CULTUL 

MORTILOR  IN  CREDINTELE  DE  IERI  SI DE AZI

Aproape in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta

omului nu se termina cu moartea.  Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se in-
temeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care o au cei vii de a mentine, legatura
spirituala cu mortii lor, de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din "lumea de dincolo", prin
felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru iertarea
pacatelor, prin jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor
adormiti.
  Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii,
romanii s.a.) i s-a adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare a
riturilor si a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spalarea si
imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, procesiunile si bocetele, mesele sau ospetele
funerare si pomenirile pentru cei morti. Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari
ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil
in arta imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau
cadavrele personajelor marcante, in pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in
templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii. Tot asa stau lucrurile cu grecii si
romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul familial al
stramosilor ("Larii", "Manes" si "Penatii") au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala
si stralucita cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a
vechilor cetati si state fondate de aceste doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane.
La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. In mormintele regale din Ur, in cadrul
ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Intre 3 si 74 de servitori, soldati, muzicieni, curteni si femei
din palatul regal , impodobiti cu bijuterii pretioase, trebuiau sa-l insoteasca pe rege si dincolo de
mormant.(1)
              Un obicei legat de cultul mortilor si intalnit pretutindeni pe glob este cel al ingroparii
alaturi de defunct a multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credinta ca spiritul mortului ii va
tulbura pe cei ramasi in viata daca
ei nu au indeplinit ritualul cuvenit.
In cazul in care cei vii au indeplinit
corect ritualul, spiritul mortului urma
sa coboare in intunecatul regat al
mortilor despre care vorbeste
Epopeea lui Ghilgames in finalul ei.
Defunctul urma sa fie trecut peste
un rau de catre un barcagiu in tara
de unde nu mai exista intoarcere.
La vechii egipteni, cultul
mortilor reprezenta cel mai important si mai spectaculos aspect al religiei lor. In mitologia egipteana,
viata dupa moarte era conditionata de reunirea celor trei componente ale fiintei umane: corp, suflet
( Ba ) si vitalitate ( Ka ). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibila decat
prin imbalsamarea acestuia. Iata de ce egiptenii acordau o atat de mare importanta imbalsamarii
trupurilor. A lasa un corp sa se descompuna insemna  condamnarea la moarte vesnica a defunctului.
              In conceptia egiptenilor, mortul nu ramanea in mormantul sau. Fie zeita Isis, fie zeul
Anubis il conducea pe defunct pe taramul mortilor. O barca il purta pana in fata lui Osiris care il
judeca. Inima mortului era pusa intr-o balanta pentru a fi cantarita. O inima grea insemna ca era
incarcata de multe pacate, fapt ce atragea nimicirea defunctului de catre un monstru. O inima gasita
usoara la cantarire il determina pe Osiris sa-i ofere mortului viata vesnica.
              Piramidele egiptene erau adevarate “fabrici de nemurire” pentru faraoni. O “carte a
mortilor” continand toate indicatiile de care avea nevoie faraonul in primejdioasa calatorie spre nemurire,
era redata pe peretii camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului.  
Chinezii îşi înhumau morţii în locuri alese de magi ghicitori. Concepţia lor din antichitate era c ă
un stăpân suprem recompensează sau pedepseşte după cuviinţă. Despre suflet se credea că are un
dublu aspect, unul vegetativ, care rămâne ataşat de corp şi după moarte, şi altul aerian, care după
părăsirea corpului va merge fie alături de Stăpânitorul Suprem, fie în Împărăţia "Fântânilor Galbene". Cel
vegetativ se considera că trebuie alimentat cu ofrande aduse celui dispărut, astfel se va transforma în
strigoi şi va produce mult rău celor rămaşi în viaţă.
Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult
diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi
superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu totul
cele cincisprezece "lumi de purificare". In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt,
ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-
si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare
pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a
murit. De asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios
savarsit de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost
dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu
coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa
apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si
gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.
  Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii
cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios
o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se pune in gura
betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste pregatiri, pentru
ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus
de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura
mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru
cateva zile in pamant. Apoi este   scoasa   si   aruncata   intr-un   rau   sau   intr-un   alt  
loc   socotit   ca   sfant.
  Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este
costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care
inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta
apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost
interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa
de vie la moartea sotului ei.
Evreii trateaza cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru acest trup vine din credinta in
lumea de dincolo. In ea nu se poate intra oricum, fapt pentru care intalnim diverse acte necesare
trecerii in lumea vesniciei.
Taharah este denumirea data spalarii trupului pentru ingropare. Dupa ce au fost rostite
rugaciunile pentru iertarea pacatelor celui decedat, trupul este invelit in "tachrichim”, o panza alba de in.
