Manifestări „simili-dramaturgice” și teatralitatea folclorului literar

românesc: Jocurile cu măști, Colindatul, Plugușorul

DRAMATURGÍE s. f. 1. Totalitatea operelor dramatice care aparțin unui popor, unei

epoci, unei școli literare, unui scriitor etc. 2. Arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în
scenă și de a le interpreta. 3. Teoria, metoda și tehnica artei teatrale. – Din fr. dramaturgie.
(DEX '09 (2009))
Manifestări „simili-dramaturgice” – SIMILI - Element de compunere însemnând
„asemănător”, „la fel” care servește la formarea unor substantive. – Din fr. simili-.
(DEX '98 (1998)) => Aceste tipuri de manifestări înseamnă de fapt manifestări asemănătoare
dramaturgiei.
Folclorul românesc cuprinde repere și semnificații care își au originea în culturile trac-
iliro-dacă, greco-romană și bizantină. (Arhitectură – arta sculpturii în piatră și lemn; Olăritul -
căreia i s-au adăugat elemente greco-romane; Țesaturile decorative – motivul „arborelui
vieții” - Moldova si Maramureș, apoi motivele florale si zoomorfe - Oltenia si Muntenia;
Costumul popular, Pictura pe lemn si sticla – teme religioase; Muzica populara - doina
(cântec de dor și jale), bocet, cântecul de leagăn, de nuntă, colinde, balade; unele obiceiuri
care aparțin genului dramatic (Paparudele, Jocul cu capra, Jocul cu ursul, Cerbul); Dansul
popular – dansul ritual (Călușarii), dansul distractiv (hora, sârba, alunelul); Umorul (bancuri)
și șezătorile (habă sau clacă) - întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce - se cânta, se
rosteau balade, ghicitori sau zicale, precum și jocuri colective.
Folclorul românesc cuprinde o serie întreagă de elemente rituale și mitologice
străvechi care-și au originea în perioada de dinaintea creștinismului – cultul bradului(mereu
verde, este considerat un arbore al vieţii, care-l însoţeşte pe om în toate etapele vieţii sale) sau
a altor elemente e natură vegetală (busuioc, ciocoare, salcie, tei, flori de măr. Etc.); cultul
soarelui(Dacii au denumit Soarele "Dzio". De la acest nume provin cuvintele actuale "ziua"
si "zeu", care are încă o forma apropiata în italiana: "dio"), stelelor și al lunii; registrul
evenimentelor calendaristico-agricole sau cel al vieții si morții.
Credințele și superstițiile marchează puternic viața oamenilor de la sate dar și din
aglomerările urbane, purtându-și ecourile pe valurile timpului pana in zilele noastre.
Textele, cântecele și poeziile noastre literare cuprind formule ce dezvăluie astfel de
manifestări: „scuipa-l sa nu se deoache”, „afuma-l de sperietura”, „trage-l pe mâini ca i s-
a aplecat”, „rost de mare supărare când se zbate ochiul stâng”, „potcoava aducătoare de
noroc” s.a.m.d..
Arta teatrală sau jocul teatral categorisește teatrul drept orice manifestare imitatoare
care lasă impresia unui joc imaginar. Teatrul își propune să-și creeze propriul univers, unde
dramaturgul se inspiră din contextele care-l înconjoară, creând astfel personaje, locuri,
transformând realitatea în imaginație și reușind astfel să transmită spectatorilor noua lui
creație, noul lui univers pe care l-a creat. Primele apariții ale manifestărilor teatrale le putem
găsi în Grecia antică, unde au și luat naștere primele genuri ale stilului dramatic. Printre
primii dramaturgi putem aminti: Aristofan, Sofocle, Euripide, Eschil.
În țara noastră originile teatrului dăinuiesc din aceleași timpuri precum cele grecești,
