Cuprins

Argument................................................................................................................................1
Capitolul 1. Primele manifestări teatrale în spațiul românesc..................................................3
1.1 Începuturile teatrului în România. Perioada elenistică și începuturile stăpânirii romane. Forme de
spectacole cu elemente teatrale: incantații magice și descântece legate de cultul getic, spectacole de dans,
ceremonii cu caracter oficial............................................................................................................................3
1.2. Mituri populare românești cu caracter dramatic și teatrul popular.....................................................3
1.3. Măștile și modalitățile de travestire..........................................................................................................5
1.4. Teatrul popular satiric..............................................................................................................................9
1.5. Teatrul revoluționar al eteriei.................................................................................................................10
1.6. Teatrul în perioada răscoalei de la 1821................................................................................................10
1.7. Teatrul in Romania de la inceputul secolului XIX. Dramaturgi.Regizori.Actori...............................10

0
 Argument

Lucrarea de față „Primele manifestări teatrale în spațiul românesc” își propune studierea,
într-o viziune coerentă și unificatoare, a istoriei teatrului românesc. Am pornit la scrierea acestui
material sub îndemnul respectului pe care îl simt pentru cei care au facut posibilă existența, în
spațiul nostru cultural, a teatrului, ca mijloc de exprimare. Consider că un viitor actor are nevoie
de o vastă cultură generală și artistică în domeniul teatrului. Cred ca rădăcinile teatrului în spațiul
românesc reprezintă o sursă de imaginație și inspirație care rămân veșnic vii deși nu mai fac
parte din obiceiurile, tradițiile și viața noastră de zi cu zi.

Capitolul 1. Primele manifestări teatrale în spațiul românesc

1.1 Începuturile teatrului în România. Perioada elenistică și

începuturile stăpânirii romane. Forme de spectacole cu
elemente teatrale: incantații magice și descântece legate de
cultul getic, spectacole de dans, ceremonii cu caracter oficial
(mai ales cele legate de cultul naturii și al zeilor fecundității).

Secolul al VII-lea î. HR. Reprezintă pentru spațiul românesc întemeierea coloniilor grecești
la Marea Neagra > cultul lui Dionysos Histria a fost distrusă în anul 248 d. HR. de către goți însa
au fost descoperite trei bănci de teatru din marmură care atestă prezența unui amfiteatru. La
Tomis s-au descoperit numeroase stele funerare ale gladiatorilor uciși în luptele cu scop ritualic.
Sarmisegetuza deținea un amfiteatru de 5000 de locuri a cărui ruine au fost descoperite in anul
1890. Lung de 88m si lat de 69m construit din piatră de râu, din stancă si cărămidă. În anul 158
d. HR. este construit amfiteatrul de la Porolissum care putea găzdui 5500 de spectatori si
reprezintă cea mai mare clădire publică descoperită pe teritoriul Daciei romane. Un alt amfiteatru
1
a fost descoperit la 200m de marele castru de la Pomet. Manifestări ale spectacolului teatral
observam încă de pe vremea dacilor, cum ar fi incantațiile magice, descântecele, spectacolele de
dans, ceremoniile cu caracter oficial și în special cele legate de cultul străvechi al naturii, al
zeilor care întruchipează forțele fecundității; dar mai ales în celebrarea cultului lui Dionysos,
zeul rodniciei. Mai târziu în vremea stăpânirii romane în Dacia se organizau spectacole publice,
lupte de gladiatori, în cuprinsul amfiteatrelor; sacrificiile umane se făceau pentru îmblânzirea
zeilor.

2
 1.2 Mituri populare românești cu caracter dramatic și teatrul popular.