Dupa ce a fost pus in aceasta panza, trupul trebuie sa ramana neatins, dar supravegheat pana la
inmormantare. Exista si obiceiul ca unele persoane sa fie invesmantate in "tallit“, salul de rugaciune. In
acest caz, salul este taiat la margini, in semn ca el nu mai poate fi intrebuintat.
In general, iudaismul interzice autopsiile si imbalsamarea. Cere ca trupul sa fie nemutilat in
momentul inmormantarii si doreste ca acesta sa se descompuna in mod natural. Inmormantarea trebuie
sa aiba loc cat mai curand dupa moarte. Numai in cazuri exceptionale este permisa inmormantarea in
alta zi decat cea a decesului. Suferinta provocata de moarte unei rude este exprimata prin ruperea
hainelor (Kriyah). Participantii la doliu trebuie sa aiba o anumita varsta. Astfel, varsta minima pentru cei
ce vor tine doliu este de 12 ani pentru fete si 13 ani pentru baieti. La inmormantare se citesc psalmi
(de obicei Psalmul 23) impreuna cu rugaciunile El Maleh Rachamim si Ztiduk Hadin. Dupa inmormantare
urmeaza o perioada de doliu. Prima perioada se numeste Shiva si tine sapte zile. In aceasta perioada
cei indoliati nu lucreaza, plang pe cel decedat si stau acasa pentru a primi persoanele care-i
consoleaza. La plecarea vizitatorilor se rostesc cuvintele: "Atotprezentul sa te mangaie, impreuna cu toti
aceia care jelesc pentru Sion si Ierusalem”. E o perioada in care cei ce poarta doliu, stau pe scaune
joase, etc. A doua perioada de doliu "Sheloshim“, care inseamna "30“ este perioada cand cei ce poarta
doliu se intorc la lucru, dar nu se mai ingrijesc de ei: nu se barbieresc, nu-si taie unghiile, nu se
tund, nu poarta haine curate si nu merg la petreceri. Dupa "Sheloshim“, urmeaza o perioada de
unsprezece luni, in care fiul sau fiica (in cazul in care nu exista un fiu) va recita zilnic din "Kaddish“-
rugaciune de slava adresata lui Dumnezeu. Kaddishul trebuie recitat in prezenta unui minyan (10 barbati
evrei).
Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte.Crezandu-se nemuritori, ei
credeau ca dupa moarte ei ajung la zeul suprem Zamolxes. Asadar, moartea nu era privita ca o
tragedie. Dimpotriva, geto-dacii o priveau cu multa bucurie si optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau
un tanar geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxes  sfat in diferitele probleme ale celor vii. La daci,
moartea însemna doar o schimbare de ,,statut”, iar defunctul trebuia depus într-un loc sacru(necropola,
sanctuar), unde urma sa se îndeplineasca anumite ritualuri pentru ca acesta sa fie ,,recunoscut” de
comunitatea mortilor. Prin arderea pe rug a trupului, dacii aratau ca nu adorau trupul, ca nu se temeau
de el si, prin urmare, nu îsi dadeau osteneala sa-l pastreze pentru o viitoare reîntoarcere a sufletului.
Ei priveau corpul ca pe o încatusare a sufletului, un lucru inutil, fiind chiar dispretuit pentru ca era
încarcat de pacate. De aceea, arderea pe rug era vazuta si ca o purificare a trupului si ca o
împiedicare a sufletului de a se reîntoarce în corpul care îi apartinuse în timpul vietii pamântene.
Uneori, la moartea celor bogati din comunitatea geto-daca, se faceau si ospete funerare cu spargerea
rituala deasupra mormantului a vaselor folosite. Arderea cadavrului se realiza pe locul unde avea sa
ramâna mormântul însusi(practica mai putin întâlnita) sau într-un loc comun sau individual, iar îngroparea
resturilor funerare se facea în alt loc, diferit de cel al rugului incineratiei(cea mai des întâlnita practica).
De asemenea, arderea trupului pe rug se facea în hainele cela mai scumpe ale mortului, de pe care
nu lipseau obiectele de podoaba, în aur sau bronz. Apoi, cenusa rezultata era depusa într-o urna si
dusa în cimitirele umane-,,câmpuri de urne”[5]-sau izolate, aparate de lespezi de piatra sau acoperite cu
pamânt în gropi, în functie de rangul social al defunctului. Era obligatoriu ca în morminte sa se afle o
cupa pentru ca cel decedat, în momentul în care ajunge în cer, sa aiba cu ce bea la banchetul cu
zeii, si o cratita, pentru a primi demâncarea divina. De asemenea, pe lânga aceste obiecte esentiale,
se regaseau si unele auxiliare(precum strachini, ulcioare, cani, instrumente de os sau metal, mici
securi[6]), al caror rol era de a asigura confort defunctului în ,,lumea de dincolo” si de a nu-i mai da
acestuia motiv de a se reîntoarce în mijlocul celor vii[7]. Scopul obiectelor auxiliare era de a da
sufletului putinta de a continua viata pamânteasca, de a pazi sufletul de genii rele si de demonii care
cautau sa-l piarda.
