Sunteți pe pagina 1din 38

CUPRINSUL

A. Cuvânt Înainte
B. Monografia Parohiei Boureni
1. Cadru geografic al parohiei Boureni.................................................1-4
2. Biserica – Hramul...........................................................................5
3. Icoane vechi de la Biserica din 1853................................................7
4. Slujitori bisericești...........................................................................7
5. Cântăreți bisericești..........................................................................9
6. Epitorpi bisericești vechi și noi.......................................................9
7. Cruci de piatră vechi.......................................................................10
8. Fântâni vechi.....................................................................................11
9. Monumente.....................................................................................11
10.Clopotnița......................................................................................12
11.Cimitire..........................................................................................13
12.Cavouri..........................................................................................14
13.Movile...........................................................................................15
14.Văi sau adâncituri..........................................................................17
15.De unde se trage numele satului Boureni.......................................18
16.Obiceiuri la naștere, căsătorie și înmormântare.............................18
17.Semne pe cer în soare și lună...........................................................21
18.Figuri bisericești din Boureni........................................................23
19.Bărbați de seamă din Boureni.......................................................24
20.Școala din Boureni........................................................................26
21.Profesori din Boureni.....................................................................27
22.Învățători din Boureni................................................................27-28
23.Colectivizarea................................................................................28
24.Căminul cultural............................................................................28
25.Punctul sanitar..............................................................................28
26.Farmacia.......................................................................................28
27.Magazine.......................................................................................29
28.Hora satului..................................................................................29
29.S.M.A. ..........................................................................................30
30.Stadion..........................................................................................30
31.Noutăți aduse în sat de noul regim de democrație populară.......31-33
C. Adaos.
CUVÂNT ÎNAINTE

Având în vedere că satul Boureni nu se află în posesia unei monografii fie ea cât
de mică, că nu s-a găsit nimeni din fiii satului Boureni care au studii superioare să
încerce a întocmi o monografie și văzând că unele localități au o monografie a satului lor
încerc eu să întocmesc monografia satului meu natal – Boureni – care este și parohia pe
care o păstoresc.
Fiind student la Facultatea de Teologie din București între anii 1934-1938 mi-a
căzut în mâini o revistă „Școala și Viațaˮ care esra scoasă sub egida Secției de
Învățământ a Jud. Dolj cu zeci de ani în urmă la care erau abonați învățătorii județului
Dolj printre care și socrul meu Constantin Stancu fiind învățător și abonat la această
revistă, în unele din numerele ei un învățător din comuna Cioroiași – Dolj, începuse să
facă monografia acestei comune și publica în această revistă o parte a acestei
monografii.
După aceea am aflat de la un prieten pe nume Ionică M.Gh. elev pe atunci la
Școala Normală din Craiova „Ștefan Velovanˮ, azi procuror în Sibiu că a văzut o
monografie a D-lui Dimitrie Gusti sociolog român de mare renume. L-am rugat să se
ducă la Librărie în Craiova și să mi-o procure și mie, lucru ce l-a și făcut. Am citit-o și
mi-am dat seama cum se întocmește o monografie. Sunt de atunci peste 40 de ani și de
atunci m-a bătut gândul să încerc a întocmi și eu monografia satului Boureni. Când în
mintea mea încolțea acest gând evenimentele politice s-au precipitat și a izbucnit cel de-
al doilea război mondial. Ca orice război, cu un întreg cortegiu de necazuri, lipsuri și
nenorociri m-a prins și pe mine în vârtejul lui.
La 21 iunie 1944 am fost mobilizat ca preot militar cu gradul de Căpitan în
rezervă la Spitalul nr. 1 Campania Crucea Roșie. Am plecat cu acest spital din Craiova
la Râmnicul Sărat unde și-a stabilit sediul. Aici primeam soldați și ofițeri din primele
rânduri ale frontului. Am stat la Râmnicul Sărat până în august 1944 când s-a rupt
frontul de la Iași și germanii au fost puși pe fugă de către armatele rusești cărora li s-au
adăugat și cele românești care au întors armatele rusești contra germanilor cu care
fuseseră aliați până în acel moment. În acel spital pe lângă funcția de preot mai
îndeplineam și următoarea însărcinare dată de șeful spitalului Colonelul Ștefan
Niculescu conducătorul popotei ofițărești, reconzor al corespondenței expediate de
bolnavi; ajutam la întocmirea fișelor de intrare în spital al bolnavilor răniți, din cauză că
ofițerul însărcinat cu acest oficiu nu putea face față numărului mare de răniți care veneau
mereu în spital de pe front.
La 23 august 1944 rupându-se frontul la Iași în Moldova în câteva zile Armatele
rusești au ajuns la Râmnicu Sărat. Aici se afla instalată o garnizoană germană care a
căutat să țină piept armatelor rusești și unde a început un duel armat. În acel timp nimeni
nu mai știa ce să facă. Cei de la spital cum și răniții care puteau merge ne-am împrăștiat
ca puii de potârniche. Pe jos, cu mașini militare am fugit de frica germanilor spre a nu ne
lua cu ei și a ne face carne de tun. Eu m-am pomenit cu alți ofițeri de la spital și cu ostași
tot din spital la Urziceni, șângă București. De aici am plecat cu primul tren la București
și de aici la Craiova prezentându-ne la Unitatea militară de unde plecasem cu spitalul.
Aici am stat până la 1 septembrie 1944 când am fost trimis în formație militară din nou
la Râmnicul Sărat. De acolo cu întreg spitalul și cu toți răniții am fost trimiși cu un tren
militar la Craiova și am fost instalați în fostul liceu „Regina Elisabetaˮ azi Institutul de
Agronomie Tudor Vladimirescu. Am stat ca preot militar al acestui spital până la 29
martie 1945 când am fost lăsat la vatră. După aceea spitalul a fost trimis în urma
frontului în Ungaria și Cehoslovacia până la terminarea războiului antihitlerist. Înainte
de 1940 s-a primit ordin de la Prefectura județului Dolj ca fiecare comună să
întocmească o monografie a comunei respective și la care să contribuim toți funcționarii
satului: ca preot, profesor, învățători, doctori, etc. Am așteptat să fim chemați spre a
întocmi împreună această lucrare, dar primarul de atunci pe nume Pantelimon Berceanu
și notarul Venus Ionică au făcut-o ei cum au știut în dublu exemplar dintre care unul a
fost înmânat Prefecturii din Dolj și altul le-au ținut în arhiva primăriei fără a fi văzut sau
cercetat de cineva.
În 1974 când Sf. Mitropolie a Olteniei ne-a cerut nouă preoților să întocmim
monografia parohiei am mers la comuna Afumați unde este sediul primăriei, căci
primăria Afumați este formată din satele: Afumați, Amzulești, Boureni și Covei. Aici
am stat de vorbă cu secretarul de partid al comunei, Aurel Militaru - învățător, căruia i-
am spus despre de este vorba și l-am rugat să caute în arhiva primăriei și să ne de-a și
nouă acea monografie întocmită de fostul primar Pantelimon Berceanu. După cercetări
m-i s-a aproape textual: „nu se găsește nici o monografie că și nouă ni s-a cerut de către
județ să întocmim monografia satelor care formează comuna Afumațiˮ. La plecare m-a
rugat că dacă voi întocmi monografia satului Boureni să dau și primăriei un exemplar.
De atunci am început să strâng materialul necesar pentru întocmirea monografiei satului
Boureni, material aflat în arhiva Bisericii abia de la anul 1894 – înainte de acest an
nemaiavând altă arhivă din cauza neglijenței preoților înaintași iar altă parte de material
l-am cules din cele auzite de la unii enoriași ai parohiei Boureni din cei mai în vârstă ca:
Pavel Vioi, Stan Mitoi și Ion Iordache Ioniță.
Dacă gândul de când eram student teolog de a încerca să întocmesc monografia
satului în care m-am născut și în care am păstorit din anul 1940 până în prezent s-a
dospit în mintea mea timp de peste 40 de ani. A venit Sf. Mitropolie a Olteniei și ne-a
cerut ceea ce gândeam eu cu peste 40 de ani în urmă. Și așa am pus mâna pe creion și
am întocmit după puterile mele și după materialul ce am putut obține, această
monografie. Nu zic că este o adevărată monografie după toate regulile dar este un
început bun să zic. Doresc ca în viitor datorită acestei firave monografii să se găsească
un alt fiu al satului Boureni să întocmească o altă monografie mai dezvoltată și cu
material în plus decât cel aflat aici. Cinstea acelui ins fiu al satului Boureni care va face
o altă monografie de proporții mai mari și cu material mai bogat. Și doresc din tot
sufletul acest lucru fiindcă-mi iubesc cu patimă satul Boureni în care m-am născut și am
ținut morțiș să fiu preot și chiar sunt păstorind din 10 noiembrie 1940 până în 1981 și cât
voi mai putea, sat pe care cei bătrâni cu multă mândrie îl numeau „colț de Paris.ˮ. Pentru
a fi preot în Boureni am renunțat la postul de preot din București, Craiova, Segarcea și
Băilești.
După toată activitatea de peste 40 de ani de preoție în satul meu natal Boureni la
încheierea activității mele las această modestă monografie care să arate în viitor
urmașilor, urmașilor, urmașilor, urmașilor noștri, până în veșnicie ceea ce a fost în trecut
în Boureni și de unde poartă numele de Boureni.
MONOGRAFIA PAROHIEI BOURENI – DOLJ

Parohia Boureni este situată în satul Boureni, care până în anul 1945, a fost comună condusă de
un primar.
Primăria își avea sediul, unde astăzi se află construită casa enoriașului Vasile Popazu, fost
notar, refugiat din Basarabia în anul 1940. Era la strada principală, sau la „linia mareˮ, cum i se spune
în popor.
Apoi a fost clădit un nou local de primărie, tot la strada mare, unde astăzi se află Magazinul
Mixt din Boureni.
Printre primarii care au condus Boureniul, au fost trei din neamul ROȘCA și anume: Petre P.
Roșca, Gogu P. Roșca și Pantelimon (Nică) I. Roșca, frate cu subsemnatul.
Ultimul primar, a fost Emil C. Dorobanțu. Desființându-se primăriile, au luat ființă în anul
1945, Comitetele provizorii, conduse de un președinte și un vicepreședinte.
Primul președinte a fost Constantin D. Vică din Boureni și vicepreședinte Elena I. Rusoiu, tot din
Boureni.
Comuna Boureni, după cum se constată din corespondența parohiei Boureni, din anul 1897,
făcea parte, din plasa Balta – fără a arăta localitatea, unde își avea sediul, plasa Balta. Apoi a ținut de
plasele, când Segarcea, când Bîrca, când Băilești.
În anul 1949, s-au desființat plasele, care erau conduse de un „pretorˮ, licențiat în drept, și au
luat ființă „raioaneleˮ. Comuna Boureni – respectiv parohia Boureni – făcea parte din raionul Băilești.
Desființându-se raioanele în anul 1968 s-au înființat din nou comunele, însă formate din o
localitate mai mare – care are circa 1500 de familii, adică peste 3000 de oameni. Boureniul având circa
600 de familii, nu a mai rămas comună, ci a devenit sat, pendinte de Comuna Afumați, care este
formată din satele: Afumați, Amzulești, Boureni și Coveiu, însumând circa 1500 familii, cu o populație
de circa 6500 suflete, la ora actuală 1 februarie 1975.
Parohia Boureni poartă numele de la satul Boureni. Are o singură Biserică, cu hramul „Sfântul
Dumitru izvorâtorul de mirˮ.
Corespondența parohiei Boureni, din anul 1900 ne arată că avea 300 familii, cu 1289 suflete.
Azi, anul 1975, are circa 600 familii, cu circa 2000 suflete.
Parohia Boureni este învecinată, la răsarit, cu satul Afumați, unde este Centrul Comunei și
sediul primăriei – e condusă de primarul, pe nume Mihail Petrescu, din satul Covei, la Apus cu orașul
Băilești, la distanța de 7 km, la Miază Noapte, cu Halta C.F.R. Boureni, la distanța de 1.50 km. și la
Miază zi cu satul Coveiu, la distanța de 5 km.
Parohia Boureni este străbătută pe centru de șoseaua asfaltată, Calafat – Craiova, prin Segarcea.
Biserica actuală a parohiei Boureni a fost zidită pe temelia vechei Biserici, care avea hramul
Sfântul Dumitru și Sfântul Haralambie ( A se vedea corespondența parohiei din anul 1894). Vechea
Biserică era din cărămidă de apă, acoperită cu tinichea (tablă de fier subțire) și avea o turlă de lemn și
scândură pe acoperiș, la intrare, în care era instalat clopotul, la care se urca pe o scară de lemn, din
interior. Interiorul Bisericii vechi era cu o treaptă mai jos decât suprafața pământului.
A fost zidită în anul 1853 și sfințită la 24 octombrie 1855, cum se vede din vechea pisanie. A fost
zugrăvită de zugravii: Lișteavă, Barbu Coșoveanu – Postelnic și Tudorache Marinescu. O știe și
subsemnatul. Biserica veche a fost demolată în anul 1935 când eram student în anul I la Facultatea de
Teologie din București.