Există patru mituri considerate a fii pilonii tradiției autohtone. Unul dintre acestea
Traian și Dochia: simbolizează formarea poporului român. A fost formulat propriu-zis
de Asachi (Dochia care împietrește cu oile sale fugind de Traian), însa pe baza unor
elemente populare și a unei legende redactate de Dimitrie Cantemir;
- Miorița: istoria ciobanului care voiește a fii înmormântat lângă oile sale, simbolizează
existenta pastorala a poporului roman -(G. Călinescu);
- Meșterul Manole: povestea zidarului de mănăstire care își zidește soția ca să oprească surparea
clădirii; mit estetic ce indica concepția românească despre creație ca rod al suferinței;
- Zburătorul: personificarea invaziei instinctului puberal, mit erotic.
Elementele dramatice foarte numeroase ale folclorului nostru pot fi considerate ca
manifestări de teatru popular. Meșterul Manole este un adevărat erou tragic, ca și Toma Alimoș
și atâția alți eroi ai baladelor. Dialogurile dintre Manole, soție, meșteri și Negru Vodă sunt
elemente dramatice de natură folclorică. În Miorița ca și în Înșir-te Mărgărite, în Soarele si Luna,
elementul dramatic este foarte puternic. Din nefericire - și pricina trebuie atribuită condițiilor
grele în care s-a desfășurat viața poporului român – drama populară nu s-a putut dezvolta în plin
din comoara epică și mai ales din cea lirică a folclorului. De aceea drama populară nu are
strălucirea celorlalte genuri ale producției noastre folclorice, fenomenul complex al artei
dramatice presupunând un anumit grad de cultura, o oarecare stabilitate, condiții care au lipsit
poporului român. În practicarea datinilor atât de numeroase, se împleteau sumedenie de elemente
de poezie și de acțiune dramatică, cu altele lirice sau epice. Ele erau în special legate de
celebrarea sărbătorilor de iarnă, când taranul, protagonistul lor dispunea de mai mult timp liber.
Astfel teatrul popular a împrumutat caracterul datinilor. Elemente dramatice sunt de asemenea
prezente în practicile magice, cum ar fi jocul fetelor mari în jurul mătrăgunei pentru a le aduce
norocul; jocurile magice care sunt menite sa aducă in ajutorul omului forțele supranaturale atunci
când acesta are nevoie, când un copil este bolnav tovarășii lui de joaca sunt chemați să facă un
cerc în interiorul căruia sunt doi copii legați la ochi, unul cu o năframă albă iar celalalt cu una
neagră. Cei de pe margine cântă iar cei doi se aleargă. Dacă cel cu năframă albă îl domina pe

3
celalalt înseamnă că cel bolnav se va însănătoși repede. Tot prin acte magice însoțite de cântec se
rezolvau și alte probleme ale oamenilor cum ar fi sporirea laptelui vacii sau ferirea de duhuri
rele.
Elemente dramatice în practicile magice în Țara Oașului: fetele mari își căutau norocul jucând
goale în jurul mătrăgunei scoase din pământ Toplița - jud. Harghita :
- când un copil se îmbolnăvește e realizat un ritual prin care sănătatea alungă boala;
- ferirea copilului de duhuri necurate
- sporirea laptelui la vacă
- ferirea ogorului de grindină,lăcuste,seceta și tâlhari Nereju – jud. Vrancea:
- vegherea mortului (durează 3 zile); se folosesc măști din lemn ce înfățișează oameni bătrâni,
femei, animale, draci și popi.
Teatrul popular are un caracter ambulant, scena fiind odaia de oaspeți a gospodarului,
ograda sau ulița satului. Uneori întreg satul ia parte la spectacol care căpătă astfel o mare
amploare. Teatrul popular nu folosește decoruri și alte elemente de scenă întrebuințate mai târziu
în teatrul cult. Constituie sursa pentru o serie de scrieri dramatice: Ion Heliade Rădulescu –
“Sărbătoarea românească”, Matei Millo – “Baba Harca” și “Jianu”, Vasile Alecsandri – “Nunta
Țărănească”, “Ion Păpușarul”, “Iașii în carnaval”, Alecu Russo – “Jignicerul Vadra”.
Teatrul de curte reprezintă un fel de școala pentru curteni, pe care l-au avut domnitorii
noștri din Moldova în secolul al XVII-lea, iar în Țara Românească mult mai târziu. În țari din
apus teatrul de curte avea rolul de a domestici nobilii și de a-i sustrage de la conspirații și intrigi,
iar cel de la noi avea doar rolul de a delecta la petreceri. Actorii în teatrul de curte erau
pehlivanii, măscăricii, și toți ceilalți oameni care puteau face lucruri deosebite pentru a încânta
nobilii.
Teatrul românesc de la Cișmeaua Roșie - Inițiativa creării unui teatru aristocrat
permanent la București a fost a lui Ralu Caragea, orgolioasa fiică mai mică a „gospodarului”.
Domnița Ralu, vestită prin luxul cu care se înconjura, voia să dea o strălucire în plus curții lui
Caragea prin înființarea unui teatru. Ralu, care visa – evident – ridicarea teatrului grecesc, și-a
convins tatăl – și acesta este unul din meritele sale – să clădească – sau mai bine spus să
amenajeze - în iarna lui 1817, un local de teatru, rămas în istorie sub numele de teatrul de la
„Cișmeaua Roșie”. În toamna lui 1818, ne spune Filimon, teatrul de la „Cișmeaua Roșie” era
gata sa primească spectatorii: „La 8 septembrie 1818, pe fațada teatrului... era lipit un afiș scris în

