA DELL’ARTE
În afară de „Mătrăguna” lui Machiavelli, dramaturgia Renaşterii italiene nu
a lăsat nici o capodoperă, însă Italia a dat Europei o nouă formă de teatru – o
şcoală de comedie şi de artă actoricească, de la care au învăţat mai târziu şi Lope
de Vega, Shakespeare, Moliere, Goldoni – commedia dell’Arte.
Apare pe la mijlocul sec. XVI la Florenţa, Ferrara, Mantova. În limbajul
timpului de atunci cuvântul commedia însemna „teatru în general”, arte – însemna
„meşteşugul propriu-zis”, astfel în traducerea modernă corectă commedia dell’Arte
ar însemna teatru profesionist.
Actorii nu aveau la dispoziţie un text, o piesă integră, ci doar o schemă, în
care erau indicate personajele, caracterele, subiectul, situaţiile-cheie, câteva detalii
privind decorul, costumele, recuzita. Textul propriu zis, îl improvizau actorii pe
parcursul desfăşurării spectacolului. Un actor interpreta de-a lungul carierei sale un
singur tip, pe care însă reuşea să-l realizeze cu atâta măiestrie, îl îmbogăţea atât de
mult, încât în viaţă era confundat numele actorului cu cel al personajului.
Personajele, situaţiile erau inspirate din realitate. La baza spectacolului era o
poveste de dragoste, supusă mai multor încercări şi obstacole, dar în final iubirea
triumfa. Acţiunea era spectaculoasă, scenică, vie. Comicul – vulgar, banal,
obişnuit. Actorii posedau o cultură intelectuală deosebită, unii aveau chiar talent
literar.
Viscontini – realiza pe scenă gesturi de acrobaţie; Scaramucio – jonglerie.
Alţii cântau succesiv la 10-12 instrumente muzicale, realizând o gamă de efecte
scenice. Segnior Pantalone – era un negustor bogat, bătrân, avar, bolnăvicios şi
duşman al tinerilor îndrăgostiţi şi care, în ciuda vârstei, se amoreza şi el de fete
tinere, de aceea era ridiculizat, caraghios. Don Pasquale şi Segnior Balanzone –
doctor în drept sau medicină, savant renumit, ridicol de pedant, îmbâcşit de texte
latineşti, învăţate pe de rost. Matamoro, Fracasso, Rodomonte, sau Căpitanul
Spavento – reprezenta un tip brutal, arogant, ridicol, sfârşind-o întotdeauna rău.
Doi bufoni – personaje comice, măscărici la porţile regale. Zanni, astfel erau
numiţi cei doi servitori, care aveau menirea să soluţioneze pozitiv problema
tinerilor, conflictul dintre aceştia şi bătrâni, să ajute pe îndrăgostiţi. Primul –
Brighella – era un intrigant deştept, viclean, răutăcios; al doilea Arlechino – un
pierde-vară, naiv, vesel, lacom de bani, flămând.
Pulcinella – trândav, pungaş, visând castroane de macaroane.
Franceschina, Carlina, Columbina – servitoare, foarte drăguţe, isteţe şi
devotate stăpânilor.
În afară de cuplurile de îndrăgostiţi, toate personajele purtau măşti, ce aveau
menirea de a reda o înfăţişare realistă a tipului întruchipat.
 Pentru prima dată în istoria teatrului rolurile de femei le interpretau femeile.
Tot acum, pentru prima dată apare bine definită, şi înalt apreciată profesiunea de
actor.

TEATRUL SPANIOL ÎN EPOCA RENAŞTERII

În sec. XVI doar două ţări creează un teatru naţional – Anglia şi Spania. În
decurs de un secol numărul teatrelor din Madrid (Spania) s-a ridicat de la 2 la 40
(cu 1000 de locuri).
În această perioadă Spania era străbătută de mulţime de trupe de actori
ambulanţi:
 Bululu - actor solitar, recita o poezie, cocoţat pe o ladă. Era remunerat cu
mâncare.
 Naque – doi actori, recitau două prologuri sau o scenetă.
 Cangarilla – o trupă din 3-4 actori.
 Carambaleo – o femeie şi 5 bărbaţi. Femeia îi deservea.
 Garnacha – 5-6 bărbaţi, o femeie ce interpreta rolul primei doamne.
 Bojigaja – o trupă mai complexă: 2 femei, un băiat, 6-7 bărbaţi. Aveau în
repertoriu 6 comedii şi recuzită.