În corespondența parohiei Boureni, din anul 1900, se află un act care ne arată cuprinsul pisaniei
de la Biserica veche și care era:
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Ziditu-s-a această Sfântă și Dumnezeiască Biserică, unde se pomenesc și se cinstesc
hramul Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie și Sfântului Mucenic Haralambie, din temelie cu toată
osârdia ctitorilor și epitropilor care au stăruit de la început și până la sfârșit: preotul Barbu, preotul
Constantin, Eordache Mitre, Firă Mitre, Mitrică Mutilă, Stan Duță, Stan Firan, Mitrică Ionică, cât și
ajutorul primit din partea enoriașilor din acest sat și alți pravoslovnici creștini din alte părți. În zilele
Prea Înălțatului nostru Domn, Barbu Dimitrie Știrbei V.V. cu blagoslovenie. Zugravi: Postelnic Barbu
Coșoveanu.
În corespondența anului 1897 din 7 septembrie la fila 20, se vede că parohia, se numea parohia
Boureni, avea 250 familii, că Biserica a fost zidită în anul 1853, iar paroh, era preotul, Nicolae
Nicolaescu.
Biserica de azi, a parohiei Boureni, s-a zidit pe temelia celei vechi din 1853, începând din anul
1936.
Vechea Biserică, devenind improprie cultului, a fost închisă din ordinul Episcopiei de Râmnic
în anul 1931 și 1932. S-a redeschis în anul 1933 și 1934. S-a demolat în anul 1935. În anul 1936, s-a
zidit, în anul 1937, s-a tencuit în anul 1938 s-a pictat. Din cauza concentrărilor și începutul celui de al
II-lea război mondial, mobilierul Bisericii a fost gata abia în anul 1943. Mobilierul Bisericii actuale,
este din stejar sculptat de către elevii Școlii de Meserii din orașul Băilești – având ca director pe
domnul Constantin Săceanu din același oraș.
Biserica s-a sfințit în ziua de 8 noiembrie 1943, adică de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, de
către Înalt Prea Sfințitul Nifon Criveanu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei – fiind
primul Mitropolit al noii Mitropolii a Olteniei. În anul 1945 se desființează Mitrolopia Olteniei și se
reînființează în anul 1947, alegându-l ca Mitropolit pe Înalt Prea Sfințitul Firmilian Marin, mort în anul
1972. În anul 1973 a fost ales ca Mitropolit al Olteniei Înalt Prea Sfințitul Teoctist Arăpaș - fost
Episcop la Arad în Banat, care în 1978 este ales Mitropolit la Iași, iar la Craiova, Înalt Prea Sfințitul
Nestor Severineanul.
Biserica este zidită din cărămidă și var, cu beton armat și acoperită cu tablă zincată. De jur
împrejur are o bordură de 0.80 m din piatră, nisip și ciment. Deasupra are trei (3) turle: una mai mare,
fixată pe Naos și două (2) mai mici, fixate pe pronaos, în părțile de Miază Noapte și Miază Zi, toate trei
(3) strejuite, de trei (3) cruci de fier frumoase înalte de circa 1.50 – 2.50 m.
Zidită pe temelia celei vechi și mărită în lungime spre apus, are un pridvor sprijinit pe doi (2)
stâlpi de cărămidă și are o scară din piatră și ciment, mai lată decât pridvorul, cu trei (3) trepte, în cele
trei (3) părți ale pridvorului.
De la cutremurul cel mare, care a avut loc în anul 1940 pe 9 noiembrie spre 10 (noaptea) pe la
ora 12, nu a suferit nici o stricăciune, deși alte Biserici au fost serios avariate, dovadă că a fost lucrată
solid și a avut o temelie puternică. În acel timp era paroh preotul Teodor I. Firănescu. În timpul acelui
cutremur, în București, s-a dărâmat până în temelii, unul dintre cele mai înalte blocuri, unde și-au găsit
moartea o mulțime de oameni – familii întregi – întrucât cutremurul a avut loc la o oră târzie din
noapte, - era 12 – când toată lumea dormea. Zguduit puternic sufletește și trupește, de groaza
cutremurului, în dimineața zilei de 10 noiembrie 1940 – eu care am întocmit această monografie – am
fost hirotonit preot pe seama parohiei Boureni – Dolj, ca preot ajutător, în comuna Iabiceni, fostul județ
Romanați, de către Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu. Diacon mă sfințise tot
Înalt Prea Sfințitul Nifon, pe 9 noiembrie 1940, tot la o sfințire de Biserică în Comuna Ianca, același
județ, comună departe de Iabicenim la 7 km.
Biserica parohiei Boureni este pictată în ulei. Reparații și adăugiri nu i s-au făcut.
Ctitorii Bisericii vechi au fost: preotul Barbu Pîrvu, preotul Constantin Vieșu, Eordache Mitre, Firă
Mitre, Mitrică Mutilă, Stan Duță, Stan Firan și Mitrică Ionică.
Biserica are formă de cruce. Tencuită în interior și exterior în nisip și var. Temelia este din
cărămidă, nisip cu pietriș și var și ciment. La intrare are două uși din brad, mobile, cu geamuri, și două
obloane din stejar. În partea de Miază Zi a altarului are o ușă de brad cu geamuri, un oblon din stejar și
o scară de ciment cu două trepte. În afară, sub streașina Bisericii, pe pereți, în dreptunghiuri, înăuntru
zidului cu o jumătate de cărămidă, sunt pictați, prooroci, drepți, Sf. Apostoli, mucenici și mărturisitori,
în număr de 56 (cincizecișișase). De jur împrejurul acoperișului, are burlane de tablă zincată pentru
scurgerea apei. Deasupra altarului, are o cruce de fier, cu înălțimea de circa 0.80 m.
Pe forntispiciul Bisericii, deasupra pridvorului, se află pictat, hramul Bisericii: Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie, călare pe cal, cu o suliță în mâna dreaptă, pe care o înfinge în dușman, care este
reprezentat, ca îmbrăcăminte, cu un împărat păgân, cu coroană pe cap, trântit la pământ și călcat cu
picioarele calului Sfântului Dumitru. Sub acoperișul pridvorului pe tavan, este pictat chipul Domnului
Iisus Hristos. Pe peretele din față al Bisericii, sub pridvor, este scrisă pisania Bisericii, care sună astfel:
„Această Sfântă Biserică, cu hramul Sfântul Dimitrie, s-a refăcut pe vechea temelie din
1853 din inițiativa preotului Teodor I. Firănescu și a Comitetului de construcție, la 9 mai 1936 și s-a
sfințit, la 8 noiembrie 1943, de către Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu, iar
protoiereu, Constantin Dragu. Ctitori: Petre Dănescu, Constantin (Take) P. Roșca, Constantin
Cantacuzino (Prinț), Jeni și Petrică Mateescu, Neli și Fane Nistorescu și Ioan Ionescu – Dolj; cu
concursul primarului, Pantelimon I. Berceanuˮ.
În interior este tencuită cu pietriș și var; iar bolțile din beton armat tencuite, și pictată în ulei. În
interior Biserica are două (2) încăperi și anume: Sfântul Altar, care este mai înalt cu o treaptă decât
restul Bisericii și naosul și pronaosul. Sfântul Altar, este despărțit de naos prin catapeteasmă, care este
din cărămidă. Pe catapeteasmă sus, este o cruce cu răstignirea Domnului Hristos și de-a dreapta Maica
Domnului și de-a stânga Sfântul Ioan Evanghelistul – ambii în picioare, privind la Domnul Hristos. La
mijlocul catapetesmei jos, sunt două uși numite ››Împărătești‹‹, din stejar sculptat, având pe ele pictată
Bună-Vestire, iar în dreapta și în stânga lor, câte o ușă, numite ››ușile diaconești‹‹, pe ele intrând și
ieșind de obicei diaconii.
În sfântul altar, pe partea de Miază Noapte, se află o scobitură în perete – numită
››proscomidiar‹‹ - unde se săvârșesc Sfintele Taine de către preot, și care închipuie, staulul unde s-a
născut Domnul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. În mijlocul Sfântului Altar, se află,
Sfânta Masă, cu picior și placă de beton armat, de circa 1.50 m, și în care se află depuse, bucăți de
sfinte moaște de la un sfânt – fără de care nu se poate sluji Sfânta Liturghie - și care închipuie
mormântul, în care a fost pus Mântuitorul Hristos, de către Iosif din Aritmateea și Sfinții Apostoli, de
față fiind, la înmormântarea Domnului, Sfânta Fecioară Maria, sfintele femei mironosițe și alți
binevoitori.
În pronaos, la ieșirea din Biserică, se află „Cafasulˮ loc destinat pentru cor, având ca bază o
placă de beton armat, cu un grilaj de stacheți înalt de 0.80 cm în care se urcă pe o scară de lemn și
scândură în spirală.
Biserica are 7 ferestre, înalte de peste un metru, din fier cu geamuri groase cu flori imprimate,
fără culori și opace. Una în sfântul altar, două în naos și patru în pronaos. Turlele au multe ferestre.
Turla mare are geamuri iar cele două mai mici, jaluzele.
Interiorul Bisericii este pictat cu diferite scene din Vechiul și Noul Testament și cu Mântuitorul,
Maica Domnului, Sfinții Apostoli, alți sfinți și sfinte, martiri și mărturisitori. Pe tavanul Cafasului, se
află pictat „Ochiul lui Dumnezeu - Tatălˮ, în triunghiu. În cafas, pe peretele de Apus al Bisericii, se află
în medalion mare, scena, cu răpirea Sf. Prooroc Ilie Tesviteanu, la cer, cu căruța cu cai de foc. Pe
tavanul pridvorului, este pictat, Domnul Iisus Hristos, binecuvântând, cu inscripția: „Emanoilˮ ce se
tâlcuiește „cu noi este Dumnezeuˮ.
În interiorul Bisericii, nu se află nici un mormânt. În schimb, în curtea Bisericii se află multe
oseminte omenești, fiindcă vechea Biserică de la 1853, cum și cea de azi, au fost zidite în mijlocul
cimitirului din anul 1853.
Când am împrejmuit Biserica actuală, înainte de sfințire care împrejmuire s-a făcut sub
supravegherea mea, a preotului Gheorghe I. Roșca, când s-au făcut gropile pentru plantarea bondocilor,
am dat de oseminte – schelete aproape întregi – unde se aflau obiecte ca: ghete, curele, păr din cap și
alte mici obiecte ca: nasturi și anumite podoabe femeiești. Planul și supravegherea lucrărilor la actuala
Biserică, s-a făcut de către Domnul Arhitect, Șef al Monumentelor Istorice, Ioan L. Atanasiu, din orașul
Craiova.
Antrepriza a fost luată de domnul Giovanii Frannero – italian de origine – din Calafat, socrul
preotului Nicolae Popescu din Urzicuța – Dolj. Lucrările au fost executate de și sub supravegherea
maistorului, Ioan Locusteanu, din Comuna Poiana Mare, din județul Dolj.
Pictura s-a executat de pictorii: Jean Lișteveanu și Iancu Constantinescu, sub supravegherea
pictorului, preotul Constantin Bîrneanu, toți din Craiova.
În anul 1970, din inițiativa preotului, Gheorghe I. Roșca, parohul Bisericii, s-a introdus lumina
electrică în Biserică. Suma necesară, s-a colectat benevol, de la o parte din enoriașii parohiei.
În curtea Bisericii, nu sunt așezate cruci ale eroilor din al II-lea războiu mondial – cum se află la
alte Biserici – acestea la lămurirea preoților au fost așezate în cimitire, lângă membrii decedați ai
familiilor lor.
De la vechea Biserică avem șase (6) icoane care au pe ele scris anul 1855. Două sunt cu
Domnul Iisus Hristos, una stând pe jeț împărătesc și una bust, având înălțimea de aproape 70-90 cm,
două cu Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, una stând pe jeț împărătesc cu pruncul Iisus în brațe
și alta bust, având înălțimea de aproape 70-90 cm, alta a Sfântului Nicolae, bust, cu mărimea, ca și ale
Mântuitorului și Maica Domnului, dar pictura diferă de cele ale Domnului și Sf. Fecioară. Am văzut
una identică la Biserica din Centrul Comunei Poiana Mare – Dolj, unde slujește azi, Preotul Vasile
Marinaș, de unde opinez, că au fost executate de același pictor, din părțile acestea, sau aparținând,
instituției religioase din Oltenia iar în a 6 este o icoană prăsnicar, cu cele 12 prasnice împărătești în
înălțimea de circa 30 cm.
Tot de la Biserica veche avem și folosim la boteze, cristelnița de aramă, o cruce de fier înaltă de
circa 1 m și ceva care a fost așezată pe turla Bisericii vechi, o strană din lemn și scândură, toaca de fier
și clopotul, care este spart, în greutate de circa 30-50 kg.