Celtii, traind cu 2000 de ani in urma in teritoriile Irlandei, Marii Britanii si nordului Frantei,
aveau si ei o doctina bine stabilita cu privire la  moarte. Asemenea galilor, celtii credeau si ei in
reincarnare, considerand ca aveau de invatat din fiecare viata traita anterior.  In timpul mortii, se
credea ca sufletele isi petrec timpul meditand la lectiile vietii anterioare.
              Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sarbatoare in care celtii isi
comemorau mortii.. Ziua ii era dedicata lui Samhain, zeul mortilor. Celtii credeau ca, odata cu venirea
serii, sufletele celor decedati in ultimul an erau aduse de Samhain printre oamenii vii. Era un timp plin
de primejdii, in care celtii aduceau numeroase ofrande si sacrificii, purtau masti si aprindeau focuri
sacre.Din aceasta sarbatoare celtica s-a nascut, in urma mai multor transformari, ceea ce astazi numim
Halloween.
             Civilizaţia cretană credea în viaţa de după moarte "trăită" într-o lume plină de
frumuseţe şi bucurie. Şi ei aduceau morţilor onoruri, îmbunându-i ca mai târziu s ă nu cumva s ă le fac ă
rău ca spirite rele. La ei, îngroparea se făcea în interiorul casei sau lâng ă aceasta ori în pe şteri. Mor ţii
unui clan erau îngropaţi într-un mormânt comun. Pentru a-şi continua via ţa dincolo de moarte, celor
dispăruţi li se puneau de gât sigiliul personal şi alături hrana, b ăuturi, veşminte de in, bijuterii, vase,
opaiţe şi statuete ce reprezentau soţiile acestora. Şi toate acestea erau făcute pentru, spuneau ei,
lungul drum spre Insula Fericiţilor. Pentru a ajunge acolo, în mormânt se mai a şeza şi o barc ă, pentru
a se putea deplasa până la această insulă. La înmormântare erau bocitoare care jeleau mortul, dup ă
care avea loc prânzul funerar desfăşurat într-o atmosferă cu fum de tămâie.
             Grecii antici aveau, de asemenea,
credinţa vieţii după moarte. Ei considerau că sufletul
mortului este purtat de un luntraş, Charon, peste râul
morţilor Styx. Îmbrăcat în veşminte albe, cu o cunună
de flori pe cap şi cu o monedă în gură pentru a-l
plăti pe Charon, mortului i se mai punea o turtă de
miere pentru a-l domoli pe Cerber, câinele monstru
care păzea palatul zeilor Hades şi Persefona. Timp de
două zile, mortul era jelit de rude şi prieteni care, în
semn de doliu, îşi tăiau părul, se loveau cu pumnii în piept şi îşi zgâriau obrajii. Bocitoarele îl jeleau,
înmormântarea făcându-se noaptea, departe de razele Soarelui. Peste mort se turnau vin şi untdelemn,
iar pe mormânt se plantau pomi pentru ca sufletul să se odihnească la umbră. Locuinţa celui decedat
era apoi stropită cu apa de la un izvor sacru.
Civilizaţia etruscă îşi desfăşura ceremoniile funerare astfel: mama sau soţia defunctului îi
închideau pleoapele, corpul neînsufleţit era îmbrăcat cu veşmintele cele mai bune şi era stropit cu arome
plăcute. Peste mort erau depuse apoi coroane de flori şi crengi verzi. Carul mortuar era înso ţit de
muzicanţi, bocitoare, rude şi prieteni. În funcţie de dorinţa defunctului sau de obiceiurile familiei, acesta
era înmormântat sau incinerat. Mormântul era fie în formă de puţ adânc, de groapă sau de camer ă în
cavou, fie săpat în stâncă sau clădit. Dacă se practica incinerarea, aceasta se făcea pe rug împreună
cu obiectele preferate în viaţă de cel decedat. Focul era stins apoi cu apă sau cu vin, iar cenuşa era
strânsă într-o urnă, fiind apoi depusă în puţul funerar, în groapă sau în cavou. Urnele, făcute din lut
ars, aveau capacul ce copia figura mortului. Dacă defunctul nu era incinerat, el era depus pe un pat,
pe o bancă sau într-un sicriu alături de el fiind aşezate diferite obiecte de uz pentru viaţa de dincolo.
