UN ÎMPĂTIMIT DE FOLCLOR

(UN SFERT DE VEAC DE LA FONDAREA ASOCIAȚIEI

TEATRULUI FOLCLORIC DIN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA
MOLDOVA)

La adresa cărţilor și proiecțiilor culturale ale

folcloristului George Brăescu, director fondator al
Asociației Teatrului Folcloric din România și
Republica Moldova, de la constituirea căreia s-au
împlinit anul acesta 25 de ani <1993-2018>, au
semnat cronici, prefeţe şi referinţe critice elogioase:
Etnologul Iordan Datcu, în Dictionarul etnologilor
romani, Ediţia a III-a, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 2006, p.p.140-141; Prof. Constantin
Prangati, în Dictionarul oamenilor de seama din
Judeţul Neamţ, Editura Crigarux, Piatra Neamţ,
1999, p.33; Prof. univ. dr. Petru Ursache, în „Omul
sfinteste locul”, Convorbiri Literare, Iaşi, nr.I (61), ian. 2001, p. 32; Prof. univ.
dr. Vasile Spiridon : în „O Antologie folclorica de referinta”, Luceafărul, nr.3,
2001, Bucureşti, și în ,,Vechea stagiune teatrala nemțeană”, Ateneu, 7 / 2005;
Constantin Tomşa : în ,,Teatrul folcloric din Neamţ - o panoramă a culturii
populare”, Împătimit de lectură I, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2002, p.p. 234-
239 şi în ,,Pledoarie pentru autenticitate ’’, Împătimit de lectură III, Ed.
Crigarux, Piatra-Neamţ, 2006, p.p. 220-225; George Podani, în „O crestomatie
completa a dramaturgiei folclorice”, Asachi, Piatra-Neamţ, nr. 143, 2001, p. 10;
Iustin Bălan, în „Creatia poetica înseamnă, alături de limbă, cea mai mare şi mai
înaltă realizare artistică a culturii populare româneşti” – interviu cu prof. George
Brăescu, Oglinda din 7 iulie 1997; Nicolae Sava : în „Panorama teatrului
folcloric, George Braescu”, Meridianul Ozana, nr. 8, 2000, Piatra-Neamţ, în
Ceahlaul, nr. 3042/2000 şi ,,Dramaturgie folclorica ilustrata”, George Brăescu,
în Ceahlăul, nr. 4297/2005 și din aprilie 2013; Mara Magda Maftei, în
„Panorama teatrului folcloric, George Brăescu”, Viaţa Românească, Bucureşti,
nr. 9/10, 2001, p.p. 243-244; Laurean Ante, în ,,O Antologie a literaturii
nemțene”, Editura Muşatinia, 2006, pag. 50; Cornel Galben, în ,,Personalitati
bacauane - George Braescu”, Ateneu, nr. 2, februarie 2009; Ion Amironoae, în
,,Dramaturgie folclorica ilustrata”, George Braescu, Realitatea, nr. 853, 2005;
Lucian Strochi, în ,,O Antologie sui generis”, prefaţă la Dramaturgie folclorică
ilustrată, George Brăescu, 2004; Emil Nicolae, Realitatea, nr. 1013/2005; Mihai
Merticaru, ,,Un folclorist impatimit”, Bucovina Literara, nr 11-12/ 2008, în
Dor de Dor, nr. 13/2006 și în Antiteze, nr. 21/2007; folcloristul Stelian Cârstean,
în Anotimpuri culturale, nr. 3/ 2003 ; Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin,
în 1500 Scriitori români clasici şi contemporani, Ed. Porţile Orientului, Iaşi,
2010, pag. 72; Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, în Dicţionarul
scriitorilor români de azi, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2011, pag. 77; Virgil
Răzeşu, în Scriitori din Neamţ, antologie, cu o precuvântare de Liviu Antonesei,
Editura Răzeşu, 2012 ; Cornel Galben, în Personalităţi băcăuane, Editura
Corgal Press, Bacău, 2012; Cornel Galben, în Scriitori băcăuani, Editura Corgal
Press, Bacău, 2013; C. Tomşa, în Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ,
Editura Crigarux-Cetatea Doamnei, 2014; C. Tomşa, în Personalităţi ale
culturii din judeţul Neamţ, Ed. Crigarux /Cetatea Doamnei, 2014; Emil
Bucureșteanu, în Poeme nemțene, volumul II, Literatură beletristică, Editura
Cetatea Doamnei, 2016; Emil Bucureșteanu, în Nicolae Milord, Editura
CRIGARUX, 2017.
Hotărât să nuanțeze diverse aserţiuni ale cercetătorilor occidentali (și nu
numai) din ultimele secole, potrivit cărora cultura folclorică tradiţională ar fi
intrat într-un ireversibil proces de disoluție, prof. George Brăescu a încredinţat
tiparului impresionante volume conţinând poezie folclorică şi piese din
repertoriul teatrului folcloric, deosebite coliere strălucitoare care se adaugă
tezaurului creaţiei folclorice româneşti de pe ambele maluri ale Prutului:
Folclor literar din judeţul Neamţ (1996), Panorama teatrului
folcloric (2000) şi Dramaturgie folclorică ilustrată (2004).
În prima carte, Folclor literar din judeţul Neamţ (1996), o inedită
culegere de folclor poetic (prima de acest fel din istoria judeţului Neamţ),
recuperatorul ordonează cele două mari categorii de poezii folclorice, lirice şi
epice, în 13 secţiuni, excelent reprezentate fiind poezia obiceiurilor tradiţionale
preponderent ceremoniale şi sincretice (cântece de nuntă şi cântece de
înmormântare) şi poezia lirică folclorică. Genul liric dispune de un larg şi
diversificat orizont tematic şi imagistic, remarcându-se lirica cu mesaj erotic(
42 de piese de dragoste şi dor), blestemele, bocetele şi strigăturile ( cele mai
vechi forme ale lirismului popular) şi cântecele de lume (cele mai de proximă
temporalitate). Epica folclorică, deşi este cuprinsă într-un număr redus de
poeme, se evidenţiază totuşi prin dimensiuni impresionante (Balada haducului
Mihai Florea are 385 de versuri). Din nefericire, din această culegere lipsesc
descântecele( eresurile), proverbele, zicătorile şi ghicitorile (paremiologice),
poemele de urare calendaristică (pluguşorul), cântece de leagăn (pedogenice),
poeme christologice de felicitare (colinda şi cântecul stelei) şi piese de teatru
folcloric (dramatice).
În Panorama teatrului folcloric (2000), autorul s-a preocupat,
aproape în exclusivitate, de reliefarea în registru textologic a teatrului folcloric,
adunând de pe teren 220 de drame folclorice din 72 de localităţi ale judeţului
Neamţ şi din 3 localităţi ale Basarabiei: Căuşeni, Căinari şi Bălţi, alăturându-se
astfel celor mai mulţi cercetători români care afirmă şi demonstrează că, în
general, Moldova este patria teatrului folcloric românesc. Astfel, George
Brăescu se străduieşte să sublinieze o realitate potrivit căreia în judeţul Neamţ
aproape că nu există localitate unde să nu-şi facă simţite prezenţa, la Anul Nou,
Crăciun și Bobotează, grupuri de teatru folcloric, cu precădere trupe dramatice
cu măşti.
În volumul al treilea, Dramaturgie folclorică ilustrată (2004),
textul dramatic este însoţit de imagini fotografice color, fiind surprinse, într-o
apreciabilă varietate, aspecte din spectacolele tuturor trupelor, cetelor şi
coteriilor ce evoluează la domiciliul spectatorilor în scurta, dar memorabila
stagiune teatrală, de numai două săptămâni, care marchează sfârşitul Anului
Vechi şi începutul Anului Nou. Răstimp când sunt la mare cinste şi se bucură
de un interes deosebit colindele, stelele, Irozii, pluguşoarele caprele, cerbii,
urşii, căiuţii, arnăuţii, sorcovarii ş.a. Cele mai multe imagini fotografice,
grupate pe cele trei secţiuni ale cărţi (I. Tradiţii teatrale folclorice sărbătoreşti
strămoşeşti ; II. Tradiţii teatrale folclorice sărbătoreşti creştineşti; III.
Tradiţii teatrale folclorice sărbătoreşti livreşti) redau secvenţe dramatice în
plină desfăşurare, fiind surprinse mişcarea şi ritmul actanţilor, armonia şi
frumuseţea coloristică şi ornamentală a costumelor, ca şi ingeniozitatea
recuzitei şi farmecul decorului ,, de odaie” sau de drumul mare”. Autorul
reuşeşte să argumenteze convingător că aceste demersuri folclorice (jocuri,
alaiuri, ceremonii, ritualuri, cântece, spectacole), exprimându-se şi ca acte
augurale, oraculare, de divinaţie, propiţiatoare şi apotropaice, creează în lumea
satelor o atât de excepţională şi emoţionantă atmosferă, încât banala realitate
cotidiană se preschimbă într-o alta asumată de spectatori cu religiozitate ca
fiind, în acelaşi timp, magică, mitică, metafizică, suprafirească,
supraomenească. Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că, aşa cum
consemnează şi Mircea Eliade, ,,omul profan este descendentul lui homo
religiosus şi nu poate anula propria sa istorie, comportamentele strămoşilor săi
religioşi, care l-au făurit aşa cum este el astăzi”. Considerente similare fiind
întâlnite și la etnologi de marcă, precum Vasile Adăscăliţei, Petru Ursachi,
Iordan Datcu, Traian Herseni, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, T.
Burada, Tache Papahagi, Mihai Pop, Adrian Fochi ş.a.
Tocmai aceste apodictice idei l-au călăuzit și pe George Brăescu în timpul
celor 33 de ani cât a îndeplinit profesiunea de consilier artistic al Centrului de
Creaţie Populară al judeţului Neamţ și, totodată, l-au înarmat cu răbdare şi
instrumente adecvate pentru a asculta şi înregistra pentru viitorime această
inestimabilă bogăţie folclorică a etnicităţii româneşti.
Ultimul volum de folclor, al treilea, despre care am făcut vorbire mai sus,
beneficiază de condiţii grafice de excepţie şi de un tiraj pe măsură, rod al
colaborării fructuoase a mai multor factori: Asociaţia Teatrului Folcloric din
România şi Republica Moldova (Director fondator George Brăescu), Ministerul
Culturii şi Cultelor (finanţator al Proiectului cultural realizat de A.T.F.R.M.),
Consiliul Judeţean Neamţ, Primăria Piatra Neamţ, Direcţia de Cultură şi Culte
a Judeţului Neamţ şi majoritatea primăriilor din judeţul Neamţ.
În calitate de îngrijitor, redactor, antologator, alcătuitor, prefaţator și
postfațator, George Brăescu a contribuit fundamentalmente și a facilitat
apariţia unui număr de 23 cărţi de literatură si folclor, sub egida Asociatiei
Teatrului Folcloric din Romania si Republica Moldova (Director fondator), a
Centrului de Cultură ,,Carmen Saeculare” și a Concursului National de Proza
,,Mihail Sadoveanu” : „Arşiţa Karmei”, Oma Stănescu – roman, Editura Nona,
1997; „Un apel disperat”, Ion Ţion, proză scurtă, Editura Nona, 1998; „Careul
Mare”, Florinel Agafiţei, roman, prefaţă de George Brăescu, Editura Nona,
2000; „Poemele Bistriţei”, Alecu Iosifescu, prefaţă de George Brăescu, Editura
Nona, 2001; ,,Monografia comunei Poiana Teiului”, Ion Ghiorghiu, postfaţă de
George Brăescu, Editura Nona, 2001, Piatra Neamţ; ,,Un om pe lume”,
Alexandru Gaină, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2007 ;
,,Trei crai de la Răsarit’’, Vasile Muscalu, postfaţă de George Brăescu, Editura
Cetatea Doamnei, 2008; ,,Epigrame-Satire umoristice”,Vasile Muscalu, postfaţă
de George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008 ; ,, Luceferii apelor vii”,
Vasile Muscalu, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008 ;
,,Urme pierdute”, Constantin Ciocoiu, prefaţă de George Brăescu, Editura
Cetatea Doamnei, 2009; ,,Destainuiri tardive”, Vasile Solomon, prefata de
George Braescu, postfaţă de Emil Bucureşteanu, Editura Cetatea Doamnei,
2010, Piatra Neamt ; ,,Patima geloziei”, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press,
Bacău, 2010, prefata de George Braescu; ,,Captiv în paradisul albastru”, Ion N.
Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2010, prefata de George Braescu; ,,Amintiri
din infern”, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2011, prefata de George
Braescu, postfaţă de Mihai Merticaru; ,,Lampa care întinde morţii prada “, Mihai
Agape, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de George Brăescu, 2012;
,,Stinghere amintiri’’, Elisa Afemeii, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de
George Brăescu, 2013; ,,Buburuza”, Poezii, de Gheorghe Ifrim, Editura Cetatea
Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2014; Iubire & despărțire, versuri, Editura
Cetatea Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2015; Valurile vieții, Ion N. Petriţa,
Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, prefata de George Braescu; Dreptul la viață, Ion
N. Petriţa, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2016, prefata de George Braescu; Prin
Europa cu folclorul, Virginia Rotariu, Ed. Nona, Piatra-Neamț, 2016, prefata de
George Braescu; Acorduri lirice, poeme, TODICĂ S. KIRILEANU, Editura
NONA, prefață de George Brăescu, 2017; ,, Amintiri stinghere’’, Versuri II, Elisa
Afemeii, Editura Nona, Piatra-Neamț, prefaţă de George Brăescu, 2018.
Poate că autorul va avea în vedere şi realizarea unei ediţii în una sau două
limbi de circulaţie universală, pentru a oferi turiştilor străini un suvenir preţios,
o mărturie impresionantă despre frumuseţea şi originalitatea obiceiurilor
noastre strămoşeşti.
 GEORGE BRĂESCU (profesor, publicist,
etnolog, culturalist). Născut la 28 februarie 1939,
Ruseni-Răzeşi, comuna Plopana, judeţul Bacău.
Studii: Şcoala primară în satul natal. Absolvent al
Gimnaziului din comuna Griviţa, judeţul Vaslui. Este
absolvent al Liceului „Regele Ferdinand I”, din Bacău
(1953-1956). Licenţiat al Facultăţii de istorie-filosofie a
Universităţii „Al.Ioan Cuza”, din Iaşi (1971). Carieră: După
terminarea studiilor, a desfăşurat activităţi didactice, fiind încadrat
ca profesor şi director la diferite şcoli gimnaziale din comunele:
Dragomireşti (profesor 1956/1957), judeţul Vaslui; Satu Nou
(bibliotecar 1957/1958), judeţul Bacău; Leca-Ungureni (profesor
1958/1963), judeţul Bacău; Iţcani- Plopana (director 1963/1966) şi
Ruseni-Răzeşi, comuna Plopana (profesor 1966/1967), judeţul Bacău.
Cea mai îndelungată şi remarcabilă activitate este de factură cultural-
artistică prilejuită de contextul promovării sale în funcţiile de
inspector, metodist, instructor şi consilier cultural al Comitetului
pentru Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ (8 aprilie 1968-31 iulie 1970
şi 1 martie 1974-31 octombrie 1974) şi la Casa Creaţiei Populare a
Judeţului Neamţ (1 august 1970-28 februarie 1974 şi 1 noiembrie 1974-
1 aprilie 2001).
Abordând o mare diversitate de preocupări în domeniul cultural şi
artistic, la instituţiile publice din judeţele Bacău şi Neamţ, a excelat, înainte de
toate, ca un veritabil animabilis în sfera culturalităţii din proxima actualitate,
proiectând, realizând şi implicându-se în programe ce se circumscriu interesului
de amplitudine publică: Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”
(Piatra- Neamţ, 1981-2001, printre laureați figurând: Lucian Strochi, Petru
Cimpoeșu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu, Victor Munteanu,
Dan David, Gheorghe Simon, Viorel Savin), „Pădurea de Argint” (Agapia, 1969-
2001), „Sărbătoarea Războienilor” (Războieni, 1968-2001), ,,Sărbătoarea
Muntelui Ceahlău” (Ceahlău, 1968-2001), Festivalul Internaţional de Teatru
pentru Tineret (Piatra Neamţ), Bienala de artă Plastică ,,Lascăr Vorel” (Piatra
Neamţ), Festivalul ,,Cântarea României” (1977-1989), Festivalul Internaţional
de Folclor (Piatra Neamţ, 1981-2001), ,,Sărbătoarea Sânzâienelor” (Tupilaţi-
1990), Festivalul de Teatru Folcloric din Moldova (Piatra-Neamţ,1993-2001).
Este iniţiatorul şi conducătorul mai multor cenacluri literare din Neamţ:
„Calistrat Hogaş” (Piatra-Neamţ), „Petrodava” (Piatra-Neamţ), „Cezar Petrescu”
(Roman), „I.I.Mironescu” (Tazlău), „V. Conta” (Bălţăteşti), ,,Ion Creangă” (Tg.
Neamţ), ,,Lumina” (Bicaz).
 În anul 1993, la 18 mai, la Piatra-Neamţ, a fondat Asociaţia
Teatrului Folcloric din România şi Republica Moldova (Fondatori:
Brăescu Gheorghe, Lupu Costache, Romica Leonte, Babata Ion,
Ţăbârnac Gheorghe, Rotariu Gheorghe, Podani George, Teoctist
Galinescu), printre membrii asociaţi figurând echipe de teatru
folcloric din Asău (Bacău), Zăpodeni, Buhăieşti, Puieşti