Avem și o carte veche, cu litere slavone și anume: Cazania.
Slujitori bisericești pomeniți în vechea pisanie a Bisericii vechi, din 1853 sunt: preotul Barbu
Pîrvu și preotul Constantin Vieșu, care sunt trecuți și în rândul ctitorilor acelei Biserici. Preotul
Constantin Vieșu a murit în anul 1893. Preotul Marin Popescu, fost diacon la Mănăstirea Sadova –
Dolj, a venit la parohia Boureni în anul 1895. Din corespondența parohiei se vede că preotul Marin
Popescu suplinea și parohia Coveiu unde murise preotul D. Ionescu.
La 28 mai 1897, cu ord. nr. 1433, a Sfintei Episcopii a Râmnicului și Noului Severin, și cu ord.
nr. 1514 din 15 mai 1897, a fost transferat de la parohia Gîrgiova – Dolj, la parohia Boureni, preotul
Nicolae Nicolaescu (corespondența parohiei din 1897). Preotul Ștefan Simionescu, a fost transferat de
la parohia Coveiu la Boureni, cu ord. nr. 2678 din 27 ianuarie 1898. Avea partu (4) clase de seminar și
s-a preoțit în anul 1881. Cei bătrâni- cei de seama bunicului meu – printre care și fostul epitrop și în
același timp și primar, pe nume Petre P. Roșca, spuneau că neavând preot, au vorbit cu preotul Ștefan
Simionescu, care era preot în Coveiu și care era de naștere din Orodel – Dolj, să se transfere și să se
mute la Boureni, dar coveenii nu-l lăsau. Cu știrea preotului Ștefan Simionescu, primarul Petre Roșca și
cu alți enoriași din Boureni s-au dus într-o noapte întunecoasă, cu un car tras de cai și au furat pe preot,
cu întreaga familie și cu lucrurile ce le avea. În anul 1936, când se zidea actuala Biserică, a murit
preotul Ștefan Simionescu.
În anul 1927 la 27 decembrie s-a preoțit pe seama parohiei Boureni, tânărul absolvent al
Seminarului Sfântul Grigorie Decapolitul din Craiova, Teodor I. Firănescu, născut în Boureni, în anul
1900, care avea ca studii, 4 clase de liceu și 4 clase de seminar. De la 1 februarie 1968, s-a pensionat pe
caz de boală, și s-a îmbisericit la parohia Boureni, și care a murit pe 21 iunie 1980.
În anul 1940 la 10 noiembrie, a fost hirotonit ca preot ajutător – onorific, pe seama parohiei
Boureni, tânărul licențiat în teologie, Gheorghe I. Roșca, născut în Boureni. Studii: 8 clase de seminar
la Seminarul Sfântul Nicolae din Râmnicul-Vâlcea și Facultatea de Teologie din București între anii
1934-1938. Licența în teologie, cu subiectul: „Caterisirea după canoane și legile Bisericii româneˮ, a
susținut-o la Facultatea de Teologie în București la 31 ianuarie 1939. Părinții preotului Gheorghe Roșca
s-au numit: Ioan, care a murit în anul 1917 la Mărășești în Moldova, în timpul primului războiu
mondial, în lupta contra nemților (germanilor), și Ana – mamă – născută Barbu Udrea din Comuna
Giubega. Tatăl era din Boureni.
Preotul Gheorghe I. Roșca, a fost al 8-lea copil al familiei, din 11 copii, dintre care, 9 băieți și 2
(două) fete. Ordinea nașterii copiilor, lui Ioan și Ana, părinții preotului Gheorghe Roșca, a fost
următoarea: Ioan (Ionel), Pantelimon (Nică), Elisabeta, Alexandru, Ștefan, Constantin, Aurel,
Gheorghe, Aurelia, Venus și iarăși Venus, fiindcă primul Venus murise.
În anul 1947 luna aprilie, a fost transferat de la parohia Cîrna – Dolj, azi Dunăreni, în locul unui
preot refugiat stabilit cu postul la Boureni, pe nume, Mina Stadnoveanu, preotul Dumitru zis Take I.
Duțulescu, născut tot în Boureni.
Îmbolnăvindu-se de inimă, s-a pensionat pe data de 1 noiembrie 1974, și s-a îmbisericit la
parohia Boureni.
Între anii 1940-1947, au mai sjujit la altarul Bisericii din Boureni, doi (2) preoți refugiați din
Basarabia și anume: preotul Vasile Chirițescu, și preotul, Mina Stadnoveanu, care s-au mutat în alte
părți ale țării.
La vechea Biserică din 1853 au slujit la strană cântăreții: Dumitru Firan – zis Neață – 1894:
Ioan Ștefănescu, învățător din satul vecin, Cioroi; Ioan Dumitrașcu – notar; și Ioan Popa Constantin,
fiul preotului, Constantin Vieșu, care a fost numit cântăreț la 15 ianuarie 1895 și care a făcut școala de
cântăreți din Craiova. Urmașii lor au fost: Gheorghe Firan, fiul lui Neață Firan, fost cântăreț înaintea
lui, și de la care a învățat practica la strană, și s-a luat examenul de asimilare și Dumitru Stănoescu,
învățător – ambii din Boureni. Au urmat: Ispas I. Ghiță, practicant și Emil P. Nicola, tot practicant, fără
examen de asimilare, folosit de postul II. Ultimul și singurul cântăreț a fost, Ioan Gh. Popa, care din
anul 1962, fiind scos din bugetul statului, a plecat la baza de colectare a paelor, de la halta C.F.R.
Boureni. Azi postul de cântăreț este vacant, dar la 1 ianuarie 1979 Ion Gh. Popa, pensionîndu-se a
revenit la Biserică, ca îngrijitor cu indemnizație fixă, făcând pe cântărețul la strană.
Din corespondența parohiei din anul 1894 vedem că la Biserică erau epitropi: Constantin
Pantelimon și Petre P. Roșca cei mai bogați oameni din Boureni.
În anul 1900 erau epitropi: Gheorghe Gh. Bercea și Petre P. Roșca. În anul 1926 erau epitropi:
Petre Dănescu și Constantin (Take) Roșca, proprietari cu peste 100 ha teren arabil. Au mai fost
epitropi: Dumitru M. Ionică, Ion I. M. Ionică, Stan Mitoi, Dumitru Stănculescu, Dumitru I.I. Stănoi. În
anul 1970 au fost epitropi: Tudor Duță Atanasie Ungureanu și Ștefan D. Roșca. În anul 1974 au fost
aleși epitropi: Tudor D. Duță, Ștefan D. Roșca și Dumitru I. I. Stănoi.
Arhitectul Bisericii actuale a fost Ioan L. Atanasiu, șef al monumentelor istorice din Craiova.
Zugravi la Biserica din 1853 au fost: Lișteavă, Barbu Coșoveanu – Postelnic și Tudorache
Marinescu.
La actuala Biserică, pictori au fost – Preotul Constantin Bîrneanu, Jean Lișteveanu și Iancu
Constantinescu, toți trei din Craiova.
Antreprenor la actuala Biserică a fost Dl. Giovanni Frannero – italian de origine – stabilit în
Calafat.
Lucrările actualei Biserici, au fost executate de maistorul-meșter, Ioan Locusteanu, din Comuna
Poiana Mare, județul Dolj.
În jurul Bisericii nu mai sunt morminte strejuite de cruci, deși Biserica este zidită pe temelia
celei din 1853 și care era așezată în mijlocul cimitirului.
De pe vremea, când Biserica din 1853, se găsea situată în mijlocul cimitirului, nu se mai
păstrează decât câteva cruci de piatră, unele din ele înjumătățite. Din grija preotului Gheorghe I. Roșca,
au fost aduse în curtea Bisericii și așezate lângă grilajul de fier, al monumentului eroilor, și lângă
gardul de la Miază Noapte. Din timpul preoților Ștefan Simionescu și Teodor Firănescu au fost scoase
de unii enoriași și așezate în afara curții Bisericii, să stea oamenii pe ele, sau puse punți peste șanțuri.
Lângă altarul Bisericii, în partea de Miază Zi se află o cruce de marmoră, de culoare, roz, cu
numele de familie, Ionescu, din anul 1888. Se află și o cruce mare de lemn, din vremea vechiului
cimitir, acoperită cu tablă, și care este așezată, în colțul de Apus – Miază Noapte al curții Bisericii,
când am reparat gardul în 1943, când s-a sfințit Biserica. Între timp, a fost mutată în cimitirul vechi de
enoriașul Dică al lui Trancă Duță, la familia lui.
La parohia Boureni, nu există, Troițe. Cruci pentru morți, sunt numai în cimitire.
În afară de Biserică și de cimitire, se mai găsesc cruci, la fiecare fântână.
De obiceiu pe crucile de la fântâni, pe lângă inscripția: Ic. HS.NI-și KA, se trece pe brațul
orizontal al crucii și numele și prenumele, celui ce a făcut fântâna, sau se trec numele stăpânilor
fântânii, pe burlanul gură al fântânii, cum și anul, luna și ziua.
În parohia Boureni, avem cinci fântâni vechi din anii înainte de 1900, cu apă bună de băut, de
fiert bucatele și de spălat rufele.
Prima și cea mai bună, este fântâna lui Ion Mitre, cu burlane de beton, la o depărtare de 1 km
departe de sat, spre Comuna Siliștea Crucii, în partea de Miază Noapte și Răsarit a satului. Apa din ea
este identică celei de ploae, și folosită de tot satul, la spălarea rufelor, în timp, ce nu mai este apă de
ploae.
A doua fântână, a lui Petre Danescu, la o depărtare de 200 m de sat, în partea de Răsarit a
satului, spre Afumați.
A treia fântână, a lui Ion Titirigă, în sat, în partea de Miază Noapte a Bisericii, la mijlocul
primei străzi, din satul Boureni, din partea de Miază Noapte.
A patra fântână este în mijlocul satului Boureni la strada mare – asfaltată – numită a lui Neață
Stănoi.
A cincea fântână este a lui Mitrică Bălașa, zis Mitrică Țiganul, fiindcă era brunet la față. Se afla
în partea de Răsarit și Miază Zi a ultimei străzi a satului spre satul Coveiu. A fost reparată de
moștenitori cu ajutorul celor ce i-au apă de băut de la ea, făcându-i acoperiș de beton armat din anul
1960.
Toate sunt cu burlane de ciment, bine îngrijite cu apă bună de băut și zilnic frecventate.
Lângă curtea Bisericii, în partea de Miază Zi și Apus se află așezat Monumentul eroilor, din
primul războiu mondial, 1914-1918 din marmoră albă-gri.
Pe trei din cele patru fațade ale monumentului, se află încrustate, gradele, numele și prenumele
eroilor, din 1914-1918.
În fața monumentului, din piatră, stă culcat un leu, care semnifica, vitejia ca de lei, cu care au
luptat contra dușmanului.
În vârful monumentului, era instalat de la început, un vultur, din piatră, care simboliza
conștiința cu care au luptat eroii.
Într-o noapte, acest vultur, care făcea fala monumentului, a fost sfărâmant în bucăți de trei
nenorociți, fără conștiință și fără nici un pic de respect, cei ce s-au jertfit pe altarul partiei, pentru
apărarea țării, întregirea neamului, și slava Bisericii noastre.
Poporul vorbește, că pe doi din aceștia i-a pedepsit Dumnezeu, murind de tineri, și în mod
tragic și deosebit; iar al treilea, poate mai puțin vinovat, încă trăiește, dar face impresia că este speriat,
în orice moment.
Monumentul eroilor, fără vultur, părea o lucrare neterminată și părăsită.
Preotul Gheorghe Roșca, a așezat în vârful monumentului, o cruce de marmoră, în memoria
tatălui său, mort în primul războiu mondial.
Pe această cruce s-a scris: „În memoria eroilor căzuți în anii 1914-1918 și 1940-1945ˮ.
Acest monument s-a ridicat și cu contribuția văduvelor de războiu din 1914-1918.
Cei ce au fost mobilizați în anii 1914-1918 și văduvele de războiu, după terminarea războiului,
au făcut o fântână cu burlane de ciment, pe moșia satului Boureni, la o depărtare de 2 km de sat,
aproape de hotarul din partea Băileștiului și poartă și azi numele de „fântâna mobilizațilorˮ.
Când s-a sfințit, mama mea, ca văduvă de războiu, a făcut colaci pentru pomenire ca toți cei ce
au contribuit la facerea ei, și știu că am luat parte și eu, să tot fi avut circa la 10 ani.
A fost reparată și acoperiță cu țiglă și s-a făcut lângă ea cu chioșc, cu bănci, spre a se odihni
călătorii, în anul 1968, de către C.A.P. „Drum Nouˮ din Boureni.
Biserica a fost fotografiată, de când s-a terminat și se găsește în foarte multe case ale enoriașilor
din anul 1943, când s-a sfințit.