După înmormântare, se desfăşura ospăţul funerar în apropierea mormântului, căci exista credinţa că la el
lua parte şi defunctul. Sarcofagele erau executate din argilă sau marmură, având sculptate pe capac
figura defunctului, cu corpul în mărime naturală, fie pe jumătate culcat, fie pe jumătate ridicat, sprijinit pe
cotul stâng sau împreună cu soţia sa.    
In islamism, moartea este privita ca o amorteala ( “sakra” ) pe care nu o poti invinge. Odata
ce omul este ingropat, perioada pana la inviere i se va parea foarte scurta. In clipele de agonie,
muribundul trebuie asistat de o ruda sau un prieten care sa-i repete acestuia : “Nu exista alt
dumnezeu decat Allah.” Se crede ca dupa ingropare, defunctul este vizitat de doi mesageri ai lui
Allah , avand chipuri inspaimantatoare ( Nakir si Munkar ) , care il intreaba pe acesta cine este
dumnezeul lui.Pentru a fi lasat in pace pana la inviere, mortul trebuie sa repete: ”Nu exista alt
dumnezeu decat Allah.”
              Musulmanii cred ca in momentul mortii, cel in cauza il vede pe ingerul mortii, Azrial,
cum ii trage sufletul pe gura, fara durere, pentru ca apoi acesta sa fie incredintat altor doi ingeri albi
care vor duce sufletul in primul cer. Acest cer este prima si cea mai de jos etapa , inainte ca sufletul
sa parcurga succesiv cele sapte ceruri pana sa ajunga in prezenta lui Allah. ( 9 )
              La popoarele nordice, “taramul mortilor” era impartit in functie de modul in care un
om isi incheia viata. Cei care mureau vitejeste in lupta ajungeau intr-un taram edenic ceresc, escortati
pana acolo de walkirii. Cei rapusi de boala sau de batranete ajungeau pe un alt taram numit Helheim,
condus de zeita Hel. In sfarsit, mai exista un taram pentru cei inecati, guvernat de zeita Ran si aflat
pe fundul oceanului. ( 10 )
              La azteci ( vechii mexicani ), ceremoniile de inmormantare erau deosebit de
fastuoase. Se tinea cont de conditia sociala si materiala a defunctului. Razboinicii, cei sacrificati in
cadrul ceremoniilor religioase, batranii care raspundeau de treburile obstesti si cei morti in razboaie erau
privilegiati. Defunctul era imbracat in haine scumpe, era asezat in pozitie ghemuita iar alaturi i se
puneau tot felul de obiecte de uz personal. Pe cap i se aseza o masca cu rolul de a impiedica
sufletul sa iasa pe gura.
Cultul morţilor la romani se păstrează în parte şi în zilele noastre. Muribundul era aşezat pe
pământ, iar un membru al familiei îl săruta pe gură când îşi dădea ultima suflare, după care cei din
casă îi strigau numele. Apoi corpul neînsufleţit era spălat, uns cu mirodenii, sub limb ă i se punea o
monedă potrivit obiceiului grecilor şi era depus pe un pat funebru înconjurat de făclii care ardeau.
Corpul acoperit de flori şi coroane era expus timp de două-trei zile. Cei s ăraci erau înmormântaţi îns ă
în noaptea ce urma. Cortegiul, în cazul celor avuţi, era însoţit de cântăreţi la flaut, corn şi trompet ă,
purtători de făclii, bocitoare şi un grup de mimi, care dansau şi făceau glume, pe seama mortului,
raportate la viaţa pe care o dusese. Urmau grupul cu măştile strămoşilor decedatului, sicriul şi familia.
Săracii şi sclavii erau depuşi în gropi comune, în timp ce familiile bogate î şi construiau mausolee.

Referinte: +Bibliografie
( 1 ) Ovidiu Dramba, “Istoria culturii si civilizatiei”, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 88-
89
( 2 ) Jean Deshayes, “Civilizatiile vechiului Orient”, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1976, vol. 2, pag.
62-62 ( 3 ) Idem, pag. 63
( 4 ) Will Durant, “Civilizatii istorisite”, Ed. Prietenii Cartii, Bucuresti 2002, vol. 2, pag. 90-91 ( 5 ) Idem , pag.
167
( 6 ) Ovidiu Dramba, “Istoria culturii si civilizatiei”, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 503
Crestinortodox.ro
Comorinemuritoare.ro
Referatele.com
Scritube.com