(Vaslui), Ungureni (Botoşani), Ţibăneşti (Iaşi), Bălţi, Căuşeni,

Caşcalia, Căinari (Republica Moldova) şi din toate localităţile
Judeţului Neamţ.
Sub egida A.T.F.R.M., în decembrie 2006, a organizat GALA
PREMIILOR ATFRM, în cadrul căreia s-au conferit Diplome de
Excepţie unui număr de 100 de personalităţi culturale şi publice din
întreaga ţară (IORDAN DATCU, PETRU URSACHE, ADRIAN ALUI
GHEORGHE, VASILE SPIRIDON, VASILE ANDRU, CORNEL
GALBEN, NICOLAE SAVA, LUCIAN STROCHI, C. TOMȘA etc. Cu
sprijinul financiar al Primăriei Piatra Neamţ, conform Notei de
fundamentare nr. 58361/15 decembrie 2006, elaborată de Primarul
Gheorghe Ştefan, privind proiectul cultural înaintat. A pus bazele,
împreună cu înv.Teoctist Galinescu, revistei de etnologie „Ţara
Hangului” şi Fundatiei culturale „Gavriil Galinescu” (1996, Hangu).
Membru fondator şi de onoare al mai multor fundaţii şi asociaţii culturale
(„I.I.Mironescu”- Tazlău, „Gavriil Galinescu”-Hangu, „Regina Maria”-Tarcău,
„După datina strabună”-Roman şi „Al.Podoleanu” -Podoleni).
În ipostaza de publicist, a colaborat la: Îndrumătorul cultural, Ceahlăul,
Datini, Amurg sentimental, Ţara Hangului, Hora, Asachi, Petrodava culturală,
Anuarul Grupului Şcolar «Gh. Cartianu”, Apostolul, La Tazlau, Dor de Dor,
Antiteze, Conta, Bucureştiul Literar şi Artistic.
SCRIERI. În ultimul deceniu al veacului XX, dând glas unei mai vechi
şi disimulate pasiuni, mă afirm în folcloristică, devenind un împătimit al
teatrului folcloric. Identific, localizez şi cercetez toate fenomenele etnografice şi
etnologice ce au tangenţă cu teatrul folcloric. Peregrinând prin toate cele 70 de
comune ale Judeţului Neamţ, singur sau întovărăşit de colegi, am reuşit, date
fiind multitudinea şi varietatea materialului folcloric depistat şi înregistrat, să
public şi să îngrijesc apariţia unor cărţi de folclor de referinţă şi nu numai. Se
impune atenţiei, înainte de toate, cartea ARBORI DE LUMINA – 1979,
prefaţă de George Brăescu, antologie a poeţilor nemţeni (Adrian Alui Gheorghe,
Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Gheorghe Simon, Emil Nicolae,
câţiva dintre poeţii antologaţi, apar pentru prima dată tipăriţi într-o carte),
îngrijită de G. Brăescu, Piatra Neamţ. Urmează, apoi, cartea FOLCLOR
LITERAR DIN JUDETUL NEAMŢ–CANTECE DIN FARCASA, Editura
Nona, 1996, culegere recuperată, îngrijită, argumentată şi prefaţată de prof.
George Brăescu. În această carte, o inedită culegere de folclor poetic (prima de
acest fel din istoria judeţului Neamţ), recuperatorul ordonează cele două mari
categorii de poezii folclorice, lirice şi epice, în 13 secţiuni, excelent reprezentate
fiind poezia obiceiurilor tradiţionale preponderent ceremoniale şi sincretice
(cântece de nuntă şi cântece de înmormântare) şi poezia lirică folclorică. Genul
liric dispune de un larg şi diversificat orizont tematic şi imagistic, remarcându-
se lirica cu mesaj erotic (42 de piese de dragoste şi dor), blestemele, bocetele şi
strigăturile (cele mai vechi forme ale lirismului popular) şi cântecele de lume
(cele mai de proximă temporalitate). Epica folclorică, deşi este cuprinsă într-un
număr redus de poeme, se evidenţiază totuşi prin dimensiuni impresionante
(Balada haducului
Mihai Florea are 385 de versuri). Din nefericire, din această culegere lipsesc
descântecele (eresurile), proverbele, zicătorile şi ghicitorile (paremiologice),
poemele de urare calendaristică (pluguşorul), cântece de leagăn (pedogenice),
poeme christologice de felicitare (colinda şi cântecul stelei) şi piese de teatru
folcloric (dramatice). Următoarea carte, voluminoasa crestomaţie folclorică
PANORAMA TEATRULUI FOLCLORIC (George Braescu, studiu introductiv de
George Brăescu, Editura Nona, 2000), are 516 pag. şi meritul de a aduna între
coperţile sale cele mai autentice şi reprezentative creaţii folclorice legate de
Sfintele Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou, Sfântului Vasile şi Bobotezei. În
Panorama teatrului folcloric, autorul s-a preocupat, aproape în exclusivitate, de
reliefarea în registru textologic a teatrului folcloric, adunând de pe teren 220 de
drame folclorice din 72 de localităţi ale judeţului Neamţ şi din 3 localităţi ale
Basarabiei: Căuşeni, Căinari şi Bălţi, alăturându-se astfel celor mai mulţi
cercetători români care afirmă şi demonstrează că, în general, Moldova este
patria teatrului folcloric românesc. În special, George Brăescu se străduieşte să
sublinieze o realitate potrivit căreia în judeţul Neamţ aproape că nu există
localitate unde să nu-şi facă simţite prezenţa, la Anul Nou şi Crăciun, mai multe
grupuri de teatru folcloric, cu precădere jocuri dramatice cu măşti. În volumul al
treilea, DRAMATURGIE FOLCLORICĂ ILUSTRATĂ (George Braescu,
prefaţă de Lucian Strochi, Editura Nona, 2004), textul dramatic este însoţit de
imagini fotografice color, fiind surprinse, într-o apreciabilă varietate, aspecte
din spectacolele tuturor trupelor, cetelor şi coteriilor ce evoluează la domiciliul
spectatorilor în scurta, dar memorabila stagiune teatrală, de numai două
săptămâni, care marchează sfârşitul Anului Vechi şi începutul Anului Nou.
Răstimp când sunt la mare cinste şi se bucură de un interes deosebit colindele,
stelele, Irozii, pluguşoarele caprele, cerbii, urşii, căiuţii, arnăuţii, sorcovarii ş.a.
Cele mai multe imagini fotografice, grupate pe cele trei secţiuni ale cărţii (I.
Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de stirpe strămoşească II.
Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de sorginte creştinească
III. Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de extracţie livrescă)
redau secvenţe dramatice în plină desfăşurare, fiind surprinse mişcarea şi ritmul
actanţilor, armonia şi frumuseţea coloristică şi ornamentală a costumelor, ca şi
ingeniozitatea recuzitei şi farmecul decorului ,,de odaie” sau de drumul mare”.
(I).Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de stirpe strămoşească
însumează cele mai vechi jocuri cu măşti, creaţii sincretice în care fuzionează,
adecvate şi cu măsură interpretate, componente de pantomimă, coregrafie,
muzică şi de exprimare dialogică. Predilect însoţite de virtuţile laicităţii, aceste
demersuri dramatice, încă de la tracii sud-şi nord-dunăreni, ţineau şi ţin de
sărbătorile solstiţiului de iarnă şi ale echinocţiului de primăvară (martie)
şi de toamnă (septembrie). Tematica jocurilor cu măşti evoluează treptat către
spectacolul cu caracter predominant ludic, expurgat de simbolistica primordială.
Ponderea cea mai mare în cadrul spectacolelor de teatru folkloric strămoşesc de
la
Anul Nou o deţin: alaiul şi urătura pluguşorului, alaiul şi jocul caprei, jocul şi
cântecul ursului, cântecul şi jocul cerbului, jocul şi cântecul cãiuţilor, alte jocuri
dramatice. Aceste obiceiuri şi datini cu pronunţat caracter ludic, prefigurează ce
va fi începând cu Noul An şi generează poezia obiceiurilor din ciclul calendaristic
al Anului Nou (poezie rostită, declamată, recitată, cântată şi jucată, poezie
povestitoare sau descriptivă întâlnită la pluguşor, poezie de incantaţie, de urare
şi felicitare regăsită în colinde). Dacă ne raportăm la jocurile dramatice cu măşti,
scenoforme dar fără scriitură dramatică şi a căror vechime se asociază cu a
misterelor medievale (pehlivănii de sorginte orientală şi fanariotă), vom
constata că, dat fiind coeficientul mai ridicat de unicitate şi autenticitate, acestea
mai transmit încă reminiscenţe magico-mitologice şi, totodată, excelează prin
vestimentaţia inventiv împodobită şi viu colorată şi se impun prin pluralitatea şi
vivacitatea elementelor de expresie artistică. Din suita datinilor şi obiceiurilor cu
pregnant caracter ludic, Jocul caprei (Turca în Transilvania, Brezaia în
Muntenia, Malanca şi Vălăretul în Moldova), este cel mai vechi şi mai răspândit
între jocurile cu măşti ţinând de sfintele sărbători de iarnă (Crăciunul, Sf. Vasile,
Boboteaza). Jocul caprei se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării, dar cu o frecvenţă şi
o varietate tipologică sporite în Moldova. Descinzând din travestirile animaliere
proprii culturilor vânatoreşti, imaginea caprei a pătruns în jocurile cu măşti din
epoca feudală şi continuă să apară astăzi în contextul unor petreceri populare,
cu deosebire în cele de la Anul Nou. Prima fază de trecere a dramei rituale către
teatru este prezentarea dramatică a unor episoade ludice. Substratul magic, ce
atribuia Caprei rostul de a influenţa pozitiv vânătoarea şi căruia i se substituie,
în societăţile agrare, un rol fertilizator, este înlocuit acum prin explicitarea
acţiunii mimetice, văduvită însă de sensurile iniţiale. De regulă, spectacolul
cuprinde o parte introductivă, descriptivă (în care se schiţează portretul măştii),
urmată de moartea animalului şi reînvierea acestuia prin descântecul Moşului
(Ciobanului, Urâtului), care îl însoţeşte. Textul poetic prezintă vădite înrâuriri
cu ale cântecului liric, ale strigăturii şi descântecului, fiind posterior
pantomimei. Masca propriu-zisă, construită din lemn, cu maxilarul inferior
mobil, iniţial stilizată, se transformă dintr-un element de recuzită teatrală într-
un obiect decorativ, fiind împodobită excesiv cu mărgele, hurmuz, panglici,
oglinzi, flori de hârtie, clopoţei etc. Acest obicei a exercitat o puternică influenţă
asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceeasi acţiune şi
păstrează transparente atribute apotropaice. În schimb, Calul şi Căiuţii ― având
la noi o arie de răspândire ce nu depăşeşte spaţiul moldovenesc – prezintă,
alături de Urs, similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri
izolate. Manifestare predilect dramaticã, obiceiul caprei îşi gãseşte rostul în
Ajunul şi primele douã zile ale Anului Nou. Având un numãr de pânã la 20 de
membri, capra este întâlnitã în toate satele componente ale comunei Pipirig,
atât în ipostazã de "CAPRÃ MICÃ" (a tinerilor care n-au efectuat stagiul militar),
cât şi în cea de "CAPRÃ MARE" (a flãcãilor liberaţi din armatã şi buni de
însurat). În orice alai de caprã, întâlnim douã
categorii de personaje, departajarea realizându-se prin intermediul
vestimentaţiei şi a misiunilor ce trebuie îndeplinite în timpul spectacolului. O
categorie este cea a ,,frumoşilor", cu îmbrãcãminte frumoasã, decentã, elegantã,
în care intrã capra, cerbul, ofiţerii (boierii) şi casierul. Cealaltã categorie este cea
a "urâţilor" din care fac parte ursarii, ursul, babele şi moşnegii. Ofiţerii se
detaşeazã prin ţinuta cea mai strãlucitoare, ei fiind îmbrãcaţi în haine militare
ofiţereşti, pe piept au agãţate zeci de insigne şi medalii şi se deplaseazã în ritmul
vioi al sunetelor de ţignal. Din rândul lor se alege responsabilul care îndeplineşte
şi funcţia de casier. Dupã ce alaiul caprei (sau cerbului, în satul Stânca) a
"nãvãlit" în curtea sau casa gospodarului, în timp ce "urâţii" (ursarii, ursul,
moşnegii) îşi executã partiturile dramatice, mai mult sau mai puţin regizate,
ofiţerii (boierii) converseazã şi flirteazã cu fetele pe la colţuri şi pe dupã garduri.
Ursarii, în numãr de 4-5, fac parte din tagma "urâţilor" şi se înfãţişeazã într-o
costumaţie pe cât de grotescã, pe atât de laborios confecţionatã. Poartã veston şi
pantaloni din pânzã coloratã, de care atârnã, în lungul lor, franjuri şi fâşii de
hârtie creponatã. Cea mai cu gust împodobitã piesã de îmbrãcãminte este
chipiul. Confecţionat din carton şi caşerat cu pânzã roşie, luând aspect de tocã,
chipiul este ornamentat cu zeci de şiraguri de mãrgele şi hurmuzi, are în faţã un
pampon din lânã şi de sub chipiu cad în valuri pe spate, pe umeri şi pe piept
bogate bucle de culoare cafenie, imitând pãrul, din fire de cânepã, P.N.A., lânã
şi pãr împletite. Toţi ursarii au tobe pe care le bat într-un ritm drãcesc, acoperind
sunetele ţignalelor şi melodiile cântate din fluier. Interesant este cum de
convieţuiesc în acelaşi alai capra şi ursul. Nicãieri nu se mai întâlneşte o astfel
de "coabitare". Şi totuşi capra de la Pipirig, fie ea mare sau micã, are
particularitãţi care o singularizeazã în spaţiul românesc frecventat de acest
obicei tradiţional. Este unicul alai sau joc de caprã în care îşi face apariţia un
personaj (un ursar sau mai mulţi), cunoscut în mod obişnuit în obiceiul jocul
ursului, dar care, în acest caz, are ca funcţie rostirea unei lungi tirade în versuri
numitã Recomandaţie. Acest tip de urãturã la caprã, numitã Recomandaţie,
nu-şi gãseşte echivalenţã în multitudinea de mijloace de expresie folcloricã din
ţara noastrã. Recomandaţia are constituenţi care fac trimitere la pluguşor şi la
numeroase jocuri folclorice cu mãşti zoomorfe sau antropomorfe, dar nu se
identificã, totuşi, cu obiceiurile mai sus enumerate. Este un obicei insolit,
nemaiîntâlnit în alte zone şi nici în subzona etnograficã Tg. Neamţ, care se
bucurã de o mare popularitate şi atractivitate şi care, totodatã, marcheazã un
moment aparte în procesul sãu de evoluţie, de adaptare şi de conectare la
realitãţi omeneşti, legate tot mai puţin de tradiţionalitate. Recomandaţiile sunt
opera unor versificatori din comunã, care, cu câteva sãptãmâni înainte de
sãrbãtori, primesc comandã specialã, sunt solicitaţi de ursari şi chiar sunt
substanţial remuneraţi. Recomandaţiile sunt memorate apoi de ursari, babe şi
moşnegi şi rostite, cu predilecţie, la casa gospodarului vizat, cãci toate textele
sunt destinate cu precizie cuiva şi conţin o mare încãrcãturã satiricã. În
conţinutul lor, recomandaţiile abordeazã deschis şi curajos nenumãrate aspecte,
evenimente (locale, naţionale şi chiar internaţionale), fapte, întâmplãri
petrecute în anul care-i pe terminate. Toate informaţiile şi nominalizãrile sunt
procurate de viitorii ursari. Ei îşi asumã responsabilitatea şi paternitatea
recomandaţiei în cazul izbucnirii unui scandal provocat de cetãţeanul criticat şi
persiflat. Recomandatorul, cel care declamã, nu se sfieşte, atunci când începe
spectacolul de satirã şi umor, sã facã cunoscut numele sãu şi, pe parcurs, sã
dezvãluie numele indivizilor cãrora li se fac "recomandãri" cu adresã precisã. În
timp cât se recitã recomandaţia sau se cântã, alţi ursari bat tobele într-un ritm
infernal, la intervale de 4-6 versuri. Intrarea în rol se face printr-o formulã
introductivã, de felul urmãtor: "Oameni buni, eu vã salut,/ Mã numesc Olteanu
Dãnuţ" sau "Dragii mei, vã zic salut,/ Pe mine m-aţi cunoscut? / Eu mã numesc
Vasileaţa, / Îs ţigan, vecin cu Creaţa!" Formula finalã, în cazul recomandaţiei,
ne duce cu gândul la pluguşorul tradiţional, cãci în ambele situaţii se adreseazã
urãri de bine şi "la mulţi ani!": "Iar acum, la terminare / Vã doresc la fiecare:
/ Ani mai mulţi şi fericiţi, / Întru mulţi ani sã trãiţi !" O recomandaţie este o
poemã de mare întindere, un sui generis reportaj declamat şi cântat, de sute de
versuri şi care dureazã în timpul reprezentaţiei uneori şi 3-4 ore. Jocul caprei
cu tacsâm (Hangu). Reprezentativ pentru zona etnograficã muntoasã a Vãii
Bistriţei, bucurându-se de o binemeritatã faimã în Moldova şi în cercurile
folcloristice din ţarã, obiceiul caprei de la Hangu se recomandã ca o tradiţie
folcloricã strãmoşeascã ce a strãbãtut şi va mai strãbate încã veacuri. Capra de
la Hangu, şi nu numai, este una din puţinele animale din bestiarul mitologic
românesc, care, ponegrite şi dezavuate în superstiţiile şi credinţele populare,
cunoaşte o prestigioasã preţuire în sfera datinilor de Anul Nou din Moldova.
Ceremonii şi solemnitãţi spectaculoase care pot fi asociate cu cele consacrate (în
antichitatea greacã şi romanã) zeului Dionysos - sacrificiul ţapului, şi Lupercaliei
- sacrificiul caprei. Grupul care însoţeşte capra cântã, joacã şi gesticuleazã şi se
strãduieşte sã marcheze, fãrã un anume substrat mitologic, momente mai mult
sau mai puţin dramatice din viaţa caprei: capturarea sau cumpãrarea ei (din
munţi, târguri şi chiar de peste ocean), aducerea în târg pentru a fi vândutã,
îmbolnãvirea, moartea şi jelirea ei, descântecul sau tãmãduitul şi, în sfârşit,
revenirea caprei la viaţã. Personajele au o costumaţie care meritã sã fie
evidenţiatã. Cãpitanul e îmbrãcat în haine militare obişnuite ofiţerilor, poartã
sabie, caschetã şi cizme. Roşiorul este, de asemenea, ofiţer de cavalerie, are la
caschetã un panaş (pompon, ciucure) roşu. Vânãtorul e îmbrãcat în costum de
vânãtor. Are puşcã, pãlãrie verde cu panaş, geantã vânãtoreascã la şold şi corn
de vânãtoare. Ciobanul e în costum naţional, ca ciobanii la stânã. Are bâtã,
cãciulã şi cojoc miţos. Capra, personajul principal al obiceiului, este construitã
astfel: pe un baston de circa 1 m, la un capãt se monteazã botul caprei, la cap
având coarne, iar falca de jos mobilã, introdusã cu un cep prin baston, cu o sfoarã
în partea opusã de care, cel care joacã capra, trage şi clãmpãneşte în ritmul
melodiei. De cap este fixatã spinarea caprei, o vergea sau o sârmã subţire, peste
care se înveleşte cu o plocadã înfloratã sau cu un covoraş, care se împodobeşte
cu mãrgele de hurmuz, betealã, oglinzi şi alte podoabe, zurgãlãi. Ţiganii şi
lãutarii sunt îmbrãcaţi în haine ponosite din care curg flenduri. Ei fac fel de fel
de giumbuşlucuri pentru a înveseli spectatorii. Personajele se aşeazã în ordinea
de mai sus, în jurul caprei. Danseazã în ritmul melodiei de mai jos, în aşa fel
încât, dupã fiecare vers, ţiganii sã poatã striga: Ha, ha, ha, ha... Cãtre final, capra
clãmpãnind se opreşte din joc, ţiganii fac temenele, iar gazdele îi cinstesc. Dupã
ce le dã banii şi colãcei, urãtorii pleacã. Jocul cerbului întâlnit la Grinţieş,
Ceahlău, Ion Creangă şi în aproape toate localităţile din zona
etnografică a Romanului. Aici personajele care umblã cu cerbul au
îmbrãcãmintea diferitã. Întrebãtorul este îmbrãcat în costum naţional, cu
cãciulã pe cap şi cu cizme în picioare. Harapii (6) poartã pe cap coifuri roşii, pe
care sunt prinse oglinzi şi nenumãrate mãrgele de diferite culori. Au barbişon.
În vârful coifului se gãsesc mai multe panglici de mãtase de diferite culori. Mai
au o flanelã de culoare roşie, legatã cu bârneaţã, pe care atârnã o salbã cu
clopoţei. Pantalonii sunt viu coloraţi şi de ei sunt prinse panglici, motocei iar în
picioare poartã opinci. Bat din tobe şi joacã. Cerbul este acoperit cu un covor pe
care atârnã o bârneaţã şi douã nãframe. De coarne sunt prinse patru cordele şi o
coroniţã cu mai multe mãrgele. Capul se sprijinã pe un bãţ de lemn. Baba poartã
o catrinţã legatã cu bârneaţã, încãlţãri diferite, pe cap un batic, faţa acoperitã cu
o mascã iar corpul acoperit cu o cãmaşã naţionalã mai veche. Moşneagul are pe
cap o pãlãrie în vârful cãreia sunt prinse mai multe pene, mascã fãcutã dintr-o
bucatã de piele de oaie, poartã un cojoc întors pe dos şi o pereche de pantaloni
mai vechi pe care sunt cusute cârpe. În picioare poartã opinci sau cizme de
cauciuc. Cerbul este animalul cel mai bine cotat în conştiinţa folcloricã
româneascã. El beneficiazã de un prestigiu aparte, având autoritate de sorginte
sacrã. Este foarte râvnit de vânãtori, în primul rând pentru splendoarea
coarnelor. Existenţa lui pe pãmânt are şi conotaţii mitologice, cerbul
simbolizând fecioria - fecioara şi feciorul - puritatea, fecunditatea, tinereţea şi
vigoarea. Integrat în colinde, legende, balade şi descântece pentru însuşirile sale
apotropaice, cerbul a devenit o prezenţã strãlucitoare şi în jocurile dramatice de
Anul Nou. În alte variante, majoritatea lor fiind rãspânditã în zona etnofolcloricã
(central moldoveneascã) a Romanului, la rãsãrit de zona etnograficã Neamţ,
înscenarea dramaticã pe tema cerbului a suferit oarece mutaţii, în sensul cã, mai
nou, cerbului îi este periclitatã viaţa din cauza braconajului practicat de ţigani,
care sunt ahtiaţi dupã carnea lui gustoasã şi pielica frumoasã. Jocul ursului
este la mare cinste în Moldova şi deci şi în judeţul Neamţ. Urşi şi ursari întâlnim
la Gârcina (Cuejdi), Pipirig, Petricani (Târpeşti), Tarcău, Girov, Bălţăteşti,
Brusturi-Drăgăneşti, Piatra Şoimului, Hangu şi în alte multe localităţi din judeţ.
Jocul şi cântecul ursului (Hangu). Jocul ursului este atestat ca fiind specific
Moldovei. Socotit în credinţele folclorice ca cel mai mare şi mai puternic animal
al faunei din ţara noastrã, ursul, pe cât este de venerat şi de temut (reminiscenţe
ale unui cult), pe atât de mult este batjocorit, ridiculizat şi pãcãlit de toate
animalele. La începuturi, probabil din vremuri traco-dacice, ursul era domesticit
şi se umbla cu el pe la casele oamenilor, considerându-se ca având calitãţi
profeţitoare. Mai aproape de noi, dincolo de prescripţiile şi interdicţiile
respectate cu sfinţenie în zilele ursului (Martinii), ursul a început sã ocupe un
loc important în reprezentaţiile şi manifestãrile dramatice prilejuite de sfintele
sãrbãtori ale Anului Nou. Mãrimea anturajului la jocul ursului diferã de la sat la
sat sau de la zonã la zonã. La Hangu, unde înv. Teoctist Galinescu este printre
puţinii dascãli ai ţãrii cu preocupãri folcloristice, ursului i se alãturã personajele:
Bulibaşul, Ţiganca tânãrã, Ion ursarul, Baba cu bobii, Ursul, Puradeii (bãieţi şi
fete), Ţiganul tânãr, Toboşarul. Ursul este îmbrãcat cu o blanã care sã imite pe
cât posibil pe cea a ursului, are cap de urs, lanţ, ciomag. Restul personajelor sunt
îmbrãcate ţigãneşte, dupã imaginaţie. Bulibaşul rosteşte cuvinte de laudã la
adresa gospodarilor şi apoi exprimã, prin cântec, pe un ton elegiac, tristeţea şi
durerea pricinuite neamului ţigãnesc de vicisitudinile istoriei. Ion Ursarul se
adreseazã ursului într-un registru melodic din care reţinem ataşamentul
ancestral al ursarului faţã de urs. Ţiganul tânãr îşi cântã cu ardoare pasiunea
eroticã faţã de ţiganca tânãrã. Baba cântã şi descântã în bobi soarta fetelor de
mãritat. Puradeii joacã şi se scãlãmbãie în ritmul dobelor. Ursul sare şi ţopãie în
jurul ciomagului. Jocul urşilor şi ,,Cântarea României" (Brusturi-
Drăgăneşti). Ursul este îmbrãcat chiar în piele de urs, uneori, mai demult, şi
în tulpini de ferigã sau blãnuri de oaie. Are cap de urs iar în picioare poartã opinci
din piele sau cauciuc. Când joacã, se foloseşte de un drug de lemn legat la bot cu
un lanţ. Ursarul are mascã fãcutã din piele de oaie, poartã costum naţional, în
picioare este încãlţat cu opinci. Pentru ritmul cântecului şi jocului, foloseşte o
veşcã de la o sitã pentru cernut fãina, în interiorul cãreia sunt montate douã
sârme având înşirate bucãţi de tablã gãurite. Ursuleţul poartã axeeaşi ţinutã ca
ursul. Mascaţii poartã mascã, haine groase ţãrãneşti, iar în picioare opinci. Alaiul
merge din casã în casã. Jocul mascaţilor, singular în spaţiul românesc prin
originalitatea mişcării şi ineditul costumului-mască, este întâlnit doar în
comuna Răuceşti (Oglinzi). Jocul căiuţilor şi al calului, al căror strămoş
ne duce cu gândul departe la Căluşul oltenesc, se bucură în judeţul nostru de un
interes apreciabil. Cei mai năzdrăvani cai se întâlnesc la Borleşti, Mărgineni,
Zăneşti, Cândeşti, Costişa, Rediu,Târpeşti, Piatra Şoimului, Ion Creangă,
Bârgăoani, Urecheni, Tazlău, Români, Ştefan cel Mare, Podoleni. Jocul
cãiuţilor (Piatra Şoimului). Cãiuţii (în numãr de patru, şase, opt) se
organizeazã, de obicei, în perioada sãrbãtorilor de iarnã, îndeosebi în zilele de 31
Decembrie şi 1 Ianuarie sau cu ocazia unor spectacole concurs. Grupul de cãiuţi
este alcãtuit din bãieţi, cu vârste între 10-14 ani, şi chiar fete, cu totul excepţional.
Jucãtorii folosesc cãiuţii confecţionaţi din lemn de cãtre ei sau pãrinţii lor.
Fiecare cãluţ se împodobeşte cu un lãicer, viu colorat, cu o panglicã tricolor, ce
se fixeazã pe umãrul cãlãreţului burneţe din lânã, şi cu batiste brodate în registre
populare vegetale, pregãtite de cãtre fete de mãritat. Sub şi peste masca
cãluţului, jucãtorii poartã costume populare compuse din cãmãşi, poale şi iţari
cu motocei cusuţi pe
pãrţile laterale. În picioare au opinci din cauciuc pânzat şi obiele albe înfãşurate
cu saraduri din lânã de culoare neagrã. Pe cap bãieţii poartã cãciuli pe care se
aflã fixate o oglindã şi o panglicã roşie. Fetele au costum popular compus din
cãmaşã,
poale, catrinţã şi bondiţã din piele, pe cap se acoperã cu casâncã iar în picioare
poartã opinci şi obiele albe. Herghelia cãiuţilor, condusã de un dragoman, şi
muzica (dobã, acordeon, vioarã şi trişcã) pleacã spre seara zilei de 31 decembrie,
pe la casele unde sunt primiţi. Jocul cãiuţilor (Borleşti). "Herghelia" este
alcãtuitã din 10-20 de cãiuţi, condusã de un vãtaf care este şi comoraş şi, în
ritmul melodiilor cântate de lãutari (leşasca, cernita), acesta scandeazã
strigãturile şi comandã sãriturile şi tropotul cãiuţilor. Oamenii locului spun cã
obiceiul era cunoscut şi pe vremea lui ªtefan cel Mare, domnitorul fiind
întâmpinat de ceata cãiuţilor de fiecare datã când trecea cu alaiul spre
“Frumoasa” de la Balcani. Fiecare cãiuţ este jucat de un flãcãu (poate fi şi un
copil) costumat jumãtate cãlãreţ şi jumãtate cãluţ. Echipamentul de cãlãreţ se
constituie din cãmaşã şi poale din ţesãturã de bumbac sau borangic,
ornamentate cu motive populare florale (trandafiri roşii), peste care se îmbracã
cu bundiţã din piele de miel decoratã sau flanea din lânã albã. Mai poartã iţari
strâmţi şi întinşi pe picior, confecţionaţi din ţesãturã de lânã albã, groasã (aba),
cãciulã brumãrie din blanã de miel, împodobitã cu şiraguri de mãrgele şi panglici
tricolore, în picioare se încalţã cu opinci din cauciuc sau din piele, trase peste
obiele din lânã de culoare albã şi legate cu sarad negru. Cãlãreţul, frumos
costumat, trebuie sã facã dovada cã are un armãsar de soi, bine antrenat pentru
galop şi salturi spectaculoase. Masca cãiuţului (calului) este realizatã de fiecare
jucãtor sau este împrumutat. Apreciat ca cel mai vestit chiar şi dincolo de
fruntariile judeţului Neamţ, Alaiul şi urătura pluguşorului din Trifeşti
are un numãr de 12 - 13 urãtori, de vârste diferite, toţi îmbrãcaţi în straie
ţãrãneşti tradiţionale (sumane brumãrii ornamentate cu sarad din lânã de
culoare neagrã, cãciuli brumãrii şi ciubote) şi având de îndeplinit misiuni
distribuite potrivit aptitudinilor fiecãruia. Din recuzita extrem de bogatã nu
lipsesc dobele, buhaiul, harapnicele, clopoţelul, zurgãlãii, cârâitoarele, fluierul,
cornul de vânãtoare. Urãtura propriu-zisã (o poemã povestitoare şi extrem de
metaforicã despre muncile agricole şi care tinde sã devinã un discurs versificat
sau o cronicã rimatã privind tot felul de tribulaţii şi mişculaţii locale) este
interpretatã de un bãieţel, la început, şi continuatã de un bãrbat în vârstã. Ceilalţi
coechipieri hãiesc la comanda urãtorului şi activeazã instrumentele şi
elementele de recuzitã din dotare. A dispãrut plugul tras de boi. Butaforia a
eliminat arhaica tehnologie agricolã din datina strãbunã. Dar nu şi de pe ogorul
ţãranului contemporan. Se umblã din din casã şi dintr-o uliţã în alta în seara
Ajunului de Anul Nou şi în prima zi a Anului Nou. Pentru cinstea ce i s-a făcut,
gospodarul face daruri generoase constând în bani, colaci, câte un pahar de vin
sau ţuică. Prezintă un interes aparte Dãrãbãnia de la Piatra Şoimului.
Obiceiul se organizeazã în seara zilei de 31 Decembrie şi în ziua de 1 Ianuarie.
Ceata este formatã din: doi sau trei urãtori cu clopote şi zurgãlãi, o persoanã cu
darabanul (dobã), doi sau trei trişcari, una sau douã persoane cu câte o bucatã
de fier, buhai, douã sau trei persoane care-i ajutã pe cei cu buhaiul şi darabanul.
Alaiul este însoţit şi de alte persoane. Îmbrãcaţi în portul popular, urãtorii merg
din casã în casã, dupã douã sau trei ore de la lãsarea serii. La intrarea în curtea
unde urmeazã sã ure, dragomanul adreseazã gospodarului urarea ,,La mulţi ani”