O altă fotografie a Bisericii, din anul 1966 se află așezată în „Sinodicul Bisericiiˮ, pe peretele
de Miază Noapte al Naosului, și o a treia poziție a Bisericii se află așezată pe prima față, a istoricului
Bisericii, care se află, în arhiva Bisericii parohiale.
Clopotnița este situată în curtea Bisericii în partea de Apus, din anul 1934. Este construită din:
temelie de beton, înaltă de 80 cm, restul de lemn și scândură, acoperită cu țiglă mică.
În ea este așezat clopotul, de 500 kg donat în anul 1938, de către epitropul și ctitorul, Constantin
(Take) P. Roșca, în memoria fiului său mort, Florin, student la Agronomie.
În anul 1970, dând semne de prăbușire – putreziseră limbile celor 4 stâlpi de lemn - și spre a nu
se întâmpla vreun accident, cu ajutorul Sfatului Popular Afumați, și al C.A.P. „Drum Nouˮ din
Boureni, i s-au înlocuit 1 stâlp, donat de Ion Vasile Duță, zis Țuguilă, și 3 s-au mai scurtat și acum este
redată cultului fără teamă.
Biserica are toacă de fier, în clopotniță curtea Bisericii este împrejmuită, în partea de Apus și
Miază Zi cu stacheți de brad și în partea de Răsărit și Miază Noapte cu scândură – suprafața este de
0.25 ha. În anul 1976 s-a făcut gard de ciment, în partea de Miază Zi și Apus – paroh fiind Pr.
Gheorghe I. Roșca.
Parohia posedă două cimitire. Primul numit și „cel vechiuˮ, a fost dat partiei în anul 1867, de
către Comisia de Împroprietărire, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Are suprafața de 1 ha. Este situat
în partea de Miază Noapte a satului spre halta C.F.R. Boureni. Este împrejmuit, în partea de Apus cu
scândură, iar în celelalte trei laturi, cu sârmă ghimpată, din anul 1958, paroh fiind atunci Preotul
Gheorghe I. Roșca.
Al doilea cimitir, numit și „cel nouˮ este împroprietărire, după primul războiu mondial, în anul
1920, în suprafață de 1 ha. Este situat în partea de Miază Zi a satului, la o depărtare de circa 100 m
lungime, în partea de Apus a șoselei Coveiu – halta C.F.R. Boureni, împrejmuit în partea de Răsărit cu
scândură în celelalte 3 părți cu sârmă ghimpată. Reparat în anul 1979 – La închiderea lui era preot
paroh Roșca Gheorghe.
Vis a vis de el, se afla birourile și dependințele C.A.P. „Drum Nouˮ, Boureni.
În acest cimitir, au început să se îngroape morți începând cu anul 1942, când apele, în cimitirul
cel vechiu erau la circa 0.50 m la suprafața pământului.
Oricum legile sanitare, prevăd ca morții să fie îngropați la o adâncime de 1.50-2 m în cimitire,
cel vechiu devenind impropriu, prin venirea apelor la suprafață, s-au început a se înmormânta în „cel
nouˮ, care este așezat pe un loc mai înalt.
Din corespondența parohiei, anul 1899, se găsește o ordonantă, a prefecturii județului Dolj care
sună astfel:
„Secția Igienă, face cunoscut, ca să nu se mai boteze, să nu se mai îngroape, în casele unde s-au
născut, copii mici. Gropile să fie de cel puțin 1.50 – 2 metrii adâncime. Acestea s-au întâmplat, în
comuna Grindeni – Dolj, și s-a făcut cunoscut în tot județulˮ.
A fost împrejmuit din inițiativa, preotului Gheorghe I. Roșca în anul 1967, cu materialul
parohiei și cu manopera C.A.P. „Drum Nouˮ Boureni, care ne-a folosit locul liber din cimitir timp de 2
ani.
Președinte la C.A.P. era Florin (Aurel) I. Belu, un foarte bun gospodar, care a procedat la
împrejmuirea cimitirului nou, din ordinul dat de președintele raionului Băilești, Dl. Ioan Bogdan, în
urma demersurilor scrise și orale, a preotului paroh, Gheorghe I. Roșca.
În cimitirul vechi, se află la suprafața pământului, cavoul familiei, Ioan P. Roșca, având o
încăpere de 4 m lungime și lată de 1.50 m în care sunt depuse coroane de flori.
Cavouri în pământ sunt foarte multe, cu borduri de ciment, la suprafață, până la o jumătate de
metru și grilaj de feir, diferite modele, după gust și putere economică.
În anul 1972, când era paroh, preotul Dumitru Duțulescu, enoriașa Eugenia Jianu, a construit la
suprafața pământului, un cavou de beton armat pentru fiica sa, Alexandra, agent veterinar.
În prezent avem dispoziții de la organele de stat de a nu mai îngădui, să se construiască cavouri
la suprafața pământului.
În cimitirul nou, nu avem decât cavouri subterane sau în pământ, din beton armat, sau cărămidă
roșie și pe deasupra cu placă de ciment și cu o bordură din ciment și fier, înaltă de circa 50-60 cm de
diferite modele, după gustul fiecăruia și în funcție de puterea economică, a celui ce le face.
În ambele cimitire și în general, cavourile sunt strejuite de cruci de marmoră albă și din cruci de
piatră, frumos slefuite, sau din stejar, cu diferite inscripții amintind de cel care odihnește în dreptul lor.
Un alt cimitir, a fost după cum am vorbit mai înainte, în curtea Bisericii, sau mai bine zis,
Biserica a fost amplasată în mijlocul acestui cimitir, din anul 1853, poate și sigur, înainte chiar de 1853
până în anul 1867, când parohiei Boureni, i s-a repartizat suprafața cimitirului vechi de azi.
În cimitiru vechiu, se află înmormântat, în cavou de cărămidă, cu placă de beton, în pământ,
preotul Ștefan Simionescu, cu soția sa, preoteasa Maria. Mormântul este strejuit, de o cruce mare de
marmoră albă, cu chipurile (bust) ale preotului și preotesei, și o fotografie, în întregime a preotului,
îmbrăcat în veșmintele preoțești, cu potcapul pe cap, cum slujea în Biserică purtând o barbă
respectabilă, aproape până la brâu. Este preotul, care m-a botezat pe mine, preotul Gheorghe I. Roșca.
Tot în cimitirul vechi, în anul 1974, s-a construit, cavou, în pământ, cu bordură la suprafața
pământului, de 0.50 m înălțime, din beton și fier, preotul pensionar, Teodor Firănescu. Are o cruce
mare de marmoră albă cu chipurile în bust, ale preotului și preotesei, Alexandra.
În anul 1976 și-a construit cavou subteran și Pr. D. Duțulescu cu cruce de marmoră mare și
impunătoare.
Movile de pământ. În jurul parohiei Boureni se află cinci movile de pământ.
Cea mai mare este movila numită „Vivoreanulˮ.
Se află lângă calea ferată, în partea de Miază Noapte a parohiei Boureni, la o depărtare de circa
2 km.
Se crede din spusele celor bătrâni, că aici au fost înmormântați, comandanți de frunte, ai
armatelor turcești și rusești, care s-au războit prin aceste locuri, din timpuri apuse.
Era vorba să se facă săpături arheologice, de către arheologul Nicolaescu Plopșor, dar din cauza
evenimentelor din preajma celui de-al doilea războiu mondial, nu au mai avut loc.
Prin anul 1958, începuse să se ia pământ din această movilă, pentru anumite umpluturi sau
nivelări de terenuri, unde se simțea nevoie.
Sesizându-se însă, organele de resort, de la regiune și județ, ale Comisiei de Monumente
Istorice, s-a sistat desfigurarea movilei, Vivoranul.
A doua movilă de pământ, numită „Măgura lui Dănescuˮ, fiind pe moșia acestui proprietar, la
Miază Noapte, Răsărit a satului, la o depărtare de circa 1 km departe de sat. Se crede la fel, că și în
această movilă, sunt îngropate căpetenii de oști străine.
A treia movilă, numită „Movila popiiˮ, cum o numeau, cei bătrâni. Un enoriaș pe nume, Toma
Ionică, spunea că auzise pe cei bătrâni, că această movilă, fusese proprietatea unui preot și de aceia
poartă numele de, măgura popii. Toma Ionică, să se fi născut în anul 1900, deci ar avea 75 de ani.
În planul terenului, C.A.P. Boureni, din anul 1962, făcut de tânărul, Ioan D. Stănculescu, azi
decedat, această măgură, apare cu numele de, „Măgura Popa Roșcaˮ, căci pe această măgură se afla
plantată, via preotului Gheorghe Roșca, împrejmuită de jur împrejur cu sârmă ghimpată și gard viu din
zarzări, care făceau roade, și pe care o avea ca moștenire, de la bunicul său după tată, anume Mitrică
Iordache Roșca.
Prima vie, plantată, în Boureni, spuneau cei bătrâni, și azi din cei care mai știu, a fost a lui
Mitrică Roșca, pe această movilă înainte cu mult de anul 1900.
La Sfânta Maria, oamenii din sat, mergeau de cumpărau struguri, pentru a împărți de pomană
pentru morții lor, de la via acestui „Moș Mitrică Roșcaˮ.
În anul 1924, a fost scoasă această vie, de către nepotul lui „Moș Mitrică Roșcaˮ.
Preotul Gheorghe Roșca, luând ca moștenire acest teren cu măgura lui „Moș Mitrică Roșcaˮ, în
anul mântuirii de la Hristos, 1945, l-a plantat din nou cu vie. Era la o depărtare de circa 100 m de sat.
Este închisă azi, în curtea C.A.P. Boureni.
În anul 1970, C.A.P. Boureni, împrejmuindu-se a înglobat, în curtea ei, și această măgură, cu
vie cu tot, a preotului Roșca.
Conducerea C.A.P. în frunte cu președintele Aurel I. Belu și Inginerul Costinel M. Stănescu, au
îndemnat pe preot să scoată via și să părăsească acest loc, dându-i-se în altă parte alt teren, pentru a nu
se împiedica bunul mers al C.A.P. lucru ce s-a și îndeplinit în toamna anului 1970.
Azi pe această movilă, C.A.P. are depuse furaje.
În partea de Miază Zi a acestei movile, la o depărtare de 400 m spuneau bătrânii satului, că era
un drum numit „drumul Diuluiˮ, drum ce ducea la „Diiˮ, adică la Vidinul de azi, care pe atunci,
locuitorii satului Boureni, îi ziceau „Diuˮ.
A patra movilă, este numită „măgura lui Asanˮ, situată în partea de apus Miază Zi a satului la o
depărtare de circa 100 m. Înainte de împroprietărirea din 1920, moșia unde se găsea această movilă era
a lui.
Moșia era păzită de un turc, pe nume „Asanˮ, care își avea locul de adăpostire la această
movilă.
De atunci până astăzi, este numită de locuitorii din Boureni, „Măgura lui Asanˮ.
Acum 20 de ani în urmă, pe această măgură, se ridicase un punct de observație din lemn, cu
scară în spirală până în vârf, înaltă de circa 20 m. M-am urcat și eu odată, din curiozitate, dar la
coborâre aproape amețisem.
În urma unei furtuni puternice, acum vre-o 10 ani în urmă, a fost trântită la pământ și nu s-a mai
ridicat.
A cincea movilă, este mai mică, la hotarul dintre Boureni și Băilești, în partea de Apus al
satului, la o depărtare de circa 3 km.
Văi sau asâncituri
Parohia respectiv, satul Boureni, are în jurul său, 3 văi și anume:
Prima Vale și cea mai însemnată este „Valea Largăˮ, la o depărtare de 1 km de sat, în partea de
Miază Zi a satului, spre satul Coveiu. I se spune Valea Largă, fiindcă este cea mai adâncă, și mai largă,
din cele 3 văi.
A doua vale, este în partea de Miază Noapte a satului, la o depărtare de circa 2 km spre comuna
Siliștea Crucii, numită „Valea Mandeiˮ, numită așa, fiindcă era pe moșia unei proprietărese, cu numele
de „Mandaˮ.
A treia vale, numită „Valea Mareˮ, se află, între Boureni și Afumați, și este numită așa, fiindcă
tot între Boureni și Afumați, se mai afla o vale, dar mai mică.
Parohia Boureni, se află în satul Boureni, și poartă această denimire, încă de la începutul
existenței sale.
Vatra satului Boureni, este fixată cu mult înainte de 1853, după cum se constată din
corespondența din 1894.
Primele așezări omenești s-au fixat, în dreapta, și stânga unui pârâiaș, ce străbate satul Boureni,
și care în popor i se spune „Canalul popiiˮ, căci curtea preotului Ștefan Simionescu, era tăiată în două,
de acest pârâiaș.
Un enoriaș cu numele de Pavel M. Vică, de 80 de ani, mort în anul 1969, spunea, că auzise de la
părinții lui, că înaintea Bisericii din 1853, ar fi existat o Biserică de lemn.
Alți bătrâni spuneau că preotul Barbu Pîrvu, care a fost ctitor și preot la Biserica din 1853,
slujea în sărbători, la Biserica din Cioroi, la o distanță de 7 km de satul Boureni. De ce slujea acolo,
dacă ar fi fost o Biserică de lemn? Poate era improprie cultului, și de aceea, au făcut pe cea de la 1853.