 Farardula – 3 femei, 8-10 bărbaţi. Aveau în repertoriu 18 comedii.
 Compania - actori instruiţi, actriţe elegante, aveau cameriste, recuzită
bogată, garderoba variată, aveau 50 de piese în repertoriu.
Spania şi-a creat un teatru naţional. Primii autori dramatici ce au pus bazele
acestui teatru au fost:
1. Juan del Encina – a adus în opera sa personaje din popor, limbaj
rustic, scene din viaţa obişnuită.
2. Torres Naharro – a dat complicaţie intrigii şi vervă dialogului;
3. Lope de Rueda – a legat teatrul de contemporanietate;
4. Juan de la Cueva – în teatrul său a tratat larg subiecte din trecutul
istoric.
Elementele create până acum de autorii enumeraţi mai sus le-a reunit într-o
sinteză, următorul, cel mai reprezentativ dramaturg al Spaniei din această
perioadă -
LOPE DE VEGA (1562-1635) - soldat şi preot, poet şi spadasin, burghez,
tată de familie tandru şi amant la fel de tandru. Până în zilele noastre încă nu este
precizat numărul total al operelor dramatice scrise de el. una din versiuni este că ar
fi scris peste 2000 de opere dramatice, dintre care 400 sunt drame religioase. Din
operele sale s-au păstrat până azi 470 drame şi comedii. Toată opera sa dramatică
este scrisă în versuri, şi se spune că le alcătuia cu o deosebită uşurinţă, în acest sens
istoricii transmit că putea să scrie un act dintr-o piesă într-o jumătate de zi, iar în
decurs de 2-3 zile alcătuia chiar o piesă întreagă. De asemenea se spune că deja la
vârsta de 5 ani ştia să citească în limba spaniolă şi latină. Iar la vârsta de 10 ani a
tradus lucrarea „Răpirea Prozerpinei” de Claudian. Era fiu de curteni, a învăţat la
 Colegiul de iezuiţi din Madrid, iar mai apoi la Academia Regală. A studiat
matematica, astronomia, istoria, filosofia şi literatura antică. De Vega n-a fost doar
dramaturg, el a scris de asemenea romane, nuvele, poeme epice, poezii şi cântece.
Se spune că prima sa piesă de teatru – „Amantul fidel” – ar fi scris-o la vârsta de
14 ani.
Opera sa dramatică poate fi împărţită în 3 categorii:
 Drame istorice
 Comedii de moravuri
 Piese cu subiecte extrase din viaţa poporului.
În dramele istorice tratează subiecte luate din istoria mai multor ţări. De ex. în
„Minunatul principe transilvănean” vorbeşte de M. Viteazul, de valahi, de
moldoveni, luptele contra turcilor. Principalul obiectiv al lui rămâne însă a evoca
viaţa Spaniei. Adeseori s-a inspirat din romanele populare.
În dramele istorice L. de V. evocă tipuri ale regilor devotaţi luptei pentru
eliberarea ţării. Regii nu sunt idealizaţi ca oameni, ci sunt arătaţi cu toate viciile, de
ex. „Steaua Seviliei” (1623).
Comediile sale de moravuri sunt numite de obicei „comedii de mantie şi spadă”
sau „comedii de capă şi spadă” – după portul eroilor principali.
Marele dramaturg umanist proclamă şi ilustrează credinţa în posibilitatea
fericirii pe pământ, în succesul persoanei umane şi în puterea iubirii, precum în
lucrarea „Câinele grădinarului”.
Eroii comediilor sunt tineri curajoşi, hotărâţi, energici. „Fata cu ulciorul”
(1627), „Cavalerul din Olmedo” sau „Câinele grădinarului” (1604) sunt
comediile cele mai cunoscute, în care se ironizează aroganţa nobililor. Pentru prima
dată în dramaturgia modernă universală ţăranilor li se dau roluri principale.
„Cel mai bun judecător e regele”, „Judecătorii din Castilia”, „Fuente Ovejuna”.
Drama „Fuente Ovejuna” („Izvorul turmelor”) impresionează prin
atmosfera de teroare dezlănţuită de comandor asupra satului, prin ţinuta demnă a
tinerilor îndrăgostiţi, prin caracterul popular al revoltei mulţimii.
