Folclorul ştiinţa poporului

Termenul de folclor îşi are etimologia în limba engleză şi a fost folosit pentru prima dată pe 22

august 1846 de către arheologul William J. Thoms. „Folk“ înseamnă popor, iar „lore“ înseamnă

ştiinţă, deci folclorul este ştiinţa, creaţia poporului sau, după etnomuzicologul Gheorghe Oprea,

„totalitatea creaţiilor artistice integrate culturii populare“. Aici sunt subsumate muzica, literatura

(proza, poezia), dansul şi arta plastică. Creaţia populară spirituală din domeniul muzicii, al

literaturii şi al dansului constituie etnofonia (gr. ethnos - neam, popor; phoni - voce, sunet), iar

creaţiile populare materiale din domeniul portului, al cusăturilor şi al sculpturii, constituie

etnografia (gr. ethnos - neam, popor; graphi - scriere, grafică).

Folclorul este prima manifestare de creaţie artistică a unui popor şi el stă la baza creaţiei
artistice culte, aşa cum Sfânta Tradiţie a Bisericii, alături de Sfânta Scriptură, ne-a transmis
„izvorul sigur al credinţei şi al cunoştinţelor noastre despre cum să trăim pe pământ şi cum…
vom dobândi şi viaţa de veci…“ (IPS Antonie, Sibiu, 1985).
Folclorul are valori multiple: valoare moral-creştină, anumite genuri populare, cum sunt
colindele, cântecele de stea, îşi au izvorul în Sfânta Scriptură, ele având „idei de adâncă şi largă
cuprindere teologică..., de aceeaşi valoare ca şi imnologia Bisericii, …ca şi primele scrieri
patristice de pe pământul strămoşesc…“ (IPS Teoctist, Iaşi, 1985); valoare istorică, fiind un ecou
al trecutului, cu ale cărui date şi întâmplări s-a impregnat; valoare documentar-lingvistică,
constituind o arhivă a limbii vorbite; valoare moral-educativă, prin conţinutul de idei se
stimulează virtuţi umane ca: hărnicia, cinstea, vitejia, iubirea aproapelui, modestia etc. şi se
stigmatizează viciile ca: lenea, beţia, trufia, laşitatea, ura, minciuna etc., şi valoare artistică, prin
aceasta fiind sursă de inspiraţie pentru creaţia cultă şi, totodată, model de creaţie pentru aceasta.

Valoarea artistică asigură trăinicia creaţiei populare, perenitatea sa.

Creaţia populară are câteva caracteristici care o disting de creaţia cultă, şi anume: este anonimă,
adică nu i se cunoaşte autorul; este populară, în sensul că este produsă de popor şi se adresează
poporului; este colectivă, fiindcă variantei iniţiale a creaţiei, devenită anonimă, i s-au făcut, în
timp, retuşuri de către colectivităţile care şi-au însuşit-o; este realistă, pentru că este legată de
viaţa cotidiană a oamenilor, pe care o exprimă sincer şi plastic; este naţională prin excelenţă, ea
fiind pecetea inconfundabilă a unui popor, adică este imposibil de preluat, nici ca împrumut, într-
o altă cultură, aşa cum se întâmplă cu creaţia cultă; este orală, deoarece ni s-a transmis prin viu
grai, şi este sincretică, în desfăşurarea sa apărând, simultan, muzică, literatură (poezie, teatru),
dans şi port popular.
La români, primele creaţii folclorice au vechimea multimilenară a poporului; aşa se explică de
ce terminologia creaţiei populare româneşti este de origine latină, şi nu slavă sau greacă: cântec
(canto-are), zicere (dico-ere), dor (dolus-ui), durere (dolor-is), vers (versus-is) etc. Prin secolele
XV- XVI, anumiţi cronicari fac referiri la muzica populară românească şi la obiceiurile
românilor; anumite însemnări le fac şi străinii Matei Strykowsky (1574), Andreas Muthesius
(1674), arhidiaconul Paul de Alep (1690) etc., dar cele mai bogate informaţii pe această temă ni
le furnizează marele enciclopedist român, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“.
Primul document de muzică scrisă cu notaţie liniară apare însă abia în 1680, sub semnătura
eruditului călugăr Ioan Căianu (Caioni), şi conţine zece melodii populare româneşti. Urmează
diplomatul austriac Franz Josef Sulzer, care, în lucrarea „Istoria Daciei transalpine“, publică în
1781, tot în notaţie liniară, zece jocuri româneşti. Primul folclorist român veritabil este Anton
Pann, „cel isteţ ca un proverb“, care afirmă cântecul ca o entitate artistică (muzică şi poezie),
scriind cu litere chirilice şi pe notaţie psaltică şi difuzând, prin culegerile „Cântec de stea“ şi
„Spitalul amorului sau cântătorul dorului“, creaţii „de la lume adunate şi iarăşi la lume date“.