În timpul acela, locuitorii satului Boureni, locuiau în bordee. Din spusele mamei tatălui meu, pe
nume Maria Mitrică I. Roșca, mângâiată de părinți „Guțăˮ, când a fost mireasă, locuiau în bordei, și la
nunta ei, care a fost iarna, a fost zăpada așa de mare că nu se mai cunoșteau acoperișurile bordeelor, și
din această cauză, nu au putut veni lăutarii.
Mireasa a fost scoasă în horă, în bordei, cântând un mesean, cu fluerul, hora miresei. Mama
miresei, care era din satul vecin Siliștea Crucii, soție de primar, din neamul Chifulanilor, plângea și
zicea:
„Guța muicăi Guțaˮ
„Fată de primarˮ
„Nuntă fără lăutarˮ.
Cei mai bătrâni din Boureni, spuneau că unii locuitori ai satului, se trag de la Cioroiu. De ce?
Înainte de 1853, armatele turcești sau rusești, treceau pe aici, spre a se lupta. În timpul iernei, cantonau
la Cioroiu, care era așezat, între satele de azi, Cioroiul Nou sau „Milogeniiˮ și Cioroiași, la punctul
numit „Urziciˮ în partea de Răsărit, a șoselei ce duce de la Cioroiul Nou, la Cioroiași.
În timpul unei ierni, înainte de 1850, a izbucnit tifosul secerând zeci și sute de vieți omenești.Cioroiul
era o așezare mare și însemnată în timpul acela și armatele cantonate erau numeroase.
În această situație, mulți locuitori din Cioroiu, au părăsit vatra satului contaminată de tifos, și au
plecat stabilindu-se, în satele vecine, ca Cioroiași, Cioroiul Nou, Siliștea Crucii, Băilești și în locul
unde astăzi este satul Boureni.
Deci cei plecați din Cioroiu – o parte din ei – s-au așezat pe marginea pârâului „Ulinisˮ, unde
mai erau așezări omenești.
Satul Boureni poartă acest nume, din spusele celor bătrâni, de la următorul fapt:
În părțile de-a stânga și de-a dreapta pârâului Ulmiș, era iarbă multă – islaz. Aici a venit după
pășunat, un bou (taur), al unei proprietărese dinspre Dunăre, din părțile satelor Bistreț sau Rast cu
numele de „Renaˮ. Aceasta venind să-l caute și să și-l ia acasă, locuitorii aflând că este al ei și cum
așezarea era nouă și fără nume locuitorii din satul proprietăresei, au zis, că se duc la satul unde s-a găsit
boul Renii, adică satul a cărei denumire, a luat naștere, din unirea acestor două cuvinte „boul Reniiˮ, și
în final, unite au dat, cuvântul „Boulreniiˮ, și mai prescurtat „Boureniˮ.
Cea mai veche dată despre satul Boureni, o avem din arhiva parohiei din anii 1894-1900.
Anul 1855, este trecut pe icoanele de la Biserica veche din anul 1853.
Hramul Bisericii de azi, Sfântul Dumitru:
Înainte cu mulți ani, enoriașii, de ziua hramului, făceau pomeniri, pentru vii și morți și așezau
mesele cu colaci, în curtea Bisericii și în jurul curții Bisericii.
Obiceiuri la naștere, la căsătorie și la înmormântări și în alte ocazii.
La naștere enoriașii din Boureni, făceau și fac și azi petreceri la locuința celui născut, împreună
cu rudele apropiate, cu vecinii și cu prietenii. Imediat după naștere, vine moașa cea care altădată tăia
buricul copilului – azi acest oficiu îl face la spital, un cadru sanitar – dar dacă femeia naște înainte de a
fi transportată la spital, tot cea care se pune moașă, îi taie buricul – vine la preot cu o sticlă de apă
curată din fântână și cu busuioc în gura sticlei și preotul îi citește rugăciunile moliftei de naștere,
sfințind apa. Cu această apă „sfințităˮ se spală cei ce au ajutat la nașterea copilului și se pune câte
puțină în fiecare dată în baia copilului, până la șase săptămâni.
La 3 zile după naștere, îi fac „ursitoritorileˮ și o masă numită „prânzul nașteriiˮ.
La 8 zile sau când se hotărăsc părinții, îi fac botezul copilului. Azi se obișnuiește să boteze
copii, toamna, când sunt de toate. Numai în caz, că este bolnav copilul, îl botează mai devreme și fără
petrecere. La petrecerea de la botez, i-au și lăutari.
Petrecerea botezului se încheie, după ce este adus acasă de la Biserică, și botezat, noul născut.
Numele noului născut de obicei, îl pune nașul, după numele unui membru din familia lui.
La slujba botezului, iau parte, nașii, moșii, cum și alte rudenii. Copilul este ținut în brațe la
botez, de naș, de nașe, sau de unul din familia lor, care mărturisește credința ortodoxă, în numele celui
nou născut.
În prima zi, după botez, vine nașa și scaldă – face baie finului – se zice, că-i ia mirul, adică în
baia aceasta, se curăță Sfântul Mir, cu care a fost uns de către preot, la botez. Această apă se aruncă
într-un loc curat, să nu fie, călcat cu picioarele. Urmează după baia aceia masa, cu ai familiei și cu nașa,
și așa ia sfârșit botezul.
La căsătorie
Se fac deasemeni, petreceri cu lăutari, la care i-au parte rudele apropiate, vecinii și prieteni.
Înainte, se pețeau, adică cel care avea băiat se ducea în casa de unde voiau să ia mireasa și se
tocmeau, ce avere sau daruri se dau miresei. Dacă se înțelegeau, părinții miresei, dădeau în schimb, în
semn că au făcut, dădeau, o scoață, covor sau macat, până la nuntă; iar părinții băiatului, dădeau – că
acum se sărutau mâinile părinților – o sumă de bani, cam cât valorează schimbul. Mireasa stătea la
părinți, până la nuntă, când venea ginerele cu alai mare și lăutari, împreună cu nașii, împodobeau
mireasa cu voal și ghirlandă, și o duceau la Biserică de se cununau, apoi pleca la casa ginerelui unde se
desfășura petrecerea nunții cu masă, jocuri și cântece. Pe la orele 4-6 după masă, se scotea mireasa în
horă, când se dădeau daruri din partea miresei, la nași, la cumnatul de mână și la alți meseni.
Duminică noaptea pe la orele 12 începea darul. În frunte nașul, toți mesenii dădeau o sumă de
bani ca un fel de ajutor pentru cei căsătoriți.
Petrecerea nunții începea sâmbătă seara și se termina luni seara.
Luni dimineața se trimitea „Ulciorul cu țuică îndulcităˮ, părinților miresei. Cu acest ulcior,
mergea cumnatul de mână. „Cumnatul de mânăˮ era un prieten de obiceiu, al ginerelui. Cu ulciorul
cumnatul de mână era însoțit de fete mari și băieți.
Țuica din acest urcior, după ce jucau o horă, în curtea miresei, era dată de mama miresei, la toți
care erau prezenți, la ea, luni dimineața.
Dacă mireasa era fecioară, era mare bucurie la casa ginerelui. Unde însă mireasa, nu ar fi fost
găsită fecioară, ori era dusă înapoi la părinți, ori părinții miresei, conveneau să-i mai dea în plus
pământ, bani sau alte lucruri.
Astăzi s-au mai împuținat din aceste obiceiuri. Toți tinerii satului Boureni vin în ziua nunții la
Biserică și se cunună religios.
La înmormântări
După ce se termină slujba prohodirii mortului în Biserică, între orele 2-6 după masă, toți pleacă
după mort la cimitir, unde are loc înmormântarea.
Este credința și obiceiul, ca la mort, dacă la naștere a avut o tichie de piele pe cap, ca să nu se
facă „moroiˮ să fie dres, de anumite femei bătrâne.
Dacă mortul s-a născut în aceiași zi sau în aceiași lună cu părinții sau cu frații li se zic „zînaticiˮ
sau „lunaticiˮ, și ca după aceia, spre a nu se abate anumite rele, asupra celor rămași în viață, se scot din
fiare. Și iată cum: se găsește un străin de familie care face pe „fratele de cruceˮ, sau „sora de cruceˮ. Se
aduce o bucată de lanț de fier și un lacăt cu cheie, cu acest lanț se leagă un picior al mortului și un
picior al celui care a fost născut în aceiași zi sau în aceiași lună cu mortul, și încuie lacătul cu cheia. Cel
ce face pe fratele sau sora de cruce, zice celui legat de piciorul mortului: „Îmi ești frate (soră) de cruce
până la moarte, ca să te scot din fiareˮ și i se răspunde de cel legat „Îți sunt frate (soră) până la moarteˮ.
Se repetă de 3 ori, apoi desface lacătul și pleacă amândoi spre casa mortului, fără a se mai uita în urmă.
Când cei ce au însoțit mortul până la groapă, pleacă de la cimitir, spre casa mortului, aruncă cu
pământ din groapa mortului, peste umărul stâng, pentru ca mortul să nu se facă „moroiˮ. A se face
„moroiˮ, este credința ca până la 6 săptămâni, mortul iese din groapă și vine la casa unde a stat și
mănâncă inimile celor rămași în viață din casa lui. Pentru aceasta, unele babe caută ca atunci când
scaldă mortul, să-i înfingă în burtă în dreptul buricului o andrea sau o sulă, spre a nu se face mortul
„moroiˮ.
Când ajung acasă de la mormânt, toți se spală pe mâini și apoi se așează la masa de pomenire a
mortului, sau în amintirea celui mort.
După terminarea slujbei pomenii, în amintirea mortului, preotul zice: „Dumnezeu să-l ierte și
Dumnezeu să-i primeascăˮ. Cei prezenți răspund la fel.
Înainte de a începe să mănânce, preotul binecuvintează mâncarea și bătura, ce se servește în
amintirea mortului.
Semnele de pe cer, din soare sau lună.
Bunicii și mai ales străbunii satului, când erau eclipse de soare sau de lună, aveau credința, că o
dihanie pe care o numeau „Vârcolacˮ, vine și mănăncă soarele și luna. Pentru a- izgoni, îl amenințau cu
furci și topoare, țipau și aprindeau chiar focuri, spre a speria vârcolacul. Trecând eclipsa, ei credeau, că
datorită intervenției lor, dispărea vârcolacul.
Când băteau vânturi puternice, spre a le opri, se aprindeau focuri în vetrele țestelor și se ardea o
tivgă (troacă se zice la noi) și se sufla pe alta așezată între picioare, și privind prin ea spre cer.
Oprirea ploilor. Cei ce aveau ochii albaștrii. Când ploua prea mult, ieșeau în mijlocul curții, în
plină ploaie și priveau spre cer zicând: „Doamne fă cerul albastru ca ochii meiˮ.
Tunetele și fulgerele.
Tunetele și fulgerele, de cei bătrâni nu erau socotite ca fenomene naturale. Vara când tună și
fulgeră se crede că Sfântul Ilie se plimbă cu o căruță trasă cu cai de foc, acea cu care a fost răpit la cer.
La o săptămână după Sfântul Ilie, se serbează Sfântul Pantelimon. În popor, această sărbătoare
mai este numită și „sora Sfântului Ilieˮ.
Dacă în ziua Sfântului Ilie, a fost vremea rea și la ziua surori lui este vremea frumoasă, Sfântul
Ilie se supără și pleacă cu carul prin cer și dezlănțuie norii, prefăcându-i în ploaie, ca și ziua ei să fie
urâtă, ca a lui.
În legătură cu nașterea. La anul nou, părinții noului născut, i-au plocon și pleacă la moașă să de-
a copilul la grijdă. Ploconul este format din: pâine, carne – păsări tăiate sau vii – vin, țuică, prăjituri,
cozonaci. Pe la orele 12 ziuaîncepe petrecerea de moașe. După ce vin de la Biserică, moșul se
pregătește să de-a nepotul sau nepoții la grindă.
Moașa a făcut din ziua anterioară colaci pentru nepoți din făină albă. Colacii sunt așa de mari,
ca să poată intra capul pe ei, și alții mai mici, ca să intre mâna pe ei. Colacul cel mare este legat cu
busuioc și ață roșie și se înfing în el bani, de obiceiu, de metal.
Când totul este pregătit, moșul stând cu picioarele pe mătură sau pe cleștele de foc, începe cu
nepotul cel mare. Cu fața la răsărit în fața icoanei și moșul și nepotul. Moșul ridică de sub subțiori pe
nepot, în așa mod încât nepotul să ajungă până la tavanul sau grinda casei, de trei ori, zicând: „Noroc și
sănătate să-ți de-a Dumnezeu! Să-ți trăiască părinții! Să crești mare! Să te faci...depinde...doctor, sau
inginer, sau învățător etc.! Să fii cuminte și ascultător! Să fii cinstit și drept! Să-ți iubești și să-ți
respecți părinții și frații! Să crezi în Dumnezeu și să îndeplinești legile cele sfinte!...