Nu de puţine ori Lope de Vega a fost atacat de către oficialităţile bisericeşti,
astfel că începând cu anul 1625, până aproape la moarte, a fost interzisă, editarea şi
publicarea pieselor sale. Când Lope de Vega a murit, întreaga ţară a fost în doliu, o
mulţime de poeţi din diferite ţări au scris ode în cinstea lui în limba spaniolă, latină,
franceză şi portugheză.
Discipolul lui Lope de Vega a fost Tirso de Molina (1571-1648). A scris
400 de piese. Sunt cunoscute aproximativ 80, dintre care:
Drame istorice – „Îndrăgostiţii din Teruel”
Drame religioase – „Condamnatul pentru necredinţă”
Comedii – „Don Gil de Ciorap Verde”, „Batjocoritorul din Sevilla”
Continuator al formelor dramatice stabilite de L. de Vega a fost Pedro
Calderon de la Barca (1600-1681). Este ca om şi ca artist diametral opus lui L. de
V. Calderon este melancolic, sceptic, pesimist, meditativ, solitar – un mare creator
de simboluri şi alegorii. Teatrul lui L. de V. avea acţiune dinamică, la Calderon
prevalează aplicaţia spre reflexivitate, spre semitonuri. Calderon este înclinat spre
misticismul religios.
A scris 120 de piese cu subiecte profane + 80 de piese religioase într-un act
– „Devoţiunea crucii”, „Marele teatru al lumii”.
În lucrarea „Magicianul uimitor” tratează ideea deşertăciunii şi iluzionismului
vieţii.
„Viaţa e vis” – dramă filosofică care dezbate tema raportului dintre libertate şi
predestinare.
Calderon a prelucrat şi subiecte tratate de L. de V. – „Medicul onoarei sale”,
„Alcadele din Zalameia” – dramă semi - istorică.
Comedii de capă şi spadă – „Doamna nevăzută”, „Casa cu două uşi e greu de
păzit” – de o intensitate dramatică superioară pieselor lui Lope de Vega.
„Calderon este un uriaş în tehnica dramaturgiei şi în crearea efectului teatral” –
spunea Goethe.
Personajele sale sunt inedite, dominate de o pasiune, ce le împinge spre un
dezechilibru intim.
Huan Ruiz de Alarcon (1580-1636) – scrie comedii de caracter: „Ţesătorul
din Segovia”, „Adevărul suspect”, „Pereţii au urechi”.

TEATRUL ENGLEZ ÎN EPOCA RENAŞTERII

Arta spectacolului

Renaşterea engleză şi-a creat teatrul din însăşi drama istoriei ţării sale.
Războaiele, conflictele politice, transformările sociale sunt reflectate în drama
elisabetană.
În Anglia la începutul Renaşterii actorii ambulanţi erau consideraţi vagabonzi şi
adeseori erau pedepsiţi cu închisoare.
În anul 1600 la Londra sunt peste 20 companii teatrale şi 8 teatre cu capacitatea de
la 500 la 1500 locuri. Teatrele publice erau ca nişte turnuri imense. În interiorul
zidului de formă circulară – o serie de loji suprapuse destinate spectatorilor de vază.
Publicul de rând se înghesuia la mijloc în picioare.
Scena elisabetană era compusă din 3 părţi: avanscena ; partea acoperită a scenei,
acoperişul era susţinut de doi stâlpi, cortina, pictată, servea ca fundal de decor,
arierscena – avea trei uşi – intrările actorilor.
Scena elisabetană oferea actorilor locuri de joc multiple, variate cu posibilitatea de
a trece uşor şi rapid dintr-un loc în altul. Totodată scena elisabetană îi obliga pe
autori să ştie să utilizeze şi să anime toate aceste spaţii scenice. Scenografia era
simplă. Decorul era pictat, decoruri construite nu existau. Costumele erau variate,
bogate, viu colorate.
Literatura dramatică în decursul Epocii Renaşterii a trecut prin următoarele
etape:
I. Perioada începătoare – sf. sec. XV – epoca trecerii de la medievalul
„moralite” la tragedia şi comedia nouă.
 II. Sf. sec. XVI-înc. sec. XVI – până la moartea lui Shakespeare (1616) –
apogeul înfloririi dramei burgheze.
III. 1616-1642 când a avut loc închiderea teatrelor în Anglia.
Cea mai importantă etapă în dezvoltarea teatrului englez e legată de activitatea
lui W. Shakespeare (1654-1616)

W. Shakespeare
1564-1616
W. Shakespeare a cuprins în opera sa vastă problematica epocii, a creat o
galerie imensă de personaje şi a abordat diverse specii dramatice – drama istorică,
tragedia şi comedia.