Acestui deschizător de drumuri, crescut pe lângă Biserică, i-au urmat şi alţii: Gavriil
Musicescu, Teodor Burada, Dimitrie Vulpian, Ion Vidu, Gheorghe Fira, Béla Bartók, Sabin
Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Timotei Popovici, Emil Monţia, Augustin Bena, Gheorghe Cucu,
Dumitru Georgescu-Kiriac, pr. Simeon Florea Marian, George Breazul, Constantin Brăiloiu, pr.
Teodor Bălăşel, Nicolae Ursu, pr. Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, Traian Mârza, pr. Ion Bârlea,
Tiberiu Alexandru, Gh. Ciobanu, Emilia Comişel, Vasile Nicolescu, pr. Alexie Buzera,
Gheorghe Oprea etc., adevărate albine lucrătoare, unii chiar regine în stupina creaţiei populare
româneşti.
Biserica şi Şcoala au avut şi trebuie să aibă în continuare un rol important în
conservarea şi transmiterea spre generaţiile viitoare a acestor comori de suflet
românesc. După marele George Breazul (teolog), „nu e datorie românească mai
vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de folos decât să facem părtaşi pe
cei mai tineri… de bunurile sufleteşti moştenite din vechime..., iar zestre mai de
preţ nu e alta ca averea de cuget şi simţire închisă şi păstrată cu sfântă grijă... în
adâncurile sufletului românesc şi creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri“.
Această avere ne va individualiza pregnant în lumea tot mai globalizată de azi şi
de mâine, constituindu-se într-o pată de culoare autentică şi inconfundabilă în
concertul naţiunilor Europei. Odinioară, năvălitorii ne-au cotropit şi ne-au prădat,
dar nu ne-au cucerit, ne-au luat recolte, cirezi de vite, aur, lucruri materiale, în
general, dar credinţa, cântecul, graiul, portul şi jocul le-am luat cu noi în crâng şi în
munţi şi, apoi, le-am transmis mai strălucitoare urmaşilor noştri şi iată că, recent,
UNESCO a declarat doina şi căluşul drept patrimoniu imaterial al umanităţii,
recunoscând astfel inestimabilele valori care fac parte intrinsecă din fiinţa
poporului român.
Scopul Lucrării
Creațiile si studierea folclorului nostru trezesc în sufletul şi în mintea copiilor
dragostea pentru folclor şi tradiţii dar şi respectul pentru cei ce le-au creat,
înaintaşii noştri.
De asemenea, ele formează la copii dragostea şi preţuirea pentru folclorul autentic,
mai ales în condiţiile în care acesta tinde a fi uitat şi chiar înlocuit cu producţii noi
fără substanţă sau valoare artistică.
Folclorul românesc, fiind deosebit de bogat, constituie una din mândriile
noastre naţionale. Prin mesajul său, trezeşte în sufletul copilului sentimente de
adâncă dragoste, admiraţie şi mândrie faţă de ţara în care s-a născut. Folclorul
reflectă o anumită viziune despre lume, viaţă, exprimă noianul de idei, sentimente,
convingeri pe care poporul le-a trăit şi pentru a căror înfăptuire a luptat în decursul
istoriei sale milenare. Arta noastră populară, manifestată sub toate aspectele ei,
prezintă o bogăţie nepreţuită de comori pentru toţi aceia ce-şi iubesc patria şi
neamul. Folclorul reprezintă o enciclopedie poetică a vieţii. El oglindeşte, în forme
multiple şi variate, sentimentele, gândurile şi năzuinţele poporului nostru,
exprimate în diverse forme artistice, literare, muzicale, coregrafice, mimice, etc
TEATRUL POPULAR.
Teatrul popular e o formă sincretică a folclorului, care include variate dramatizări
populare, piese cu monologuri cîntate. Este evidentă legătura cu alte genuri
folclorice. Materialul dramelor populare se constituie din elemente de basme şi
poezie ritualică, motive epice, cîntece lirice, dansuri şi melodii. Manifestarea
sincretismului teatrului popular se observă în interacţiunea cuvîntului şi muzicii,
mimicii şi gestului, recuzitei şi butaforicului, în îmbinarea monologului cu dialogul