După aceia începe petrecerea, norocind la început cu țuică fiartă. Petrecerea dura 3 zile și azi
unii petrec 3 zile la moașe.
La Crăciun și la Anul Nou. Înainte se duceau copii de clasele primare, cu colindul și cu Steaua.
Astăzi, merg copii la Crăciun dar nu cu colindul, ci cântă și urări de „La mulți aniˮ. La fel și la anul
nou. În plus la anul nou, merg cu plugușorul.
În unele părți ale țării și azi umblă la Crăciun cu Colindul și Staua. La noi aceste producții
folcloristice se împuținează, ducându-se parcă în mormânt cu cei ce le știu.
La anul nou, când și eu eram copil, în loc de Revelionul de azi, copii și fete, se strângeau în
noaptea anului nou, la o casă și acolo petreceau timpul în glume și vrăjeau, apoi mâncau, beau, cântau
și jucau.
Cum se vrăjea? Câți băieți și fete se strângeau la o casă se aduceau tot atâtea străchini sau
farfurii și obiecte ca: oglindă, inel, piepten, ardei, cărbune, pâine etc.
O persoană care nu vrăjea, de obiceiu stăpâna casei care era căsătorită, îi scoptea afară din
cameră și ea așeza sub fiecare strachină sau farfurie, câte un obiect, pe masă, cu fundul în sus. Cândera
gata, îi chema de afară și fiecare descoperea câte un vas. Cei care nimereau pâinea, oglinda, inelul
ziceau că la căsătorie vor nimeri pereche bună, frumoasă etc. Cei care nimereau pieptenul, cărbunele,
ardeiul etc. ziceau că la căsătorie vor nimeri pereche urâtă sau rea. Această tragere se efectua de trei
ori, după aceea începea petrecerea.
La anul nou și în trecut ca și acum. După ora 12 noaptea tineri, de obiceiu elevi sau studenți,
merg pe la casele oamenilor, de obiceiu la rude sau la persoane mai deosebite, ca preot, inginer,
profesor, învățător etc. și cântă de 3 ori „Mulți ani trăiascăˮ. Gazdele ies din casă și le mulțumesc, le
dau o sumă de bani, iar unii îi poftesc în casă și-i servesc cu prăjituri sau cozonac, și cu câte un pahar
cu vin, urându-și reciproc „La mulți ani, cu sănătateˮ.
Acum 40-50 de ani în urmă, dacă cei ce veneau cu urarea de „ mulți aniˮ, nu erau primiți, la
fereastra casei aceluia cântau: „Mărăcine la fereastră inima să te lovească pe tine și pe nevastăˮ și
fugeau; unii atunci ieșeau din casă și ocărau și chiar îi fugăreau o bucată bună de drum. Îmi aduc
aminte, ca acum, că era un oarecare, Dumitrache Bercea sau Georgescu, care niciodată nu a primit pe
nimeni, de aceia mulți colindători de aceștia, înfruntau teama și îi cântau la fereastră: „Mărăcine...ˮdacă
nu-i cântau acest cântec, nu ieșea la ei, dar dacă îi cânta – de la prima echipă de colindători – stătea
îmbrăcat – Mărăcine...ieșea repede și de multe ori spre a nu fi ajunși sau prinși, fugeam pe oriunde și
cădeam prin bălți, noroaie sau zăpadă. Și păcat, că avea situație bună materială. Avea cârciumă, dar era
rău și posac. A decedat pe ziua de 21 iulie 1980.
Figuri bisericești născute în Boureni.
Preotul Marin Firănescu – preot în Afumați
Preotul Teodor I. Firănescu – frate cu Marin de la Afumați, fost preot în Boureni, azi pensionar
din anul 1968
Preotul Dumitru (Take) I. Duțulescu, preot la Botoșești – Paia, apoi la Cîrna (Dunărenii de
azi)apoi la Boureni. Azi este pensionar din 1 noiembrie 1974
Preotul Gheorghe I. Roșca – preot în Boureni, licențiat în teologie, azi parohul Bisericii.
Călugărul Haralambie I. Titirigă.
Călugărul Ioan Bălașa, intrând în monahism, a luat numele Iona Bălășescu. A locuit la Sfântul
Munte Athos din Grecia. În anul 1937, cu încă un monah pe nume, Antonie, Iona Bălășescu a tradus
din grecește în românește Hristoitia (Bunul moral al creștinilor a pururea pomenitului și prea
învățatului dascăl, Nicodim Aghioritul), care cuprinde 13 cuvântări foarte folositoare de suflet, așezate
pentru îndreptarea relelor obiceiuri ale creștinilor.
Bărbați de seamă din Boureni.
Ioan Ionescu – Dolj, fost consilier la Înalta curte de casație din București. A luat parte la
întocmirea noilor legiuiri juridice ale Republici Socialiste România. A donat Bisericii când s-a zidit,
suma de 10.00 lei, fiind trecut în rândul ctitorilor. Azi este mort, nu a avut urmași.
Ioan St. Simionescu – inginer silvic, fiul cel mare al preotului Ștefan Simionescu.
Ionel I. Roșca – fost prim secretar al Tribunalului Ilfov din București. Azi mort. Fratele cel
mare, al preotului Gheorghe I. Roșca. Născut în anul 1901 și mort în anul 1953.
Nicolae Gh. Garotescu – fost doctor primar în București, azi este mort.
Tudorel Firănescu – colonel de aviație, mort.
Gheorghe D. Gheorghe – inginer agronom, azi director general în ministerul agriculturii
Gheorghe M. Ionică – procuror în Sibiu
Tănasie D. Roșca – locotent Colonel, pensionar în Craiova
Ioan Nelu P. Dănescu – căpitan cavalerie – mort
Alexandru Șt. Roșca – avocat, mort
Teodor I. Duțulescu – avocat, mort
Gogu (Florea) P. Mutilă – doctor militar, pensionar în București
Const. Petrache C. Duță – profesor franceză și română, pensionar în Craiova
Marius St. D. Roșca – avocat în București
Eleodor Ioan Gh. Roșca – contabil la Stadioul de Cinematografie – Buflea, fiul cel mare al
preotului Gheorghe I. Roșca
Constantin (Costel) F. Duță – doctor pediatru, mort
Florea Bercea – căpitan activ, mort
Tănase D. Ionică – locotent activ, mort
Horia T. Firănescu – inginer agronom în Calafat, fiul preotului Teodor Firănescu
Ioan T. Firănescu – inginer chimist la Combinatul Chimic din Isalnița – Dolj, fiul preotului
Teodor Firănescu
Viorel T. Firănescu – doctor stomatolog, fiul preotului Teodor Firănescu
Aurelian P. Roșca – contabil economist
Petre (Titi) I. Firan – inginer mecanic la Electroputere din Craiova
Cristea V. Ionică – inginer agronom
Iulian Gh. Stancu – inginer agronom în Afumați
Constantin (Costinel) M. Stănescu – inginer horticol în Boureni la C.A.P.
Elizeu M. Stănescu – inginer construcții în București
Tuțu Gh. Marin – maior, mort
Gheorghe N. Duță – colonel pensionar la Târgoviște
Aurel D. Stănculescu – profesor
Teodor D. I. Stanoi – maior, pensionar în Craiova
Florin C. Stănescu – inginer electrotehnic, București
Jeni M. Mitre – profesoară, pensionară în Craiova
Mariana Gh. Roșca, azi Ciobanu – medic stomatolog în București, fica preotului Gheorghe
Roșca
Nicolina P. Vică – inginer agronom
Ioana (Nela) F. Stana – inginer agronom
Mariana I. Ionică – doctor pediatru în Afumați
Nina A. Mitroi – doctor stomatolog în Afumați
Elena D. I. Mitre – doctor stomatolog în Moldova
Florin N. Stănoi – inginer
Dr. Viorel C. Ionică
Dr. Virgil I. Ionică
Ștefan Gh. Dinu – doctor
Const. T. Vică – inginer agronom
Vica St. Budoace – doctor pediatru
Bebe (Const.) Rusoiu – inginer mecanic
Obiceiuri la lăsatul secului.
Băieții necăsătoriți se întâlneau în seara lăsatului de sec (post), la răscruciuri de drum și strigau
fetele necăsătorite așa: „Mă, cine aude, cine nu aude! Să luăm pe....și s-o ducem lui...acasă. Ce era
nostim era, că strigau câte o fată urâtă, s-o ducă la un băiat frumos, și pe una săracă s-o ducă la un băiat
bogat, sau pe una cu purtări proaste, s-a ducă la un băiat cuminte.
Ocupația femeilor în timpul iernei.
Femeile în timpul iernei, se ocupau cu torsul lânei și cu țesutul și alesăturile în războaie
țărănești. Ele țes macaturi în năvădeală – cum se spune pe la noi – scoarțe, cuverturi, covoare în lațuri,
covoare persane sau cu motive naționale și preșuri din zdrențe.
Țesăturile în general, au motive florale, pe fonduri închise, ca să se poată distinge culorile vii.
Satul Boureni, este cunoscut, până departe, datorită țesăturilor deosebite.
Hora satului.
În vechime, acum 30-40 ani, se făcea horă, în răscruciul de la Biserică, apoi, în locul unde astăzi
este Magazinul Mixt – înainte a fost local de primărie.
Pentru horă, se tocmeau lăutari, pentru sărbători, ca la Crăciun și Paști, sau pentru sezonul de
vară, ori pentru un an.
Cei ce tocmeau lăutari, se numeau „garanțiˮ.
Toți băieții și fetele necăsătorite, dacă voiau să joace în horă, trebuiau să plătească o sumă
oarecare de bani, sau bucate ca: porumb sau grâu.
Nu erau supuși plății cei căsătoriți, militarii, studenții și elevii.
Până pe la anii 1930-1940, în sat se practicau jocuri ca: gulea, purceaua, ogoiul, osul simplu,
osul pătrat, capra și țurca. Țurca se mai joacă și azi de elevii claselor primare. Se uca și se joacă și
acum „clasaˮ.
Jocurile amintite mai sus, aproape că nu se mai practică deloc. Noi cei de azi, în vârstă de peste
60 de ani, ne vom duce cu amintirea lor în mormânt.
În săptămâna dintre lăsatul sec de carne și până la lăsatul de sec de brânză, băieții între 15-20-
30 ani, făceau „țițechiiˮ pe mahalale (străzi). Erau câteva țițechii în tot satul.
Țițechiile erau un fel de tiribombe, cu două scaune, unde se urcau câte doi inși, unul într-un
scaun și altul în celălalt. De obiceiu, se urcau în scaune, câte un băiat și o fată, și erau învârtiți câte 10-
15 minute, sau și mai puțin. În acest timp, cei ce priveau, puteau să lovească peste fund, cu niște
nuielușe, pe cei din țițeichie. Unii erau așa de rău loviți la fund încât nemaiputând suporta săreau jos
din țițechie. Și ei făceau cu ceilalți când erau în țițechie la fel. De aici porneau certuri, care câteodată
degenerau în bătăi în doi, sau se formau două tabere.
Școala din Boureni.
Înainte de prima școală din Boureni, spuneau bătrânii când eram copil, că un oarecare Neață
Dumitru Firan care era cântăreț la Biserică învăța copii, cei care voiau, pentru un franc de argint pe
lună, la el acasă.
Casa lui se afla unde azi este casa lui Mișu Firan, strănepot al lui Neață Firan. Casa era din
pământ bătut și cu prispă de scândură. Deci acolo a fost prima școală din Boureni.
Un locuitor al satului Boureni pe numele Ioniță Iordache Ionică, născut în anul 1885, azi având
94 de ani (1979), spune că primul învățător legal al satului Boureni, a fost învățătorul Gheorghe
Motoceanu, din Motoci – Dolj. În loc de tăbliță sau caiet atunci erau lădițe cu nisip în care se scria cu
surcelul.
Prima șscală a fost în locul unde astăzi este casa locuitorului Vasile Popazu. La început a avut
două camere, apoi i s-au mai adăugat două.
Noul local de școală a fost construit, între anii 1948-1950.
În vechea școală învățau 4 clase. În noul local învață 4 clase primare și ciclul I I , 5-8.
Școala are la îndemână pentru practica elevilor atelier de tâmplărie și croitorie.
Grădinița de copii.
A luat ființă din anul 1970. Este întreținută de C.A.P. Boureni. Sunt primiți copii celor ce
munceau în C.A.P. și nu au cu cine să-i lase acasă. Vârsta este între 3-6 ani. Sunt așezați în două grupe:
grupa mare și grupa mică. Aici li se face educație, li se servește masa, dimineața și la prânz. Cei ce nu
au pe nimeni acasă, stau și dorm după masă, și la ora 4 li se dă drumul acasă, căci atunci vin părinții de
la munca câmpului.
Profesori din Boureni.
Florian I. Ionescu – profesor matematici, pensionar. Locuiește în Boureni, apoi s-a mutat la
soție în Băilești.