doar că spre deosebire de creațiile grecești, creațiile artistice formate pe teritoriul țării noastre
au un caracter laic, fiind create de oamenii din popor și cizelate de-a lungul anilor. Oamenii
din popor, vedeau în aceste creații artistice un mod de a-și alina durerile și un prilej pentru a-
și oferi o rază de speranță. Aceste manifestări s-au concretizat ulterior sub forma teatrului
popular, care este cea mai veche formă de artă dramatică din România.
Teatrul popular cuprinde totalitatea producțiilor dramatice populare dar și drama
rituală. (Jocurile cu măști, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiect istoric, etc).
Totuși arta teatrală a existat pe teritoriul țării noastre cu mult înainte de contactul cu
civilizația greacă și romană, prin intermediul riturilor arhaice. În cultura traco-dacă au pătruns
treptat elemente precum scheme, subiecte, teme și chiar eroi din mitologiile elene și latine, în
special ale antesteriilor păgâne, ale sionisiacilor, aturnaliilor și kalendelor. Prima formă de
dramă rituală a fost cea legată de vânătoarea primitivă. Următoarea temă abordată era cea
despre crescătorii de animale, următoarele teme abordate fiind cele cu caracter agrar., care
foloseau măști vegetale și antropomorfe, acestea reprezentând spirite alei vegetației,
personificând astfel primăvara – aspecte întâlnite și în Paparuda. Altă manifestare cu caracter
agrar era strâns legată de fertilitatea solului – aspect întâlnit în Căluș sau în Cucii.
Următoarea manifestare tip ritual este reprezentat de Cultul morții – bărbați care se deghizau
și întruchipau spiritele strămoșilor. Majoritatea acestor forme ale dramei rituale și-au pierdut
din semnificația inițială, accentuându-se în schimb caracterul ludic al acestora. Totuși, există
câteva rudimente ale acestor drame rituale care s-au păstrat chiar și în zilele noastre, și
anume: Călușul – Călușarii; Caloianul, Paparuda.
Înaintea secolului XIX, spectacole de teatru erau interpretate drept o formă de
spectacol de divertisment, spectacole care erau jucate în interiorul curților boierești și aveau
forma teatrului folcloric. Aceste manifestări teatrale reușeau să ilustreze tradițiile consacrate,
momente din viața omului, ciclul vieții/morții.
În România, dramaturgia a înflorit odată cu revoluția de la 1848, luând astfel forma
dezvoltării comediei satirice, sursa de inspirație folosită adesea de dramaturgi fiind stâlpul
infamiei, năravurile și problemele sociale. Acestea ironizau căsătoriile din interes și
parvenitismul, stâlcirea limbii române, etc.
Primele reprezentații teatrale din românia, s-au desfășurat la Iași în anul 1814 și în
București, 1818. Din acest moment societatea își deschisese apetitul vis a vis de teatru. Apoi,
a urmat înființarea primelor școli de teatru ale Societății Filarmonice din capitală și ale
Conservatorului Filarmonic și Dramatic din Iași.
Vasile Alecsandri este principalul contribuitor în scopul dezvoltării dramaturgiei
românești. Acest poet, prozator, memorialist și dramaturg, animator de viață literarăși teatrală
reprezintă o referință împortantă în cultura românească.
Între anii 1877-1918 s-a derulat punctul culminant al dezvoltării dramaturgiei
românești, fiind necesar să amintim de cele trei mari personalități ale vremii: Ion Luca
Caragiale, Alexandru Davila, Barbu Delavrancea.