şi rugămintea de a fi primit cu plugul la arat. La toate aceste datini şi obiceiuri
practicate în perioada de exuberanţă sărbătorească a celor 12 zile situate de o
parte şi de alta a pragului ce desparte Anul Vechi de Anul Nou, trecutul de viitor
şi cunoscutul de necunoscut, se cuvine să amintim şi de existenţa unor obiceiuri
mai puţin sau deloc cunoscute. Mă refer la Jocul lupului (Stăniţa), Jocul
vulturului (Tupilaţi) şi la Recomandaţiile de la Pipirig. Aceste jocuri,
alaiuri, ceremonii, ritualuri de Anul Nou, exprimându-se, totodată, şi ca acte
augurale, oraculare, propiţiatoare, de divinaţie şi apotropaice, degajă o atât de
excepţională si emoţionantă atmosferă încât cruda sau banala realitate cotidiană
omenească se scufundă în uitare şi îşi face apariţia o nouă realitate, asumată de
om ca fiind magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească. O
atmosferă ce ne îndrituieşte să credem că latinitatea noastră orientală se
revendică şi în această privinţă de la cea apuseană (cu Lupercaliile, Saturnaliile
şi Bacanalele ei). Un rarisim joc dramatic este considerat Cârcelul din Podoleni.
Cârcelul este unul dintre puţinele obiceiuri de Anul Nou care mai fiinţeazã în
localitãţile situate în subzona etno-folcloricã numitã Câmpu lui Dragoş
(Depresiunea Cracãu-Bistriţa). La Podoleni, din suita personajelor care
alcãtuiesc alaiul Cârcelului, distingem: Cârcelul, Fluieraşul, Toboşarul, Urãtorul,
Purtãtor de bici, Purtãtor de cârâitoare. De regulã, Cârcelul însoţeşte alaiul
plugului, alãturi de caprã, cãluşei, buhai ş.a. În ultima vreme, cârcelul s-a
desprins în obicei de sine-stãtãtor, devenind un element de teatru folcloric.
Trupa se compune din 4-5 flãcãi cu grijã distribuiţi şi, potrivit înclinaţiei
fiecãruia, joacã cârcelul astfel: unul care "joacã" cârcelul, unul care cântã din
fluier, bate toba, declamã urãtura şi sunã din clopoţei şi zurgãlãi. Se mai pot
alãtura câţiva flãcãi pentru a pocni din harapnice şi a activa cârâitoarea. Modul
de construcţie a cârcelului este relativ simplu: din vergele dispuse în capãt având
fixat un cap de cãpriţã sculptat în lemn, apoi îmbrãcat în piele de caprã, cu
urechi, corniţe, bãrbiţã, ochi. Peste corpul cârcelului se întind de-a lungul trei
sfori pe care se lipesc cu cocã ornamente din hârtie creponatã multicolore.
Cârcelul are douã mânere cu care se întinde şi se strânge în ritmul cântecului şi
al urãturii. Spectacolele care adoptă repertoriul dramei religioase alcătuiesc
capitolul (II). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de sorginte
creştinească. Din această specie a teatrului fac parte: Irozii, Pruncul,
Vicleimul, Adam şi Eva (Jocul cu pomul), Cântecul stelei, Colindele,
Naşterea Domnului etc. Cultivată mai întâi de dascăli şi dieci, drama
liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să
fie adoptată şi de oamenii de rând. La români drama liturgică pătrunde mai
târziu, fenomenul fiind vădit înrâurit de teatrul popular apusean, în special de
cel german şi maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile
apocrife, legendele hagiografice, cântecele de vitejie şi chiar din romanele
populare. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau
Vicleimul circulă şi în Muntenia şi Transilvania, aici sub denumirile de Craii sau
Magii. Existenţa dramei este menţionată de Miron Costin încă din secolul al
XVII-lea. În Moldova şi în Banat pătrunderea Vicleimului a fost, probabil,
impulsionată de ruteni, polonezi şi, respectiv, de sârbi. Tributară, din punct de
vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde
câteva episoade: naşterea lui Iisus Hristos, călătoria magilor, adorarea pruncului
şi uciderea pruncilor de către Irod. În varianta moldovenească a Vicleimului
apare un personaj neîntâlnit în celelalte, harapul, a cărui tentativă de a-l ucide
pe Irod sporeşte dramatismul acţiunii. Intervenţiile pline de umor ale
personajelor laice (ciobanii), precum şi numărul mare de colinde pătrunse în
repertoriul Irozilor sunt factori care au contribuit la folclorizarea acestei
reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc
de răspândire a psalmilor lui Dosoftei. Pe teritoriul judeţului Neamţ semnalăm
prezenţa Irozilor din Poiana Teiului: Irod împãrat, Craiul Gaşpar, Craiul
Melichior, Craiul Baltazar, Ofiţerul. De asemenea Steaua din Podoleni. La
Podoleni, obiceiul de colindat "Cu steaua" este rezervat copiilor şi
adolescenţilor (bãieţi). De regulã, steaua este însoţitã de trei bãieţi. Configuraţia
stelei: pe o veşcã de sitã se înfig vergele, câte trei, legate în partea liberã, precum
şi o coadã dintr-un bãţ mai gros, toate realizând cele 8 colţuri ale stelei. Aceste
colţuri sunt unite apoi cu fire de tort mai groase, pe care se prind cu cocã
ornamente din hârtie creponatã. Tot cu hârtie creponatã se împodobesc şi
colţurile stelei. În veşca înfundatã se atârnã clopoţei, ambele feţe fiind apoi
împodobite: una-cu o iconiţã (Maica Domnului cu Pruncul), cealaltã - cu o cruce
decupatã din hârtie. La Podoleni, se umblã cu "steaua" numai în zilele
Crãciunului. Vicleimul din Hangu. Irod împãrat este îmbrãcat în mantie
roşie, la gât şi pe margini are blanã albã, la brâu este încins cu sabie, sub
pieptarul de alamã se vede o tunicã lungã, încreţitã pânã peste genunchi. Poartã
pe cap o coroanã cu colţuri şi, deşi bãtrân, vorbeşte rãstit, cu fruntea încreţitã,
pe gânduri. Ofiţerul este ostaşul cel mai de încredere al lui Irod, el poartã
costumul obişnuit al soldaţilor romani din epoca împãratului August. Gaşpar,
Melchior şi Baltazar, cunoscuţi şi ca Trei crai sau Magi, sunt înveşmântaţi cu
mantii lungi orientale, de culori diferite, cu sãbii la coapsã şi purtând pe cap
coroane poleite, în patru sau cinci colţuri. Pruncul e un copil între 13 şi 14 ani,
îmbrãcat şi el într-o mantie orientalã, cu capul descoperit. În afarã de aceste
personaje, se mai aflã doi ostaşi care stau de-a dreapta şi de-a stânga lui Irod.
Pe o anumită treaptă de evoluţie a teatrului folkloric, eroul mitic este
înlocuit prin eroul social-istoric (haiducul, arnăutul, războinicul), ca personaj ce
populează spațiul din (III). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de
extracţie livrescă. În secolul al XlX-lea haiducii se bucurau de o mare
popularitate şi inspiră numeroase creaţii folclorice (cântece lirice, balade,
poveşti). Aşa se explică şi succesul deosebit al piesei Jianul căpitan de hoţi de
Matei Millo şi Ion Anestin, jucata în Moldova în jurul anului 1859. Pătrunderea
acestei creaţii culte în mediile săteşti, folclorizarea ei au dus la simplificarea
piesei, păstrându-i-se însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor
reprezentări dramatice populare, teatrul folkloric de inspiraţie
haiducească (1) este o formă de artă sincretică, la realizarea căreia contribuie
gesturile, mimica sau costumaţia. Caracterul de vodevil al piesei este evident. În
afara unor cântece populare ca Foaie verde măr domnesc, Eu mă duc, codrul
rămâne, Jelui-m-aş şi n-am cui, sunt puse în circulaţie melodii ce amintesc de
creaţia lui Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Caudella sau de romanţele,
cântecele ostăşeşti şi imnurile şcolare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor
sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate mai ales prin lipsa de
asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu Iancu Jianu se va
constitui întregul repertoriu al teatrului de haiduci şi de hoţi, care cuprinde un
mare număr de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Radu, Coroi, Dragul
Florilor, Terente, Pantelimon, Florea s.a. Teatrul de haiduci cunoaşte în prezent
o înflorire deosebită în Moldova. Judeţul Neamţ fiind depozitarul celor mai
redutabile coterii haiduceşti, cete arnăuţeşti şi trupe războinice. Edificatoare
este Banda lui Jianu din Hangu. Iancu Jianu poartã costum popular
compus din cãmaşã înfloratã fãrã fustã, iţari strâmţi îndungaţi cu sarad negru,
chimir lat şi pistoale la brâu, cizme, cãciulã neagrã împodobitã cu hurmuz,
bondiţã înfloratã, corn de vânãtoare, baltag, plete şi mustãţi. Haiducul Tipã are,
aproximativ, aceeaşi costumaţie, în plus este încãlţat cu opinci şi poartã puşcã.
Haiducii Trifoi I, II, Florea, precum şi Haiducii 1, 2, şi 3 au aceeaşi costumaţie
cu a Haiducului Tipã. Mama Jianului poartã costum popular cu broboadã (culori
închise) şi opinci. Amanta Jianului poartã costum popular tineresc, batic
înflorat. Cãpitanul e îmbrãcat în costum militar (dacã e posibil, de epocã),
caschetã de ofiţer, centurã cu diagonalã, sabie la brâu, cizme în picioare.
Vânãtorul se prezintã cu haine verzui vânãtoreşti, puşcã, geantã la brâu pentru
muniţie şi hranã, corn de vânãtoare, pãlãrie vânãtoreascã cu panã de pãun, de
curcan sau de cocoş, centurã peste costum, cizme în picioare. Anul vechi e un
moş cu barbã albã, poartã opinci, cojoc mare miţos, o bâtã groasã în mânã,
cãciulã miţoasã. Anul Nou e un copil îmbrãcat în haine albe sau costum popular.
Pe coroniţa sau cãciula de pe cap se scrie anul respectiv. În mânã are suliţã. Se
umblã în Ajunul şi primele zile ale Anului Nou. Obiceiul face parte din zona
etnograficã muntoasã (interferabilã) a Vãii Bistriţei de mijloc. Banda lui Bujor
din Hangu (Haiducul Bujor, cãpitanul bandei de haiduci, este îmbrãcat cu
cãmaşã (costum popular), iţari strâmţi, cu sarad aplicat, chimir lat şi pistoale la
brâu, pieptar înflorat (bundiţã), încãlţat cu cizme sau opinci, poartã plete,
mustaţã şi pe cap cãciulã decoratã cu urmuz, la şold corn vânãtoresc şi în mânã
baltag. Haiducul Dragoş, Ghinciu, Haiducul I şi Haiducul II au îmbrãcãminte
ţãrãneascã, din ţesãturã de casã. Haiducul Codreanu are aceeaşi costumaţie, însã
în loc de baltag are puşcã. Ciobanul poartã costum popular (cãmaşã şi fustã fãrã
înflorituri), cojoc miţos, glugã şi bâtã. Cãpitanul poterei are haine negre tip
militar cu vipuşcã roşie, centurã şi sabie, cizme, chipiu negru. Vânãtorul e
îmbrãcat în haine verzui, are puşcã, pãlãrie vânãtoreascã cu panã. Fata e
îmbrãcatã în costum popular tineresc. Iţic din Lipscani şi Grecul se costumeazã
dupã imaginaţie, în haine care sã exprime rolul. Se umblã cu aceastã trupã de
teatru în noaptea Ajunului de An Nou şi în ziua de Anul Nou). Sub impresia
Războiului pentru Independenţă din 1877 a luat naştere piesa Predarea lui
Osman sau Căderea Plevnei, după modelul căreia s-au creat şi celelalte
reprezentări dramatice care alcătuiesc repertoriul teatrului folkloric de
inspiraţie istorică (2). Acţiunea pune faţă în faţa oştile române, reprezentate
prin generalii Cernat, Cerchez, şi cele turceşti, în fruntea cărora se aflau Ali Paşa
şi Osman Paşa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostăşeşti (Fiii
României, Deşteaptă-te, române!) sau cu cântece de căinare a turcilor (Otaman
Osman, Bazulderim). Renumit în Neamţ este spectacolul cu Încheierea pãcii,
din Agapia-Văratec, personajele fiind: Regele României şi Generalul român, care
au costumaţie asemãnãtoare, cu mici diferenţieri, haine ofiţereşti de culoare
cafenie, din care reţinem vestonul cu mãrgele cusute pe revere, guler şi manşete,
pantalonul cu vipuşcã roşie, cascheta decoratã cu flori, stele şi fluturi din
mãrgele cusute, epoleţii cu franjuri mari albi, eghileţii, felurite medalii şi oraţii,
sãbiile de lemn. Poartã cizme ostãşeşti din piele. Osman Paşa şi Generalii turci
au vestimentaţie similarã cu a românilor, excepţie fãcând faptul că turcii poartã
turbane pe cap şi au la costum cordicã şi vipuşcã albastrã. Harapul are o ţinutã
vestimentarã hazlie, alcãtuitã din tot felul de cordele din cârpe, zdrenţe, clopote,
tãlãngi, lanţuri, beţe sau buzdugane împodobite cu fâşii de cârpe multicolore.
Poartã mãşti, chiar groteşti, confecţionate din piele, cârpe, carton, aramã şi le
schimbã total fizionomia. La un picior se încalţã cu o cizmã şi la celãlalt cu
opincã. În aceastã piesã folcloricã, numãrul harapilor poate ajunge pânã la 5.
Arnãuţii (între 3-8) sunt echipaţi, ca şi cãiuţii, de altfel, cu veşminte de o
remarcabilã eleganţã şi frumuseţe coloristicã. Se distinge, în mod special, flanela
roşie pe gât ornamentatã cu bârneţe cu flori din mãtasã sau lânã aplicate în
formã de triunghi, în faţã şi spate, deasupra brâului şi umplute cu mãrgele,
urmuz, broşe şi oglinzi (baira). Ornamentele viu colorate prin folosirea
mãrgelelor, broşelor, oglinzilor, cordelelor şi panglicilor, predominând motivele
geometrice şi florale, sunt din abundenţã prezente pe mânecã (linie şerpuitoare
din mãrgele), pe umãr (epoleţi cu franjuri albi), pe brâu (cusut cu flori sau ţesut
în trei culori), la fustã (bordurã decoratã cu pui albi de mãtase), peste care atârnã
panglici colorate prinse sub brâu, pe cãciulã brumãrie (împodobitã cu oglinzi şi
broşe), pe buzdugan (decorat cu cordele colorate) sau la batista cu flori în formã
de triunghi ce se pune în faţã, la brâu. Din vestimentaţia arnãuţilor nu lipsesc
iţarii din lânã ţigaie, strânşi şi încreţiţi pe picior, opincile şi obielele albe,
chimirul din piele bãtutã cu ţinte şi zurgãlãi la picioare. Banda ,,Încheierea pãcii"
este nelipsitã din obiceiurile de Anul Nou practicate în localitãţile din subzona
etno-folcloricã Tg. Neamţ. Dupã urarea de sãnãtate şi fericire adresatã cu prilejul
Anului Nou ce vine, personajele dialogheazã astfel încât sã fie marcate
componentele scenaristice ce vizeazã, în cazul de faţã, disputele intervenite în
istorie între Armata Românã, pe de o parte, şi arnãuţii, arapii şi turcii, pe de altã
parte. De fiecare datã, intriga iscatã între pãrţile aflate în adversitate sfârşeşte
prin a fi aplanatã iremediabil prin joc şi cântec. Finalul acestui spectacol este
asigurat de Jocul Arnãuţilor, comandaţi de un dragoman, care executã, cu
mãiestrie, simultan cu scandarea strigãturilor şi încrucişarea buzduganelor sau
sãbiilor, un dans popular numit Trelişeşti sau Arnãuţeasca. Banda arnãuţilor
din Bălţăteşti confirmă diversitatea şi virtuozitatea manifestate în teatralitatea
folclorică din judeţul Neamţ. Arnãuţii au o ţinutã vestimentarã viu coloratã şi
sofisticatã. Îmbrãcarea se face concomitent cu ornarea costumului, care nu mai
este dezbrãcat decât dupã trecerea zilelor de sãrbãtoare. Piesele de vestimentaţie
sunt: flanela de culoare roşie, cu pui cusuţi din mãrgele galbene sau din fir de
aceeaşi culoare, cu douã inimioare, pe piept şi pe spate, cusute cu fir sau mãrgele
multicolore, iţari din pânzã de casã albã, strâmţi şi încreţiţi pe picior, cãmaşa
compusã din fustã şi stani, marginea cãmãşii şi a mânecilor fiind cusute cu pui
florali în culori roşu, negru, verde şi portocaliu, bârneaţa sau baiera latã de 15
cm, ţesutã şi ornamentatã cu romburi colorate în roşu, negru, verde, cãciulã de
culoare brumãrie, împodobitã la bazã cu o panglicã roşie şi cu înflorituri din
mãrgele multicolore, opincile din piele sau cauciuc, cu obiele de pânzã albã
legate cu şnur negru - sarad împletit în şase din pãr negru de coadã de cal.
Arnãuţii mai poartã zurgãlãi la picioare, douã panglici tricolore aşezate în
diagonalã peste umãr şi pe sub epoleţii cu franjuri galbene, precum şi câte un
buzdugan din lemn de brad sau fag, acoperit cu stofã roşie şi având atârnate la
mãciucã panglici albe, albastre şi roşii. Împãratul are uniformã militarã, pe cap
chipiu cu pompon, în mânã poartã un sceptru, iar pieptul este plin de medalii şi
decoraţii. Generalul este îmbrãcat în uniformã de ofiţer superior, cu epoleţi şi
eghileţi din fir, şnur şi franjuri aurii, pe cap are caschetã şi la pantaloni vipuşcã
roşie. Harapul se prezintã în veşminte negre (veston şi pantaloni), cu faţa
vopsitã în negru sau prevãzutã cu mascã, este încins cu o curea latã, are tãlãnci
atârnate la brâu sau pe piept în diagonal, iar pe acoperãmântul capului sunt
prinse coarne de bou sau berbec. Arnãuţii, ca şi alte coterii folclorice, nu mai
realizeazã semnificaţia lor primordialã, de mercenari ai otomanilor aflaţi în
solda domniilor fanariote. Dupã încetarea conflictului dramatic, finalizat
întotdeauna în mod fericit, urmeazã în încheiere jocurile cu strigãturi: leşasca,
cernita, balotista, arnãuţeasca, trilişeşti. Este de subliniat şi spectacolul cu
Banda arnãuţilor din Urecheni. Personajele principale sunt reprezentate
de Împãrat, Ofițer şi Şeful arnãuţilor. Conflictul dramatic, în varianta Urecheni,
se îndepãrteazã de povestea istorică obişnuitã şi, surprinzãtor, capãtã conotaţiile
unei adversitãţi cu substrat religios. Aici împãratul îl substituie pe Irod iar
arnãuţii ţin locul celor trei crai care vestesc naşterea lui Iisus. În acest context,
în locul uciderii pruncilor, asistãm la o teribilã "aplicaţie" artisticã prin jocul
debordant al arnãuţilor. Să nu uităm că în Brâncovenii, Constantin Brâncoveanu
apare ca un erou martir, concomitent cu uneltirea boierilor la Curtea otomană şi
uciderea domnului muntean. Intrată în circulaţie pe la mijlocul secolului al XlX-
lea, această dramă este semnalată în mai multe localităţi din Moldova şi chiar
în judeţul Neamţ. După primul război mondial, pe tiparul Căderii Plevnei şi a
Încheierii păcii este creată piesa Pacea generală (sau Masa verde), de
această dată românii fiind puşi să dialogheze cu nemţii, ruşii sau austriecii. Unele
variante imaginează încheierea Tratatului de la Versailles, printre personaje
aflându-se câte un reprezentant al fiecărei ţări participante la conflagraţia din
1914-1918. De reţinut ca semnificativ se prezintă spectacolul trupei de teatru
folkloric de inspiraţie războinică Pacea generală din Vânători. Personajele:
Regele României şi Mareşalul Averescu sunt înveşmântaţi în uniforme kaki de
ofiţeri superiori, având eşarfe de fir tricolor, diagonalã din piele, epoleţi,
eghileţi, sãbii în mânã, chipiu cu pene de pãun pe cap. Grãnicerul şi Cãpitanul
au haine militare şi pãlãrie de vânãtor. Împãratul German şi Generalul
Mackensen se înfãţişeazã în ţinuta ofiţereascã de culoare neagrã, completatã cu
eşarfe, diagonale, epoleţi, eghileţi din fir aurit, chipiu cu pampon pe cap şi sãbii
în mânã. Câte un grãnicer poartã în mâini steagul ţãrii sale). În fine, în aceeaşi
zonă folclorică, situată între Tg. Neamţ şi Roman, s-au ivit, după cel de-al doilea
război mondial, Banta capitulării Germaniei sau Căderea Berlinului (Pipirig).
Monotonia acţiunii, lipsa de acurateţe şi de şlefuire a textelor, la care se adaugă,
prin opoziţie, ascendentul pe care îl are puternica tradiţie a teatrului de haiduci,
sunt factorii care au determinat dispariţia acestor piese. Piesele ce alcătuiesc
repertoriul teatrului folcloric continuă să se bucure de interes şi conferă
sărbătorilor de iarnă o strălucire unică. Amploarea acestor manifestări folclorice
de expresie predilect dramatică explică şi justifică raţiunea pentru care în judeţul
Neamţ, şi nu în altă parte, s-a înfiinţat în luna mai 1993, cu statut de
personalitate juridică, din iniţiativa domnului profesor George Brăescu,
Asociaţia Teatrului Folcloric din România şi Moldova (până acum
figurează ca membri ai A.T.F.R.M. trupe din judeţele Neamţ, Bacău, Botoşani,
Vaslui, Iaşi şi din localităţile Căuşeni, Căinari şi Bălţi din Republica Moldova).
Cartea DRAMATURGIE FOLCLORICĂ ILUSTRATĂ de George
Brăescu (Proiect cultural subvenţionat cu 150.000.000 lei de Ministerul
Culturii şi Cultelor, conform Ordinului nr. 2316, din 8 iulie 2004) reuşeşte să
argumenteze convingător că demersurile folclorice inserate (jocuri, alaiuri,
ceremonii, ritualuri, cântece, spectacole), exprimându-se şi ca acte augurale,
oraculare, de divinaţie, propiţiatoare şi apotropaice, creează în lumea satelor o
atât de excepţională şi emoţionantă atmosferă, încât banala realitate cotidiană se
preschimbă într-o alta asumată de spectatori cu religiozitate ca fiind, în acelaşi
timp, magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească. Aceasta nu
trebuie să ne mire, pentru că, aşa cum consemnează şi Mircea Eliade, ,,omul
profan este descendentul lui homo religiosus şi nu poate anula propria sa istorie,
comportamentalismele strămoşilor săi religioşi, care l-au făurit aşa cum este el
astăzi”. Aceste considerente ale marelui savant, la care s-au adăugat altele
aparţinând unor specialişti în folcloristică, precum Vasile Adăscăliţei, Petru
Ursachi, Iordan DATCU, Traian Herseni, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile,
T. Burada, Tache Papahagi, Mihai Pop, Adrian Fochi ş.a., m-au călăuzit de-a
lungul celor 33 de ani, cât am îndeplinit profesiunea de consilier artistic al
Centrului de Creaţie Populară al judeţului Neamţ, înarmându-mă cu răbdare şi
instrumente adecvate pentru a asculta şi înregistra pentru viitorime această
inestimabilă bogăţie folclorică a etnicităţii româneşti. Demnă de reţinut este şi
se cuvine semnalată, de asemenea, şi Monografia comunei Poiana Teiului
(Ion Ghiorghiu, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2001), lucrare îngrijită şi
postfaţată de George Brăescu şi care tratează aproape toate fenomenele de natură
istorică, geografică, economică, etnografică şi folclorică atestate în arealul
comunei Poiana Teiului, judeţul Neamţ.
CONSILIERE EDITORIALĂ. În calitate de îngrijitor,
redactor, antologator, alcătuitor, prefaţator si postfatator a facilitat apariţia
unor cărţi de literatură si folclor, sub egida Asociatiei Teatrului Folcloric din
Romania si Republica Moldova (Director fondator) si a Concursului National de
Proza ,,Mihail Sadoveanu” : „Arşiţa Karmei”, Oma Stănescu – roman, Editura
Nona, 1997; „Un apel disperat”, Ion Ţion, proză scurtă, Editura Nona, 1998;
„Careul Mare”, Florinel Agafiţei, roman, prefaţă de George Brăescu, Editura
Nona, 2000; „Poemele Bistriţei”, Alecu Iosifescu, prefaţă de George Brăescu,
Editura Nona, 2001; ,,Monografia comunei Poiana Teiului”, Ion
Ghiorghiu, postfaţă de George Brăescu, Editura Nona, 2001, Piatra Neamţ; ,,Un
om pe lume”, Alexandru Gaină, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea
Doamnei, 2007 ; ,,Trei crai de la Răsarit’’, Vasile Muscalu, postfaţă de
George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008; ,,Epigrame-Satire
umoristice”,Vasile Muscalu, postfaţă de George Brăescu, Editura Cetatea
Doamnei, 2008 ; ,, Luceferii apelor vii”, Vasile Muscalu, prefaţă de George
Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008 ; ,,Urme pierdute”, Constantin
Ciocoiu, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2009;
,,Destainuiri tardive”, Vasile Solomon, prefata de George Braescu, postfaţă
de Emil Bucureşteanu, Editura Cetatea Doamnei, 2010, Piatra Neamt ;
,,Patima geloziei”, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2010, prefata
de George Braescu; ,,Captiv în paradisul albastru”, Ion N. Petriţa, Editura
Corgal Press, Bacău, 2010, prefata de George Braescu; ,,Amintiri din infern”,
Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2011, prefata de George Braescu,
postfaţă de Mihai Merticaru; ,,Lampa care întinde morţii prada “, Mihai
Agape, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de George Brăescu, 2012;
,,Stinghere amintiri’’, Elisa Afemeii, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de
George Brăescu, 2013; ,,Buburuza”, Poezii, de Gheorghe Ifrim, Editura
Cetatea Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2014; Iubire & despărțire,
versuri, Editura Cetatea Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2015; Valurile
vieții, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2015, prefata de George
Braescu; Dreptul la viață, Ion N. Petriţa, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2016,
prefata de George Braescu; Prin Europa cu folclorul, Virginia Rotariu,
Editura Nona, Piatra-Neamț, 2016, prefata de George Braescu.
REPERE BIBLIOGRAFICE. La adresa preocupărilor
şi cărţilor folcloristului George Brăescu, au semnat cronici, prefeţe şi
referinţe critice elogioase: Etnologul Iordan Datcu, în Dictionarul etnologilor
romani, Ediţia a III-a, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006, p.p.140-141;
Prof. Constantin Prangati, în Dictionarul oamenilor de seama din Judeţul
Neamţ, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 1999, p.33; Prof. univ. dr. Petru
Ursache, „Omul sfinteste locul”, în Convorbiri Literare, Iaşi, nr.I(61), ian.
2001, p.32; Prof. univ. dr. Vasile Spiridon : „O Antologie folclorica de
referinta”, în Luceafărul, nr.3, 2001, Bucureşti, ,,Vechea stagiune teatrala
nemteana”, în Ateneu, nr.7/2005; Scriitorul Constantin Tomşa : ,,Teatrul
folcloric din NEAMŢ-o panoramă a culturii populare”, în Împătimit de lectură
I, Editura Nona, Piatra Neamţ, 2002, p.p. 234-239 şi ,,Pledoarie pentru
autenticitate ’’, în Împătimit de lectură III, Editura Crigarux, Piatra Neamţ,
2006, p.p. 220-225; George Podani, „O crestomatie completa a dramaturgiei
folclorice”, în Asachi – Revistă de cultură, Piatra Neamţ, nr.143, 2001, p.10;
Iustin Bălan, „Creatia poetica înseamnă, alături de limbă, cea mai mare şi mai
înaltă realizare artistică a culturii populare româneşti” – interviu cu prof. George
Brăescu – în Oglinda din 7 iulie 1997; Poetul Nicolae Sava : „Panorama
teatrului folcloric, George Braescu”, în Meridianul Ozana, nr.8, 2000, Piatra
Neamţ si în Ceahlaul, nr. 3042/2000 şi ,,Dramaturgie folclorica ilustrata”,
George Brăescu, în Ceahlăul, nr.4297/2005; publicista Mara Magda Maftei,
„Panorama teatrului folcloric, George Brăescu”, în Viaţa Românească,
Bucureşti, nr. 9/10, 2001, p.p. 243-244; Laurean Ante, ,,O Antologie a
literaturii nemtene”, Editura Muşatinia, 2006, pag. 50; Scriitorul Cornel
Galben, ,,Personalitati bacauane - George Braescu”, în Ateneu, nr.2- februarie
2009; Prof. Ion Amironoae, ,,Dramaturgie folclorica ilustrata”, George
Braescu, în Realitatea, nr. 853, 2005; Prof. univ. dr. Lucian Strochi, ,,O
Antologie sui generis”, prefaţă la Dramaturgie folclorică ilustrată, George
Brăescu, 2004; Poetul Emil Nicolae, în Realitatea, nr. 1013/2005; Poetul
Mihai Merticaru, ,,Un impatimit de folclor”, în Bucovina Literara, nr 11-12/
2008, în Dor de Dor, nr.13/2006 ; în Antiteze, nr.21/2007; folcloristul Stelian
Cârstean, în Anotimpuri culturale, nr. 3/ 2003 ; Boris Crăciun şi Daniela
Crăciun-Costin, în 1500 Scriitori români clasici şi contemporani, Editura
Porţile Orientului, Iaşi, 2010, pag.72; Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-
Costin, în Dicţionarul scriitorilor români de azi, Editura Porţile Orientului,
Iaşi, 2011, pag. 77; Virgil Răzeşu, în Scriitori din Neamţ, antologie, cu o
precuvântare de Liviu Antonesei, Editura Răzeşu, 2012 ; Cornel Galben în
Personalităţi băcăuane, Editura Corgal Press, Bacău, 2012; Cornel Galben în
Scriitori băcăuani, Editura Corgal Press, Bacău, 2013; Constantin Tomşa, Un
dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, Editura Crigarux-Cetatea Doamnei,
2014; Constantin Tomşa, Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ,
Editura Crigarux/Cetatea Doamnei, 2014; Emil Bucureșteanu, Poeme
nemțene, volumul II, Literatură beletristică, Editura Cetatea Doamnei, 2016;
Emil Bucureșteanu, Literatura senectuții, Editura Timpul-Iași, 2016; Repere
nemțene, vol. II, Emil Bucureșteanu, Editura Cetatea Doamnei, 2016; Nicolae
Milord, Emil Bucureșteanu, Editura Crigarux, 2017 .
Distincţiile şi premiile conferite de Primăria municipiului Piatra Neamţ
(Diplomă de Recunoştinţă, 2000), de Primăria Plopana şi de Direcţia pentru
Cultură şi Culte a Judeţului Neamţ – Director scriitorul Adrian Alui Gheorghe
(premiul „Gavriil Galinescu” pentru folclor, 2004), sunt tot atâtea mărturii
peremptorii ale preţuirii de care s-a bucurat peste ani. Considerăm ca o răsplată
a meritelor sale şi faptul că i s-a facilitat deplasarea în străinătate (Grecia, 1985
şi Finlanda, 1992) în cadrul unor delegaţii cultural-artistice.
CASA PĂRINTEASCĂ (Construită în anul 1938),
RUSENI RĂZEȘI, BACĂU