Giorgică Gh. Roșca – profesor sport la Cornu – Dolj
Cornelia Văduva – profesoară limba română, azi directoarea școlii
Florica I. Tuțu – profesoară de matematici
Mioara D. Mitre – profesoară de franceză, locuiește și profesează în Craiova
Alexandru (Gugurel) M. Duță – profesor sport în Câmpulung Mușcel
Gicuța (Gheorghița) M. Bresteanu, prin căsătorie Vătafu – profesoară de matematici în Boureni
Învățători din Boureni.
Vasile Mitre – mort
Ștefan P. Roșca – mort
Dumitru I. Stănescu – mort
Vasile V. Mitre – pensionar
Dumitru V. Mitre – pensionar, mort
Emil P. Mutilă – pensionar
Dumitru (Mitel) I. Tuțu – învățător în Banat
Cornelia M. Ionică – învățătoare în Banat
Constantin (Costel) D. Mitre – învățător în Boureni
Laurian P. Stănescu – învățător, mort
Dumitrache P. Stănescu – învățător, mort
Elena Budoace, azi Micu prin căsătorie – învățătoare în Boureni
Gheorghe (Gică) Sp. Duță – învățător în Bistreț
Elena D. Stănilă – învățătoare în Banat
Aurel M. Militaru – învățător în Afumați
Mariana P. Mitroi
Viorica A. Dobridonacu.
Colectivizarea satului Boureni.
Satul Boureni a început să fie colectivizat din anul 1957.
Locuitorii sunt oameni harnici și muncitori.
Sediul C.A.P. Boureni se găsește amplasat la marginea satului în partea de Miază Zi. Are vecin
la Miază Zi, moara satului „Tudor Vladimirescuˮ și atelierele S.M.A.
S.M.A. are acum sediul nou pentru birouri și alte dependințe între C.A.P. și satul Boureni.
Căminul Cultural.
Se află între școala generală de 8 ani și între stadionul de fotbal. Are o clădire mare și
impunătoare cum și frumoasă și bine îngrijit.
Aici se țin adunările generale ale C.A.P. și alte adunări de tot felul, și se dau spectacole și se
rulează și vizionează filme.
Punctul sanitar.
Este fixat într-o clădire între Căminul Cultural și stadion la șoseaua asfaltată. Este condus de un
asistent sanitar.
Bolnavii de primă urgență sunt îngrijițiaici. O zi pe săptămână, vine spre a consulta bolnavii,
doctorul, de la Dispensarul din Afumați.
Farmacia.
Este instalată în casa farmacistei, Elena C. Tărineanu, la marginea de Răsărit a satului spre
Afumați. Aici se găsesc medicamente pentru toate boalele și în special, pentru prima urgență.
Azi 20 septembrie 1980, este instalată în casa fostului proprietar, Petre Dănescu, casă în
proprietatea Sfatului Popular Afumați – Dolj.
Magazinul mixt. Este instalat în fostul local al primăriei Boureni, la strada mare. Locuitorii
satului, se aprovizionează, aproape cu tot ceia ce au nevoie ca: stofe, bumbăcărie, haine, flanelării,
încălțăminte, uniforme și haine pentru cei în vârstă și pentru elevi și copii, fierărie, sticlărie, văsării și
tot felul de articole nai ca: frigidere, aragaze, aparate de radio, mobile, biciclete etc.
Magazinul alimentar.
Este instalat la strada mare, vis a vis de Biserică în case enoriașei Floarea P. Bălăcescu.
Este asortat cu băuturi, oțet, ulei, conserve, paste făinoase, dulciuri, debit de tutun și librărie.
Bufet.
Este instalat în fostul local de primărie, la un loc cu Magazinul Mixt, la strada mare.
Servește zilnic băuturi ca: vin, bere, țuică, lichior, rom și siropuri, cum și ape gazoase și
minerale. Dispune și de o sifonărie care alimentează și bufetul și locuitorii satului, cum și la boteze,
nunți și înmormântări.
Brutărie.
Lucrează particular, locuitorul Petre D. Poenaru. Aici lucrează pentru locuitori cu făina lor.
Funcționarii și pensionarii sunt alimentați cu pâine de la brutăria comunei Afumați, pâine ce
este adusă cu căruța C.A.P. Boureni și distribuită de gestionarul alimentarei.
Moara satului Boureni.
Enoriașul Ioniță Iordache Ionică născut în anul 1885 ne spune că în Boureni au fost următoarele
mori în stadiu primar, acționate de boi și cai și anume:
1. Moara lui Chisăr, unde locuiește azi Dan Boureanu
2. Moara lui Ion Mitre, unde a avut casa țiganul Petrache Didu, azi stă acolo tot un țigan
3. Moara lui Ghiță Mleșniță, unde stătea Pascu Ghiță, azi locuiește Tinca Duțulescu
4. Moara lui Afrenie Duță, în mijlocul curții, unde azi locuiește preotul Take Duțulescu
5. Moara lui Dumitru I. Ionică, acționată de motor cu benzină, luată de stat și desființată, luând
piesele și le-a dus la alte mori. Azi locul este a lui Costel Duță – Măciucana – unde are plantată vie.
6. Moara lui Gh. Duță – Drugă, modernă și acționată de motor cu produse petroliere. Luată de
stat la naționalizare. Este la marginea satului în partea de Miază Zi între C.A.P. și moșia C.A.P.
Boureni. Poartă numele de „Moara Tudor Vladimirescuˮ. Aici se macină grâu și porumb pentru
locuitorii din Boureni, cum și din satele vecine ca: Coveiu, Băilești, Afumați, Amzulești, Catane,
Siliștea Crucii, Cioroiași, Cioroi și Trochești. Este condusă de un morar ajutat de mecanic.
Cooperativa Agricolă de Producție din Boureni în muncile agricole, este susținut de stația
Mecanizare de tractoare, care își are sediul lângă C.A.P.
S.M.A. pune la dispoziția C.A.P. tot felul de mașinării ca: tractoare, secerători, semănători,
pluguri, grape și altele necesare muncilor agricole.
S.M.A. este condus de un inginer mecanic. Are clădire și dependinte moderne.
Stadionul.
Se găsește amplasat lângă Căminul Cultural sau între el și satul nou. Cel care a stăruit mult să
avem acest stadion a fost Venus I. Ionică, fiu al satului. A fost activist de partid la secția regională
sport. A murit în anul 1973.
Întreaga activitate sportivă se desfășoară pe acest stadion.
Viața satului Boureni s-a schimbat foarte mult în raport cu timpul de azi. Nu mai este ce știau
moșii, părinții noștri și chiar noi.
Tinerii satului și în special, elevii și studenții vin la Biserică doar în vacanțe. Peste an vin cu
ocazia botezelor, nunților și înmormântărilor.
Atunci preotul având aceste ocazii le ține cuvântări catehetice și morale și cu conținut istorico-
patriotic.
În celălalt timp, tineretul merge la Căminul Cultural unde vizionează filme și joacă șah, remi
sau tenis de masă.
La zilele onomastice se întâlnesc și petrec, cântă și joacă.
În sărbători când nu sunt filme, sau alte spectacole tineretul se plimbă pe strada mare și prin fața
școlii, Căminului Cultural și a stadionului sau i-au parte ca spectatori la vreun meci de fotbal
improvizionat ad-hoc.
Satul Boureni are echipă de fotbal susținută de C.A.P. La fel are și o echipă de oină.
Tineretul este mare iubitor de sport și se ocupă serios în timpul liber cu antrenamentele.
Cel mai îndrăgit sport în Boureni este fotbalul sau jocul cu mingea rotundă. Pe stadion joacă
zilnic elevi și tineri începând de la 6 ani până la 30 ani. Se încearcă jocuri noi ca: handbal, volei, tenis
de masă și tenis de câmp. Tenisul de câmp este practicat zilnic pe stadion, pe locuri virane cum și pe
asfaltul străzii, de elevii din clasele primare și din ciclul II.
Sub regimul de democrație populară, socialistă satul Boureni a înaintat foarte mult pe drumul
progresului material, științific și cultural.
Înstituții noi de cultură adăpostesc copii și tineri care își formează educația culturală și
spirituală.
Gospodăriile locuitorilor sunt în majoritate noi, mari, moderne și frumoase în exterior cât și în
interior. În exterior sunt tencuite și vopsite în două sau trei culori sau văruite într-o singură culoare
albă, galbenă, gri sau grena, cu fel de fel de folri ori ornamente.
Casele sunt zidite de zidari din Boureni care lucrează în cadrul C.A.P. sau al cooperativei
meșteșugărești din Băilești. În interior casele aproape toate sunt zugrăvite sau văruite și tras cu role în o
culoare sai două unde predomină culoarea simplă și dulce la privire și asortate cu bronz, de obiceiu
bronz alb. Zugrăvelile sunt făcute în ulei peste tot, iar la alții, în ulei numai brâul caselor. Majoritatea
caselor sunt pardosite cu scândură și în ultimul timp, cu parchet. Toate casele sunt luminate electric și
au instalații pentru televizor, difuzor, aparate de radio mari și mici, majoritatea locuitorilor au
televizoare, aparate de radio și difuzoare. Cel mai sărac, sau mai nevoiaș, are cel puțin difuzor. În locul
mașinei de gătit a luat loc aragazul. Țăstul de altă dată, a fost înlocuit, cu aragazele și brutăriile
sistematice și moderne.
Iarna care ne ține alimentele în stare naturală sau înlătură alterarea lor a fost înlocuită tot anul
cu frigiderul „Framˮ sau altă marcă. Mașinile de gătit, din tablă și fontă au fost înlocuite de sobele de
teracotă și de mașini care consumă petrol și curent electric iar la orașe gaz metan.
Paturile simple sau cu tablii de lemn sau fier au fost înlocuite cu mobile moderne compuse din:
studiouri, recamiere, dormeze cu arcuri, șifoniere în două, trei și partu canate, biblioteci și mobilă
pentru diferite obiecte care împodobesc camerele și dau un farmec plăcut ochiului ca mese duble,
scaune simple și tapițate, fotolii, toalete, cuiere etc.
La bucătărie, au dispărut lavițele și au apărut mobila de bucătărie formată din bufet unde se
păstrează vesela, tacâmurile și alte ustensile necesare cum și mese și scaune de ultimă modă. La fel au
apărut reșeurile mici care sunt folosite pentru gătit cafea sau ceaiuri.
Radiatoarele, care de obiceiu erau folosite în birouri, unde nu erau instalații pentru încălzit, au
apărut și în casele gospodarilor din Boureni, fie că sunt folosite, fie că țin loc de mobilă.
Albia de altă dată, din salcie, în care se spălau rufele și-și făceau baie, a apărut în casele multor
gospodari mașina de spălat rufe, secționată cu curent electric. Unii au făcut și instalații pentru baie cu
cadă și duș.
Fierul de călcat, altă dată alimentat cu coceni de boabe sau cu cărbuni de lemn, a fost înlocuit cu
fierul de călcat acționat de curentul electric.
Multe binefaceri noi se datoresc curentului electric care a venit foarte mult în ajutorul
gospodinelor. Până și mătura de tătar a început să cam fie dată la o parte fiindcă a început să apară și la
sate noul mijloc de strâns gunoiul și praful și anume aspiratorul de praf, acționat tot de curentul
electric. Toate aceste descoperiri ale științei și tehnicei, au venit și vin în ajutorul oamenilor muncii de
la orașe și sate și din toate sectoarele, devenind de o absolută necesitate.
Toți copii satului sunt plecați la școli ca: licee teoretice, licee de specialitate, licee industriale,
școli profesionale, școli post-liceale și tehnice și la facultăți de diferite profiluri. Cei ce nu au avut
posibilitatea să învețe 8 clase, merg și se califică la locul de muncă făcând cursuri de pregătire cu
durata de 6-12 luni de zile, unde li se pune la dispoziție de către stat sau întreprinderi, casă și masă.
În ultimul timp fii satului Boureni când termină 8 clase se îndreaptă către liceele de specialitate
cu durata de 4 și 5 ani, de unde odată terminate dunt repartizați imediat în câmplu muncii la locuri
potrivite specializării fiecăruia.
Parohia Boureni respectiv sautl Boureni la ora actuală se înscrie pe harta satelor bine
gospodărite, sau fruntașe în muncă, în curățenie și în înfrumusețare a județului Dolj, cum și ale regiunei
Oltenia.
În frunte cu președintele țării, Domnul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului
Comunist Român și punând la inimă sfaturile și învățămintele partidului și guvernului, într-un viitor
foarte apropiat satul Boureni, va deveni ca un orășel, împlinindu-se prin aceasta, ceeia ce prevedeau
înaintașii noștrii din timpurile trecute și definitiv spuse că satul Boureni este „colț de Parisˮ.
Satele și orașele din toată țara mea România vor deveni din ce în ce mai frumoase și mai
bogate.