Jocurile cu măști

Printre primele jocuri cu măști se numără cele ce le țineau/jucau tracii sud și nord-
dunărenii, în timpul sărbătorilor solstițiului de iarnă și ale echinocțiului de primăvară și
toamnă.
Creștinismul a încercat să combată aceste manifestări, interzicându-le încă de la
Sinodul al VI-lea(Constantinopol 692). Totuși, cu timpul, o parte din obiceiurile creștine au
fost contaminate de rituri precreștine, ele devenind astfel mai mult laice decât religioase.
Tematica acestor jocuri cu măști a evoluat de la faza ritual-spectaculară la spectacol fără rit
axat spre creația mimo-dramatică(Care mimează rolurile) și apoi spre cea fono-
dramatică(Care și vorbește).
Masca este considerată „ un substitut al anului care moare și renaște”, (Ion Ghenoiu,
în cartea Sărbători și obiceiuri românești, 2003, p.151). Măștile reprezintă în folclorul
românesc atât un obiect ritual cât și un obiect de recuzită în spectacolul tradițional, care sunt
nelipsite. În cele 12 zile - dintre 25 decembrie și 6 ianuarie încă se manifestă obiceiuri
străvechi, de a sărbători Crăciunul și Anul Nou, exprimând bucuria și încrederea cu care omul
întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi etape din viața lui și a
semenilor săi, se adună familia la masa de sărbători, atât cei vii cât și cei morți, pentru a uni
cele două lumi, dăinuind credința că neamul e Sfânt și Aici și Acolo. Necesitatea jocurilor cu
măști apare atunci când amintim de strecurarea spiritelor rele printre cele bune, astfel încât,
aceste jocuri sunt menite să le alunge. Alături de aceste măști se apelează la zgomote
caracteristice personajului antropomorfizat, luminații, dând astfel naștere unui spectacol
vizual inedit care are ca scop principal reinstaurarea bunei dispoziții și a normalității și
totodată de a alunga spiritele rele.
Printre jocurile cu măști folosite în folclorul tradițional românesc, amintim: “Capra“,
„Ursul”, „Caluții” și „Sorcova” (1 ianuarie)
„Capra” – Capra (Ţurca, Brezaia) este un joc care se desfășoară cel mai des în cadrul
spectacolelor cu măști ale Anului Nou și se întâlnește în tot teritoriul țării, cu o pondere și o
varietate tipologică sporită în Moldova; Substratul fantastic al acestei măști ce atribuie Caprei
scopul de a influența pozitiv vânătoarea și căreia i se substituie în rândul agricultorilor un rol
fertilizator, este înlocuită în zilele noastre prin intermediul explicării acțiunii mimetice,
văduvită însă de sensurile inițiale; De regulă, acest spectacol cuprinde o parte introductivă,
descriptivă(în care este schițat portretul măștii) urmând apoi moartea aparentă a animalului
dar și reînvierea acestuia cu ajutorul descântecului Moșului, Urâtului, Ciobanului, Blojului,
care-l însoțește pe animal; Textul poetic cuprinde înrâuriri ale cântecului liric, strigături,
descântecului și este rostit înaintea pantomimei; Capra conține un cap cioplit din lemn,
având maxilarul inferior mobil, pentru a putea „clămpăni“ si acoperit cu blana de ied sau
iepure. Cel care poarta aceasta masca dansează frenetic în fiecare casă în care intră pentru a
colinda. Masca are coarne din lemn sau de capra ori cerb pe care sunt atașate mărgelele și
basmalele fetelor, panglici și ciucuri, beteală, iedera si busuioc. Corpul caprei este compus
din pânză sau covoare pe care se cos cordele din pânză sau hârtie colorată. Jocul cu „Capra“
este un spectacol de pantomima care reprezinta moartea si reînvierea Caprei. (Ion Ghenoiu, în
cartea Sărbători și obiceiuri românești, 2003, p.151).
„Ursul” – Ursul este descris în legende ca fiind un animal cu virtutii de protector,
terapeutice și meteorologice, iar acest joc cu măști simbolizează moartea și reînvierea naturii.
Masca pentru „Urs” este confecționată din blana de oaie și din capul ursului. Cortegiul care
însoțește „Ursul” este condus de un „ursar”, care îndeamnă „animalul” să danseze în ritmul
tobelor
=>URSUL și CAPRA sunt două simboluri dacice, precreștine. Jocul acesta cu măști, foarte
zgomotos, dacă este descifrat în cheia lui simbolică, ne dezvăluie semnificațiile vieții însăși,
credințele ancestrale și calendarul ocupațiilor agricole ale românului dintotdeauna. În
mentalitatea populară, anul care deja a îmbătrânit (Anul Vechi) va instaura în cea din urmă
noapte a sa, o stare de haos. E momentul când se crede că „cerurile se deschid”, lăsând ca
lumea de aici să comunice cu lumea „de dincolo”. Urâtul și Frumosul care simbolizează pe
de-o parte „Binele” și pe de altă parte „Răul” se amestecă într-un vârtej de trăiri și emoții
transpuse simbolic în spiritul unui carnaval, cu recuzita de rigoare. 
„Căluții” – Reprezintă simbolul tinereții veșnice. Tinerii îmbrăcați în „Caluți“ trebuie
sa danseze pentru a exprima legătura sacra dintre om și animalul care i-a stat aproape și l-a
slujit încă din timpurile străvechi. Capul măstilor este sculptat din lemn, este acoperit cu o
pânză roșie si decorat cu brâie țesute sau curele de piele. Acesta este fixat cu ajutorul a două
bucăți de lemn, peste care se atașează covoare. Flăcăii care acest rol sunt îmbrăcați în
costume populare specifice zonei.
„Urâții” sau „Frumoșii” – sunt acele personajele care merg înaintea alaiului (Capra,
Ursul, Căluții). Aceștia au rolul de a înviora atmosfera de sărbătoare. Măștile purtate de
aceste personaje sugerează anumite momente stranii ale vieții omenești – „Moși“, „Babe“,
„Negustori“, „Uncheși“, „Țigani“, „Turci“, figuri umane caricaturizate.
,,Sorcova(1 ianuarie)” - Copiii merg cu Sorcova pe la rude și vecini, pentru a le ura
sănătate și belșug în noul an. Sorcova era în trecut confecționată din ramuri înflorite, și
împodobite cu ciucuri roșii. Astăzi este confecționată din flori artificiale și/sau din hârtie
colorată, poziționate pe o vergea de lemn. 