FAMILIA CONSTANTIN (COSTACHE)

BRĂESCU ŞI SOŢIA SA SAFTA BRĂESCU
(Bunicii noștrii paterni, Mărășești, Vaslui)
Bunicii noștrii paterni au trăit în satul
Mărăşeşti, comuna Avrămeşti-Voinești, judeţul Tutova, în
prezent, judeţul Vaslui. (când și unde s-au născut?) Împreună
au avut patru copii: Maria (Mariţa), Gheorghe, Lucreţia şi
Constantin (Costică).
Primul copil al bunicilior paterni, MARIA C.
(Marița) BRĂESCU (mătușă: când și unde s-a născut și
a trăit?), a fost căsătorită de două ori; cu primul soţ (?) a avut
o fiică – Măndiţa (verișoara mea). Soţul Mariei (Marița) a
decedat foarte curând. Ea s-a recăsătorit cu Gheorghe Ouatu, cu
care a avut doi copii, un băiat (?), pe care nu l-am cunoscut, şi o
fată – Georgeta (verișoara mea)– născută în anul 1941
(unde?). Georgeta a fost o tânără foarte dotată. A absolvit
Liceul de fete „Iorgu Radu” din Bârlad, în anul 1956, cu diplomă
roşie, adică şefă de promoţie, ceea ce i-a permis să intre la
facultate în acelaşi an fără examen de admitere. A absolvit
Facultatea de geografie-geologie din București în anul 1960, tot
cu diplomă roşie, fiind repartizată la Filiala Academiei de Știinţe
din Iaşi. Nu s-a prezentat la post, deoarece în timpul facultăţii s-
a căsătorit cu o persoană (?) din Bucureşti, astfel că a preferat să
fie profesoară. Nu a avut copii şi a decedat destul de tânără,
bolnavă fiind de cancer.
Al doilea copil al bunicilior paterni a fost
GHEORGHE C. BRĂESCU (n. 07 02 1899, Mărășești,
comuna Avrămești-Voinești, jud. Tutova (azi Vaslui); a fost
oficiant sanitar în Basarabia și în comuna Plopana, jud. Bacău; a
fost căsătorit cu Lucreția Brăescu (n. Rau Gheorghe și
Elena), n. 04 05 1907- d. 1975, croitoreasă și născătoare a 9
copii: Aurica Brăescu (c. Stoica), n. 01. 06. 1927, satul
Mărășești, com. Voinești, jud. Vaslui-moașă, căsătorită cu
Costică Stoica, învățător, n. 10. 04. 1928, satul Gherghești, com.
Micești, jud. Vaslui, 3 copii (Liliana Bercovici, Doina Stoica,
Mariana Mârzoiu) și 4 nepoți; Eugenia Brăescu (c. Ouatu),
educatoare și directoare, căsătorită cu Ion Ouatu, n., un copil
(ing. Radu Ouatu, patron S. C. Apollodor, București) și un nepot;
Traian Brăescu, n. - contabil, căsătorit cu Olimpia Onuc, n.
19. 01. 1937, com. Avrămești, jud. Vaslui, 2 copii (Ovidiu Brăescu
și Diana Brăescu) și un nepot; Petrică Brăescu, n. 19 mai
1935, satul Berești, com. Bosia, jud. Iași - asistent medical,
căsătorit cu Constantina Diaconu, n. 11. 01. 1938, Tecuci, jud.
Galați, un copil (Bogdan Brăescu) și doi nepoți; Lucia Brăescu
(c. Rotaru), n. 18 martie 1937, Ruseni-Răzeși, com. Plopana,
județul Tutova (astăzi Bacău) – învățătoare și funcționară,
căsătorită <de două ori> cu Gh. Alban, cu care are un copil
(Eugen-Lulu Alban) și un nepot, apoi cu Ion Rotaru, cu care are
un copil (Dana Rotaru-Diaconescu) și doi nepoți; George
Brăescu, n. 28. 02. 1939, Ruseni-Răzeși, com. Plopana, jud.
Tutova (azi Bacău)- profesor și folclorist, Director fondator al
ASOCIAȚIEI TEATRULUI FOLCLORIC DIN ROMANIA ȘI
REPUBLICA MOLDOVA (1993), căsătorit <de trei ori> cu
Valeria Ariton, învățătoare și profesoară, cu care are un copil
(Vladimir Florin Brăescu) și trei nepoți (Botez, Vladuț și Luisa),
cu Angela Ghețu, cu care are un copil (Amalia Georgeta Brăescu-
Popov) și un nepot (ALECU) și cu Viorica Moldovan, n. 31. 10.
1947, comuna Șincai, județul Mureș, cu care are un copil
(Mariuca Lucreția Brăescu), Viorica fiind absolventă a cursurilor
Postliceale de contabilitate, Șefă contabilă la Stațiunea de
Cercetări Biologice STEJARU- Piatra-Neamț (și la Liceele
Economic și de Artă din Piatra-Neamț); Elena Brăescu, n. 12
august 1940, Ruseni-Răzeși, com. Plopana, jud. Tutova (azi jud.
Bacău) – bibliotecară, funcționară, administrator, custode la
Arte Plastice și patroană la firma S. C. Art S.R.L., căsătorită<de
două ori> cu asistent medical Dorian Loigner și apoi cu ing. agr.
Octavian Stoian, n. 21 august 1937, Soroca, Basarabia, cu care are
doi copii (Ovidiu Stoian și Cristina Stoian) și o nepoată
(SMARANDA Mihalache, fiica Cristinei); Virgil Brăescu, n. 12
august 1942, Ruseni-Răzeși, com. Plopana, jud. Bacău -
tehnician construcții și primul patron din familie (Firma
GILPLAST, Bacău), căsătorit <de trei ori> cu Aura, ... , cu care
are doi copii (Virgil Brăescu și Irina Van...) și trei nepoți; Aurel
Brăescu, n. 12 iulie 1944-tehnician construcții și patron la firma
S. C. VIDAB srl, căsătorit <de două ori> cu MARIA BRĂESCU
(PRISECARU) și cu Magda Brăescu (n. Dumitrescu), cu care are
un copil (Ioana Răileanu) și doi nepoți. Deci, Familia Gheorghe
C. Brăescu are nouă copii, 18 nepoți și 21 de strănepoți; Gheorghe
C. Brăescu a ieșit la pensie în anul 1959; în anul 1958 a fost
condamnat la închisoare, pe durata a 9 luni, (încarcerat la
Periprava- Deltă), fiind victima unor excrocherii și înșelătorii
puse la cale de către miliția comunei Plopana; a avut 9 copii
(Aurica Brăescu, Eugenia, Traian, Petru, Lucia, George, Elena,
Virgil și Aurel) și 18 nepoți din partea copiilor (Liliana Bercovici,
Doina Stoica, Mariana Mârzoiu; Radu Ouatu; Ovidiu Brăescu și
Diana Brăescu; Bogdan Brăescu; Eugen-Lulu Alban, Dana
Rotaru-Diaconescu; Vladimir Florin Brăescu, Amalia Georgeta,
Mariuca Lucreția Brăescu; Ovidiu Stoian și Cristina Stoian;
Virgil Brăescu, Irina Van și Carmen Brăescu; Ioana Răileanu).
Al treilea copil al bunicilior paterni a fost
LUCREŢIA C. BRĂESCU (mătușă: când și unde s-a
născut și a trăit?)– căsătorită de două ori şi a avut două fete:
din prima căsătorie, cu domnul Zaharia, pe ELENA
(verișoară), iar cu al doilea soţ, Grigore Tufă, pe SILVIA
(verișoară). De ambii soţi a divorţat la puţină vreme de la
căsătorie, crescându-şi singură cele două fete. Elena Zaharia,
după absolvirea Liceului comercial, s-a înscris la Facultatea de
ştiinţe economice din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu brio, fiind
repartizată la Banca Naţională a României, unde a funcţionat
până la pensionare. ELENA s-a căsătorit cu un coleg de
facultate, Decebal Udrea, care a fost repartizat la Ministerul
de finanţe şi unde a avut o carieră strălucită (Director general,
apoi ministru la acelaşi minister). La revoluţia din 1989 era
Guvernatorul Băncii Naţionale, fiind înlocuit la un
moment dat de Mugur Isărescu. Elena și Decebal Udrea au avut
împreună doi copii, o fată şi un băiat, despre care nu ştiu
nimic, deoarece nu am prea ţinut legătura. (Jeny Ouatu,
verișoara mea, cred că ştie mai multe despre ei, deoarece, fiind
ambele bucureştence, s-au mai văzut din când în când…). Cea
de a doua fiică a Lucreţiei, pe nume SILVIA, născută în
anul 1935, a absolvit Liceul de fete „Iorgu Radu” din Bârlad, în
anul 1954, făcând parte din ultima promoţie cu unsprezece clase.
A făcut facultatea mai târziu, cochetând câţiva ani cu jurnalistica,
lucrând la „Viaţa nouă” din Galaţi. La facultate s-a înscris prin
1963 sau 1964. A absolvit Facultatea de construcţii căi ferate şi
a lucrat la Gara de Nord din Bucureşti până la pensionare. S-a
căsătorit târziu şi nu a avut copii. În prezent SILVIA (?)
locuieşte cu soţul (?) la Timişoara, unde acesta are copii
dintr-o altă căsnicie.
Ultimul copil al bunicilor paterni a fost
CONSTANTIN C. BRĂESCU, născut la data de 17 octombrie
1909, în satul Mărăşeşti, comuna Avrămeşti, judeţul Tutova, în
prezent comuna Voineşti, judeţul Vaslui.
CONSTANTIN C. BRĂESCU a absolvit, în satul natal, cinci
clase primare şi a făcut agricultură până la vârsta serviciului
militar. A făcut armata la o unitate din Bârlad, timp de doi ani.
În cadrul stagiului, constatându-se că are un scris caligrafic
foarte frumos, a fost avansat furier în companie, ocupându-se cu
caligrafierea registrelor şi a actelor contabile. Această aptitudine
i-a fost folositoare şi mai târziu în cariera sa. Astfel, după
satisfacerea stagiului militar a făcut cerere să fie angajat în
Poliţia oraşului Bârlad. A lucrat ca gardian public vreme de trei
sau patru ani. La 1 mai 1936 s-a căsătorit cu Virginia
Brăescu (n. Ibănescu), născută la 3 noiembrie 1909, în satul
Vlădeşti, comuna Bogdăneşti, judeţul Tutova (în prezent judeţul
Vaslui), părinţii ei fiind Gheorghe şi Natalia Ibănescu. O familie
înstărită, având mult pământ şi o casă frumoasă, pe care a
moştenit-o mama mea, fiind ultimul copil dintre cei nouă pe care
i-a avut familia ei. Chiar de la începutul căsătoriei, 1936, Virginia
şi-a abandonat satul natal şi averea, mutându-se la Mărăşeşti, în
casa bunicilor noștrii paterni, unde locuia numai bunicul
Costache Brăescu, bunica Safta fiind decedată.
În anul 1938, familia CONSTANTIN C. BRĂESCU ȘI
VIRGINIA s-a mutat definitiv în orașul Bârlad. VIRGINIA şi-a
vândut casa părintească şi din banii obţinuţi a cumpărat,
împreună cu soțul, o casă în Bârlad, pe strada Vărăriei, la
numărul 22, unde au locuit până când construcţia a fost
demolată pentru a se construi un cartier de blocuri. Strada era
aproape de gara oraşului Bârlad. În acest loc s-a construit un
cartier de blocuri. Dar acest lucru s-a întâmplat mult după ce cei
trei copii au terminat studiile. Între timp, Virginia, care a fost
casnică, a decedat şi Constantin C. Brăescu a fost cel care a luat
în piept şocul pierderii unei case destul de mare, cu patru
camere, două holuri, beci, magazie şi curte. Toţi locatarii de pe
strada Vărăriei erau vârstnici, aşa că au fost cu toţii înghesuiţi
într-un bloc de garsoniere, pentru casele lor demolate primind o
despăgubire bănească. Deoarece Constantin C. Brăescu nu a fost
de acord să se mute într-o garsonieră, el vrând să primească un
apartement cu două camere și dependinţe, a fost obligat să-şi
doneze casa statului, astfel încât nu a mai primit nici o
despăgubire bănească și s-a mulțumit numai cu apartamentul
dat în chirie. După revoluţia din 1989, când s-a ivit oportunitatea
ca să se poată cumpăra apartamentele deţinute cu chirie, cei trei
copii au cumpărat apartamentul părintesc.
Până la începutul războiului, când a fost concentrat,
Constantin C. Brăescu s-a ocupat cu negoţul, respectiv a avut
deschis un mic magazin mixt. În anul 1941, după începerea
războiului, a fost mai întâi concentrat, fiind apoi lăsat la vatră la
începutul anului 1945. Având grad de caporal şi ţinând seamă că
în timpul stagiului militar fusese furier la compania sa, el nu a
luptat pe front decât până la eliberarea Basarabiei, după care a
fost transferat la Depozitul de muniţii Popeşti-Leordeni, lângă
Bucureşti, unde a lucrat până la sfârşitul războiului. La începutul
anului 1944, când linia frontului se apropia de Moldova,
Constantin C. Brăescu a venit acasă în permisie şi a evacuat
familia la ţară, la o soră de-a mamei, pentru a evita
bombardamentele, casa noastră fiind situată lângă gara oraşului
Bârlad. S-a plecat cu o căruţă: părinții şi cei trei copii, luând doar
strictul necesar, haine şi ceva lenjerie. Casa, cu tot ce era în ea,
mobilă şi cu toate lucrurile, a fost încuiată. A fost lăsată în grija
vecinilor şi în paza lui Dumnezeu. Dar, în lipsă, nemţii, care se
retrăgeau, au transformat cele patru camere ale casei, dintre care
una era cu ieşire direct în stradă, în Spital de campanie, unde
erau aduşi răniţii, până erau transferaţi la tren pentru repatriere.
În acest scop, nemții au scos din casă toate lucrurile, care, după
ce ei au plecat, toate au fost furate. În luna septembrie 1944,
după actul de la 23 August, când familia s-a întors acasă, casa era
goală. Constanţa a intrat în clasa întâi, iar cei doi fraţi la
grădiniţă. Cu mari dificultăți familia a putut cumpăra mobilă şi
cele de trebuinţă într-o gospodărie. În perioada de după
instaurarea regimului comunist și până la pensie, Constantin C.
Brăescu a ocupat mai multe funcții, mai importante fiind cea de
Director S. M. A. (S.M.T.), Zorleni, raionul Bârlad și cea de Șef
Depozit Alimente Bârlad. Familia CONSTANTIN C. BRĂESCU
ȘI VIRGINIA a adus pe lume trei copii: CONSTANŢA C.
BRĂESCU, TIBERIU C. BRĂESCU şi IULIAN C.
BRĂESCU.
Primul copil, TIBERIU C. BRĂESCU, este născut la 7
august 1938, în orașul Bârlad. După absolvirea celor şapte clase
la Şcoala generală nr. 5 din Bârlad, a urmat Liceul teoretic de
băieţi ,,Codreanu” din Bârlad și apoi, după efectuarea stagiului
militar, a frecventat Facultatea de filologie din cadrul
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A lucrat numai în
presă, la început la ziarul ,,Zori noi” din Suceava, iar apoi, după
împărțirea țării în județe, în anul 1968, a fost transferat la ziarul
,,Clopotul” din Botoșani. Aici s-a căsătorit cu Mariana Dănilă –
devenită astfel Mariana Brăescu – având împreună doi copii:
Cristina Ingrid, născută la 13 octombrie 1969, și Cătălin,
născut în anul 1971. După ce a născut cei doi copii, Mariana a
plecat la facultate (care?), la București, iar după absolvire a
lucrat la Suplimentul literar - artistic al Scânteii tineretului și a
devenit și scriitoare. Apoi Tiberiu Brăescu s-a transferat și el la
București și a lucrat la Agenția română de presă ,,Agerpres”,
devenită după 1989 Rompres (acum tot AGERPRES). Pri anii
80, Tiberiu s-a despărțit de Mariana Dănilă. Mariana s-a
recăsătorit cu scriitorul…………. Tiberiu Brăescua a lucrat, apoi,
la ziarul ,,Evenimentul zilei”, la ,,Ziua”– ca șef de secție la rubrica
Eveniment, pensionându-se în anul 1999. Pe data de 17 iunie
2000 a decedat. Despre cei doi copii ai lui Tiberiu și Mariana se
pot spune următoarele: Cristina este medic stomatolog,
căsătorită cu Doru Atanasiu, tot medic stomatolog; au doi copii,
două fete, Sara și Kira, în prezent eleve la liceu. Locuiesc în
București. Cătălin a terminat Facultatea de științe economice
din București și lucrează în domeniul calculatoarelor în
Alexandria – Egipt (are propria afacere- care ??). Nu este
căsătorit.
Al doilea copil, IULIAN C. BRĂESCU, s-a născut la 20
februarie 1940, orașul Bârlad. A urmat cursurile școlii primare și
gimnaziale de șapte clase la Școala de băieți nr. 5 din Bârlad și
Liceul teoretic de băieți ,,Codreanu”, din aceeași localitate. A
făcut sport de performanță, respectiv rugby. A absolvit
Facultatea de științe economice din Timișoara, timp în care a
fost component al lotului de rugby al Universității din
Timișoara, această echipă fiind pe atunci campioana țării la
acest sport. După efectuarea stagiului de economist la Bârlad, la
Fabrica de rulmenți și după împărțirea țării în județe, în anul
1968 s-a transferat la Vaslui, unde a lucrat ca director comercial
la Uzina de mecanică fină, iar din anul 1990 s-a transferat la
Administrația financiară a județului Vaslui, șef-serviciu la
impozite și taxe. A fost un expert contabil foarte apreciat, cât și
Consilier județean. Din păcate, a decedat la vârsta de 58 de ani,
pe 24 august 1998. A fost căsătorit cu Mariana Dragu,
profesoară, unde trăiește?? și împreună au avut o fiică, Roxana
Iulia Brăescu. Este absolventă, ca șefă de promoție, a
Colegiului ,,Roșca Codreanu” din Bârlad, același liceu pe care îl
absolvise și tatăl ei. A urmat și absolvit Facultatea de limbi
străine a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași,
specialitatea limba franceză. A lucrat ca profesoară la Liceul
,,Emil Racoviță” din Vaslui, iar după intrarea României în
Uniunea Europeană, 2007, lucrează la Bruxelles, la început
în cadrul Parlamentului European, apoi la Comisia de
Transporturi a Uniunii, unde lucrează în prezent. Nu este
căsătorită și nu are copii.
Al treilea copil al familiei CONSTANTIN C. BRĂESCU ȘI
VIRGINIA a fost CONSTANŢA C. BRĂESCU (c.
CRISTEA). Ea s-a născut în ziua de 3 aprilie 1937, la Mărășești,
comuna Avrămeşti, judeţul Tutova, în prezent comuna Voineşti,
judeţul Vaslui. Ea a început şcoala în anul 1944 şi a învăţat la
aceeaşi unitate toate cele şapte clase – Şcoala nr. 1 de fete
„Maria Gâlcă” Bârlad. Anul absolvirii a fost 1951. În acelaşi an,
1951, a dat examen de admitere la Liceul teoretic de fete „Iorgu
Radu” din Bârlad, liceu pe care l-a absolvit în 1954, fiind prima
promoţie de absolvenţi cu zece clase. Aşa se face că la vârsta de
şaptesprezece ani a dat examen de admitere la Facultatea de
Ştiinţe juridice (Drept) din Bucureşti, unde a intrat în acel an,
1954, facultate pe care a terminat-o în anul 1958. A fost
repartizată în avocatură, la Colegiul de avocaţi din Galaţi,
unde a început să profeseze la 1 ianuarie 1959. În 1960 s-a mutat
la Colegiul de avocaţi din Bârlad, unde a profesat până la 1
august 1962, când a plecat la Piatra-Neamţ. În noiembrie
1961 am dat defintivatul în avocatură la Bucureşti, pe care l-a
luat. În 1962, când soţul ei a fost transferat la Uzina de Fibre
Sintetice Săvineşti, s-au mutat la Piatra-Neamţ şi a schimbat
profesia. S-a angajat consilier juridic la Fabrica de ciorapi şi
tricotaje „8 Martie” din localitate, loc în care a lucrat doi ani. Din
motive de sănătate, în noiembrie 1964, s-a mutat la Galaţi,
unde, de la început am fost juristă, apoi judecător la Tribunalul
Galaţi şi la Curtea de Apel, timp de douăzeci de ani. În anul 1960,
la 30 septembrie, s-a căsătorit cu Aurel Cristea, de profesie
inginer mecanică fină. Aurel Cristea, cu care a fost căsătorită
timp de douăzeci şi cinci de ani, a lucrat în ultimii ani de viaţă
(douăzeci la număr) la Combinatul Siderurgic Galaţi, ca inginer,
cu diferite funcţii. A decedat la 9 iulie 1984. Împreună au doi
copii: Gabriel Dan Cristea, născut pe 3 ianuarie 1961 la
Bârlad şi Mircea Răzvan Cristea, născut tot la Bârlad, la 9
septembrie 1965.
Primul fiu, GABRIEL DAN CRISTEA, a învăţat primele
opt clase la Şcoala generală 28 Galaţi, în perioada 1967 – 1975.
Liceul l-a făcut între 1975 – 1979. A dat admitere la Universitatea
din Galaţi, Facultatea de construcţii de maşini, în 1979, după
care a efectuat stagiul militar de nouă luni la Unitatea de Marină
din Mangalia. A început facultatea în 1980 şi a absolvit-o în 1985,
cu nota zece la examenul de stat. A lucrat în această profesie tot
timpul de la absolvire la Combinatul siderurgic Galaţi, Uzina
Mecanică Navală Galaţi, inginer-şef şi acum, pe acelaşi post, la
o firmă privată CARE ????. Este căsătorit cu Iulia, de
profesie juristă. Dintr-o căsătorie anterioară are un băiat, Radu
Cătălin, în prezent student la Facultatea Politehnică de
calculatoare Bucureşti, în anul III.
Cel de-al doilea fiu, MIRCEA RĂZVAN CRISTEA, a
urmat şi terminat şcoala primară şi gimnazială nr. 28 din Galaţi,
între 1971 – 1979, şi Liceul „Alexandru Cuza” din Galaţi, în
perioada 1979 – 1983. A dat admitere şi a intrat la Universitatea
Galaţi, Facultatea de Construcţii navale, unde a fost admis. A
efectuat stagiul militar la o unitate de infanterie din Bacău, apoi
a început facultatea în 1984, absolvind-o în 1989. Apoi a făcut
un an stagiu la Şantierul Naval din Tulcea. Iar din 1990 şi până
în 1993 a lucrat la Navrom Galaţi. Din 1993 şi-a făcut o afacere
proprie CARE ???. A fost consilier judeţean în prima
legislatură de după revoluţia din 1989, timp în care i s-a oerit o
bursă de către statul american, pe probleme de administraţie
locală. În perioada 1992 – 2012 a fost consilier judeţean şi apoi
municipal, iar timp de opt ani, 2004 – 2012 a deţinut funcţia de
viceprimar al municipiului Galaţi. În prezent are o afacere
proprie. Care???. Este căsătorit cu Livia Daniela şi, dintr-o
căsătorie anterioară, are o fiică – Andreea Paula Cristea,
absolventă a Universităţii de Artă din Londra, specialitatea
Managementul modei, obţinută în anul 2015, în prezent lucrând
în acest domeniu în capitala Marii Britanii.
 10 RUGĂCIUNEA LUI BRĂESCU
Cu ce-am greșit? O, Doamne, mă auzi ?
La Tine strig, căci sfinții, frații,
soțiile și copiii, toți, sunt surzi!