în decurs de 21 de ani a scris 37 de piese, dintre care:
1 10 drame inspirate din istoria Angliei
2 7 drame cu subiecte inspirate din istoria greco-romană
3 5 mari tragedii
4 15 comedii
W. Shakespeare a fost un om de teatru, actor, îndrumător artistic, co-director al
teatrului londonez „The Globe”.
Din seria dramelor cu subiecte din istoria Angliei fac parte: Henrich IV,
Henrich V, Henrich VI; Richard III.
Drama Henrich IV are 2 părţi; iar Henrich VI – 3 părţi. în dramele sale
istorice W. Shakespeare ne prezintă un tablou al sec. XV cu diverse războaie,
victorii, înfrîngeri, fapte eroice. Protagonişti ai acestor lucrări sunt – regi, prinţi,
nobili. Cea mai scenică dintre aceste lucrări este Richard III, de aceea este cea
mai des jucată chiar şi până astăzi. Autorul ne prezintă aroganţa, ambiţiunea,
duritatea protagonistului Richard, crimele oribile pe care le face acesta pentru a
ajunge rege. În toate dramele sale istorice este prezentată tirania şi cruzimea
regilor, sau incapabilitatea şi slăbiciunea conducătorilor.
Din seria dramelor cu subiecte greco-romane fac parte: Iulius Cezar,
Corolian; Antoniu şi Cleopatra – lucrări în care autorul descrie măreţia,
demnitatea umană şi nobleţea sufletească.
Din seria marilor tragedii - Romeo şi Julieta, Hamlet, Macbeth, Othello,
Regele Lear. Prima dintre acestea – Romeo şi Julieta – abia dacă mai poate fi
considerată o tragedie, este mai curând o frumoasă poveste de dragoste, un imn
închinat dragostei, având la bază un material liric.
Hamlet este considerată capodopera lui Shakespeare. Această lucrare aduce
într-o formă grandioasă şi profundă contradicţiile sociale ale epocii. Prinţul
Danemarcei, întors acasă din Wittenberg, unde studiase filozofia, descoperă o
discrepanţă (deosebire între două lucruri, două obiecte, sau fenomene) între
ideile sale despre viaţă şi realitate. Realitatea, care este brutală, îi descoperă
adevăruri oribile: uciderea tatălui pentru a-I lua tronul, infidelitatea mamei sale,
căsătorită imediat cu asasinul soţului ei, şi falsitatea curţii regale. Hamlet
observă că lumea este „ o grădină năpădită de bălării, că vremurile şi-au ieşit
din făgaşul lor firesc” şi că el nu poate face tot ce s-ar cuveni; pentru că a
restabili adevărul, cinstea, binele şi dreptatea nu stă în puterea unui singur om.
Durerea lui Hamlet nu constă atât în asasinarea tatălui său, cât în gândul că
atâtea nelegiuiri ar fi putut rămâne nepedepsite.
Tragedia Macbeth vorbeşte despre aceea că răul porneşte din rânduielile
nedrepte ale lumii, dar şi din om. Macbeth este un nobil scoţian. Visând să
ajungă şi el la tron, îşi ucide regele. Aceasta este prima crimă comisă de el,
după care vor urma şi altele şi mai oribile. În această lucrare Shakespeare arată
că natura şi puterea răului este nelimitată. Răutatea pune stăpânire pe Macbeth.
Tot tragicul piesei constă în deznădăjduita situaţie sufletească a eroului.
Ucigaşul Macbeth ajunge până la urmă o biată victimă pe care spectatorul nici
nu-l poate urî, dar îl compătimeşte. Macbeth nu are un suflet împietrit ca a lui
Richard III sau al lui Iago, el e destul de conştient de faptul că ucigând se
distruge pe sine. De aceea el întâmpină moartea ca pe o eliberare de povara grea
pe care singur şi-a aşezat-o pe suflet.
Macbeth este o piesă de proporţii mai reduse, simplu construită. Ea
impresionează prin motivele întunericului nopţii şi cel al sângelui, motive
permanent obsedante care sugerează puterea autodistrugătoare a răului.