Colindul

Iarna aduce cu ea cea mai importantă sărbătoare, Nașterea Domnului Isus Hristos sau
Crăciunul. În această perioadă magică, se întâmplă un obicei extraordinar de frumos și de
solemn, și anume: Colindul
Dintre obiceiurile calendaristice, care-și au originea în miturile străvechi, cele mai
răspândite și mai spectaculoase sunt ciclurile calendaristice legate de: Sărbătoarea Nașterii
Mântuitorului sau Crăciunului și de schimbarea anului vechi cu unul nou și prosper.
Ziua de Crăciun(24 Decembrie) reprezintă polul în jurul căruia gravitează o multitudine de
colinde, tradiții specifice și urări. În folclorul românesc Colindatul în vremea Crăciunului este
cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional și cel mai bogat şi colorat prilej de
manifestări folclorice.
Contextul rural ne-a oferit întotdeauna prilejul de a învăța ce înseamnă tradiția și
zestrea spirituală. În acest mediu sărbătoarea Nașterii Mântuitorului are altă valoarea și este
respectată cu sfințenie de fiecare om, iar tinerii au datoria sacră de a colinda pe la casele
oamenilor pentru a le ura de bine, belșug și sănătate. Aceste cântece, colindele, au menirea de
a anunța că se Naște Mântuitorul Isus Hristos, colindătorii întruchipând îngerii care au vestit
Nașterea Domnului. Acest obicei sacru începe în Ajunul Crăciunului(24 Decembrie) și
durează până în aproapierea Bobotezei(6 Ianuarie). Ulițele sunt împodobite de glasul
colindătorilor care sunt îmbrăcați în costume tradiționale specifice fiecărei zone particulare.
Termenul „colindă” sau „corindă” își are originile în latinescul „Kalendae”, derivat
din verbul „calare”, care inseamnă „a vesti”.
În folclorul românesc colindele sunt de două tipuri:
a) „Colinda la fereastră” sau „la ușă afară”.
Prin „colinda la fereastră” românii se angajează în procesul de trezire al gazdelor
și aduc vestea nașterii lui Iisus Hristos: „Sculați sculați, boieri mari / Florile
dalbe / Sculați, voi, români plugari / Că vă vin colindători / Noaptea pe la cântători
/ Și v-aduc un Dumnezeu / Să vă mântuie de rău / Un Dumnezeu nou născut”
 Așadar „Colindele la fereastră” joacă rolul cântecelor introductive în datină
(prin ele colindătorii își vestesc și își deșteaptă gazda; salută pe ai casei și-i
roagă să le deschidă și să li se permită să colinde; își aștern, prin intermediul
colindei, o bună primire în casa gazdei).
 Au totodată un caracter general (privesc bunul mers al întregii gospodării; se
adresează de obicei „capului familiei”).
b) „Colinda casei” sau „colinda cea mare”
Când colindătorii au terminat de cântat afară, sunt invitați să intre în casă. Aici ei
cântă colindele „speciale”, adresate gospodarului și altor membri ai familiei în
funcție de: vârstă, sex, ocupație și alte circumstanțe.
 După vârstă, se începe cu pruncul de leagăn până la bătrân, așa avem colinda
pentru: băiat, fetiță, flăcău, fată mare, însurăței fără copii, gospodar în vârstă
cu copii, gospodină, bătrâni.
 După ocupație, avem colinda pentru: preot, pescar, vânător, cioban, negustor,
profesor, soldat, etc.
 În funcţie de alte circumstanțe, avem colinda pentru: văduv, văduvă, mort,
moartă, voinic străin, etc.
 În aceste colinde, colindătorii urează noroc și fericire fiecărui membru al
familiei. Această distincție între colinde era mai respectată în trecut, acum se
păstrează doar în anumite zone.
  Gospodarul așteaptă vesel colindătorii cu daruri: mâncare (carne, colaci,
etc.), băuturi (vin) și bani puși pe masă, iar colindătorii, pentru a le mulțumi,
le adresează anumite formule de urare și binecuvântare: „Gazdă mulți ani să
trăiți. / După moarte-n rai să fiți. / Să trăiască gazda mult până a fi la păr
cărunt”35