Doamne Iisuse Christoase, Fiul Lui

Dumnezeu, Mântuitorul nostru, miluieşte
şi iartă pe păcătoşii Tăi din tot neamul
nostru creştinesc:
BUNICII paterni - Costică Brăescu și Safta
c. Brăescu si materni - Gheorghe Rău și
Elena c. Rău; PĂRINȚII Gheorghe
Brăescu și Lucreția c. Brăescu; Copii și
nepoți, gineri, nurori, strănepoți: Aurica
Brăescu c. cu Stoica Constantin (copiii
Liliana Stoica c. cu Mircea Bercovici- au fiul
Adrian Bercovici c. cu Rytkonen Tuija,
Finlanda - și au două fete cu numele Lina și
Ava; Doina Stoica-c. cu Greșeală și au pe
fiica Monica Greșeală; Mariana Stoica c. cu
Leonard Mârzoiu – au doi copii care sunt
Mirzoiu Lucian Constantin c. cu Buharu
Madalina, au o fetita Eliza, și Mirzoiu
Alexandru Gabriel c. cu Istratescu Larisa, au o
fetita Ioana Sofia); Eugenia Brăescu c. cu
Ouatu Ion (au pe copilul Radu Ouatu c. cu
Ouatu– are un copil numit); Traian
Brăescu c. cu Olimpia Onuc (copiii
Diana Brăescu (dv), Ovidiu Brăescu c. cu
Mona Brăescu–au un copil numit); Petru
Brăescu c. cu Constantina Diaconu
(copilul Bogdan Brăescu c. cu Cornelia
Brăescu Niță (dv) - au doi copii Tudor și
Iolanda); Lucia Brăescu c. cu Rotaru
Ion (dc) (copiii Eugen Alban (mama Lucia
și tata Alban)- c. cu Alban –au un copil
numit , Dana Rotaru (mama lucia și tata
Rotaru) c. cu –au un copil); George
Brăescu c. Viorica Moldovan (copiii
Vladimir Brăescu (dv) - mama Ariton
Valeria (dv) și tata Brăescu Gh. (dv)- c. cu
Maria Ciocoiu (dv) - au trei copii
#Demostene-Florin Brăescu, Vlăd Brăescu
și Maria Luisa Brăescu#, Amalia Ghețu-
Petrov- (din părinții Gh. Brăescu și Angela
Ghețu)- c. cu Petrov (dc) si au un copil
Alecu Petrov- Maria-Lucreția Brăescu fiica
lui George și Viorica Moldovan); Elena
Brăescu c. cu Stoian Octavian (dv-dc) -
(copiii Ovidiu Stoian c. cu Stoian , Cristina
Stoian (dv) – c. cu Emil Cijevschi- are pe
fiica Smaranda Mihalache); Virgil
Brăescu c. Aurelia (copiii Virgil Jr.
Brăescu c. cu Braescu- au un copil- Irina
Braescu c. cu –au 3 copii), Aurel Brăescu
c. Magda Dumitrescu (Ioana Brăescu c.
cu Răileanu Oliver –au doi copii-
Germania) etc
Mulţumesc, Doamne, pentru viaţă,
sănătate, carieră, străbunici, bunici,
părinţi, casă, familie, nevastă, copii, fraţi şi
surori, cumnaţi şi verişori, nepoți și
nepoate, strănepoți și strănepoate, pentru
lumea creştină în care ne-am născut,
crescut şi Tu ne-ai călăuzit.
Iartă-ne, Doamne, fără de număr păcatele,
netrebniciile şi nevredniciile și ajută-ne să
isprăvim lucrarea ce ne-am propus s-o
facem pe această lume pământâească,
Întru Slava, Măreţia şi Eternitatea TA.
Iartă-ne, ajută-ne, întăreşte-ne
şi ocroteşte-ne, Doamne!
AMIN
 GEORGE BRĂESCU (profesor, publicist, etnolog,
culturalist). Născut la 28 februarie 1939, Ruseni-Răzeşi,
comuna Plopana, judeţul Bacău. Studii: Şcoala
primară în satul natal. Absolvent al Gimnaziului din
comuna Griviţa, judeţul Vaslui. Este absolvent al
Liceului „Regele Ferdinand I”, din Bacău (1953-1956).
Licenţiat al Facultăţii de istorie-filosofie a Universităţii
„Al.Ioan Cuza”, din Iaşi (1971). Carieră: După
terminarea studiilor, a desfăşurat activităţi didactice, fiind încadrat
ca profesor şi director la diferite şcoli gimnaziale din comunele:
Dragomireşti (profesor 1956/1957), judeţul Vaslui; Satu Nou
(bibliotecar 1957/1958), judeţul Bacău; Leca-Ungureni (profesor
1958/1963), judeţul Bacău; Iţcani- Plopana (director 1963/1966) şi
Ruseni-Răzeşi, comuna Plopana (profesor 1966/1967), judeţul Bacău.
Cea mai îndelungată şi remarcabilă activitate este de factură cultural-
artistică prilejuită de contextul promovării sale în funcţiile de
inspector, metodist, instructor şi consilier cultural al Comitetului
pentru Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ (8 aprilie 1968-31 iulie 1970
şi 1 martie 1974-31 octombrie 1974) şi la Casa Creaţiei Populare a
Judeţului Neamţ (1 august 1970-28 februarie 1974 şi 1 noiembrie 1974-
1 aprilie 2001).
Abordând o mare diversitate de preocupări în domeniul cultural şi
artistic, la instituţiile publice din judeţele Bacău şi Neamţ, a excelat, înainte de
toate, ca un veritabil animabilis în sfera culturalităţii din proxima actualitate,
proiectând, realizând şi implicându-se în programe ce se circumscriu interesului
de amplitudine publică: Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”
(Piatra- Neamţ, 1981-2001, printre laureați figurând: Lucian Strochi, Petru
Cimpoeșu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu, Victor Munteanu,
Dan David, Gheorghe Simon, Viorel Savin), „Pădurea de Argint” (Agapia, 1969-
2001), „Sărbătoarea Războienilor” (Războieni, 1968-2001), ,,Sărbătoarea
Muntelui Ceahlău” (Ceahlău, 1968-2001), Festivalul Internaţional de Teatru
pentru Tineret (Piatra Neamţ), Bienala de artă Plastică ,,Lascăr Vorel” (Piatra
Neamţ), Festivalul ,,Cântarea României” (1977-1989), Festivalul Internaţional
de Folclor (Piatra Neamţ, 1981-2001), ,,Sărbătoarea Sânzâienelor” (Tupilaţi-
1990), Festivalul de Teatru Folcloric din Moldova (Piatra-Neamţ,1993-2001).
Este iniţiatorul şi conducătorul mai multor cenacluri literare din Neamţ:
„Calistrat Hogaş” (Piatra-Neamţ), „Petrodava” (Piatra-Neamţ), „Cezar Petrescu”
(Roman), „I.I.Mironescu” (Tazlău), „V. Conta” (Bălţăteşti), ,,Ion Creangă” (Tg.
Neamţ), ,,Lumina” (Bicaz).
În anul 1993, la 18 mai, la Piatra-Neamţ, a fondat Asociaţia Teatrului
Folcloric din România şi Republica Moldova (Fondatori: Brăescu
Gheorghe, Lupu Costache, Romica Leonte, Babata Ion, Ţăbârnac Gheorghe,
Rotariu Gheorghe, Podani George, Teoctist Galinescu), printre membrii asociaţi
figurând echipe de teatru folcloric din Asău (Bacău), Zăpodeni, Buhăieşti, Puieşti
(Vaslui), Ungureni (Botoşani), Ţibăneşti (Iaşi), Bălţi, Căuşeni, Caşcalia, Căinari
(Republica Moldova) şi din toate localităţile Judeţului Neamţ.
Sub egida A.T.F.R.M., în decembrie 2006, a organizat GALA PREMIILOR
ATFRM, în cadrul căreia s-au conferit Diplome de Excepţie unui număr de 100
de personalităţi culturale şi publice din întreaga ţară (IORDAN DATCU, PETRU
URSACHE, ADRIAN ALUI GHEORGHE, VASILE SPIRIDON, VASILE ANDRU,
CORNEL GALBEN, NICOLAE SAVA, LUCIAN STROCHI etc. Cu sprijinul
financiar al Primăriei Piatra Neamţ, conform Notei de fundamentare nr.
58361/15 decembrie 2006, elaborată de Primarul Gheorghe Ştefan, privind
proiectul cultural înaintat. A pus bazele, împreună cu înv.Teoctist Galinescu,
revistei de etnologie „Ţara Hangului” şi Fundatiei culturale „Gavriil
Galinescu” (1996, Hangu). Membru fondator şi de onoare al mai multor
fundaţii şi asociaţii culturale („I.I.Mironescu”- Tazlău, „Gavriil Galinescu”-
Hangu, „Regina Maria”-Tarcău, „După datina strabună”-Roman şi
„Al.Podoleanu” -Podoleni).
În ipostaza de publicist, a colaborat la: Îndrumătorul cultural, Ceahlăul,
Datini, Amurg sentimental, Ţara Hangului, Hora, Asachi, Petrodava culturală,
Anuarul Grupului Şcolar «Gh. Cartianu”, Apostolul, La Tazlau, Dor de Dor,
Antiteze, Conta, Bucureştiul Literar şi Artistic.
SCRIERI. În ultimul deceniu al veacului XX, dând glas unei mai vechi şi
disimulate pasiuni, mă afirm în folcloristică, devenind un împătimit al teatrului
folcloric. Identific, localizez şi cercetez toate fenomenele etnografice şi
etnologice ce au tangenţă cu teatrul folcloric. Peregrinând prin toate cele 70 de
comune ale Judeţului Neamţ, singur sau întovărăşit de colegi, am reuşit, date
fiind multitudinea şi varietatea materialului folcloric depistat şi înregistrat, să
public şi să îngrijesc apariţia unor cărţi de folclor de referinţă şi nu numai. Se
impune atenţiei, înainte de toate, cartea ARBORI DE LUMINA – 1979, prefaţă
de George Brăescu, antologie a poeţilor nemţeni (Adrian Alui Gheorghe, Aurel
Dumitraşcu, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Gheorghe Simon, Emil Nicolae, câţiva
dintre poeţii antologaţi, apar pentru prima dată tipăriţi într-o carte), îngrijită de
G. Brăescu, Piatra Neamţ. Urmează, apoi, cartea FOLCLOR LITERAR DIN
JUDETUL NEAMŢ–CANTECE DIN FARCASA, Editura Nona, 1996,
culegere recuperată, îngrijită, argumentată şi prefaţată de prof. George Brăescu.
În această carte, o inedită culegere de folclor poetic (prima de acest fel din istoria
judeţului Neamţ), recuperatorul ordonează cele două mari categorii de poezii
folclorice, lirice şi epice, în 13 secţiuni, excelent reprezentate fiind poezia
obiceiurilor tradiţionale preponderent ceremoniale şi sincretice (cântece de
nuntă şi cântece de înmormântare) şi poezia lirică folclorică. Genul liric dispune
de un larg şi diversificat orizont tematic şi imagistic, remarcându-se lirica cu
mesaj erotic (42 de piese de dragoste şi dor), blestemele, bocetele şi strigăturile
(cele mai vechi forme ale lirismului popular) şi cântecele de lume (cele mai de
proximă temporalitate). Epica folclorică, deşi este cuprinsă într-un număr redus
de poeme, se evidenţiază totuşi prin dimensiuni impresionante (Balada
haducului Mihai Florea are 385 de versuri). Din nefericire, din această culegere
lipsesc descântecele (eresurile), proverbele, zicătorile şi ghicitorile
(paremiologice), poemele de urare calendaristică (pluguşorul), cântece de
leagăn (pedogenice), poeme christologice de felicitare (colinda şi cântecul stelei)
şi piese de teatru folcloric (dramatice). Următoarea carte, voluminoasa
crestomaţie folclorică PANORAMA TEATRULUI FOLCLORIC (George
Braescu, studiu introductiv de George Brăescu, Editura Nona, 2000), are 516
pag. şi meritul de a aduna între coperţile sale cele mai autentice şi reprezentative
creaţii folclorice legate de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou,
Sfântului Vasile şi Bobotezei. În Panorama teatrului folcloric, autorul s-a
preocupat, aproape în exclusivitate, de reliefarea în registru textologic a teatrului
folcloric, adunând de pe teren 220 de drame folclorice din 72 de localităţi ale
judeţului Neamţ şi din 3 localităţi ale Basarabiei: Căuşeni, Căinari şi Bălţi,
alăturându-se astfel celor mai mulţi cercetători români care afirmă şi
demonstrează că, în general, Moldova este patria teatrului folcloric românesc. În
special, George Brăescu se străduieşte să sublinieze o realitate potrivit căreia în
judeţul Neamţ aproape că nu există localitate unde să nu-şi facă simţite prezenţa,
la Anul Nou şi Crăciun, mai multe grupuri de teatru folcloric, cu precădere jocuri
dramatice cu măşti. În volumul al treilea, DRAMATURGIE FOLCLORICĂ
ILUSTRATĂ (George Braescu, prefaţă de Lucian Strochi, Editura Nona,
2004), textul dramatic este însoţit de imagini fotografice color, fiind surprinse,
într-o apreciabilă varietate, aspecte din spectacolele tuturor trupelor, cetelor şi
coteriilor ce evoluează la domiciliul spectatorilor în scurta, dar memorabila
stagiune teatrală, de numai două săptămâni, care marchează sfârşitul Anului
Vechi şi începutul Anului Nou. Răstimp când sunt la mare cinste şi se bucură de
un interes deosebit colindele, stelele, Irozii, pluguşoarele caprele, cerbii, urşii,
căiuţii, arnăuţii, sorcovarii ş.a. Cele mai multe imagini fotografice, grupate pe
cele trei secţiuni ale cărţii (I. Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de
stirpe strămoşească II. Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de
sorginte creştinească III. Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească
de extracţie livrescă) redau secvenţe dramatice în plină desfăşurare, fiind
surprinse mişcarea şi ritmul actanţilor, armonia şi frumuseţea coloristică şi
ornamentală a costumelor, ca şi ingeniozitatea recuzitei şi farmecul decorului
,,de odaie” sau de drumul mare”. (I).Tradiţia teatrală folclorică
sărbătorească de stirpe strămoşească însumează cele mai vechi jocuri cu
măşti, creaţii sincretice în care fuzionează, adecvate şi cu măsură interpretate,
componente de pantomimă, coregrafie, muzică şi de exprimare dialogică.
Predilect însoţite de virtuţile laicităţii, aceste demersuri dramatice, încă de la
tracii sud-şi nord-dunăreni, ţineau şi ţin de sărbătorile solstiţiului de
iarnă şi ale echinocţiului de primăvară (martie) şi de toamnă (septembrie).
Tematica jocurilor cu măşti evoluează treptat către spectacolul cu caracter
predominant ludic, expurgat de simbolistica primordială. Ponderea cea mai
mare în cadrul spectacolelor de teatru folkloric strămoşesc de la Anul Nou o
deţin: alaiul şi urătura pluguşorului, alaiul şi jocul caprei, jocul şi cântecul
ursului, cântecul şi jocul cerbului, jocul şi cântecul cãiuţilor, alte jocuri
dramatice. Aceste obiceiuri şi datini cu pronunţat caracter ludic, prefigurează ce
va fi începând cu Noul An şi generează poezia obiceiurilor din ciclul calendaristic
al Anului Nou (poezie rostită, declamată, recitată, cântată şi jucată, poezie
povestitoare sau descriptivă întâlnită la pluguşor, poezie de incantaţie, de urare
şi felicitare regăsită în colinde). Dacă ne raportăm la jocurile dramatice cu măşti,
scenoforme dar fără scriitură dramatică şi a căror vechime se asociază cu a
misterelor medievale (pehlivănii de sorginte orientală şi fanariotă), vom
constata că, dat fiind coeficientul mai ridicat de unicitate şi autenticitate, acestea
mai transmit încă reminiscenţe magico-mitologice şi, totodată, excelează prin
vestimentaţia inventiv împodobită şi viu colorată şi se impun prin pluralitatea şi
vivacitatea elementelor de expresie artistică. Din suita datinilor şi obiceiurilor cu
pregnant caracter ludic, Jocul caprei (Turca în Transilvania, Brezaia în
Muntenia, Malanca şi Vălăretul în Moldova), este cel mai vechi şi mai răspândit
între jocurile cu măşti ţinând de sfintele sărbători de iarnă (Crăciunul, Sf. Vasile,
Boboteaza). Jocul caprei se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării, dar cu o frecvenţă şi
o varietate tipologică sporite în Moldova. Descinzând din travestirile animaliere
proprii culturilor vânatoreşti, imaginea caprei a pătruns în jocurile cu măşti din
epoca feudală şi continuă să apară astăzi în contextul unor petreceri populare,
cu deosebire în cele de la Anul Nou. Prima fază de trecere a dramei rituale către
teatru este prezentarea dramatică a unor episoade ludice. Substratul magic, ce
atribuia Caprei rostul de a influenţa pozitiv vânătoarea şi căruia i se substituie,
în societăţile agrare, un rol fertilizator, este înlocuit acum prin explicitarea
acţiunii mimetice, văduvită însă de sensurile iniţiale. De regulă, spectacolul
cuprinde o parte introductivă, descriptivă (în care se schiţează portretul măştii),
urmată de moartea animalului şi reînvierea acestuia prin descântecul Moşului
(Ciobanului, Urâtului), care îl însoţeşte. Textul poetic prezintă vădite înrâuriri
cu ale cântecului liric, ale strigăturii şi descântecului, fiind posterior
pantomimei. Masca propriu-zisă, construită din lemn, cu maxilarul inferior
mobil, iniţial stilizată, se transformă dintr-un element de recuzită teatrală într-
un obiect decorativ, fiind împodobită excesiv cu mărgele, hurmuz, panglici,
oglinzi, flori de hârtie, clopoţei etc. Acest obicei a exercitat o puternică influenţă
asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceeasi acţiune şi
păstrează transparente atribute apotropaice. În schimb, Calul şi Căiuţii ― având
la noi o arie de răspândire ce nu depăşeşte spaţiul moldovenesc – prezintă,
alături de Urs, similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri
izolate. Manifestare predilect dramaticã, obiceiul caprei îşi gãseşte rostul în
Ajunul şi primele douã zile ale Anului Nou. Având un numãr de pânã la 20 de
membri, capra este întâlnitã în toate satele componente ale comunei Pipirig,
atât în ipostazã de "CAPRÃ MICÃ" (a tinerilor care n-au efectuat stagiul militar),
cât şi în cea de "CAPRÃ MARE" (a flãcãilor liberaţi din armatã şi buni de
însurat). În orice alai de caprã, întâlnim douã categorii de personaje,
departajarea realizându-se prin intermediul vestimentaţiei şi a misiunilor ce
trebuie îndeplinite în timpul spectacolului. O categorie este cea a "frumoşilor",
cu îmbrãcãminte frumoasã, decentã, elegantã, în care intrã capra, cerbul, ofiţerii
(boierii) şi casierul. Cealaltã categorie este cea a "urâţilor" din care fac parte
ursarii, ursul, babele şi moşnegii. Ofiţerii se detaşeazã prin ţinuta cea mai
strãlucitoare, ei fiind îmbrãcaţi în haine militare ofiţereşti, pe piept au agãţate
zeci de insigne şi medalii şi se deplaseazã în ritmul vioi al sunetelor de ţignal.
Din rândul lor se alege responsabilul care îndeplineşte şi funcţia de casier. Dupã
ce alaiul caprei (sau cerbului, în satul Stânca) a "nãvãlit" în curtea sau casa
gospodarului, în timp ce "urâţii" (ursarii, ursul, moşnegii) îşi executã partiturile
dramatice, mai mult sau mai puţin regizate, ofiţerii (boierii) converseazã şi
flirteazã cu fetele pe la colţuri şi pe dupã garduri. Ursarii, în numãr de 4-5, fac
parte din tagma "urâţilor" şi se înfãţişeazã într-o costumaţie pe cât de grotescã,
pe atât de laborios confecţionatã. Poartã veston şi pantaloni din pânzã coloratã,
de care atârnã, în lungul lor, franjuri şi fâşii de hârtie creponatã. Cea mai cu gust
împodobitã piesã de îmbrãcãminte este chipiul. Confecţionat din carton şi
caşerat cu pânzã roşie, luând aspect de tocã, chipiul este ornamentat cu zeci de
şiraguri de mãrgele şi hurmuzi, are în faţã un pampon din lânã şi de sub chipiu
cad în valuri pe spate, pe umeri şi pe piept bogate bucle de culoare cafenie,
imitând pãrul, din fire de cânepã, P.N.A., lânã şi pãr împletite. Toţi ursarii au
tobe pe care le bat într-un ritm drãcesc, acoperind sunetele ţignalelor şi
melodiile cântate din fluier. Interesant este cum de convieţuiesc în acelaşi alai
capra şi ursul. Nicãieri nu se mai întâlneşte o astfel de "coabitare". Şi totuşi capra
de la Pipirig, fie ea mare sau micã, are particularitãţi care o singularizeazã în
spaţiul românesc frecventat de acest obicei tradiţional. Este unicul alai sau joc
de caprã în care îşi face apariţia un personaj (un ursar sau mai mulţi), cunoscut
în mod obişnuit în obiceiul jocul ursului, dar care, în acest caz, are ca funcţie
rostirea unei lungi tirade în versuri numitã Recomandaţie. Acest tip de
urãturã la caprã, numitã Recomandaţie, nu-şi gãseşte echivalenţã în
multitudinea de mijloace de expresie folcloricã din ţara noastrã. Recomandaţia
are constituenţi care fac trimitere la pluguşor şi la numeroase jocuri folclorice cu
mãşti zoomorfe sau antropomorfe, dar nu se identificã, totuşi, cu obiceiurile mai
sus enumerate. Este un obicei insolit, nemaiîntâlnit în alte zone şi nici în subzona
etnograficã Tg. Neamţ, care se bucurã de o mare popularitate şi atractivitate şi
care, totodatã, marcheazã un moment aparte în procesul sãu de evoluţie, de
adaptare şi de conectare la realitãţi omeneşti, legate tot mai puţin de
tradiţionalitate. Recomandaţiile sunt opera unor versificatori din comunã, care,
cu câteva sãptãmâni înainte de sãrbãtori, primesc comandã specialã, sunt
solicitaţi de ursari şi chiar sunt substanţial remuneraţi. Recomandaţiile sunt
memorate apoi de ursari, babe şi moşnegi şi rostite, cu predilecţie, la casa
gospodarului vizat, cãci toate textele sunt destinate cu precizie cuiva şi conţin o
mare încãrcãturã satiricã. În conţinutul lor, recomandaţiile abordeazã deschis şi
curajos nenumãrate aspecte, evenimente (locale, naţionale şi chiar
internaţionale), fapte, întâmplãri petrecute în anul care-i pe terminate. Toate
informaţiile şi nominalizãrile sunt procurate de viitorii ursari. Ei îşi asumã
responsabilitatea şi paternitatea recomandaţiei în cazul izbucnirii unui scandal
provocat de cetãţeanul criticat şi persiflat. Recomandatorul, cel care declamã, nu
se sfieşte, atunci când începe spectacolul de satirã şi umor, sã facã cunoscut
numele sãu şi, pe parcurs, sã dezvãluie numele indivizilor cãrora li se fac
"recomandãri" cu adresã precisã. În timp cât se recitã recomandaţia sau se cântã,
alţi ursari bat tobele într-un ritm infernal, la intervale de 4-6 versuri. Intrarea în
rol se face printr-o formulã introductivã, de felul urmãtor: "Oameni buni, eu vã
salut,/ Mã numesc Olteanu Dãnuţ" sau "Dragii mei, vã zic salut,/ Pe mine m-
aţi cunoscut? / Eu mã numesc Vasileaţa, / Îs ţigan, vecin cu Creaţa!" Formula
finalã, în cazul recomandaţiei, ne duce cu gândul la pluguşorul tradiţional, cãci
în ambele situaţii se adreseazã urãri de bine şi "la mulţi ani!": "Iar acum, la
terminare / Vã doresc la fiecare: / Ani mai mulţi şi fericiţi, / Întru mulţi ani sã
trãiţi !" O recomandaţie este o poemã de mare întindere, un sui generis reportaj
declamat şi cântat, de sute de versuri şi care dureazã în timpul reprezentaţiei
uneori şi 3-4 ore. Jocul caprei cu tacsâm (Hangu). Reprezentativ pentru
zona etnograficã muntoasã a Vãii Bistriţei, bucurându-se de o binemeritatã
faimã în Moldova şi în cercurile folcloristice din ţarã, obiceiul caprei de la Hangu
se recomandã ca o tradiţie folcloricã strãmoşeascã ce a strãbãtut şi va mai
strãbate încã veacuri. Capra de la Hangu, şi nu numai, este una din puţinele
animale din bestiarul mitologic românesc, care, ponegrite şi dezavuate în
superstiţiile şi credinţele populare, cunoaşte o prestigioasã preţuire în sfera
datinilor de Anul Nou din Moldova. Ceremonii şi solemnitãţi spectaculoase care
pot fi asociate cu cele consacrate (în antichitatea greacã şi romanã) zeului
Dionysos - sacrificiul ţapului, şi Lupercaliei - sacrificiul caprei. Grupul care
însoţeşte capra cântã, joacã şi gesticuleazã şi se strãduieşte sã marcheze, fãrã un
anume substrat mitologic, momente mai mult sau mai puţin dramatice din viaţa
caprei: capturarea sau cumpãrarea ei (din munţi, târguri şi chiar de peste ocean),
aducerea în târg pentru a fi vândutã, îmbolnãvirea, moartea şi jelirea ei,
descântecul sau tãmãduitul şi, în sfârşit, revenirea caprei la viaţã. Personajele au
o costumaţie care meritã sã fie evidenţiatã. Cãpitanul e îmbrãcat în haine
militare obişnuite ofiţerilor, poartã sabie, caschetã şi cizme. Roşiorul este, de
asemenea, ofiţer de cavalerie, are la caschetã un panaş (pompon, ciucure) roşu.
Vânãtorul e îmbrãcat în costum de vânãtor. Are puşcã, pãlãrie verde cu panaş,
geantã vânãtoreascã la şold şi corn de vânãtoare. Ciobanul e în costum naţional,
ca ciobanii la stânã. Are bâtã, cãciulã şi cojoc miţos. Capra, personajul principal
al obiceiului, este construitã astfel: pe un baston de circa 1 m, la un capãt se
monteazã botul caprei, la cap având coarne, iar falca de jos mobilã, introdusã cu
un cep prin baston, cu o sfoarã în partea opusã de care, cel care joacã capra, trage
şi clãmpãneşte în ritmul melodiei. De cap este fixatã spinarea caprei, o vergea
sau o sârmã subţire, peste care se înveleşte cu o plocadã înfloratã sau cu un
covoraş, care se împodobeşte cu mãrgele de hurmuz, betealã, oglinzi şi alte
podoabe, zurgãlãi. Ţiganii şi lãutarii sunt îmbrãcaţi în haine ponosite din care
curg flenduri. Ei fac fel de fel de giumbuşlucuri pentru a înveseli spectatorii.
Personajele se aşeazã în ordinea de mai sus, în jurul caprei. Danseazã în ritmul
melodiei de mai jos, în aşa fel încât, dupã fiecare vers, ţiganii sã poatã striga: Ha,
ha, ha, ha... Cãtre final, capra clãmpãnind se opreşte din joc, ţiganii fac temenele,
iar gazdele îi cinstesc. Dupã ce le dã banii şi colãcei, urãtorii pleacã. Jocul
cerbului întâlnit la Grinţieş, Ceahlău, Ion Creangă şi în aproape toate
localităţile din zona etnografică a Romanului. Aici personajele care
umblã cu cerbul au îmbrãcãmintea diferitã. Întrebãtorul este îmbrãcat în
costum naţional, cu cãciulã pe cap şi cu cizme în picioare. Harapii (6) poartã pe
cap coifuri roşii, pe care sunt prinse oglinzi şi nenumãrate mãrgele de diferite
culori. Au barbişon. În vârful coifului se gãsesc mai multe panglici de mãtase de
diferite culori. Mai au o flanelã de culoare roşie, legatã cu bârneaţã, pe care
atârnã o salbã cu clopoţei. Pantalonii sunt viu coloraţi şi de ei sunt prinse
panglici, motocei iar în picioare poartã opinci. Bat din tobe şi joacã. Cerbul este
acoperit cu un covor pe care atârnã o bârneaţã şi douã nãframe. De coarne sunt
prinse patru cordele şi o coroniţã cu mai multe mãrgele. Capul se sprijinã pe un
bãţ de lemn. Baba poartã o catrinţã legatã cu bârneaţã, încãlţãri diferite, pe cap
un batic, faţa acoperitã cu o mascã iar corpul acoperit cu o cãmaşã naţionalã mai
veche. Moşneagul are pe cap o pãlãrie în vârful cãreia sunt prinse mai multe
pene, mascã fãcutã dintr-o bucatã de piele de oaie, poartã un cojoc întors pe dos
şi o pereche de pantaloni mai vechi pe care sunt cusute cârpe. În picioare poartã
opinci sau cizme de cauciuc. Cerbul este animalul cel mai bine cotat în
conştiinţa folcloricã româneascã. El beneficiazã de un prestigiu aparte, având
autoritate de sorginte sacrã. Este foarte râvnit de vânãtori, în primul rând pentru
splendoarea coarnelor. Existenţa lui pe pãmânt are şi conotaţii mitologice,
cerbul simbolizând fecioria - fecioara şi feciorul - puritatea, fecunditatea,
tinereţea şi vigoarea. Integrat în colinde, legende, balade şi descântece pentru
însuşirile sale apotropaice, cerbul a devenit o prezenţã strãlucitoare şi în jocurile
dramatice de Anul Nou. În alte variante, majoritatea lor fiind rãspânditã în zona
etnofolcloricã (central moldoveneascã) a Romanului, la rãsãrit de zona
etnograficã Neamţ, înscenarea dramaticã pe tema cerbului a suferit oarece
mutaţii, în sensul cã, mai nou, cerbului îi este periclitatã viaţa din cauza
braconajului practicat de ţigani, care sunt ahtiaţi dupã carnea lui gustoasã şi
pielica frumoasã. Jocul ursului este la mare cinste în Moldova şi deci şi în
judeţul Neamţ. Urşi şi ursari întâlnim la Gârcina (Cuejdi), Pipirig, Petricani
(Târpeşti), Tarcău, Girov, Bălţăteşti, Brusturi-Drăgăneşti, Piatra Şoimului,
Hangu şi în alte multe localităţi din judeţ. Jocul şi cântecul ursului
(Hangu). Jocul ursului este atestat ca fiind specific Moldovei. Socotit în
credinţele folclorice ca cel mai mare şi mai puternic animal al faunei din ţara
noastrã, ursul, pe cât este de venerat şi de temut (reminiscenţe ale unui cult), pe
atât de mult este batjocorit, ridiculizat şi pãcãlit de toate animalele. La
începuturi, probabil din vremuri traco-dacice, ursul era domesticit şi se umbla
cu el pe la casele oamenilor, considerându-se ca având calitãţi profeţitoare. Mai
aproape de noi, dincolo de prescripţiile şi interdicţiile respectate cu sfinţenie în
zilele ursului (Martinii), ursul a început sã ocupe un loc important în
reprezentaţiile şi manifestãrile dramatice prilejuite de sfintele sãrbãtori ale
Anului Nou. Mãrimea anturajului la jocul ursului diferã de la sat la sat sau de la
zonã la zonã. La Hangu, unde înv. Teoctist Galinescu este printre puţinii dascãli
ai ţãrii cu preocupãri folcloristice, ursului i se alãturã personajele: Bulibaşul,
Ţiganca tânãrã, Ion ursarul, Baba cu bobii, Ursul, Puradeii (bãieţi şi fete),
Ţiganul tânãr, Toboşarul. Ursul este îmbrãcat cu o blanã care sã imite pe cât
posibil pe cea a ursului, are cap de urs, lanţ, ciomag. Restul personajelor sunt
îmbrãcate ţigãneşte, dupã imaginaţie. Bulibaşul rosteşte cuvinte de laudã la
adresa gospodarilor şi apoi exprimã, prin cântec, pe un ton elegiac, tristeţea şi
durerea pricinuite neamului ţigãnesc de vicisitudinile istoriei. Ion Ursarul se
adreseazã ursului într-un registru melodic din care reţinem ataşamentul
ancestral al ursarului faţã de urs. Ţiganul tânãr îşi cântã cu ardoare pasiunea
eroticã faţã de ţiganca tânãrã. Baba cântã şi descântã în bobi soarta fetelor de
mãritat. Puradeii joacã şi se scãlãmbãie în ritmul dobelor. Ursul sare şi ţopãie în
jurul ciomagului. Jocul urşilor şi "Cântarea României" (Brusturi-
Drăgăneşti). Ursul este îmbrãcat chiar în piele de urs, uneori, mai demult, şi
în tulpini de ferigã sau blãnuri de oaie. Are cap de urs iar în picioare poartã opinci
din piele sau cauciuc. Când joacã, se foloseşte de un drug de lemn legat la bot cu
un lanţ. Ursarul are mascã fãcutã din piele de oaie, poartã costum naţional, în
picioare este încãlţat cu opinci. Pentru ritmul cântecului şi jocului, foloseşte o
veşcã de la o sitã pentru cernut fãina, în interiorul cãreia sunt montate douã
sârme având înşirate bucãţi de tablã gãurite. Ursuleţul poartã axeeaşi ţinutã ca
ursul. Mascaţii poartã mascã, haine groase ţãrãneşti, iar în picioare opinci. Alaiul
merge din casã în casã. Jocul mascaţilor, singular în spaţiul românesc prin
originalitatea mişcării şi ineditul costumului-mască, este întâlnit doar în
comuna Răuceşti (Oglinzi). Jocul căiuţilor şi al calului, al căror strămoş
ne duce cu gândul departe la Căluşul oltenesc, se bucură în judeţul nostru de un
interes apreciabil. Cei mai năzdrăvani cai se întâlnesc la Borleşti, Mărgineni,
Zăneşti, Cândeşti, Costişa, Rediu,Târpeşti, Piatra Şoimului, Ion Creangă,
Bârgăoani, Urecheni, Tazlău, Români, Ştefan cel Mare, Podoleni. Jocul
cãiuţilor (Piatra Şoimului). Cãiuţii (în numãr de patru, şase, opt) se
organizeazã, de obicei, în perioada sãrbãtorilor de iarnã, îndeosebi în zilele de 31
Decembrie şi 1 Ianuarie sau cu ocazia unor spectacole concurs. Grupul de cãiuţi
este alcãtuit din bãieţi, cu vârste între 10-14 ani, şi chiar fete, cu totul excepţional.
Jucãtorii folosesc cãiuţii confecţionaţi din lemn de cãtre ei sau pãrinţii lor.
Fiecare cãluţ se împodobeşte cu un lãicer, viu colorat, cu o panglicã tricolor, ce
se fixeazã pe umãrul cãlãreţului burneţe din lânã, şi cu batiste brodate în registre
populare vegetale, pregãtite de cãtre fete de mãritat. Sub şi peste masca
cãluţului, jucãtorii poartã costume populare compuse din cãmãşi, poale şi iţari
cu motocei cusuţi pe pãrţile laterale. În picioare au opinci din cauciuc pânzat şi
obiele albe înfãşurate cu saraduri din lânã de culoare neagrã. Pe cap bãieţii
poartã cãciuli pe care se aflã fixate o oglindã şi o panglicã roşie. Fetele au costum
popular compus din cãmaşã, poale, catrinţã şi bondiţã din piele, pe cap se
acoperã cu casâncã iar în picioare poartã opinci şi obiele albe. Herghelia
cãiuţilor, condusã de un dragoman, şi muzica (dobã, acordeon, vioarã şi trişcã)
pleacã spre seara zilei de 31 decembrie, pe la casele unde sunt primiţi. Jocul
cãiuţilor (Borleşti). "Herghelia" este alcãtuitã din 10-20 de cãiuţi, condusã de
un vãtaf care este şi comoraş şi, în ritmul melodiilor cântate de lãutari (leşasca,
cernita), acesta scandeazã strigãturile şi comandã sãriturile şi tropotul cãiuţilor.
Oamenii locului spun cã obiceiul era cunoscut şi pe vremea lui ªtefan cel Mare,
domnitorul fiind întâmpinat de ceata cãiuţilor de fiecare datã când trecea cu
alaiul spre “Frumoasa” de la Balcani. Fiecare cãiuţ este jucat de un flãcãu (poate
fi şi un copil) costumat jumãtate cãlãreţ şi jumãtate cãluţ. Echipamentul de
cãlãreţ se constituie din cãmaşã şi poale din ţesãturã de bumbac sau borangic,
ornamentate cu motive populare florale (trandafiri roşii), peste care se îmbracã
cu bundiţã din piele de miel decoratã sau flanea din lânã albã. Mai poartã iţari
strâmţi şi întinşi pe picior, confecţionaţi din ţesãturã de lânã albã, groasã (aba),
cãciulã brumãrie din blanã de miel, împodobitã cu şiraguri de mãrgele şi panglici
tricolore, în picioare se încalţã cu opinci din cauciuc sau din piele, trase peste
obiele din lânã de culoare albã şi legate cu sarad negru. Cãlãreţul, frumos
costumat, trebuie sã facã dovada cã are un armãsar de soi, bine antrenat pentru
galop şi salturi spectaculoase. Masca cãiuţului (calului) este realizatã de fiecare
jucãtor sau este împrumutat. Apreciat ca cel mai vestit chiar şi dincolo de
fruntariile judeţului Neamţ, Alaiul şi urătura pluguşorului din Trifeşti
are un numãr de 12 - 13 urãtori, de vârste diferite, toţi îmbrãcaţi în straie
ţãrãneşti tradiţionale (sumane brumãrii ornamentate cu sarad din lânã de
culoare neagrã, cãciuli brumãrii şi ciubote) şi având de îndeplinit misiuni
distribuite potrivit aptitudinilor fiecãruia. Din recuzita extrem de bogatã nu
lipsesc dobele, buhaiul, harapnicele, clopoţelul, zurgãlãii, cârâitoarele, fluierul,
cornul de vânãtoare. Urãtura propriu-zisã (o poemã povestitoare şi extrem de
metaforicã despre muncile agricole şi care tinde sã devinã un discurs versificat
sau o cronicã rimatã privind tot felul de tribulaţii şi mişculaţii locale) este
interpretatã de un bãieţel, la început, şi continuatã de un bãrbat în vârstã. Ceilalţi
coechipieri hãiesc la comanda urãtorului şi activeazã instrumentele şi
elementele de recuzitã din dotare. A dispãrut plugul tras de boi. Butaforia a
eliminat arhaica tehnologie agricolã din datina strãbunã. Dar nu şi de pe ogorul
ţãranului contemporan. Se umblã din din casã şi dintr-o uliţã în alta în seara
Ajunului de Anul Nou şi în prima zi a Anului Nou. Pentru cinstea ce i s-a făcut,
gospodarul face daruri generoase constând în bani, colaci, câte un pahar de vin
sau ţuică. Prezintă un interes aparte Dãrãbãnia de la Piatra Şoimului.
Obiceiul se organizeazã în seara zilei de 31 Decembrie şi în ziua de 1 Ianuarie.
Ceata este formatã din: doi sau trei urãtori cu clopote şi zurgãlãi, o persoanã cu
darabanul (dobã), doi sau trei trişcari, una sau douã persoane cu câte o bucatã
de fier, buhai, douã sau trei persoane care-i ajutã pe cei cu buhaiul şi darabanul.
Alaiul este însoţit şi de alte persoane. Îmbrãcaţi în portul popular, urãtorii merg
din casã în casã, dupã douã sau trei ore de la lãsarea serii. La intrarea în curtea
unde urmeazã sã ure, dragomanul adreseazã gospodarului urarea ,,La mulţi ani”
şi rugămintea de a fi primit cu plugul la arat. La toate aceste datini şi obiceiuri
practicate în perioada de exuberanţă sărbătorească a celor 12 zile situate de o
parte şi de alta a pragului ce desparte Anul Vechi de Anul Nou, trecutul de viitor
şi cunoscutul de necunoscut, se cuvine să amintim şi de existenţa unor obiceiuri
mai puţin sau deloc cunoscute. Mă refer la Jocul lupului (Stăniţa), Jocul
vulturului (Tupilaţi) şi la Recomandaţiile de la Pipirig. Aceste jocuri,
alaiuri, ceremonii, ritualuri de Anul Nou, exprimându-se, totodată, şi ca acte
augurale, oraculare, propiţiatoare, de divinaţie şi apotropaice, degajă o atât de
excepţională si emoţionantă atmosferă încât cruda sau banala realitate cotidiană
omenească se scufundă în uitare şi îşi face apariţia o nouă realitate, asumată de
om ca fiind magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească. O
atmosferă ce ne îndrituieşte să credem că latinitatea noastră orientală se
revendică şi în această privinţă de la cea apuseană (cu Lupercaliile, Saturnaliile
şi Bacanalele ei). Un rarisim joc dramatic este considerat Cârcelul din Podoleni.
Cârcelul este unul dintre puţinele obiceiuri de Anul Nou care mai fiinţeazã în
localitãţile situate în subzona etno-folcloricã numitã Câmpu lui Dragoş
(Depresiunea Cracãu-Bistriţa). La Podoleni, din suita personajelor care
alcãtuiesc alaiul Cârcelului, distingem: Cârcelul, Fluieraşul, Toboşarul, Urãtorul,
Purtãtor de bici, Purtãtor de cârâitoare. De regulã, Cârcelul însoţeşte alaiul
plugului, alãturi de caprã, cãluşei, buhai ş.a. În ultima vreme, cârcelul s-a
desprins în obicei de sine-stãtãtor, devenind un element de teatru folcloric.
Trupa se compune din 4-5 flãcãi cu grijã distribuiţi şi, potrivit înclinaţiei
fiecãruia, joacã cârcelul astfel: unul care "joacã" cârcelul, unul care cântã din
fluier, bate toba, declamã urãtura şi sunã din clopoţei şi zurgãlãi. Se mai pot
alãtura câţiva flãcãi pentru a pocni din harapnice şi a activa cârâitoarea. Modul
de construcţie a cârcelului este relativ simplu: din vergele dispuse în capãt având
fixat un cap de cãpriţã sculptat în lemn, apoi îmbrãcat în piele de caprã, cu
urechi, corniţe, bãrbiţã, ochi. Peste corpul cârcelului se întind de-a lungul trei
sfori pe care se lipesc cu cocã ornamente din hârtie creponatã multicolore.
Cârcelul are douã mânere cu care se întinde şi se strânge în ritmul cântecului şi
al urãturii. Spectacolele care adoptă repertoriul dramei religioase alcătuiesc
capitolul (II). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de sorginte
creştinească. Din această specie a teatrului fac parte: Irozii, Pruncul,
Vicleimul, Adam şi Eva (Jocul cu pomul), Cântecul stelei, Colindele,
Naşterea Domnului etc. Cultivată mai întâi de dascăli şi dieci, drama
liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să
fie adoptată şi de oamenii de rând. La români drama liturgică pătrunde mai
târziu, fenomenul fiind vădit înrâurit de teatrul popular apusean, în special de
cel german şi maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile
apocrife, legendele hagiografice, cântecele de vitejie şi chiar din romanele
populare. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau
Vicleimul circulă şi în Muntenia şi Transilvania, aici sub denumirile de Craii sau
Magii. Existenţa dramei este menţionată de Miron Costin încă din secolul al
XVII-lea. În Moldova şi în Banat pătrunderea Vicleimului a fost, probabil,
impulsionată de ruteni, polonezi şi, respectiv, de sârbi. Tributară, din punct de
vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde
câteva episoade: naşterea lui Iisus Hristos, călătoria magilor, adorarea pruncului
şi uciderea pruncilor de către Irod. În varianta moldovenească a Vicleimului
apare un personaj neîntâlnit în celelalte, harapul, a cărui tentativă de a-l ucide
pe Irod sporeşte dramatismul acţiunii. Intervenţiile pline de umor ale
personajelor laice (ciobanii), precum şi numărul mare de colinde pătrunse în
repertoriul Irozilor sunt factori care au contribuit la folclorizarea acestei
reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc
de răspândire a psalmilor lui Dosoftei. Pe teritoriul judeţului Neamţ semnalăm
prezenţa Irozilor din Poiana Teiului: Irod împãrat, Craiul Gaşpar, Craiul
Melichior, Craiul Baltazar, Ofiţerul. De asemenea Steaua din Podoleni. La
Podoleni, obiceiul de colindat "Cu steaua" este rezervat copiilor şi
adolescenţilor (bãieţi). De regulã, steaua este însoţitã de trei bãieţi. Configuraţia
stelei: pe o veşcã de sitã se înfig vergele, câte trei, legate în partea liberã, precum
şi o coadã dintr-un bãţ mai gros, toate realizând cele 8 colţuri ale stelei. Aceste
colţuri sunt unite apoi cu fire de tort mai groase, pe care se prind cu cocã
ornamente din hârtie creponatã. Tot cu hârtie creponatã se împodobesc şi
colţurile stelei. În veşca înfundatã se atârnã clopoţei, ambele feţe fiind apoi
împodobite: una-cu o iconiţã (Maica Domnului cu Pruncul), cealaltã - cu o cruce
decupatã din hârtie. La Podoleni, se umblã cu "steaua" numai în zilele
Crãciunului. Vicleimul din Hangu. Irod împãrat este îmbrãcat în mantie
roşie, la gât şi pe margini are blanã albã, la brâu este încins cu sabie, sub
pieptarul de alamã se vede o tunicã lungã, încreţitã pânã peste genunchi. Poartã
pe cap o coroanã cu colţuri şi, deşi bãtrân, vorbeşte rãstit, cu fruntea încreţitã,
pe gânduri. Ofiţerul este ostaşul cel mai de încredere al lui Irod, el poartã
costumul obişnuit al soldaţilor romani din epoca împãratului August. Gaşpar,
Melchior şi Baltazar, cunoscuţi şi ca Trei crai sau Magi, sunt înveşmântaţi cu
mantii lungi orientale, de culori diferite, cu sãbii la coapsã şi purtând pe cap
coroane poleite, în patru sau cinci colţuri. Pruncul e un copil între 13 şi 14 ani,
îmbrãcat şi el într-o mantie orientalã, cu capul descoperit. În afarã de aceste
personaje, se mai aflã doi ostaşi care stau de-a dreapta şi de-a stânga lui Irod.
Pe o anumită treaptă de evoluţie a teatrului folkloric, eroul mitic este
înlocuit prin eroul social-istoric (haiducul, arnăutul, războinicul), ca personaj ce
populează spațiul din (III). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de
extracţie livrescă. În secolul al XlX-lea haiducii se bucurau de o mare
popularitate şi inspiră numeroase creaţii folclorice (cântece lirice, balade,
poveşti). Aşa se explică şi succesul deosebit al piesei Jianul căpitan de hoţi de
Matei Millo şi Ion Anestin, jucata în Moldova în jurul anului 1859. Pătrunderea
acestei creaţii culte în mediile săteşti, folclorizarea ei au dus la simplificarea
piesei, păstrându-i-se însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor
reprezentări dramatice populare, teatrul folkloric de inspiraţie
haiducească (1) este o formă de artă sincretică, la realizarea căreia contribuie
gesturile, mimica sau costumaţia. Caracterul de vodevil al piesei este evident. În
afara unor cântece populare ca Foaie verde măr domnesc, Eu mă duc, codrul
rămâne, Jelui-m-aş şi n-am cui, sunt puse în circulaţie melodii ce amintesc de
creaţia lui Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Caudella sau de romanţele,
cântecele ostăşeşti şi imnurile şcolare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor
sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate mai ales prin lipsa de
asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu Iancu Jianu se va
constitui întregul repertoriu al teatrului de haiduci şi de hoţi, care cuprinde un
mare număr de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Radu, Coroi, Dragul
Florilor, Terente, Pantelimon, Florea s.a. Teatrul de haiduci cunoaşte în prezent
o înflorire deosebită în Moldova. Judeţul Neamţ fiind depozitarul celor mai
redutabile coterii haiduceşti, cete arnăuţeşti şi trupe războinice. Edificatoare
este Banda lui Jianu din Hangu. Iancu Jianu poartã costum popular
compus din cãmaşã înfloratã fãrã fustã, iţari strâmţi îndungaţi cu sarad negru,
chimir lat şi pistoale la brâu, cizme, cãciulã neagrã împodobitã cu hurmuz,
bondiţã înfloratã, corn de vânãtoare, baltag, plete şi mustãţi. Haiducul Tipã are,
aproximativ, aceeaşi costumaţie, în plus este încãlţat cu opinci şi poartã puşcã.
Haiducii Trifoi I, II, Florea, precum şi Haiducii 1, 2, şi 3 au aceeaşi costumaţie
cu a Haiducului Tipã. Mama Jianului poartã costum popular cu broboadã (culori
închise) şi opinci. Amanta Jianului poartã costum popular tineresc, batic
înflorat. Cãpitanul e îmbrãcat în costum militar (dacã e posibil, de epocã),
caschetã de ofiţer, centurã cu diagonalã, sabie la brâu, cizme în picioare.
Vânãtorul se prezintã cu haine verzui vânãtoreşti, puşcã, geantã la brâu pentru
muniţie şi hranã, corn de vânãtoare, pãlãrie vânãtoreascã cu panã de pãun, de
curcan sau de cocoş, centurã peste costum, cizme în picioare. Anul vechi e un
moş cu barbã albã, poartã opinci, cojoc mare miţos, o bâtã groasã în mânã,
cãciulã miţoasã. Anul Nou e un copil îmbrãcat în haine albe sau costum popular.
Pe coroniţa sau cãciula de pe cap se scrie anul respectiv. În mânã are suliţã. Se
umblã în Ajunul şi primele zile ale Anului Nou. Obiceiul face parte din zona
etnograficã muntoasã (interferabilã) a Vãii Bistriţei de mijloc. Banda lui Bujor
din Hangu (Haiducul Bujor, cãpitanul bandei de haiduci, este îmbrãcat cu
cãmaşã (costum popular), iţari strâmţi, cu sarad aplicat, chimir lat şi pistoale la
brâu, pieptar înflorat (bundiţã), încãlţat cu cizme sau opinci, poartã plete,
mustaţã şi pe cap cãciulã decoratã cu urmuz, la şold corn vânãtoresc şi în mânã
baltag. Haiducul Dragoş, Ghinciu, Haiducul I şi Haiducul II au îmbrãcãminte
ţãrãneascã, din ţesãturã de casã. Haiducul Codreanu are aceeaşi costumaţie, însã
în loc de baltag are puşcã. Ciobanul poartã costum popular (cãmaşã şi fustã fãrã
înflorituri), cojoc miţos, glugã şi bâtã. Cãpitanul poterei are haine negre tip
militar cu vipuşcã roşie, centurã şi sabie, cizme, chipiu negru. Vânãtorul e
îmbrãcat în haine verzui, are puşcã, pãlãrie vânãtoreascã cu panã. Fata e
îmbrãcatã în costum popular tineresc. Iţic din Lipscani şi Grecul se costumeazã
dupã imaginaţie, în haine care sã exprime rolul. Se umblã cu aceastã trupã de
teatru în noaptea Ajunului de An Nou şi în ziua de Anul Nou). Sub impresia
Războiului pentru Independenţă din 1877 a luat naştere piesa Predarea lui
Osman sau Căderea Plevnei, după modelul căreia s-au creat şi celelalte
reprezentări dramatice care alcătuiesc repertoriul teatrului folkloric de
inspiraţie istorică (2). Acţiunea pune faţă în faţa oştile române, reprezentate
prin generalii Cernat, Cerchez, şi cele turceşti, în fruntea cărora se aflau Ali Paşa
şi Osman Paşa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostăşeşti (Fiii
României, Deşteaptă-te, române!) sau cu cântece de căinare a turcilor (Otaman
Osman, Bazulderim). Renumit în Neamţ este spectacolul cu Încheierea pãcii,
din Agapia-Văratec, personajele fiind: Regele României şi Generalul român, care
au costumaţie asemãnãtoare, cu mici diferenţieri, haine ofiţereşti de culoare
cafenie, din care reţinem vestonul cu mãrgele cusute pe revere, guler şi manşete,
pantalonul cu vipuşcã roşie, cascheta decoratã cu flori, stele şi fluturi din
mãrgele cusute, epoleţii cu franjuri mari albi, eghileţii, felurite medalii şi oraţii,
sãbiile de lemn. Poartã cizme ostãşeşti din piele. Osman Paşa şi Generalii turci
au vestimentaţie similarã cu a românilor, excepţie fãcând faptul că turcii poartã
turbane pe cap şi au la costum cordicã şi vipuşcã albastrã. Harapul are o ţinutã
vestimentarã hazlie, alcãtuitã din tot felul de cordele din cârpe, zdrenţe, clopote,
tãlãngi, lanţuri, beţe sau buzdugane împodobite cu fâşii de cârpe multicolore.
Poartã mãşti, chiar groteşti, confecţionate din piele, cârpe, carton, aramã şi le
schimbã total fizionomia. La un picior se încalţã cu o cizmã şi la celãlalt cu
opincã. În aceastã piesã folcloricã, numãrul harapilor poate ajunge pânã la 5.
Arnãuţii (între 3-8) sunt echipaţi, ca şi cãiuţii, de altfel, cu veşminte de o
remarcabilã eleganţã şi frumuseţe coloristicã. Se distinge, în mod special, flanela
roşie pe gât ornamentatã cu bârneţe cu flori din mãtasã sau lânã aplicate în
formã de triunghi, în faţã şi spate, deasupra brâului şi umplute cu mãrgele,
urmuz, broşe şi oglinzi (baira). Ornamentele viu colorate prin folosirea
mãrgelelor, broşelor, oglinzilor, cordelelor şi panglicilor, predominând motivele
geometrice şi florale, sunt din abundenţã prezente pe mânecã (linie şerpuitoare
din mãrgele), pe umãr (epoleţi cu franjuri albi), pe brâu (cusut cu flori sau ţesut
în trei culori), la fustã (bordurã decoratã cu pui albi de mãtase), peste care atârnã
panglici colorate prinse sub brâu, pe cãciulã brumãrie (împodobitã cu oglinzi şi
broşe), pe buzdugan (decorat cu cordele colorate) sau la batista cu flori în formã
de triunghi ce se pune în faţã, la brâu. Din vestimentaţia arnãuţilor nu lipsesc
iţarii din lânã ţigaie, strânşi şi încreţiţi pe picior, opincile şi obielele albe,
chimirul din piele bãtutã cu ţinte şi zurgãlãi la picioare. Banda "Încheierea pãcii"
este nelipsitã din obiceiurile de Anul Nou practicate în localitãţile din subzona
etno-folcloricã Tg. Neamţ. Dupã urarea de sãnãtate şi fericire adresatã cu prilejul
Anului Nou ce vine, personajele dialogheazã astfel încât sã fie marcate
componentele scenaristice ce vizeazã, în cazul de faţã, disputele intervenite în
istorie între Armata Românã, pe de o parte, şi arnãuţii, arapii şi turcii, pe de altã
parte. De fiecare datã, intriga iscatã între pãrţile aflate în adversitate sfârşeşte
prin a fi aplanatã iremediabil prin joc şi cântec. Finalul acestui spectacol este
asigurat de Jocul Arnãuţilor, comandaţi de un dragoman, care executã, cu
mãiestrie, simultan cu scandarea strigãturilor şi încrucişarea buzduganelor sau
sãbiilor, un dans popular numit Trelişeşti sau Arnãuţeasca. Banda arnãuţilor
din Bălţăteşti confirmă diversitatea şi virtuozitatea manifestate în teatralitatea
folclorică din judeţul Neamţ. Arnãuţii au o ţinutã vestimentarã viu coloratã şi
sofisticatã. Îmbrãcarea se face concomitent cu ornarea costumului, care nu mai
este dezbrãcat decât dupã trecerea zilelor de sãrbãtoare. Piesele de vestimentaţie
sunt: flanela de culoare roşie, cu pui cusuţi din mãrgele galbene sau din fir de
aceeaşi culoare, cu douã inimioare, pe piept şi pe spate, cusute cu fir sau mãrgele
multicolore, iţari din pânzã de casã albã, strâmţi şi încreţiţi pe picior, cãmaşa
compusã din fustã şi stani, marginea cãmãşii şi a mânecilor fiind cusute cu pui
florali în culori roşu, negru, verde şi portocaliu, bârneaţa sau baiera latã de 15
cm, ţesutã şi ornamentatã cu romburi colorate în roşu, negru, verde, cãciulã de
culoare brumãrie, împodobitã la bazã cu o panglicã roşie şi cu înflorituri din
mãrgele multicolore, opincile din piele sau cauciuc, cu obiele de pânzã albã
legate cu şnur negru - sarad împletit în şase din pãr negru de coadã de cal.
Arnãuţii mai poartã zurgãlãi la picioare, douã panglici tricolore aşezate în
diagonalã peste umãr şi pe sub epoleţii cu franjuri galbene, precum şi câte un
buzdugan din lemn de brad sau fag, acoperit cu stofã roşie şi având atârnate la
mãciucã panglici albe, albastre şi roşii. Împãratul are uniformã militarã, pe cap
chipiu cu pompon, în mânã poartã un sceptru, iar pieptul este plin de medalii şi
decoraţii. Generalul este îmbrãcat în uniformã de ofiţer superior, cu epoleţi şi
eghileţi din fir, şnur şi franjuri aurii, pe cap are caschetã şi la pantaloni vipuşcã
roşie. Harapul se prezintã în veşminte negre (veston şi pantaloni), cu faţa
vopsitã în negru sau prevãzutã cu mascã, este încins cu o curea latã, are tãlãnci
atârnate la brâu sau pe piept în diagonal, iar pe acoperãmântul capului sunt
prinse coarne de bou sau berbec. Arnãuţii, ca şi alte coterii folclorice, nu mai
realizeazã semnificaţia lor primordialã, de mercenari ai otomanilor aflaţi în
solda domniilor fanariote. Dupã încetarea conflictului dramatic, finalizat
întotdeauna în mod fericit, urmeazã în încheiere jocurile cu strigãturi: leşasca,
 cernita, balotista, arnãuţeasca, trilişeşti. Este de subliniat şi spectacolul cu
Banda arnãuţilor din Urecheni. Personajele principale sunt reprezentate
de Împãrat, Ofițer şi Şeful arnãuţilor. Conflictul dramatic, în varianta Urecheni,
se îndepãrteazã de povestea istorică obişnuitã şi, surprinzãtor, capãtã conotaţiile
unei adversitãţi cu substrat religios. Aici împãratul îl substituie pe Irod iar
arnãuţii ţin locul celor trei crai care vestesc naşterea lui Iisus. În acest context,
în locul uciderii pruncilor, asistãm la o teribilã "aplicaţie" artisticã prin jocul
debordant al arnãuţilor. Să nu uităm că în Brâncovenii, Constantin Brâncoveanu
apare ca un erou martir, concomitent cu uneltirea boierilor la Curtea otomană şi
uciderea domnului muntean. Intrată în circulaţie pe la mijlocul secolului al XlX-
lea, această dramă este semnalată în mai multe localităţi din Moldova şi chiar
în judeţul Neamţ. După primul război mondial, pe tiparul Căderii Plevnei şi a
Încheierii păcii este creată piesa Pacea generală (sau Masa verde), de
această dată românii fiind puşi să dialogheze cu nemţii, ruşii sau austriecii. Unele
variante imaginează încheierea Tratatului de la Versailles, printre personaje
aflându-se câte un reprezentant al fiecărei ţări participante la conflagraţia din
1914-1918. De reţinut ca semnificativ se prezintă spectacolul trupei de teatru
folkloric de inspiraţie războinică Pacea generală din Vânători. Personajele:
Regele României şi Mareşalul Averescu sunt înveşmântaţi în uniforme kaki de
ofiţeri superiori, având eşarfe de fir tricolor, diagonalã din piele, epoleţi,
eghileţi, sãbii în mânã, chipiu cu pene de pãun pe cap. Grãnicerul şi Cãpitanul
au haine militare şi pãlãrie de vânãtor. Împãratul German şi Generalul
Mackensen se înfãţişeazã în ţinuta ofiţereascã de culoare neagrã, completatã cu
eşarfe, diagonale, epoleţi, eghileţi din fir aurit, chipiu cu pampon pe cap şi sãbii
în mânã. Câte un grãnicer poartã în mâini steagul ţãrii sale). În fine, în aceeaşi
zonă folclorică, situată între Tg. Neamţ şi Roman, s-au ivit, după cel de-al doilea
război mondial, Banta capitulării Germaniei sau Căderea Berlinului (Pipirig).
Monotonia acţiunii, lipsa de acurateţe şi de şlefuire a textelor, la care se adaugă,
prin opoziţie, ascendentul pe care îl are puternica tradiţie a teatrului de haiduci,
sunt factorii care au determinat dispariţia acestor piese. Piesele ce alcătuiesc
repertoriul teatrului folcloric continuă să se bucure de interes şi conferă
sărbătorilor de iarnă o strălucire unică. Amploarea acestor manifestări folclorice
de expresie predilect dramatică explică şi justifică raţiunea pentru care în judeţul
Neamţ, şi nu în altă parte, s-a înfiinţat în luna mai 1993, cu statut de
personalitate juridică, din iniţiativa domnului profesor George Brăescu,
Asociaţia Teatrului Folcloric din România şi Moldova (până acum
figurează ca membri ai A.T.F.R.M. trupe din judeţele Neamţ, Bacău, Botoşani,
Vaslui, Iaşi şi din localităţile Căuşeni, Căinari şi Bălţi din Republica Moldova).
Cartea respectivă (Proiect cultural subvenţionat cu 150.000.000 lei de
Ministerul Culturii şi Cultelor, conform Ordinului nr. 2316, din 8 iulie 2004)
reuşeşte să argumenteze convingător că aceste demersuri folclorice (jocuri,
alaiuri, ceremonii, ritualuri, cântece, spectacole), exprimându-se şi ca acte
augurale, oraculare, de divinaţie, propiţiatoare şi apotropaice, creează în lumea
satelor o atât de excepţională şi emoţionantă atmosferă, încât banala realitate
cotidiană se preschimbă într-o alta asumată de spectatori cu religiozitate ca fiind,
în acelaşi timp, magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească.
Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că, aşa cum consemnează şi Mircea Eliade,
,,omul profan este descendentul lui homo religiosus şi nu poate anula propria sa
istorie, comportamentalismele strămoşilor săi religioşi, care l-au făurit aşa cum
este el astăzi”. Aceste considerente ale marelui savant, la care s-au adăugat altele
aparţinând unor specialişti în folcloristică, precum Vasile Adăscăliţei, Petru
Ursachi, Iordan DATCU, Traian Herseni, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile,
T. Burada, Tache Papahagi, Mihai Pop, Adrian Fochi ş.a., m-au călăuzit de-a
lungul celor 33 de ani, cât am îndeplinit profesiunea de consilier artistic al
Centrului de Creaţie Populară al judeţului Neamţ, înarmându-mă cu răbdare şi
instrumente adecvate pentru a asculta şi înregistra pentru viitorime această
inestimabilă bogăţie folclorică a etnicităţii româneşti. Demnă de reţinut este şi
se cuvine semnalată, de asemenea, şi Monografia comunei Poiana Teiului
(Ion Ghiorghiu, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2001), lucrare îngrijită şi
postfaţată de George Brăescu şi care tratează aproape toate fenomenele de natură
istorică, geografică, economică, etnografică şi folclorică atestate în arealul
comunei Poiana Teiului, judeţul Neamţ.