şi corul. Tonalităţile eroice şi umoristice predomină în teatrul popular. Spectacolul
are o scenografie extrem de simplă. Reprezentaţia teatrală se află în stihia ei în
ogradă sau pe drumul satului, rareori în casa ţărănească.Aceste reprezentaţii
rudimentare, cum ar fi „Ursul”, „Căluţul”, „Capra”, „Cerbul”, „Zimbrul”, „Mioara”,
„Capricornul” se constituie de fapt dintr-un catren de tipul:
Joacă, joacă, măi Martine,
Şi-ţi dau pîine cu măsline;
sau:
Ha-ţa-ţa, căpriţa mea,
Ha-ţa-ţa, ha-ţa-ţa!
Vine capra din pădure
Ha-ţa-ţa, ha-ţa-ţa!
Ha-ţa-ţa, căpriţa mea!
Cu paneru cu smochine!
Ha-ţa-ţa, ha-ţa-ţa
Originea termenului "folclor"
Cuvântul folclor provine din engleză folklore, fiind compus din cuvintele folk
(oameni, popor) și lore (tadiție sau cunoaștere). Termenul a fost inventat de
anticarul britanic William John Thoms (1803-1885), pentru a înlocui termenul
"Popular Antiquities", utilizat până atunci.
La 22 august 1846, el scria în revista Athenaeum:
Ceea ce în Anglia este desemnat ca „antichități populare” sau „literatură populară”
… ar putea fi descris mai adecvat printr-un cuvânt compus saxon „Folk- Lore”,
adică tradițiile/cunoașterea poporului.)
Definiția Folclorului
Folclorul desemnează totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi spirituale
populare, asociate unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră în sfera
mai multor discipline tinere, între care prima apărută a fost folcloristica. Deși
interesul pentru cultura poporului există dintotdeauna, orânduirea informațiilor într-
un sistem de convenții, clasificarea lor și studierea în mod științific nu s-au produs
mai devreme de a doua jumătate a secolului XIX.
FOLCLORUL MUZICAL.
Folclorul muzical reprezintă totalitatea creațiilor muzicale produse de o cultură
spirituală populară și aparținând fie unei etnii unice, fie unui grup de etnii. El
constituie una dintre cele însemnate delimitări ale folclorului în ansamblu.
Disciplina care se ocupă cu localizarea și studierea lui se numește folcloristică
muzicală, însă adeseori termenul „folclor” desemnează atât știința, cât și obiectul ei
de studiu. Pe lângă muzică, folcloristica se mai interesează de alte trei tipuri de
creație, numite ramuri ale ei: folclorul literar, folclorul coregrafic și teatrul popular.
FOLCLORUL LITERAR.
Interpretarea și valorificarea faptelor de cultură populară au fost determinate de
interesul unor cărturari (din epoca luminilor îndeosebi) pentru popor, conjugat cu
descoperirea culturilor primitive (în perioada marilor descoperiri geografice) atât de
diferite de cele europene. Aceste preocupări s-au diversificat în romantism și au
căpătat, ulterior, un rol important în gândirea contemporană, când s-au creat forme
instituționalizate (muzee, publicații, societăți).
FOLCLORUL COREGRAFIC.
Folclorul coregrafic (numit și dans folcloric) reprezintă o subdiviziune a
folclorului, însumând totalitatea creațiilor coregrafice (privitoare la dans) realizate
de cultura spirituală populară corespunzătoare unei etnii sau unui grup de etnii.
Studiul folclorului coregrafic constituie una dintre cele patru mari ramuri ale
folcloristicii, alături de: folclorul literar, folclorul muzical și teatrul popular. Față
de inițierea primelor cercetări folclorice, studiul folclorului coregrafic s-a produs
mai târziu, întâietatea aparținând trasării unor fundamente necesare în domeniile
literar și muzical, cele două fiind de multe ori condiții indispensabile producerii
dansului.
MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA
DIRECȚIA ÎNVĂȚĂMÎNT, TINERET ȘI SPORT
IET, nr.38

Tema: Folclorul – o comoară sacră

(consiliu pedagogic)

Educator: Oxana Pînzari

Bălți 2020