Țara va deveni o adevărată grădină, va înflori din toate punctele de vedere, împlinindu-se
gândurile și viziunea poetului care a scris și spus:
În cartea veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri
Dar scumpa noastră Românie
În veci de veci, va înflori.

PAROH,
Preot Gheorghe Roșca
Adaos.
Parohia Boureni din arhiva veche a Bisericii între anii 1853 până azi a fost păstorită de
următorii preoți: Pr. Barbu Pîrvu, Pr. Constantin Vieșu, zis Popa Dincă. Din auzitele celor bătrâni Popa
Dincă ar fi avut locuința unde azi au locuințele enoriașii: Floarea Duță, Constantin I. Popa și Ion Gh.
Popa care sunt nepoții și strănepoții lui Popa Dincă. Acesta a avut ca fiu pe Ioan Popa. Prin faptul că
era fiul preotului Constantin Vieșu la declarația când a fost născut a fost trecut în acte Ioan Popa și de
aici poartă numele toți urmașii lui. Acest Ioan Popa a fost cântăreț la Biserica din Boureni și a avut
următorii copii: Gheorghe I. Popa, Constantin I. Popa și Dina fiică căsătorită cu Floarea Duță. Pe acest
Ioan Popa căruia îi zicea Moș Ion Popa cântărețul îl știu și eu să fi avut 10 ani când a murit. Parcă-l văd
la strană îmbrăcat în haine albe de dimie cu epingea albă tot de dimie încins pe mijloc cu o curea de
piele, în cap cu căciulă neagră de miel și cu părul alb cu plete albe.
Preotul Marin Popescu, preotul Nicolae Nicolaescu venit de la Mănăstirea Sadova – Dolj;
preotul Ștefan Simionescu din Dobridor – Dolj, absolvent a 4 clase de seminar, cu soția Maria. Ea a
murit înainte de 1930 și el a murit în 1936. A avut doi băieți și o fată: băieții se numeau Ion – inginer
silvic și Constantin – colonel iar fata pe nume Marghioala – casnică. Preotul Simionescu a crescut o
fată orfană de părinți cu numele de Elena pe care a dat-o la Școala normală și a ieșit învățătoare cu
postul la Boureni. Băiatul preotului Simionescu pe nume Ion a donat actualei Biserici la zidirea ei
10.000 buc. Cărămidă.
Preotul Teodor Firănescu, născut în Boureni, s-a preoțit în anul 1927. S-a căsătorit cu
Alexandra Mitre din Boureni, a avut 3 băieți și o fată. Cel mare inginer agronom pe nume Horia, cel
mijlociu pe nume Ion este inginer chimist iar cel mic pe nume Viorel – medic stomatolog iar fata
Ortensia cu liceul la bază este funcționară. Preotul Firănescu a murit la 21 iunie 1980 ca pensionar.
Preotul Dumitru Duțulescu născut în Boureni și căsătorit cu Elena Momîrleanu din Bîrca. S-a
preoțit în 1928 la Botoșești-Paia, apoi s-a transferat la Cîrna, azi Dunăreni, ambele în județul Dolj.
Apoi din nou transferat la Boureni în 1947. A avut doi copii un băiat și o fată. Băiatul pe nume Savin e
șeful serviciului financiar în Brașov iar fiica pe nume Gela (Angela) este căsătorită în Craiova. În
prezent este pensionar din anul 1974.
Preotul Gheorghe Roșca născut tot în Boureni la 22 decembrie 1912. Căsătorit în 1934 mai 31,
cu Victoria stancu fiica învățătorului Constantin Stancu mort ca pensionar la 20 dec 1980. Părinții
preotului Gheorghe Roșca au fost Ion M. Roșca mort în primul război mondial în luptele de la
Mărășești, Moldova și Ana Barbu Udrea din Giubega – Dolj. Preotul Gheorghe Roșca a avut încă 10
frați. Iată numele și ordinea nașterii lor: Ioan, Pantelimon, Elisabeta, Alexandru, Ștefan, Constantin,
Aurel, Gheorghe preot, Venus, Aurelia și cel mic tot Venus fiindcă celălalt murise. Preotul Gh. Roșca
după cele 4 clase primare de la Școala din Boureni a urmat între anii 25-34 Seminarul Sf. Nicolae din
Rm. Vîlcea și Facultatea de Teologie din București. A suținut la 31 ian. 1939 teza de licență cu
subiectul „Caterisirea după canoane și legile B.O.R.ˮ. A avut 3 copii doi băieți și o fată. Băiatul cel
mare se numește Ioan Eleodor născut în ziua de 21 martie 1939. Este contabil iar soția sa se numește
Stela. Are doi băieți și o fată: Georgeta, Eleodor și Marius-Decebal. Fiica preotului cu numele de
Mariana este medic stomatolog în București, căsătorită cu doctorul internist Aurel Ion Ciobanu. Are un
băiat cu numele de Eduard-Emanoil. Cle mic cu numele de Mugurel-Oprică născut la 23 ian 1944
căsătorit cu Paula Begu. Este maestru la OISIT în Craiova. Are două fete: Mariana-Laura și Aurelia-
Diana.
Au mai slujit la parohia Boureni doi preoți refugiați din Basarabia pe nume: Vasile Chirițescu și
Mina Stadnoveanu. Au plecat în țară la copii sau unde aveau rude refugiate din Basarabia, pe care au
cedat-o rușilor în 1944.
Parohia Boureni are 5 străzi paralele de Răsărit la Apus plus satul Nou cu două străzi. Satul
Vechi este despărțit de satul Nou prin șoseaua care duce spre Miază Noapte la halta C.F.R. Boureni și
spre Miază Zi la Covei, șosea asfaltată în 1980. Străzile satului vechi Boureni sunt numite în popor: str
Țițirigani sau Duțulani; a doua stradă mare sau strada principală asfaltată care duce spre Răsărit la
Craiova prin Segarcea iar la Apus spre Calafat în Băilești; a treia stradă Firănești; a parta altă dată
Moara Ionică iar azi în 1981 poartă numele de strada Popa Roșca și a cincia stradă Rusoiești sau strada
din deal numită așa fiindcă este pe locul cel mai înalt deși este în partea de Miază Zi. Străzile din satul
nou nu au nume. Când s-au dat vetrele de sat după Primul Război Mondial în 1920 unde se află satul
Nou legal nu are nume. Primul locuitor care s-a stabilit în satul Nou se numea Grigorie Garoiu. Când s-
a mutat acolo a pus o placardă la marginea satului cu inscripția: „Satul Grigoreștiˮ de la numele lui de
botez. După câtva timp a fost distrusă și astfel a încetat încercarea de a da numele Grigorești. Acest
locuitor era sărac. Probabil dacă ar fi fost dintre cei bogați din satul vechi ar fi intervenit să-și mențină
numele de Grigorești.
Portul popular în trecut al locuitorilor din Boureni.
Când eram copil și de când îmi dădeam seama bărbații erau îmbrăcați în haine țesute din lînă de
către femeile lor adică haină albă de dimie ițari sau pantaloni albi de dimie și u fel de palton tot de
dimie albă numită epingea. Aceste haine aveau găitsne negre. Sub ele purtau cămăși albe și ismene albe
largi jos și sus erau încrețite pe un snut alb numit „brînișor ˮ. Mai purtau în loc de haină și cojoace albe
de oaie cu găitane negre sau roșii. Pe cap purtau căciuli negre iarna, iar vara pălării din paie de grâu și
secară împletite de ei. Cămășile și izmenele erau din bumbac iar cei mai mulți le aveau din in sau
cînepă. În picioare prutau opinci din piele de vaca și de porc. Rar erau, și aceștia erau cei mai bogați,
care purtau cizme sau ghete. La țărani dacă erau mai mulți frați când se căsătoreau se încălțau cu
aceleași cizme. Aceasta am auzit-o de la mama mea, de la bunica mea după tată.
Femeile purtau cămăși lungi cu mîneci lungi și largi din bumbac , in și cînepă. Pe cele de
bumbac cusau rîuri. În loc de haină purtau așa zisele bluze țesute tot de ele din bumbac și lînă. Peste
cămașe de la mijloc în jos purtau fuste țesute din bumbac, in sau cînepă. Fustele la mijloc erau încrețite
cu un snur care pe atunci purta numele de brînișor. Pe cap purtau basmale de bumbac sau marame
(cîrpe de borangic) țesute tot de ele. În picioare purtau opinci, cele mai bogate purtau niște pantofi
numiți atunci „inimeiˮ din piele cum și papuci tot din piele. Dacă una mai săracă își cumpăra papuci și
care nu prea avea de măncare și se împrumuta la cei bogați o puneau în cântec: „cu papucu lic, lic, lic și
cu mațu înghiorțăind.
Îmi aduc aminte că eram în clasa a V-a de seminar în anul 1931 cînd am fost la o nuntă la privit.
Am îmbracat o cămașă de pînză de bumbac lungă pănă șa glezne cusută cu rîuri negri și încins la
mijloc cu niște bete. Așa de altfel erau toți flăcăii satului îmbracați. Prea puțini purtau haine și
pantaloni. Deci în timpul vacanței mari dădeam la o parte uniforma și îmbracam îmbracămintea de
atunci potrivit locului. Azi nu se mai îmbracă în port național decât la sărbători naționale și aceea sînt
elevii și cei de la licee. Azi toată lumea din Boureni se poartă în haine cumpărate și confecționate de
croitori la ultima modă. Începuse să se schimbe portul național cu cel modern încă din 1295-30 de cînd
ma dusesem la seminar. Îmi aduc aminte că prin 1930 la o vacanță de paști a venit pe la mine un coleg
din județul Vîlcea pe nume de Petre Boiangiu. La hora satului toată lumea prezentă era îmbracată în
haine și rochii de stofă, iar în picioare purtau pantofi și ghete de piele.La un moment dat colegul
Boiangiu mă întreabă: Gigele la voi la horă nu vin și țăranii? Eu i-am răspuns toți cei de față sînt țărani.
El a zis: La noi țăranii poartă costume țărănești țesute în casă numai cei bogați poartă haine cumpărate.

Clopotnița.
Construită din anul 1934. Avându-se în vederea că Biserica veche avea clopotul instalat în turla
bisericii și fiind demolată s-a construit actuala clopotniță unde s-a instalat clopotul.
Cristelnița. Cristelnița unde se botează copii este de aramă. Pe partea din afară a cristelniței se
află următoarea inscripție: Donată de Konstantin preotul (este vorba de fostul preot Constantin Vieșu
zis Popa Dincă).
Epitropi: I. Mitre, Gh. Bercea , și Dekă, Wikkă, kom. Boreny. 12 iunie 19893.
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Artizanat este donată de C.A.P. Boureni în anul
1967. Proveniența- proprietarul Petre Dănescu fiind expropiat și trimis cu domiciliul forțat la Craiova
printre lucrurile rămase în gospodăria lui a fost și această icoană. Acest Petre Danescu a fost căsătorit
cu Janeta Săceanu din Băilești. Azi în locul unde se află școala, Căminul Cultural și Punctul Sanitar a
fost a lui Petre Dănescu care prin expropiere l-a luat comuna. Petre Dănescu cumpărase acest teren de
la moștenitorii moșiei care moșie în vremuri de mult apuse era a lui Constantin Brâncoveanu. Acest
Petre Dănescu a avut doi fii. Primul Ioan Nelu foarte bun prieten cu mine fost căpitan activ de
cavalerie. A luat parte la al doilea război mondial și a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazulˮ. A murit
în 1950 aproape necunoscut de cei care au asistat la înmormântarea lui. Al doilea fiu Alexandru avocat
în București azi pensionar.
CARTEA DE AUR
Este întocmită din ordinul Sf. Mitropoliei a Olteniei de către preotul Gheorghe Roșca, parohul
Bisericii din Boureni 1975.
În ea au semnat:
Înalt Prea Sfințitul Mitropolit NESTOR VORNICESCU,
Prea Sfințitul Episcop – Vicar Damaschin Severineanul
Domnul Iulian Deaconescu Inspector Principal Teritorial al județului Dolj și
Prea Cucernicul Preot Profesor Dumitru Ciurea de la Institutul Teologic din București

Cimitire
Parohia are două cimitire în suprafață fiecare de 1 ha. Teren arabil. Înainte de aceste două
cimitire morții se îngropau în curtea actualei Biserici. Zidindu-se case de jur împrejurul Bisericii s-a
simțit nevoia de un cimitir la marginea satului și așa s-a dat locul primului cimitir în 1866. Deci primul
cimitir este împroprietărire de la Alexandrul Ioan Cuza.
Al doilea cimitir este împroprietărire din 1920 pentru satul nou. Primul cimitir este numit în
popor cimitirul cel vechi sau cimitirul de la gară căci este așezat între Boureni și halta C.F.R. Boureni,
în partea de Miază Noapte a satului; iar al doilea este numit în popor cimitirul cel nou sau cimitirul de
la moară fiindcă se află vis a vis de moara satului Tudor Vladimirescu și de sediul C.A.P. „Drum Nouˮ
Boureni în partea de Miază Zi a satului.