GEORGE BRĂESCU (profesor, publicist,

etnolog, culturalist). Născut la 28 februarie 1939,
Ruseni-Răzeşi, comuna Plopana, judeţul Bacău.
Studii: Şcoala primară în satul natal. Absolvent al
Gimnaziului din comuna Griviţa, judeţul Vaslui.
Este absolvent al Liceului „Regele Ferdinand I”, din
Bacău (1953-1956). Licenţiat al Facultăţii de istorie-
filosofie a Universităţii „Al.Ioan Cuza”, din Iaşi
(1971). Carieră: După terminarea studiilor, a
desfăşurat activităţi didactice, fiind încadrat ca profesor şi director
la diferite şcoli gimnaziale din comunele: Dragomireşti (profesor
1956/1957), judeţul Vaslui; Satu Nou (bibliotecar 1957/1958), judeţul
Bacău; Leca-Ungureni (profesor 1958/1963), judeţul Bacău; Iţcani-
Plopana (director 1963/1966) şi Ruseni-Răzeşi, comuna Plopana
(profesor 1966/1967), judeţul Bacău. Cea mai îndelungată şi
remarcabilă activitate este de factură cultural-artistică prilejuită de
contextul promovării sale în funcţiile de inspector, metodist,
instructor şi consilier cultural al Comitetului pentru Cultură şi Artă al
Judeţului Neamţ (8 aprilie 1968-31 iulie 1970 şi 1 martie 1974-31
octombrie 1974) şi la Casa Creaţiei Populare a Judeţului Neamţ (1
august 1970-28 februarie 1974 şi 1 noiembrie 1974-1 aprilie 2001).
Abordând o mare diversitate de preocupări în domeniul cultural şi
artistic, la instituţiile publice din judeţele Bacău şi Neamţ, a excelat, înainte de
toate, ca un veritabil animabilis în sfera culturalităţii din proxima actualitate,
proiectând, realizând şi implicându-se în programe ce se circumscriu interesului
de amplitudine publică: Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”
(Piatra- Neamţ, 1981-2001, printre laureați figurând: Lucian Strochi, Petru
Cimpoeșu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Daniel Corbu, Victor Munteanu,
Dan David, Gheorghe Simon, Viorel Savin), „Pădurea de Argint” (Agapia, 1969-
2001), „Sărbătoarea Războienilor” (Războieni, 1968-2001), ,,Sărbătoarea
Muntelui Ceahlău” (Ceahlău, 1968-2001), Festivalul Internaţional de Teatru
pentru Tineret (Piatra Neamţ), Bienala de artă Plastică ,,Lascăr Vorel” (Piatra
Neamţ), Festivalul ,,Cântarea României” (1977-1989), Festivalul Internaţional
de Folclor (Piatra Neamţ, 1981-2001), ,,Sărbătoarea Sânzâienelor” (Tupilaţi-
1990), Festivalul de Teatru Folcloric din Moldova (Piatra-Neamţ,1993-2001).
Este iniţiatorul şi conducătorul mai multor cenacluri literare din Neamţ:
„Calistrat Hogaş” (Piatra-Neamţ), „Petrodava” (Piatra-Neamţ), „Cezar Petrescu”
(Roman), „I.I.Mironescu” (Tazlău), „V. Conta” (Bălţăteşti), ,,Ion Creangă” (Tg.
Neamţ), ,,Lumina” (Bicaz).
În anul 1993, la 18 mai, la Piatra-Neamţ, a fondat Asociaţia
Teatrului Folcloric din România şi Republica Moldova (Fondatori:
Brăescu Gheorghe, Lupu Costache, Romica Leonte, Babata Ion,
Ţăbârnac Gheorghe, Rotariu Gheorghe, Podani George, Teoctist
Galinescu), printre membrii asociaţi figurând echipe de teatru
folcloric din Asău (Bacău), Zăpodeni, Buhăieşti, Puieşti (Vaslui),
Ungureni (Botoşani), Ţibăneşti (Iaşi), Bălţi, Căuşeni, Caşcalia,
Căinari (Republica Moldova) şi din toate localităţile Judeţului
Neamţ.
Sub egida A.T.F.R.M., în decembrie 2006, a organizat GALA
PREMIILOR ATFRM, în cadrul căreia s-au conferit Diplome de
Excepţie unui număr de 100 de personalităţi culturale şi publice din
întreaga ţară (IORDAN DATCU, Prof. Univ. Dr. PETRU URSACHE,
Prof. Univ. Dr. BORIS ZAVATIN, ADRIAN ALUI GHEORGHE,
VASILE SPIRIDON, VASILE ANDRU, CORNEL GALBEN, NICOLAE
SAVA, LUCIAN STROCHI, C. TOMȘA, MIHAI MERTICARU etc. Cu
sprijinul financiar al Primăriei Piatra Neamţ, conform Notei de
fundamentare nr. 58361/15 decembrie 2006, elaborată de Primarul
Gheorghe Ştefan, privind proiectul cultural înaintat. A pus bazele,
împreună cu înv.Teoctist Galinescu, revistei de etnologie „Ţara
Hangului” şi Fundatiei culturale „Gavriil Galinescu” (1996, Hangu).
Membru fondator şi de onoare al mai multor fundaţii şi asociaţii culturale
(„I.I.Mironescu”- Tazlău, „Gavriil Galinescu”-Hangu, „Regina Maria”-Tarcău,
„După datina strabună”-Roman şi „Al.Podoleanu” -Podoleni).
În ipostaza de publicist, a colaborat la: Îndrumătorul cultural, Ceahlăul,
Datini, Amurg sentimental, Ţara Hangului, Hora, Asachi, Petrodava culturală,
Anuarul Grupului Şcolar «Gh. Cartianu”, Apostolul, La Tazlau, Dor de Dor,
Antiteze, Conta, Bucureştiul Literar şi Artistic.
SCRIERI. În ultimul deceniu al veacului XX, dând glas unei mai vechi
şi disimulate pasiuni, mă afirm în folcloristică, devenind un împătimit al
teatrului folcloric. Identific, localizez şi cercetez toate fenomenele etnografice şi
etnologice ce au tangenţă cu teatrul folcloric. Peregrinând prin toate cele 70 de
comune ale Judeţului Neamţ, singur sau întovărăşit de colegi, am reuşit, date
fiind multitudinea şi varietatea materialului folcloric depistat şi înregistrat, să
public şi să îngrijesc apariţia unor cărţi de folclor de referinţă şi nu numai. Se
impune atenţiei, înainte de toate, cartea ARBORI DE LUMINA – 1979,
prefaţă de George Brăescu, antologie a poeţilor nemţeni (Adrian Alui Gheorghe,
Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Gheorghe Simon, Emil Nicolae,
câţiva dintre poeţii antologaţi, apar pentru prima dată tipăriţi într-o carte),
îngrijită de G. Brăescu, Piatra Neamţ. Urmează, apoi, cartea FOLCLOR
LITERAR DIN JUDETUL NEAMŢ–CANTECE DIN FARCASA, Editura
Nona, 1996, culegere recuperată, îngrijită, argumentată şi prefaţată de prof.
George Brăescu. În această carte, o inedită culegere de folclor poetic (prima de
acest fel din istoria judeţului Neamţ), recuperatorul ordonează cele două mari
categorii de poezii folclorice, lirice şi epice, în 13 secţiuni, excelent reprezentate
fiind poezia obiceiurilor tradiţionale preponderent ceremoniale şi sincretice
(cântece de nuntă şi cântece de înmormântare) şi poezia lirică folclorică. Genul
liric dispune de un larg şi diversificat orizont tematic şi imagistic, remarcându-
se lirica cu mesaj erotic (42 de piese de dragoste şi dor), blestemele, bocetele şi
strigăturile (cele mai vechi forme ale lirismului popular) şi cântecele de lume
(cele mai de proximă temporalitate). Epica folclorică, deşi este cuprinsă într-un
număr redus de poeme, se evidenţiază totuşi prin dimensiuni impresionante
(Balada haducului
Mihai Florea are 385 de versuri). Din nefericire, din această culegere lipsesc
descântecele (eresurile), proverbele, zicătorile şi ghicitorile (paremiologice),
poemele de urare calendaristică (pluguşorul), cântece de leagăn (pedogenice),
poeme christologice de felicitare (colinda şi cântecul stelei) şi piese de teatru
folcloric (dramatice). Următoarea carte, voluminoasa crestomaţie folclorică
PANORAMA TEATRULUI FOLCLORIC (George Braescu, studiu
introductiv de George Brăescu, Editura Nona, 2000), are 516 pag. şi meritul de
a aduna între coperţile sale cele mai autentice şi reprezentative creaţii folclorice
legate de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou, Sfântului Vasile şi
Bobotezei. În Panorama teatrului folcloric, autorul s-a preocupat, aproape în
exclusivitate, de reliefarea în registru textologic a teatrului folcloric, adunând de
pe teren 220 de drame folclorice din 72 de localităţi ale judeţului Neamţ şi din 3
localităţi ale Basarabiei: Căuşeni, Căinari şi Bălţi, alăturându-se astfel celor mai
mulţi cercetători români care afirmă şi demonstrează că, în general, Moldova
este patria teatrului folcloric românesc. În special, George Brăescu se străduieşte
să sublinieze o realitate potrivit căreia în judeţul Neamţ aproape că nu există
localitate unde să nu-şi facă simţite prezenţa, la Anul Nou şi Crăciun, mai multe
grupuri de teatru folcloric, cu precădere jocuri dramatice cu măşti. În volumul al
treilea, DRAMATURGIE FOLCLORICĂ ILUSTRATĂ (George Braescu,
prefaţă de Lucian Strochi, Editura Nona, 2004), textul dramatic este însoţit de
imagini fotografice color, fiind surprinse, într-o apreciabilă varietate, aspecte
din spectacolele tuturor trupelor, cetelor şi coteriilor ce evoluează la domiciliul
spectatorilor în scurta, dar memorabila stagiune teatrală, de numai două
săptămâni, care marchează sfârşitul Anului Vechi şi începutul Anului Nou.
Răstimp când sunt la mare cinste şi se bucură de un interes deosebit colindele,
stelele, Irozii, pluguşoarele caprele, cerbii, urşii, căiuţii, arnăuţii, sorcovarii ş.a.
Cele mai multe imagini fotografice, grupate pe cele trei secţiuni ale cărţii (I.
Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de stirpe strămoşească II.
Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de sorginte creştinească
III. Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de extracţie livrescă)
redau secvenţe dramatice în plină desfăşurare, fiind surprinse mişcarea şi ritmul
actanţilor, armonia şi frumuseţea coloristică şi ornamentală a costumelor, ca şi
ingeniozitatea recuzitei şi farmecul decorului ,,de odaie” sau de drumul mare”.
(I).Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de stirpe strămoşească
însumează cele mai vechi jocuri cu măşti, creaţii sincretice în care fuzionează,
adecvate şi cu măsură interpretate, componente de pantomimă, coregrafie,
muzică şi de exprimare dialogică. Predilect însoţite de virtuţile laicităţii, aceste
demersuri dramatice, încă de la tracii sud-şi nord-dunăreni, ţineau şi ţin de
sărbătorile solstiţiului de iarnă şi ale echinocţiului de primăvară (martie)
şi de toamnă (septembrie). Tematica jocurilor cu măşti evoluează treptat către
spectacolul cu caracter predominant ludic, expurgat de simbolistica primordială.
Ponderea cea mai mare în cadrul spectacolelor de teatru folkloric strămoşesc de
la
Anul Nou o deţin: alaiul şi urătura pluguşorului, alaiul şi jocul caprei, jocul şi
cântecul ursului, cântecul şi jocul cerbului, jocul şi cântecul cãiuţilor, alte jocuri
dramatice. Aceste obiceiuri şi datini cu pronunţat caracter ludic, prefigurează ce
va fi începând cu Noul An şi generează poezia obiceiurilor din ciclul calendaristic
al Anului Nou (poezie rostită, declamată, recitată, cântată şi jucată, poezie
povestitoare sau descriptivă întâlnită la pluguşor, poezie de incantaţie, de urare
şi felicitare regăsită în colinde). Dacă ne raportăm la jocurile dramatice cu măşti,
scenoforme dar fără scriitură dramatică şi a căror vechime se asociază cu a
misterelor medievale (pehlivănii de sorginte orientală şi fanariotă), vom
constata că, dat fiind coeficientul mai ridicat de unicitate şi autenticitate, acestea
mai transmit încă reminiscenţe magico-mitologice şi, totodată, excelează prin
vestimentaţia inventiv împodobită şi viu colorată şi se impun prin pluralitatea şi
vivacitatea elementelor de expresie artistică. Din suita datinilor şi obiceiurilor cu
pregnant caracter ludic, Jocul caprei (Turca în Transilvania, Brezaia în
Muntenia, Malanca şi Vălăretul în Moldova), este cel mai vechi şi mai răspândit
între jocurile cu măşti ţinând de sfintele sărbători de iarnă (Crăciunul, Sf. Vasile,
Boboteaza). Jocul caprei se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării, dar cu o frecvenţă şi
o varietate tipologică sporite în Moldova. Descinzând din travestirile animaliere
proprii culturilor vânatoreşti, imaginea caprei a pătruns în jocurile cu măşti din
epoca feudală şi continuă să apară astăzi în contextul unor petreceri populare,
cu deosebire în cele de la Anul Nou. Prima fază de trecere a dramei rituale către
teatru este prezentarea dramatică a unor episoade ludice. Substratul magic, ce
atribuia Caprei rostul de a influenţa pozitiv vânătoarea şi căruia i se substituie,
în societăţile agrare, un rol fertilizator, este înlocuit acum prin explicitarea
acţiunii mimetice, văduvită însă de sensurile iniţiale. De regulă, spectacolul
cuprinde o parte introductivă, descriptivă (în care se schiţează portretul măştii),
urmată de moartea animalului şi reînvierea acestuia prin descântecul Moşului
(Ciobanului, Urâtului), care îl însoţeşte. Textul poetic prezintă vădite înrâuriri
cu ale cântecului liric, ale strigăturii şi descântecului, fiind posterior
pantomimei. Masca propriu-zisă, construită din lemn, cu maxilarul inferior
mobil, iniţial stilizată, se transformă dintr-un element de recuzită teatrală într-
un obiect decorativ, fiind împodobită excesiv cu mărgele, hurmuz, panglici,
oglinzi, flori de hârtie, clopoţei etc. Acest obicei a exercitat o puternică influenţă
asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceeasi acţiune şi
păstrează transparente atribute apotropaice. În schimb, Calul şi Căiuţii ― având
la noi o arie de răspândire ce nu depăşeşte spaţiul moldovenesc – prezintă,
alături de Urs, similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri
izolate. Manifestare predilect dramaticã, obiceiul caprei îşi gãseşte rostul în
Ajunul şi primele douã zile ale Anului Nou. Având un numãr de pânã la 20 de
membri, capra este întâlnitã în toate satele componente ale comunei Pipirig,
atât în ipostazã de "CAPRÃ MICÃ" (a tinerilor care n-au efectuat stagiul militar),
cât şi în cea de "CAPRÃ MARE" (a flãcãilor liberaţi din armatã şi buni de
însurat). În orice alai de caprã, întâlnim douã
categorii de personaje, departajarea realizându-se prin intermediul
vestimentaţiei şi a misiunilor ce trebuie îndeplinite în timpul spectacolului. O
categorie este cea a ,,frumoşilor", cu îmbrãcãminte frumoasã, decentã, elegantã,
în care intrã capra, cerbul, ofiţerii (boierii) şi casierul. Cealaltã categorie este cea
a "urâţilor" din care fac parte ursarii, ursul, babele şi moşnegii. Ofiţerii se
detaşeazã prin ţinuta cea mai strãlucitoare, ei fiind îmbrãcaţi în haine militare
ofiţereşti, pe piept au agãţate zeci de insigne şi medalii şi se deplaseazã în ritmul
vioi al sunetelor de ţignal. Din rândul lor se alege responsabilul care îndeplineşte
şi funcţia de casier. Dupã ce alaiul caprei (sau cerbului, în satul Stânca) a
"nãvãlit" în curtea sau casa gospodarului, în timp ce "urâţii" (ursarii, ursul,
moşnegii) îşi executã partiturile dramatice, mai mult sau mai puţin regizate,
ofiţerii (boierii) converseazã şi flirteazã cu fetele pe la colţuri şi pe dupã garduri.
Ursarii, în numãr de 4-5, fac parte din tagma "urâţilor" şi se înfãţişeazã într-o
costumaţie pe cât de grotescã, pe atât de laborios confecţionatã. Poartã veston şi
pantaloni din pânzã coloratã, de care atârnã, în lungul lor, franjuri şi fâşii de
hârtie creponatã. Cea mai cu gust împodobitã piesã de îmbrãcãminte este
chipiul. Confecţionat din carton şi caşerat cu pânzã roşie, luând aspect de tocã,
chipiul este ornamentat cu zeci de şiraguri de mãrgele şi hurmuzi, are în faţã un
pampon din lânã şi de sub chipiu cad în valuri pe spate, pe umeri şi pe piept
bogate bucle de culoare cafenie, imitând pãrul, din fire de cânepã, P.N.A., lânã
şi pãr împletite. Toţi ursarii au tobe pe care le bat într-un ritm drãcesc, acoperind
sunetele ţignalelor şi melodiile cântate din fluier. Interesant este cum de
convieţuiesc în acelaşi alai capra şi ursul. Nicãieri nu se mai întâlneşte o astfel
de "coabitare". Şi totuşi capra de la Pipirig, fie ea mare sau micã, are
particularitãţi care o singularizeazã în spaţiul românesc frecventat de acest
obicei tradiţional. Este unicul alai sau joc de caprã în care îşi face apariţia un
personaj (un ursar sau mai mulţi), cunoscut în mod obişnuit în obiceiul jocul
ursului, dar care, în acest caz, are ca funcţie rostirea unei lungi tirade în versuri
numitã Recomandaţie. Acest tip de urãturã la caprã, numitã Recomandaţie,
nu-şi gãseşte echivalenţã în multitudinea de mijloace de expresie folcloricã din
ţara noastrã. Recomandaţia are constituenţi care fac trimitere la pluguşor şi la
numeroase jocuri folclorice cu mãşti zoomorfe sau antropomorfe, dar nu se
identificã, totuşi, cu obiceiurile mai sus enumerate. Este un obicei insolit,
nemaiîntâlnit în alte zone şi nici în subzona etnograficã Tg. Neamţ, care se
bucurã de o mare popularitate şi atractivitate şi care, totodatã, marcheazã un
moment aparte în procesul sãu de evoluţie, de adaptare şi de conectare la
realitãţi omeneşti, legate tot mai puţin de tradiţionalitate. Recomandaţiile sunt
opera unor versificatori din comunã, care, cu câteva sãptãmâni înainte de
sãrbãtori, primesc comandã specialã, sunt solicitaţi de ursari şi chiar sunt
substanţial remuneraţi. Recomandaţiile sunt memorate apoi de ursari, babe şi
moşnegi şi rostite, cu predilecţie, la casa gospodarului vizat, cãci toate textele
sunt destinate cu precizie cuiva şi conţin o mare încãrcãturã satiricã. În
conţinutul lor, recomandaţiile abordeazã deschis şi curajos nenumãrate aspecte,
evenimente (locale, naţionale şi chiar internaţionale), fapte, întâmplãri
petrecute în anul care-i pe terminate. Toate informaţiile şi nominalizãrile sunt
procurate de viitorii ursari. Ei îşi asumã responsabilitatea şi paternitatea
recomandaţiei în cazul izbucnirii unui scandal provocat de cetãţeanul criticat şi
persiflat. Recomandatorul, cel care declamã, nu se sfieşte, atunci când începe
spectacolul de satirã şi umor, sã facã cunoscut numele sãu şi, pe parcurs, sã
dezvãluie numele indivizilor cãrora li se fac "recomandãri" cu adresã precisã. În
timp cât se recitã recomandaţia sau se cântã, alţi ursari bat tobele într-un ritm
infernal, la intervale de 4-6 versuri. Intrarea în rol se face printr-o formulã
introductivã, de felul urmãtor: "Oameni buni, eu vã salut,/ Mã numesc Olteanu
Dãnuţ" sau "Dragii mei, vã zic salut,/ Pe mine m-aţi cunoscut? / Eu mã numesc
Vasileaţa, / Îs ţigan, vecin cu Creaţa!" Formula finalã, în cazul recomandaţiei,
ne duce cu gândul la pluguşorul tradiţional, cãci în ambele situaţii se adreseazã
urãri de bine şi "la mulţi ani!": "Iar acum, la terminare / Vã doresc la fiecare:
/ Ani mai mulţi şi fericiţi, / Întru mulţi ani sã trãiţi !" O recomandaţie este o
poemã de mare întindere, un sui generis reportaj declamat şi cântat, de sute de
versuri şi care dureazã în timpul reprezentaţiei uneori şi 3-4 ore. Jocul caprei
cu tacsâm (Hangu). Reprezentativ pentru zona etnograficã muntoasã a Vãii
Bistriţei, bucurându-se de o binemeritatã faimã în Moldova şi în cercurile
folcloristice din ţarã, obiceiul caprei de la Hangu se recomandã ca o tradiţie
folcloricã strãmoşeascã ce a strãbãtut şi va mai strãbate încã veacuri. Capra de
la Hangu, şi nu numai, este una din puţinele animale din bestiarul mitologic
românesc, care, ponegrite şi dezavuate în superstiţiile şi credinţele populare,
cunoaşte o prestigioasã preţuire în sfera datinilor de Anul Nou din Moldova.
Ceremonii şi solemnitãţi spectaculoase care pot fi asociate cu cele consacrate (în
antichitatea greacã şi romanã) zeului Dionysos - sacrificiul ţapului, şi Lupercaliei
- sacrificiul caprei. Grupul care însoţeşte capra cântã, joacã şi gesticuleazã şi se
strãduieşte sã marcheze, fãrã un anume substrat mitologic, momente mai mult
sau mai puţin dramatice din viaţa caprei: capturarea sau cumpãrarea ei (din
munţi, târguri şi chiar de peste ocean), aducerea în târg pentru a fi vândutã,
îmbolnãvirea, moartea şi jelirea ei, descântecul sau tãmãduitul şi, în sfârşit,
revenirea caprei la viaţã. Personajele au o costumaţie care meritã sã fie
evidenţiatã. Cãpitanul e îmbrãcat în haine militare obişnuite ofiţerilor, poartã
sabie, caschetã şi cizme. Roşiorul este, de asemenea, ofiţer de cavalerie, are la
caschetã un panaş (pompon, ciucure) roşu. Vânãtorul e îmbrãcat în costum de
vânãtor. Are puşcã, pãlãrie verde cu panaş, geantã vânãtoreascã la şold şi corn
de vânãtoare. Ciobanul e în costum naţional, ca ciobanii la stânã. Are bâtã,
cãciulã şi cojoc miţos. Capra, personajul principal al obiceiului, este construitã
astfel: pe un baston de circa 1 m, la un capãt se monteazã botul caprei, la cap
având coarne, iar falca de jos mobilã, introdusã cu un cep prin baston, cu o sfoarã
în partea opusã de care, cel care joacã capra, trage şi clãmpãneşte în ritmul
melodiei. De cap este fixatã spinarea caprei, o vergea sau o sârmã subţire, peste
care se înveleşte cu o plocadã înfloratã sau cu un covoraş, care se împodobeşte
cu mãrgele de hurmuz, betealã, oglinzi şi alte podoabe, zurgãlãi. Ţiganii şi
lãutarii sunt îmbrãcaţi în haine ponosite din care curg flenduri. Ei fac fel de fel
de giumbuşlucuri pentru a înveseli spectatorii. Personajele se aşeazã în ordinea
de mai sus, în jurul caprei. Danseazã în ritmul melodiei de mai jos, în aşa fel
încât, dupã fiecare vers, ţiganii sã poatã striga: Ha, ha, ha, ha... Cãtre final, capra
clãmpãnind se opreşte din joc, ţiganii fac temenele, iar gazdele îi cinstesc. Dupã
ce le dã banii şi colãcei, urãtorii pleacã. Jocul cerbului întâlnit la Grinţieş,
Ceahlău, Ion Creangă şi în aproape toate localităţile din zona
etnografică a Romanului. Aici personajele care umblã cu cerbul au
îmbrãcãmintea diferitã. Întrebãtorul este îmbrãcat în costum naţional, cu
cãciulã pe cap şi cu cizme în picioare. Harapii (6) poartã pe cap coifuri roşii, pe
care sunt prinse oglinzi şi nenumãrate mãrgele de diferite culori. Au barbişon.
În vârful coifului se gãsesc mai multe panglici de mãtase de diferite culori. Mai
au o flanelã de culoare roşie, legatã cu bârneaţã, pe care atârnã o salbã cu
clopoţei. Pantalonii sunt viu coloraţi şi de ei sunt prinse panglici, motocei iar în
picioare poartã opinci. Bat din tobe şi joacã. Cerbul este acoperit cu un covor pe
care atârnã o bârneaţã şi douã nãframe. De coarne sunt prinse patru cordele şi o
coroniţã cu mai multe mãrgele. Capul se sprijinã pe un bãţ de lemn. Baba poartã
o catrinţã legatã cu bârneaţã, încãlţãri diferite, pe cap un batic, faţa acoperitã cu
o mascã iar corpul acoperit cu o cãmaşã naţionalã mai veche. Moşneagul are pe
cap o pãlãrie în vârful cãreia sunt prinse mai multe pene, mascã fãcutã dintr-o
bucatã de piele de oaie, poartã un cojoc întors pe dos şi o pereche de pantaloni
mai vechi pe care sunt cusute cârpe. În picioare poartã opinci sau cizme de
cauciuc. Cerbul este animalul cel mai bine cotat în conştiinţa folcloricã
româneascã. El beneficiazã de un prestigiu aparte, având autoritate de sorginte
sacrã. Este foarte râvnit de vânãtori, în primul rând pentru splendoarea
coarnelor. Existenţa lui pe pãmânt are şi conotaţii mitologice, cerbul
simbolizând fecioria - fecioara şi feciorul - puritatea, fecunditatea, tinereţea şi
vigoarea. Integrat în colinde, legende, balade şi descântece pentru însuşirile sale
apotropaice, cerbul a devenit o prezenţã strãlucitoare şi în jocurile dramatice de
Anul Nou. În alte variante, majoritatea lor fiind rãspânditã în zona etnofolcloricã
(central moldoveneascã) a Romanului, la rãsãrit de zona etnograficã Neamţ,
înscenarea dramaticã pe tema cerbului a suferit oarece mutaţii, în sensul cã, mai
nou, cerbului îi este periclitatã viaţa din cauza braconajului practicat de ţigani,
care sunt ahtiaţi dupã carnea lui gustoasã şi pielica frumoasã. Jocul ursului
este la mare cinste în Moldova şi deci şi în judeţul Neamţ. Urşi şi ursari întâlnim
la Gârcina (Cuejdi), Pipirig, Petricani (Târpeşti), Tarcău, Girov, Bălţăteşti,
Brusturi-Drăgăneşti, Piatra Şoimului, Hangu şi în alte multe localităţi din judeţ.
Jocul şi cântecul ursului (Hangu). Jocul ursului este atestat ca fiind specific
Moldovei. Socotit în credinţele folclorice ca cel mai mare şi mai puternic animal
al faunei din ţara noastrã, ursul, pe cât este de venerat şi de temut (reminiscenţe
ale unui cult), pe atât de mult este batjocorit, ridiculizat şi pãcãlit de toate
animalele. La începuturi, probabil din vremuri traco-dacice, ursul era domesticit
şi se umbla cu el pe la casele oamenilor, considerându-se ca având calitãţi
profeţitoare. Mai aproape de noi, dincolo de prescripţiile şi interdicţiile
respectate cu sfinţenie în zilele ursului (Martinii), ursul a început sã ocupe un
loc important în reprezentaţiile şi manifestãrile dramatice prilejuite de sfintele
sãrbãtori ale Anului Nou. Mãrimea anturajului la jocul ursului diferã de la sat la
sat sau de la zonã la zonã. La Hangu, unde înv. Teoctist Galinescu este printre
puţinii dascãli ai ţãrii cu preocupãri folcloristice, ursului i se alãturã personajele:
Bulibaşul, Ţiganca tânãrã, Ion ursarul, Baba cu bobii, Ursul, Puradeii (bãieţi şi
fete), Ţiganul tânãr, Toboşarul. Ursul este îmbrãcat cu o blanã care sã imite pe
cât posibil pe cea a ursului, are cap de urs, lanţ, ciomag. Restul personajelor sunt
îmbrãcate ţigãneşte, dupã imaginaţie. Bulibaşul rosteşte cuvinte de laudã la
adresa gospodarilor şi apoi exprimã, prin cântec, pe un ton elegiac, tristeţea şi
durerea pricinuite neamului ţigãnesc de vicisitudinile istoriei. Ion Ursarul se
adreseazã ursului într-un registru melodic din care reţinem ataşamentul
ancestral al ursarului faţã de urs. Ţiganul tânãr îşi cântã cu ardoare pasiunea
eroticã faţã de ţiganca tânãrã. Baba cântã şi descântã în bobi soarta fetelor de
mãritat. Puradeii joacã şi se scãlãmbãie în ritmul dobelor. Ursul sare şi ţopãie în
jurul ciomagului. Jocul urşilor şi ,,Cântarea României" (Brusturi-
Drăgăneşti). Ursul este îmbrãcat chiar în piele de urs, uneori, mai demult, şi
în tulpini de ferigã sau blãnuri de oaie. Are cap de urs iar în picioare poartã opinci
din piele sau cauciuc. Când joacã, se foloseşte de un drug de lemn legat la bot cu
un lanţ. Ursarul are mascã fãcutã din piele de oaie, poartã costum naţional, în
picioare este încãlţat cu opinci. Pentru ritmul cântecului şi jocului, foloseşte o
veşcã de la o sitã pentru cernut fãina, în interiorul cãreia sunt montate douã
sârme având înşirate bucãţi de tablã gãurite. Ursuleţul poartã axeeaşi ţinutã ca
ursul. Mascaţii poartã mascã, haine groase ţãrãneşti, iar în picioare opinci. Alaiul
merge din casã în casã. Jocul mascaţilor, singular în spaţiul românesc prin
originalitatea mişcării şi ineditul costumului-mască, este întâlnit doar în
comuna Răuceşti (Oglinzi). Jocul căiuţilor şi al calului, al căror strămoş
ne duce cu gândul departe la Căluşul oltenesc, se bucură în judeţul nostru de un
interes apreciabil. Cei mai năzdrăvani cai se întâlnesc la Borleşti, Mărgineni,
Zăneşti, Cândeşti, Costişa, Rediu,Târpeşti, Piatra Şoimului, Ion Creangă,
Bârgăoani, Urecheni, Tazlău, Români, Ştefan cel Mare, Podoleni. Jocul
cãiuţilor (Piatra Şoimului). Cãiuţii (în numãr de patru, şase, opt) se
organizeazã, de obicei, în perioada sãrbãtorilor de iarnã, îndeosebi în zilele de 31
Decembrie şi 1 Ianuarie sau cu ocazia unor spectacole concurs. Grupul de cãiuţi
este alcãtuit din bãieţi, cu vârste între 10-14 ani, şi chiar fete, cu totul excepţional.
Jucãtorii folosesc cãiuţii confecţionaţi din lemn de cãtre ei sau pãrinţii lor.
Fiecare cãluţ se împodobeşte cu un lãicer, viu colorat, cu o panglicã tricolor, ce
se fixeazã pe umãrul cãlãreţului burneţe din lânã, şi cu batiste brodate în registre
populare vegetale, pregãtite de cãtre fete de mãritat. Sub şi peste masca
cãluţului, jucãtorii poartã costume populare compuse din cãmãşi, poale şi iţari
cu motocei cusuţi pe
pãrţile laterale. În picioare au opinci din cauciuc pânzat şi obiele albe înfãşurate
cu saraduri din lânã de culoare neagrã. Pe cap bãieţii poartã cãciuli pe care se
aflã fixate o oglindã şi o panglicã roşie. Fetele au costum popular compus din
cãmaşã,
poale, catrinţã şi bondiţã din piele, pe cap se acoperã cu casâncã iar în picioare
poartã opinci şi obiele albe. Herghelia cãiuţilor, condusã de un dragoman, şi
muzica (dobã, acordeon, vioarã şi trişcã) pleacã spre seara zilei de 31 decembrie,
pe la casele unde sunt primiţi. Jocul cãiuţilor (Borleşti). "Herghelia" este
alcãtuitã din 10-20 de cãiuţi, condusã de un vãtaf care este şi comoraş şi, în
ritmul melodiilor cântate de lãutari (leşasca, cernita), acesta scandeazã
strigãturile şi comandã sãriturile şi tropotul cãiuţilor. Oamenii locului spun cã
obiceiul era cunoscut şi pe vremea lui ªtefan cel Mare, domnitorul fiind
întâmpinat de ceata cãiuţilor de fiecare datã când trecea cu alaiul spre
“Frumoasa” de la Balcani. Fiecare cãiuţ este jucat de un flãcãu (poate fi şi un
copil) costumat jumãtate cãlãreţ şi jumãtate cãluţ. Echipamentul de cãlãreţ se
constituie din cãmaşã şi poale din ţesãturã de bumbac sau borangic,
ornamentate cu motive populare florale (trandafiri roşii), peste care se îmbracã
cu bundiţã din piele de miel decoratã sau flanea din lânã albã. Mai poartã iţari
strâmţi şi întinşi pe picior, confecţionaţi din ţesãturã de lânã albã, groasã (aba),
cãciulã brumãrie din blanã de miel, împodobitã cu şiraguri de mãrgele şi panglici
tricolore, în picioare se încalţã cu opinci din cauciuc sau din piele, trase peste
obiele din lânã de culoare albã şi legate cu sarad negru. Cãlãreţul, frumos
costumat, trebuie sã facã dovada cã are un armãsar de soi, bine antrenat pentru
galop şi salturi spectaculoase. Masca cãiuţului (calului) este realizatã de fiecare
jucãtor sau este împrumutat. Apreciat ca cel mai vestit chiar şi dincolo de
fruntariile judeţului Neamţ, Alaiul şi urătura pluguşorului din Trifeşti
are un numãr de 12 - 13 urãtori, de vârste diferite, toţi îmbrãcaţi în straie
ţãrãneşti tradiţionale (sumane brumãrii ornamentate cu sarad din lânã de
culoare neagrã, cãciuli brumãrii şi ciubote) şi având de îndeplinit misiuni
distribuite potrivit aptitudinilor fiecãruia. Din recuzita extrem de bogatã nu