Othello este piesa cea mai clară şi cea mai omogenă. Figura lui Othello este
considerată cea mai nobilă creaţie shakespeariană. Shakespeare a înzestrat pe
Othello cu cele mai înalte calităţi morale: curajos şi echilibrat, generos ( care
este predispus să ajute pe alţii în mod dezinteresat; darnic, mărinimos, galant)şi
demn, glorios şi totuşi modest şi neprihănit. Generalul Othello are prea mare
încredere în oameni. Tot tragicul piesei este concentrat în suferinţa lui, în
dezamăgirea lui, în tortura lui sufletească. Tragedia lui devine tragedia
încrederii înşelate, tragedia pierderii încrederii în oameni, în corectitudinea, în
cinstea lor.
Regele Lear ilustrează destinul unui monarh medieval. Fiica sa mezină
Cordelia, îl iubeşte cu adevărat şi i-o spune simplu şi cinstit; dar Lear e obişnuit
să ceară supunere nu dragoste. Lipsit de regat, regele e alungat de celelalte două
fiice, fapt ce declanşează prăbuşirea morală a tatălui. Lear suferă acum teribila
dramă a conştiinţei că în faţa falsităţii şi cruzimii lumii egoiste omul lipsit de
putere şi bogăţie nu mai rămâne decât o biată făptură neputincioasă, părăsită.
Fostul rege Lear se convinge că nu mai există nici dreptate, nici dragoste,
nici prietenie, nici recunoştinţă. Şi suferinţa lui este şi mai mare la momentul
când îşi dă seama că el însuşi susţinea înainte rânduielile nedrepte. Acum, el
judecă cu luciditate lucrurile şi oamenii, greşelile sale din trecut. După atâtea
suferinţe îşi dă seama de nobleţea sufletească a Cordeliei şi astfel îşi găseşte
liniştea.
Rânduielile vremii sunt crude şi nedrepte, cu toate acestea, credinţa în
valorile morale ale omului trebuie păstrată – de acest lucru se convinge în final
Regele Lear. De altfel această convingere este prezentă în toate marile tragedii
ale lui Shakespeare.
De-a lungul întregii sale activităţi de dramaturg Shakespeare a scris şi cele
15 comedii. Shakespeare are capacitatea de a fi original de la o piesă la alta, cu
disponibilităţi egale pentru tragic sau comic, pentru genul sentimental sau cel al
frescei istorice. Nici în dramele sale istorice nu repetă o concepţie, o temă, sau
un procedeu de tratare, nici marile sale tragedii şi nici comediile nu sunt
compuse pe o claviatură unică. Modalităţile variază la nesfârşit alături de o
problemă socială sau politică, apare un motiv romantic sau chiar fantastic.
Shakespeare a îmbinat poezia fanteziei cu proza realităţii.
Comediile lui Shakespeare sunt o exclamaţie de optimism, o izbucnire a
dragostei de viaţă, un imn închinat tinerilor, iubirii şi frumosului. În comediile
lui acţiunile se petrec de obicei în Grecia sau Italia, unde oamenii sunt mai
sinceri, spre deosebire de Anglia aristocratică. Dar totuşi aluziile sunt adresate
Angliei.
Unica comedie a cărei acţiune are loc într-o provincie din Anglia, este
Nevestele vesele din Winsdor. Această lucrare ridiculizează prostia arogantă a
soţilor proprietari.
Tema comediilor lui Shakespeare o constituie iubirea care întotdeauna
învinge toate obstacolele. Motivul dragostei este tratat aici, în cel mai pur spirit
umanist: ca o apreciere a bucuriilor şi plăcerilor lumii, ca un sentiment ce
declanşează toate resorturile voinţei, energiei, pasiunii şi inteligenţei umane.
Shakespeare pledează pentru libertatea tinerilor de a-şi hotărî singuri căsătoria,
pentru egalitatea între sexe. Astfel în prima sa comedie Comedia erorilor
femeile luptă pentru o situaţie egală cu a bărbaţilor în căsnicie. Această lucrare
are structura de farsă. În Îmblânzirea scorpiei Katharina luptă pentru a fi
recunoscută demnitatea ei de om. Visul unei nopţi de vară schiţează tabloul
iubirii capricioase, dincolo de care apare adevărata iubire, matură, aptă pentru
momentul căsătoriei.
Caracterul comun tuturor comediilor shakespeariene este multitudinea şi
varietatea motivelor dramatice în chiar una şi aceeaşi operă, de exemplu în
„Neguţătorul din Veneţia” Shakespeare atacă burghezia negustorească avidă de
câştiguri.