Plugușorul

„Plugușorul” - Reprezintă una dintre cele mai cunoscute urări din folclorul
românesc; Este o manifestare tradițională practicată de români, atât de copii cât și de adulți,
în cor, în prima zi a Anului Nou; Este un străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică
primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate. „Pluguşorul", în prezent reprezintă o urare
obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe; Versurile dăinuiesc de sute de ani și
continuă să ne înveselească în fiecare an; Urarea este însoțită de strigăte, zurgălăi sau clopoței
și pocnete de bici; La sate, tradiția este mai autentică și mai complexă, alaiurile formate din
tineri flăcăi mergând din casă în casă pentru a ura un an nou plin de fericire, bunătate, belșug
și sănătate, fiind însoțiți chiar de un plug; Plugul este ornat cu hartie colorata, panglici,
servete, flori, pe care se punea, eventual, și un brad. Pluguşorul este însoţit de strigături,
pocnete de bici şi sunete de clopoţei; În timp ce în seara de 31 Decembrie se merge cu Plugul,
în prima zi a anului următor se merge cu Sorcova, acestea sunt tradiții ce invocă prosperitate
și belșug în noul an pentru gazda care i-a primit pe colindători; Plugușorul se recită din casă
în casă, din seara ajunului și până când răsare soarele; Conform unor tradiții specifice
anumitor zone rurale, mersul cu Plugușorul este practicat doar de copii, adolescenți și bărbați
proaspăt căsătoriți; În alte zone ale țării, și femeile pot practica mersul cu plugul; În cadrul
acestei manifestpări pot fi incorporate și instrumente muzicale precum: vioară, cimpoi, tobe,
fluier, cobză etc. Toate aceste instrumente au menirea de a amplifica zgomotul produs în
timpul practicării obiceiului; Alte variante ale acestui rit implică recitarea unor imnuri de
celebrare a vieții agricole și ale vieții muncitoare.

Csaszar Bianca Timeea

Bibliografie
 https://www.traditii-superstitii.ro/colindele-o-traditie-specifica-craciunului/
https://administrare.info/istorie/4943-evolutia-artei-dramatice-in-literatura-romana
https://www.edusoft.ro/teatrul-romanesc/
https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/sezatorile-si-uratorile-specifice-acestora
https://www.edusoft.ro/folclorul-romanesc/
https://romaniaesoterica.blogspot.com/2008/05/cultul-soarelui-cultul-soarelui-fost.html
https://mythologica.ro/ce-este-folclorul-romanesc-traditional/
https://foaienationala.ro/rolul-magico-ritual-al-mastilor-populare.html
https://www.viziteazaneamt.ro/2011/01/02/jocurile-traditionale-cu-masti-din-noaptea-de-
revelion/
http://dspace.unive.it/bitstream/handle/10579/14109/865913-1224350.pdf?sequence=2
https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/plugusorul-colinda-agrara-
68817.html
https://www.dcnews.ro/plugu-orul-versuri-autentice-istoria-stravechiului-obicei_573088.html
Ion Ghenoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Editura ELION, 2003
https://sites.google.com/site/traditiidecraciun123/mersul-cu-colindul