lipsesc dobele, buhaiul, harapnicele, clopoţelul, zurgãlãii, cârâitoarele, fluierul,
cornul de vânãtoare. Urãtura propriu-zisã (o poemã povestitoare şi extrem de
metaforicã despre muncile agricole şi care tinde sã devinã un discurs versificat
sau o cronicã rimatã privind tot felul de tribulaţii şi mişculaţii locale) este
interpretatã de un bãieţel, la început, şi continuatã de un bãrbat în vârstã. Ceilalţi
coechipieri hãiesc la comanda urãtorului şi activeazã instrumentele şi
elementele de recuzitã din dotare. A dispãrut plugul tras de boi. Butaforia a
eliminat arhaica tehnologie agricolã din datina strãbunã. Dar nu şi de pe ogorul
ţãranului contemporan. Se umblã din din casã şi dintr-o uliţã în alta în seara
Ajunului de Anul Nou şi în prima zi a Anului Nou. Pentru cinstea ce i s-a făcut,
gospodarul face daruri generoase constând în bani, colaci, câte un pahar de vin
sau ţuică. Prezintă un interes aparte Dãrãbãnia de la Piatra Şoimului.
Obiceiul se organizeazã în seara zilei de 31 Decembrie şi în ziua de 1 Ianuarie.
Ceata este formatã din: doi sau trei urãtori cu clopote şi zurgãlãi, o persoanã cu
darabanul (dobã), doi sau trei trişcari, una sau douã persoane cu câte o bucatã
de fier, buhai, douã sau trei persoane care-i ajutã pe cei cu buhaiul şi darabanul.
Alaiul este însoţit şi de alte persoane. Îmbrãcaţi în portul popular, urãtorii merg
din casã în casã, dupã douã sau trei ore de la lãsarea serii. La intrarea în curtea
unde urmeazã sã ure, dragomanul adreseazã gospodarului urarea ,,La mulţi ani”
şi rugămintea de a fi primit cu plugul la arat. La toate aceste datini şi obiceiuri
practicate în perioada de exuberanţă sărbătorească a celor 12 zile situate de o
parte şi de alta a pragului ce desparte Anul Vechi de Anul Nou, trecutul de viitor
şi cunoscutul de necunoscut, se cuvine să amintim şi de existenţa unor obiceiuri
mai puţin sau deloc cunoscute. Mă refer la Jocul lupului (Stăniţa), Jocul
vulturului (Tupilaţi) şi la Recomandaţiile de la Pipirig. Aceste jocuri,
alaiuri, ceremonii, ritualuri de Anul Nou, exprimându-se, totodată, şi ca acte
augurale, oraculare, propiţiatoare, de divinaţie şi apotropaice, degajă o atât de
excepţională si emoţionantă atmosferă încât cruda sau banala realitate cotidiană
omenească se scufundă în uitare şi îşi face apariţia o nouă realitate, asumată de
om ca fiind magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească. O
atmosferă ce ne îndrituieşte să credem că latinitatea noastră orientală se
revendică şi în această privinţă de la cea apuseană (cu Lupercaliile, Saturnaliile
şi Bacanalele ei). Un rarisim joc dramatic este considerat Cârcelul din Podoleni.
Cârcelul este unul dintre puţinele obiceiuri de Anul Nou care mai fiinţeazã în
localitãţile situate în subzona etno-folcloricã numitã Câmpu lui Dragoş
(Depresiunea Cracãu-Bistriţa). La Podoleni, din suita personajelor care
alcãtuiesc alaiul Cârcelului, distingem: Cârcelul, Fluieraşul, Toboşarul, Urãtorul,
Purtãtor de bici, Purtãtor de cârâitoare. De regulã, Cârcelul însoţeşte alaiul
plugului, alãturi de caprã, cãluşei, buhai ş.a. În ultima vreme, cârcelul s-a
desprins în obicei de sine-stãtãtor, devenind un element de teatru folcloric.
Trupa se compune din 4-5 flãcãi cu grijã distribuiţi şi, potrivit înclinaţiei
fiecãruia, joacã cârcelul astfel: unul care "joacã" cârcelul, unul care cântã din
fluier, bate toba, declamã urãtura şi sunã din clopoţei şi zurgãlãi. Se mai pot
alãtura câţiva flãcãi pentru a pocni din harapnice şi a activa cârâitoarea. Modul
de construcţie a cârcelului este relativ simplu: din vergele dispuse în capãt având
fixat un cap de cãpriţã sculptat în lemn, apoi îmbrãcat în piele de caprã, cu
urechi, corniţe, bãrbiţã, ochi. Peste corpul cârcelului se întind de-a lungul trei
sfori pe care se lipesc cu cocã ornamente din hârtie creponatã multicolore.
Cârcelul are douã mânere cu care se întinde şi se strânge în ritmul cântecului şi
al urãturii. Spectacolele care adoptă repertoriul dramei religioase alcătuiesc
capitolul (II). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de sorginte
creştinească. Din această specie a teatrului fac parte: Irozii, Pruncul,
Vicleimul, Adam şi Eva (Jocul cu pomul), Cântecul stelei, Colindele,
Naşterea Domnului etc. Cultivată mai întâi de dascăli şi dieci, drama
liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să
fie adoptată şi de oamenii de rând. La români drama liturgică pătrunde mai
târziu, fenomenul fiind vădit înrâurit de teatrul popular apusean, în special de
cel german şi maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile
apocrife, legendele hagiografice, cântecele de vitejie şi chiar din romanele
populare. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau
Vicleimul circulă şi în Muntenia şi Transilvania, aici sub denumirile de Craii sau
Magii. Existenţa dramei este menţionată de Miron Costin încă din secolul al
XVII-lea. În Moldova şi în Banat pătrunderea Vicleimului a fost, probabil,
impulsionată de ruteni, polonezi şi, respectiv, de sârbi. Tributară, din punct de
vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde
câteva episoade: naşterea lui Iisus Hristos, călătoria magilor, adorarea pruncului
şi uciderea pruncilor de către Irod. În varianta moldovenească a Vicleimului
apare un personaj neîntâlnit în celelalte, harapul, a cărui tentativă de a-l ucide
pe Irod sporeşte dramatismul acţiunii. Intervenţiile pline de umor ale
personajelor laice (ciobanii), precum şi numărul mare de colinde pătrunse în
repertoriul Irozilor sunt factori care au contribuit la folclorizarea acestei
reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc
de răspândire a psalmilor lui Dosoftei. Pe teritoriul judeţului Neamţ semnalăm
prezenţa Irozilor din Poiana Teiului: Irod împãrat, Craiul Gaşpar, Craiul
Melichior, Craiul Baltazar, Ofiţerul. De asemenea Steaua din Podoleni. La
Podoleni, obiceiul de colindat "Cu steaua" este rezervat copiilor şi
adolescenţilor (bãieţi). De regulã, steaua este însoţitã de trei bãieţi. Configuraţia
stelei: pe o veşcã de sitã se înfig vergele, câte trei, legate în partea liberã, precum
şi o coadã dintr-un bãţ mai gros, toate realizând cele 8 colţuri ale stelei. Aceste
colţuri sunt unite apoi cu fire de tort mai groase, pe care se prind cu cocã
ornamente din hârtie creponatã. Tot cu hârtie creponatã se împodobesc şi
colţurile stelei. În veşca înfundatã se atârnã clopoţei, ambele feţe fiind apoi
împodobite: una-cu o iconiţã (Maica Domnului cu Pruncul), cealaltã - cu o cruce
decupatã din hârtie. La Podoleni, se umblã cu "steaua" numai în zilele
Crãciunului. Vicleimul din Hangu. Irod împãrat este îmbrãcat în mantie
roşie, la gât şi pe margini are blanã albã, la brâu este încins cu sabie, sub
pieptarul de alamã se vede o tunicã lungã, încreţitã pânã peste genunchi. Poartã
pe cap o coroanã cu colţuri şi, deşi bãtrân, vorbeşte rãstit, cu fruntea încreţitã,
pe gânduri. Ofiţerul este ostaşul cel mai de încredere al lui Irod, el poartã
costumul obişnuit al soldaţilor romani din epoca împãratului August. Gaşpar,
Melchior şi Baltazar, cunoscuţi şi ca Trei crai sau Magi, sunt înveşmântaţi cu
mantii lungi orientale, de culori diferite, cu sãbii la coapsã şi purtând pe cap
coroane poleite, în patru sau cinci colţuri. Pruncul e un copil între 13 şi 14 ani,
îmbrãcat şi el într-o mantie orientalã, cu capul descoperit. În afarã de aceste
personaje, se mai aflã doi ostaşi care stau de-a dreapta şi de-a stânga lui Irod.
Pe o anumită treaptă de evoluţie a teatrului folkloric, eroul mitic este
înlocuit prin eroul social-istoric (haiducul, arnăutul, războinicul), ca personaj ce
populează spațiul din (III). Tradiţia teatrală folclorică sărbătorească de
extracţie livrescă. În secolul al XlX-lea haiducii se bucurau de o mare
popularitate şi inspiră numeroase creaţii folclorice (cântece lirice, balade,
poveşti). Aşa se explică şi succesul deosebit al piesei Jianul căpitan de hoţi de
Matei Millo şi Ion Anestin, jucata în Moldova în jurul anului 1859. Pătrunderea
acestei creaţii culte în mediile săteşti, folclorizarea ei au dus la simplificarea
piesei, păstrându-i-se însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor
reprezentări dramatice populare, teatrul folkloric de inspiraţie
haiducească (1) este o formă de artă sincretică, la realizarea căreia contribuie
gesturile, mimica sau costumaţia. Caracterul de vodevil al piesei este evident. În
afara unor cântece populare ca Foaie verde măr domnesc, Eu mă duc, codrul
rămâne, Jelui-m-aş şi n-am cui, sunt puse în circulaţie melodii ce amintesc de
creaţia lui Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Caudella sau de romanţele,
cântecele ostăşeşti şi imnurile şcolare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor
sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate mai ales prin lipsa de
asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu Iancu Jianu se va
constitui întregul repertoriu al teatrului de haiduci şi de hoţi, care cuprinde un
mare număr de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Radu, Coroi, Dragul
Florilor, Terente, Pantelimon, Florea s.a. Teatrul de haiduci cunoaşte în prezent
o înflorire deosebită în Moldova. Judeţul Neamţ fiind depozitarul celor mai
redutabile coterii haiduceşti, cete arnăuţeşti şi trupe războinice. Edificatoare
este Banda lui Jianu din Hangu. Iancu Jianu poartã costum popular
compus din cãmaşã înfloratã fãrã fustã, iţari strâmţi îndungaţi cu sarad negru,
chimir lat şi pistoale la brâu, cizme, cãciulã neagrã împodobitã cu hurmuz,
bondiţã înfloratã, corn de vânãtoare, baltag, plete şi mustãţi. Haiducul Tipã are,
aproximativ, aceeaşi costumaţie, în plus este încãlţat cu opinci şi poartã puşcã.
Haiducii Trifoi I, II, Florea, precum şi Haiducii 1, 2, şi 3 au aceeaşi costumaţie
cu a Haiducului Tipã. Mama Jianului poartã costum popular cu broboadã (culori
închise) şi opinci. Amanta Jianului poartã costum popular tineresc, batic
înflorat. Cãpitanul e îmbrãcat în costum militar (dacã e posibil, de epocã),
caschetã de ofiţer, centurã cu diagonalã, sabie la brâu, cizme în picioare.
Vânãtorul se prezintã cu haine verzui vânãtoreşti, puşcã, geantã la brâu pentru
muniţie şi hranã, corn de vânãtoare, pãlãrie vânãtoreascã cu panã de pãun, de
curcan sau de cocoş, centurã peste costum, cizme în picioare. Anul vechi e un
moş cu barbã albã, poartã opinci, cojoc mare miţos, o bâtã groasã în mânã,
cãciulã miţoasã. Anul Nou e un copil îmbrãcat în haine albe sau costum popular.
Pe coroniţa sau cãciula de pe cap se scrie anul respectiv. În mânã are suliţã. Se
umblã în Ajunul şi primele zile ale Anului Nou. Obiceiul face parte din zona
etnograficã muntoasã (interferabilã) a Vãii Bistriţei de mijloc. Banda lui Bujor
din Hangu (Haiducul Bujor, cãpitanul bandei de haiduci, este îmbrãcat cu
cãmaşã (costum popular), iţari strâmţi, cu sarad aplicat, chimir lat şi pistoale la
brâu, pieptar înflorat (bundiţã), încãlţat cu cizme sau opinci, poartã plete,
mustaţã şi pe cap cãciulã decoratã cu urmuz, la şold corn vânãtoresc şi în mânã
baltag. Haiducul Dragoş, Ghinciu, Haiducul I şi Haiducul II au îmbrãcãminte
ţãrãneascã, din ţesãturã de casã. Haiducul Codreanu are aceeaşi costumaţie, însã
în loc de baltag are puşcã. Ciobanul poartã costum popular (cãmaşã şi fustã fãrã
înflorituri), cojoc miţos, glugã şi bâtã. Cãpitanul poterei are haine negre tip
militar cu vipuşcã roşie, centurã şi sabie, cizme, chipiu negru. Vânãtorul e
îmbrãcat în haine verzui, are puşcã, pãlãrie vânãtoreascã cu panã. Fata e
îmbrãcatã în costum popular tineresc. Iţic din Lipscani şi Grecul se costumeazã
dupã imaginaţie, în haine care sã exprime rolul. Se umblã cu aceastã trupã de
teatru în noaptea Ajunului de An Nou şi în ziua de Anul Nou). Sub impresia
Războiului pentru Independenţă din 1877 a luat naştere piesa Predarea lui
Osman sau Căderea Plevnei, după modelul căreia s-au creat şi celelalte
reprezentări dramatice care alcătuiesc repertoriul teatrului folkloric de
inspiraţie istorică (2). Acţiunea pune faţă în faţa oştile române, reprezentate
prin generalii Cernat, Cerchez, şi cele turceşti, în fruntea cărora se aflau Ali Paşa
şi Osman Paşa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostăşeşti (Fiii
României, Deşteaptă-te, române!) sau cu cântece de căinare a turcilor (Otaman
Osman, Bazulderim). Renumit în Neamţ este spectacolul cu Încheierea pãcii,
din Agapia-Văratec, personajele fiind: Regele României şi Generalul român, care
au costumaţie asemãnãtoare, cu mici diferenţieri, haine ofiţereşti de culoare
cafenie, din care reţinem vestonul cu mãrgele cusute pe revere, guler şi manşete,
pantalonul cu vipuşcã roşie, cascheta decoratã cu flori, stele şi fluturi din
mãrgele cusute, epoleţii cu franjuri mari albi, eghileţii, felurite medalii şi oraţii,
sãbiile de lemn. Poartã cizme ostãşeşti din piele. Osman Paşa şi Generalii turci
au vestimentaţie similarã cu a românilor, excepţie fãcând faptul că turcii poartã
turbane pe cap şi au la costum cordicã şi vipuşcã albastrã. Harapul are o ţinutã
vestimentarã hazlie, alcãtuitã din tot felul de cordele din cârpe, zdrenţe, clopote,
tãlãngi, lanţuri, beţe sau buzdugane împodobite cu fâşii de cârpe multicolore.
Poartã mãşti, chiar groteşti, confecţionate din piele, cârpe, carton, aramã şi le
schimbã total fizionomia. La un picior se încalţã cu o cizmã şi la celãlalt cu
opincã. În aceastã piesã folcloricã, numãrul harapilor poate ajunge pânã la 5.
Arnãuţii (între 3-8) sunt echipaţi, ca şi cãiuţii, de altfel, cu veşminte de o
remarcabilã eleganţã şi frumuseţe coloristicã. Se distinge, în mod special, flanela
roşie pe gât ornamentatã cu bârneţe cu flori din mãtasã sau lânã aplicate în
formã de triunghi, în faţã şi spate, deasupra brâului şi umplute cu mãrgele,
urmuz, broşe şi oglinzi (baira). Ornamentele viu colorate prin folosirea
mãrgelelor, broşelor, oglinzilor, cordelelor şi panglicilor, predominând motivele
geometrice şi florale, sunt din abundenţã prezente pe mânecã (linie şerpuitoare
din mãrgele), pe umãr (epoleţi cu franjuri albi), pe brâu (cusut cu flori sau ţesut
în trei culori), la fustã (bordurã decoratã cu pui albi de mãtase), peste care atârnã
panglici colorate prinse sub brâu, pe cãciulã brumãrie (împodobitã cu oglinzi şi
broşe), pe buzdugan (decorat cu cordele colorate) sau la batista cu flori în formã
de triunghi ce se pune în faţã, la brâu. Din vestimentaţia arnãuţilor nu lipsesc
iţarii din lânã ţigaie, strânşi şi încreţiţi pe picior, opincile şi obielele albe,
chimirul din piele bãtutã cu ţinte şi zurgãlãi la picioare. Banda ,,Încheierea pãcii"
este nelipsitã din obiceiurile de Anul Nou practicate în localitãţile din subzona
etno-folcloricã Tg. Neamţ. Dupã urarea de sãnãtate şi fericire adresatã cu prilejul
Anului Nou ce vine, personajele dialogheazã astfel încât sã fie marcate
componentele scenaristice ce vizeazã, în cazul de faţã, disputele intervenite în
istorie între Armata Românã, pe de o parte, şi arnãuţii, arapii şi turcii, pe de altã
parte. De fiecare datã, intriga iscatã între pãrţile aflate în adversitate sfârşeşte
prin a fi aplanatã iremediabil prin joc şi cântec. Finalul acestui spectacol este
asigurat de Jocul Arnãuţilor, comandaţi de un dragoman, care executã, cu
mãiestrie, simultan cu scandarea strigãturilor şi încrucişarea buzduganelor sau
sãbiilor, un dans popular numit Trelişeşti sau Arnãuţeasca. Banda arnãuţilor
din Bălţăteşti confirmă diversitatea şi virtuozitatea manifestate în teatralitatea
folclorică din judeţul Neamţ. Arnãuţii au o ţinutã vestimentarã viu coloratã şi
sofisticatã. Îmbrãcarea se face concomitent cu ornarea costumului, care nu mai
este dezbrãcat decât dupã trecerea zilelor de sãrbãtoare. Piesele de vestimentaţie
sunt: flanela de culoare roşie, cu pui cusuţi din mãrgele galbene sau din fir de
aceeaşi culoare, cu douã inimioare, pe piept şi pe spate, cusute cu fir sau mãrgele
multicolore, iţari din pânzã de casã albã, strâmţi şi încreţiţi pe picior, cãmaşa
compusã din fustã şi stani, marginea cãmãşii şi a mânecilor fiind cusute cu pui
florali în culori roşu, negru, verde şi portocaliu, bârneaţa sau baiera latã de 15
cm, ţesutã şi ornamentatã cu romburi colorate în roşu, negru, verde, cãciulã de
culoare brumãrie, împodobitã la bazã cu o panglicã roşie şi cu înflorituri din
mãrgele multicolore, opincile din piele sau cauciuc, cu obiele de pânzã albã
legate cu şnur negru - sarad împletit în şase din pãr negru de coadã de cal.
Arnãuţii mai poartã zurgãlãi la picioare, douã panglici tricolore aşezate în
diagonalã peste umãr şi pe sub epoleţii cu franjuri galbene, precum şi câte un
buzdugan din lemn de brad sau fag, acoperit cu stofã roşie şi având atârnate la
mãciucã panglici albe, albastre şi roşii. Împãratul are uniformã militarã, pe cap
chipiu cu pompon, în mânã poartã un sceptru, iar pieptul este plin de medalii şi
decoraţii. Generalul este îmbrãcat în uniformã de ofiţer superior, cu epoleţi şi
eghileţi din fir, şnur şi franjuri aurii, pe cap are caschetã şi la pantaloni vipuşcã
roşie. Harapul se prezintã în veşminte negre (veston şi pantaloni), cu faţa
vopsitã în negru sau prevãzutã cu mascã, este încins cu o curea latã, are tãlãnci
atârnate la brâu sau pe piept în diagonal, iar pe acoperãmântul capului sunt
prinse coarne de bou sau berbec. Arnãuţii, ca şi alte coterii folclorice, nu mai
realizeazã semnificaţia lor primordialã, de mercenari ai otomanilor aflaţi în
solda domniilor fanariote. Dupã încetarea conflictului dramatic, finalizat
întotdeauna în mod fericit, urmeazã în încheiere jocurile cu strigãturi: leşasca,
cernita, balotista, arnãuţeasca, trilişeşti. Este de subliniat şi spectacolul cu
Banda arnãuţilor din Urecheni. Personajele principale sunt reprezentate
de Împãrat, Ofițer şi Şeful arnãuţilor. Conflictul dramatic, în varianta Urecheni,
se îndepãrteazã de povestea istorică obişnuitã şi, surprinzãtor, capãtã conotaţiile
unei adversitãţi cu substrat religios. Aici împãratul îl substituie pe Irod iar
arnãuţii ţin locul celor trei crai care vestesc naşterea lui Iisus. În acest context,
în locul uciderii pruncilor, asistãm la o teribilã "aplicaţie" artisticã prin jocul
debordant al arnãuţilor. Să nu uităm că în Brâncovenii, Constantin Brâncoveanu
apare ca un erou martir, concomitent cu uneltirea boierilor la Curtea otomană şi
uciderea domnului muntean. Intrată în circulaţie pe la mijlocul secolului al XlX-
lea, această dramă este semnalată în mai multe localităţi din Moldova şi chiar
în judeţul Neamţ. După primul război mondial, pe tiparul Căderii Plevnei şi a
Încheierii păcii este creată piesa Pacea generală (sau Masa verde), de
această dată românii fiind puşi să dialogheze cu nemţii, ruşii sau austriecii. Unele
variante imaginează încheierea Tratatului de la Versailles, printre personaje
aflându-se câte un reprezentant al fiecărei ţări participante la conflagraţia din
1914-1918. De reţinut ca semnificativ se prezintă spectacolul trupei de teatru
folkloric de inspiraţie războinică Pacea generală din Vânători. Personajele:
Regele României şi Mareşalul Averescu sunt înveşmântaţi în uniforme kaki de
 ofiţeri superiori, având eşarfe de fir tricolor, diagonalã din piele, epoleţi,
eghileţi, sãbii în mânã, chipiu cu pene de pãun pe cap. Grãnicerul şi Cãpitanul
au haine militare şi pãlãrie de vânãtor. Împãratul German şi Generalul
Mackensen se înfãţişeazã în ţinuta ofiţereascã de culoare neagrã, completatã cu
eşarfe, diagonale, epoleţi, eghileţi din fir aurit, chipiu cu pampon pe cap şi sãbii
în mânã. Câte un grãnicer poartã în mâini steagul ţãrii sale). În fine, în aceeaşi
zonă folclorică, situată între Tg. Neamţ şi Roman, s-au ivit, după cel de-al doilea
război mondial, Banta capitulării Germaniei sau Căderea Berlinului (Pipirig).
Monotonia acţiunii, lipsa de acurateţe şi de şlefuire a textelor, la care se adaugă,
prin opoziţie, ascendentul pe care îl are puternica tradiţie a teatrului de haiduci,
sunt factorii care au determinat dispariţia acestor piese. Piesele ce alcătuiesc
repertoriul teatrului folcloric continuă să se bucure de interes şi conferă
sărbătorilor de iarnă o strălucire unică. Amploarea acestor manifestări folclorice
de expresie predilect dramatică explică şi justifică raţiunea pentru care în judeţul
Neamţ, şi nu în altă parte, s-a înfiinţat în luna mai 1993, cu statut de
personalitate juridică, din iniţiativa domnului profesor George Brăescu,
Asociaţia Teatrului Folcloric din România şi Moldova (până acum
figurează ca membri ai A.T.F.R.M. trupe din judeţele Neamţ, Bacău, Botoşani,
Vaslui, Iaşi şi din localităţile Căuşeni, Căinari şi Bălţi din Republica Moldova).
Cartea DRAMATURGIE FOLCLORICĂ ILUSTRATĂ de George
Brăescu (Proiect cultural subvenţionat cu 150.000.000 lei de Ministerul
Culturii şi Cultelor, conform Ordinului nr. 2316, din 8 iulie 2004) reuşeşte să
argumenteze convingător că demersurile folclorice inserate (jocuri, alaiuri,
ceremonii, ritualuri, cântece, spectacole), exprimându-se şi ca acte augurale,
oraculare, de divinaţie, propiţiatoare şi apotropaice, creează în lumea satelor o
atât de excepţională şi emoţionantă atmosferă, încât banala realitate cotidiană se
preschimbă într-o alta asumată de spectatori cu religiozitate ca fiind, în acelaşi
timp, magică, mitică, metafizică, suprafirească, supraomenească. Aceasta nu
trebuie să ne mire, pentru că, aşa cum consemnează şi Mircea Eliade, ,,omul
profan este descendentul lui homo religiosus şi nu poate anula propria sa istorie,
comportamentalismele strămoşilor săi religioşi, care l-au făurit aşa cum este el
astăzi”. Aceste considerente ale marelui savant, la care s-au adăugat altele
aparţinând unor specialişti în folcloristică, precum Vasile Adăscăliţei, Petru
Ursachi, Iordan DATCU, Traian Herseni, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile,
T. Burada, Tache Papahagi, Mihai Pop, Adrian Fochi ş.a., m-au călăuzit de-a
lungul celor 33 de ani, cât am îndeplinit profesiunea de consilier artistic al
Centrului de Creaţie Populară al judeţului Neamţ, înarmându-mă cu răbdare şi
instrumente adecvate pentru a asculta şi înregistra pentru viitorime această
inestimabilă bogăţie folclorică a etnicităţii româneşti. Demnă de reţinut este şi
se cuvine semnalată, de asemenea, şi Monografia comunei Poiana Teiului
(Ion Ghiorghiu, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2001), lucrare îngrijită şi
postfaţată de George Brăescu şi care tratează aproape toate fenomenele de natură
istorică, geografică, economică, etnografică şi folclorică atestate în arealul
comunei Poiana Teiului, judeţul Neamţ.
CONSILIERE EDITORIALĂ. În calitate de îngrijitor,
redactor, antologator, alcătuitor, prefaţator si postfatator a facilitat apariţia
unor cărţi de literatură si folclor, sub egida Asociatiei Teatrului Folcloric din
Romania si Republica Moldova (Director fondator) si a Concursului National de
Proza ,,Mihail Sadoveanu” : „Arşiţa Karmei”, Oma Stănescu – roman,
Editura Nona, 1997; „Un apel disperat”, Ion Ţion, proză scurtă, Editura Nona,
1998; „Careul Mare”, Florinel Agafiţei, roman, prefaţă de George Brăescu,
Editura Nona, 2000; „Poemele Bistriţei”, Alecu Iosifescu, prefaţă de George
Brăescu, Editura Nona, 2001; ,,Monografia comunei Poiana Teiului”, Ion
Ghiorghiu, postfaţă de George Brăescu, Editura Nona, 2001, Piatra Neamţ; ,,Un
om pe lume”, Alexandru Gaină, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea
Doamnei, 2007 ; ,,Trei crai de la Răsarit’’, Vasile Muscalu, postfaţă de
George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008; ,,Epigrame-Satire
umoristice”,Vasile Muscalu, postfaţă de George Brăescu, Editura Cetatea
Doamnei, 2008 ; ,, Luceferii apelor vii”, Vasile Muscalu, prefaţă de George
Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2008 ; ,,Urme pierdute”, Constantin
Ciocoiu, prefaţă de George Brăescu, Editura Cetatea Doamnei, 2009;
,,Destainuiri tardive”, Vasile Solomon, prefata de George Braescu, postfaţă
de Emil Bucureşteanu, Editura Cetatea Doamnei, 2010, Piatra Neamt ;
,,Patima geloziei”, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2010, prefata
de George Braescu; ,,Captiv în paradisul albastru”, Ion N. Petriţa, Editura
Corgal Press, Bacău, 2010, prefata de George Braescu; ,,Amintiri din infern”,
Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2011, prefata de George Braescu,
postfaţă de Mihai Merticaru; ,,Lampa care întinde morţii prada “, Mihai
Agape, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de George Brăescu, 2012;
,,Stinghere amintiri’’, Elisa Afemeii, Editura Corgal Press, Bacău, postfaţă de
George Brăescu, 2013; ,,Buburuza”, Poezii, de Gheorghe Ifrim, Editura
Cetatea Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2014; Iubire & despărțire,
versuri, Editura Cetatea Doamnei, prefaţă de George Brăescu, 2015; Valurile
vieții, Ion N. Petriţa, Editura Corgal Press, Bacău, 2015, prefata de George
Braescu; Dreptul la viață, Ion N. Petriţa, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2016,
prefata de George Braescu; Prin Europa cu folclorul, Virginia Rotariu,
Editura Nona, Piatra-Neamț, 2016, prefata de George Braescu.
REPERE BIBLIOGRAFICE. La adresa preocupărilor
şi cărţilor folcloristului George Brăescu, au semnat cronici, prefeţe şi
referinţe critice elogioase: Etnologul Iordan Datcu, în Dictionarul etnologilor
romani, Ediţia a III-a, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006, p.p.140-141;
Prof. Constantin Prangati, în Dictionarul oamenilor de seama din Judeţul
Neamţ, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 1999, p.33; Prof. univ. dr. Petru
Ursache, „Omul sfinteste locul”, în Convorbiri Literare, Iaşi, nr.I(61), ian.
2001, p.32; Prof. univ. dr. Vasile Spiridon : „O Antologie folclorica de
referinta”, în Luceafărul, nr.3, 2001, Bucureşti, ,,Vechea stagiune teatrala
nemteana”, în Ateneu, nr.7/2005; Scriitorul Constantin Tomşa : ,,Teatrul
folcloric din NEAMŢ-o panoramă a culturii populare”, în Împătimit de lectură
I, Editura Nona, Piatra Neamţ, 2002, p.p. 234-239 şi ,,Pledoarie pentru
autenticitate ’’, în Împătimit de lectură III, Editura Crigarux, Piatra Neamţ,
2006, p.p. 220-225; George Podani, „O crestomatie completa a dramaturgiei
folclorice”, în Asachi – Revistă de cultură, Piatra Neamţ, nr.143, 2001, p.10;
Iustin Bălan, „Creatia poetica înseamnă, alături de limbă, cea mai mare şi mai
înaltă realizare artistică a culturii populare româneşti” – interviu cu prof. George
Brăescu – în Oglinda din 7 iulie 1997; Poetul Nicolae Sava : „Panorama
teatrului folcloric, George Braescu”, în Meridianul Ozana, nr.8, 2000, Piatra
Neamţ si în Ceahlaul, nr. 3042/2000 şi ,,Dramaturgie folclorica ilustrata”,
George Brăescu, în Ceahlăul, nr.4297/2005; publicista Mara Magda Maftei,
„Panorama teatrului folcloric, George Brăescu”, în Viaţa Românească,
Bucureşti, nr. 9/10, 2001, p.p. 243-244; Laurean Ante, ,,O Antologie a
literaturii nemtene”, Editura Muşatinia, 2006, pag. 50; Scriitorul Cornel
Galben, ,,Personalitati bacauane - George Braescu”, în Ateneu, nr.2- februarie
2009; Prof. Ion Amironoae, ,,Dramaturgie folclorica ilustrata”, George
Braescu, în Realitatea, nr. 853, 2005; Prof. univ. dr. Lucian Strochi, ,,O
Antologie sui generis”, prefaţă la Dramaturgie folclorică ilustrată, George
Brăescu, 2004; Poetul Emil Nicolae, în Realitatea, nr. 1013/2005; Poetul
Mihai Merticaru, ,,Un impatimit de folclor”, în Bucovina Literara, nr 11-12/
2008, în Dor de Dor, nr.13/2006 ; în Antiteze, nr.21/2007; folcloristul Stelian
Cârstean, în Anotimpuri culturale, nr. 3/ 2003 ; Boris Crăciun şi Daniela
Crăciun-Costin, în 1500 Scriitori români clasici şi contemporani, Editura
Porţile Orientului, Iaşi, 2010, pag.72; Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-
Costin, în Dicţionarul scriitorilor români de azi, Editura Porţile Orientului,
Iaşi, 2011, pag. 77; Virgil Răzeşu, în Scriitori din Neamţ, antologie, cu o
precuvântare de Liviu Antonesei, Editura Răzeşu, 2012 ; Cornel Galben în
Personalităţi băcăuane, Editura Corgal Press, Bacău, 2012; Cornel Galben în
Scriitori băcăuani, Editura Corgal Press, Bacău, 2013; Constantin Tomşa, Un
dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, Editura Crigarux-Cetatea Doamnei,
2014; Constantin Tomşa, Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ,
Editura Crigarux/Cetatea Doamnei, 2014; Emil Bucureșteanu, Poeme
nemțene, volumul II, Literatură beletristică, Editura Cetatea Doamnei, 2016;
Emil Bucureșteanu, Literatura senectuții, Editura Timpul-Iași, 2016; Repere
nemțene, vol. II, Emil Bucureșteanu, Editura Cetatea Doamnei, 2016; Nicolae
Milord, Emil Bucureșteanu, Editura Crigarux, 2017 .
Distincţiile şi premiile conferite de Primăria municipiului Piatra Neamţ
(Diplomă de Recunoştinţă, 2000), de Primăria Plopana şi de Direcţia pentru
Cultură şi Culte a Judeţului Neamţ – Director scriitorul Adrian Alui Gheorghe
(premiul „Gavriil Galinescu” pentru folclor, 2004), sunt tot atâtea mărturii
peremptorii ale preţuirii de care s-a bucurat peste ani. Considerăm ca o răsplată
a meritelor sale şi faptul că i s-a facilitat deplasarea în străinătate (Grecia, 1985
şi Finlanda, 1992) în cadrul unor delegaţii cultural-artistice.

CINCI CATEGORII DE SCRIITORI:

VELEITARII, AMATORII, DILETANŢII,
SCRIITORII BUNI, SCRIITORII MARI.
Primii simt un impuls autentic, dar n-au deloc talent. Din cauza
intensităţii impulsului, sînt convinşi că ce scriu e nemaipomenit.
Îi urăsc pe toţi cei care nu vor să recunoască, pe critici în primul
rînd. Amatorii, şi ei fără talent, au îndemînarea de a imita. Le şi
reuşeşte cîte o pagină, dar ei nu se pretind scriitori. Plăcerea de
a le scrie le e de ajuns. Diletanţi sînt cei care-şi activează
feminitatea creatoare, dar le lipseşte raţiunea, spiritul
constructiv. (Nu-i vorba de raţiunea obişnuită, aceea a
intelectualilor, cea, vorba Angelei Marinescu, lipsită de trup.)
Aşa stînd lucrurile, diletanţii nu concep. Se lasă duşi de impuls,
nu ştiu dinainte ce va fi. Scriitorii buni au capacitatea de a reface
un model preexistent. Sînt profesionişti. Scriitorii mari,
înzestraţi şi cu feminitate creatoare, şi cu raţiune întrupată, îşi
concep singuri un model”. O fi “impulsul autentic” la veleitari
(aidoma “filtrului” menţionat în însemnările zilnice ale lui T.
Maiorescu, al cărei utilizator “simte avînturi, dar nu poate”!),
numai că impresia de “nemaipomenit” a tot ce scriu, ca şi “ura”
împotriva celor ce nu recunosc “nemaipomenitul” în cauză nu e
doar caracteristica lor. E una mult mai extinsă în tagma
condeierilor. E drept că “amatorii”, adică cei ce nu se doresc
scriitori, se află, sub raport umoral, la antipodul “veleitarilor”,
mulţumiţi cu “plăcerea de-a scrie”. Să fie o izbăvire a demoniei
celor dintîi? Nu văd însă o diferenţă mai pronunţată între
“amatori” şi “diletanţi”. Dar “scriitorii buni”? Aceştia ar avea
capacitatea de-a reface “un model preexistent”. Numai că într-o
epocă literară de-o oarecare efervescenţă întîlnim, mai curînd
decît unul sau cîteva modele distincte, însoţite de epigoni, şi un
soi de model general, o interferenţă a unor modele actuale sau
mai vechi. Un “spirit al epocii”, inclusiv formal. Mai curînd decît
să reconstituie un model, “scriitorii buni” creează ei înşişi acest
model ambiguu, produs al unor conexiuni, însă care poate
conţine, sub semnăturile reprezentative, şi trăsături de
originalitate individuală. Cît îi priveşte pe “scriitorii mari”, autori
incontestabili ai unui pattern, ei bine, aceştia sînt de două feluri:
unii socotiţi astfel exclusiv în epoca lor, alţii în durată… Să nu ne
grăbim cu
contemporanii…

Întîlnirea dintre eros

si thanatos
un eseu de Mariana Rânghilescu

Intrată în circuitul culturii occidentale, Biblia a fost considerată cartea

fundamentală a culturii universale. Mirela Roznoveanu vede în această
carte un „catalog al stilurilor” şi un „ipotetic roman al unei familii în care
naratorul a folosit pentru fiecare capitol în parte o altă modalitate narativă
şi un alt registru stilistic, iar personajele, mereu altele, acordă continuitate
şi unitate naraţiunii prin strânsă legătură de rudenie, permanent afirmată
şi capacitatea, mereu reînnoită, de a se proiecta prin idee în cei ce vor
vieţui în viitor”(1). În al optsprezecelea an al domniei sale, în 587, data
căderii Ierusalimului, regele asirienilor, Nabucodonosor, a hotărât să se
răzbune pe ţinuturile care-i nesocotiseră poruncile. Ofofern era un general
al regelui. Betulia, o mică cetate din Iudeea, se afla în drumul său. Şi-a
aşezat tabăra în jurul cetăţii şi a asediat-o treizeci şi patru de zile:
urcioarele şi cisternele cu apă se goliseră. Femeile şi copiii nu se mai
puteau ţine pe picioare de slăbiciune, iar „tinerii erau leşinaţi de sete şi
cădeau pe uliţele oraşului” (2). Poporul s-a adunat în jurul lui Oziaş.
Atunci s-au hotărât să mai reziste încă cinci zile: dacă la capătul acestui
răgaz, Yahve nu le va mai veni în ajutor, Betulia se va preda lui Olofern.
În cetate trăia o tânără văduvă, Iudita. „Era frumoasă la stat şi
fermecătoare la chip” şi moştenise „aur şi argint, robi şi roabe, vite şi
ţarini”. După moartea soţului, „îşi făcuse o colibă pe acoperişul casei şi
umbla încinsă cu un sac împrejurul coapselor sale şi purta hainele
văduviei sale”(3). Postea în toate zilele. Şi totuşi arogantă, îi chema la sfat
pe bătrânii cetăţii. Apoi îi acuza de incapacitatea de a pătrunde „pe
Dumnezeu, care a făcut toate astea, şi să cunoaşteţi voinţa Lui şi să
înţelegeţi gândurile lui.”
I u d i ta trăieşte sentimentul că sprijinul real al poporului ei
rezidă în ea însăşi:” Domnul va scăpa cetatea prin mâna mea”. Oziaş îi
laudă înţelepciunea:” tot poporul a recunoscut priceperea ta şi cuminţenia
cugetelor inimii tale”.
D u p ă plecarea bătrânilor, Iudita s-a închis în odaia ei, s-a
îmbrăcat în haina de pocăinţă, şi-a presărat pe cap cenuşa şi i-a înălţat
Domnului o rugăciune lungă şi fierbinte. Esenţa rugii:” dă în mâna mea,
celei văduve, putere pentru ceea ce mi-am pus în gând”. Arma ei este una
229 pământească, şi anume, arta de a se preface şi de a se face plăcută. „Şi,
scoţând sacul, s-a dezbrăcat de veşmintele ei de văduvie, s-a îmbăiat şi sa
uns cu miresme şi-a pieptănat părul, şi-a pus turban în cap şi s-a
îmbrăcat în hainele ei de veselie, cu care se împodobea când trăia
bărbatul ei, brăţările, inelele şi toate podoabele ei, şi s-a înfrumuseţat atât
cât să poată cuceri privirile tuturor bărbaţilor care ar vedea-o.” (4)
I u d it a ceruse divinităţii „cuvânt amăgitor spre a răni şi
zdrobi”. Astfel, în discursul ţinut înaintea lui Olofern, ea îi preamăreşte
pe asirieni. Îl convinge pe general că iudeii au păcătuit şi deci pot fi
învinşi. Descrie tot dezastrul din cetate şi se oferea călăuză „prin mijlocul
Iudeii, până în faţa Ierusalimului”. Cuvintele Iuditei au făcut impresie
bună, încât toţi au recunoscut că „o astfel de femeie frumoasă la chip şi
înţeleaptă la vorbe nu se află nicăieri, de la un capăt şi până la celălalt al
pământului!”(5) O l o fern i-a îngăduit să iasă din tabără în fiecare
dimineaţă
pentru a-şi face rugăciunile. Generalul a organizat un mare ospăţ şi a
invitat-o şi pe Iudita. A acceptat invitaţia, dar n-a mâncat decât din
bucatele pregătite de slujitoarea ei cu care venise în tabără. Olofern o
dorea fierbinte. Fiind sub farmecul ei, a băut o cantitate mare de vin.
După ce au plecat toţi, Iudita a rămas în iatac cu generalul, „trântit pe
patul său, biruit de vin…” A luat paloşul lui, l-a apucat de păr, l-a lovit
peste gât şi-i reteză capul. „ Scena uciderii lui Olofern este de un realism
demn de un narator balzacian”(6). „Şi rostogoli trupul lui de pe pat şi luă
perdeaua de pe stâlpi şi după puţin timp ieşi şi dădu roabei sale capul lui
Olofern. Şi ea îl puse în desaga ei cu merinde. Şi amândouă ieşiră ca de
obicei la rugăciune.” (7) L a Betulia, au fost întâmpinate cu strigăte de
entuziasm. Prin inteligenţă şi prin frumuseţe, Iudita i-a venit de hac celui
mai puternic. La porunca ei, capul însângerat al lui Olofern este spânzurat
pe creştetul zidului. Tabara vrăjmaşă este atacată prin surprindere.
Asirienii au rămas fără conducător. Cuprinşi de panică, au fost învinşi de
iudei. Tot ei „ au
afierosit-o lui Dumnezeu ca dar”. A trăit în curăţenie, refuzând cererile în
căsătorie. Astfel, femeia evreică „ a făcut de ocară” casa regelui
Nabucodonosor.
V ă duva evreică a fost sursă de inspiraţie pentru literatură,
artă şi muzică.
Î n e ngleza veche a secolului al VIII-lea există un poem
Iudita. Noua Iudită este titlul altui poem scris în germana medievală.
Divina Comedie, de Dante, mai exact în Cântul XII din
Purgatoriu prezintă pilde de trufie pedepsită. În „primul ocol”, „vede
fugind în goană pe asiri, când Olofern pieri ucis în taină/ şi leşurile
falnici oştiri”. Generalul asirian s-a îndrăgostit şi a fost ucis de frumoasa
230 Iudita. Astfel, evreii i-au învins pe asirieni. Piesa lui Jean Giraudoux,
Judith, a fost un eşec răsunător, o piesă destinată lecturii, nu reprezentării
scenice. Iudit y Olofernes, comedie de Felipe Godinez (secolul al
XVIII-lea) s-a bucurat de succes. Văduva evreică, piesă de Georg Kaiser,
a fost primită cu aprecieri din partea publicului vremii.
Tema apare devreme şi în pictură. Un desen în clarobscur de
Mantegna (Ufizzi, Florenţa) o reprezintă „pe Iudita în momentul în care
vâră capul lui Holofern într-un sac, pe care o sclavă maură îl ţine”.
Desenul se apropie mult de tabloul pictat cinci ani mai târziu, aflat la
National Gallery of Art din Washington. „Desenul (...) prezintă capul lui
Holofern din faţă, cu ochii închişi şi buzele întredeschise”.(8)
C ristofano Allori realizează o Iudită şi Holofern (Palazzo
Pitti, Florenţa) în care „ o frumoasă tânără ţine de păr cu putere, în
primplanul
tabloului, capul lui Holofern, cu ochii închişi, deja cuprins de
paloarea morţii.” (8) L ucas Cranach cel Bătrân semnaează un număr
covârşitor
de tablouri cu această temă, semănând unele cu altele. „O doamnă
blondă, cu aer distant, rece, totuşi atrăgătoare, care ne priveşte calmă,
îmbrăcată cu veşminte contemporane, de curte, cu mănuşi şi pălărie, în
faţa unui pervaz – balustradă, ţinând într-o mână sabia, ridicată, în
cealaltă, de păr, capul retezat.”(8). Î ntre 1472-1473, Botticelli pictează
Întoarcerea Iuditei la Betulia. Împreună cu Descoperirea cadavrului lui
Holofern, probabil făcea parte dintr-un diptic dăruit de către Radolfo
Sirigatti Bianca Cappella, soţia arhiducelui Francesco I. Piesajul
îndepărtat se ridică
precum o cortină, lăsând să se vadă culisele, deosebită prin fineţea
detaliilor unită de personajele din primul plan, prin reverberaţia
cromatică. Iudita, o blondă gătită în mătăsuri albastre, ţine în mâna
dreapta sabia, iar în stânga o ramură de măslin. Este urmată de slujnică
îmbrăcată în galben. Aceasta ducea pe cap, acoperit parţial de un văl,
capul lui Holofern. C aravagio a pictat Iudita tăind capul lui Holofern.
Chipul
Iuditei reprezintă partea care s-a bucurat de părerile favorabile ale
criticilor, în timp ce imaginea lui Holofern, decapitat cu ferocitate, a
făcut ca pictura să-şi piardă din admiratori.
S c e n a Iuditei şi Holofern ocupă una dintre cele patru
pandantive ale lui Michelangelo. „Scena e construită simplu, cu puţine
personaje: în dreapta, camera lui Holofern, din care Iudita tocmai a ieşit,
ocupată de un pat, pe care e prăbuşit, încă zvârlolindu-se, imensul trup.
În stânga, Iudita, fugind împreună cu slujnica. Aici, după detalii ne reţin
atenţia: Iudita se întoarce pentru a mai privi încă o dată monstruozitatea
231 trupului gigantic, prăbuşit pe pat, agonizând, invitând deci privirea
noastră spre o întoarcere în această zonă a oribilului, a mirabilului
negativ, în timp ce mâinile ei se întind în faţă, ţinând un văl, ca pentru a
acoperi capul lui Holofern. Acesta, imens şi având clar trăsăturile lui
Michelangelor, e purtat de slujnică pe o tipsie.”(8)
A rtemiza Gentileschi pictează două tablouri cu titlul Iudita
decapitându-l pe Holofern şi o Iudită cu servitoarea. Pictoriţa „concepe
scena ca pe una de o violenţă excesivă” Iudita este înfăţişată chiar în
momentul în care îi taie capul lui Holofern, apăsând cu putere, ajutată de
servitoarea ei, cu care Holofern aproape se luptă. Sângele ţâşneşte din
beregata acestuia, scurgându-se pe pat; figura lui, deformată de durere şi
furie, e monstruoasă, ochii măriţi, gura schimonosită, părul răvăşit.”
În muzică, cele mai cunoscute lucrări inspirate de povestea
biblică sunt: Iudita, poveste sacră de Marc Antonio Charpentier (1680),
la Giuditta, oratoriu de Alessandro Scarlatti (secolul al XVIII-a), Iudith
triumphanas, de Vivaldi (1716), La Betulia liberata, acţiune sacră de
Mozart (1771), Iudita, dramă biblică de Arthur Honegger (1927).
M esajul acestor Iudite este diferit. Întruchipare a credinţei
celor umili, Iudita este imaginea eroismului religios: tăria nu stă în
voinţa, ci în lăsarea în voia lui Dumnezeu. Asta o dovedeşte rugăciunea
sa:”(…) îşi pun nădejdea lor în scut, în lance, în arc şi în praştie şi nu ştiu
că Tu eşti Domnul, care pune capăt războaielor.(…) Nimiceşte semeţia
lor prin mâna unei femei!”(9).
Moartea lui Holofern a lui Crach poartă şi un mesaj politic
în contextul Reformei, ştiut fiind că pictorul avea profunde simpatii
luterane. Alegoria biblică se citeşte şi ca o poveste personală, cathartică
în tablourile Artemizei Gentileschi.
I nteligenţa şi frumuseţea fac posibilă întâlnirea dintre Eros
şi Thanatos, chiar dacă se finalizează cu scene grozave.
Note:
_____________________
1 şi 6 – Mirela Rozboveanu, Civilizaţia romanului. Rădăcini, Editura Albatros, 1983,
p. 124 şi 155
2, 3, 4, 5, 7 – Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodixe
Române, Bucureşti, 1982, Iudita (7, 22, 8, 5; 10, 3-4; 11, 21; 13 – 91)
8 – Raluca Dună – Eu, Autorul. Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură. Din
Antichitate până în Renaştere. Editura Tracus Arte, 2010, p. 19-203.
Bibliografie:
_____________________
1. Dante – Divina Comedie. Purgatoriu. Editura Minerva, Bucureşti, 1982, Traducere de Eta Boeriu
2. Fernand Conte – Marile figuri ale Bibliei. Editura Humanitas, 195, traducere de Mihaela Voicu
3. Histoire de la litterature francaise, vol. 2, coordonator prof. unic. Dr. Angela Ion. Editura Didactică
şi Pedagogică, 1982, p. 274
4. Frederic Laupies – Dicţionar de cultură generală. Editura Polirom, 2008.