4
limba grecească și tipărit în tipografia boierilor Clinceni. Acest afiș vestea înaltei nobilimi și
respectabilul public de pe atunci ca în seara acelei zile era sa vază și să auză opera Italiana în
Algir de compozitorul Ioachim Rossini. Renașterea teatrului grecesc în București, dorită de Ralu,
nu s-a putut înfăptuii în timpul lui Caragea; dar una din inițiativele sale va da roade mai târziu.
Aristia va fi unul dintre animatorii începutului de teatru romanesc, pe scena teatrului de la
„Cișmeaua Roșie” s-au dat spectacole în trei limbi, în germană, în greacă și în românește. Cu
fuga familiei Caragea, în noiembrie 1818, activitatea teatrului s-a întrerupt, dar numai pe scurt
timp, ea fiind reluată sub noul și ultimul domn fanariot, Alexandru Șuțu.
Un izbitor paralelism se observă între ciclul păgân al sărbătorilor de iarnă și cel al
sărbătorilor creștine din aceeași epocă a anului, în special la popoarele din răsăritul Europei, la
romani și la slavi. La romani ciclul sărbătorilor de iarna începea cu Brumalia, care în imperiul de
răsărit, în Bizanț, dura douăzeci și patru de zile, după numărul literelor din alfabetul grecesc. În
sudul Dunării, la popoarele tracice, Brumalia au fost foarte populare și ele se desfășurau în
onoarea lui Dionysos Tracicul, când se serba culesul viilor. În Peninsula Balcanică, dionisiile s-
au caracterizat prin procesiuni care cuprindeau cântări și ditirambi în cinstea zeilor, dansuri
grotești, mascarade, jertfa țapului, și din care nu lipseau măștile. După Brumalia urma, între 17 și
20 decembrie, Saturnalia, în onoarea lui Saturnus, zeul semănaturilor, și Olimpia, în onoarea
soției lui Saturnus, care personifica rodnicia pământului. Unul din caracterele saturnaliilor era
ștergerea totală, bineînțeles numai în timpul sărbătorii, a deosebirilor de clasă, ceva mai mult, se
producea o răsturnare a rangurilor sociale, stăpânii slujind pentru câteva zile pe sclavi. În sfârșit,
după serbările, în primele zile ale anului roman, în cinstea lui Janus, cel cu două fețe, zeul
luminii și deschizătorul cerului -așa-zisele Calende- urma sărbătoarea Leneelor, când se calcă
vinul și se punea în butoaie. Sărbătoarea aceasta, în mare cinste la popoarele tracice, consta din
cortegii mărețe în cinstea lui Dionysos. Participanții se mascau, se travesteau și se grimau,
măștile închipuind figuri mitologice sau animale. Ei se îmbrăcau în piei de animale, pentru
deghizament întrebuințau crengi de viță, iederă, frunză de stejar, iar fața și-o ungeau cu drojdie
de vin. Se dansa, se executau jocuri comice, se făceau glume sub formă de dialog, se cânta vocal
și cu diverse instrumente. Deși biserica creștină a început de timpuriu lupta împotriva acestor
jocuri, precum cele care propagau superstiția și idolatria păgână, există dovezi că, în Dacia și în
vecinătatea ei, saturnaliile au continuat să fie celebrate și după retragerea romanilor. Sărbătorile
de iarna:

5
 - Brumaliile (dura 24 de zile) erau închinate în onoarea lui Dionysos Tracicul și erau
desfășurate la începutul lunii decembrie când se serba culesul viilor => procesiuni ce cuprindeau
cântări si ditirambi in cinstea zeilor, dansuri, mascarade și jertfa țapului unde se purtau măști.
- Saturnaliile (17 – 20 decembrie) în onoarea lui Saturnus, zeul semănaturilor presupuneau
ștergerea totală a diferențelor de clasă iar mai târziu sunt răsturnate total rangurile sociale astfel
încât stăpânii ajung pentru câteva zile să îi slujească pe sclavi;
- Opaliile : sărbători închinate zeiței Opalia, soția lui Saturnus ce personifică rodnicia
pământului; - Calendele : serbările în cinstea lui Ianus cel cu două fețe (zeul luminii și
deschizătorul cerului) aveau loc la începutul anului roman;
- Leneele : călcarea vinului și așezarea lui în butoaie; constau în defilarea unor mărețe cortegii în
cinstea lui Dionysos în care participanții se grimau, se travesteau și se mascau în diverse figuri
mitologice sau chiar animale.
- Brezaia (sau Capra): datează din sec. XVII-XVIII, practicată mai ales în zonele muntoase
începând cu prima zi de Crăciun: “se vede în satele romane un om învăluit într-o manta lunga
sau într-o zeghe și împodobit cu o mulțime de basmale, panglici și flori de diferite culori”. “
Țurca (Capra) este capul de pasare cu cioc lung de lemn, ciocul inferior fiind mobil și acționat de
un mâner sau sfoară, montat pe o prăjină, mai înalta decât omul. Prăjina se îmbrăcă în țesături
țărănești care au stat în patul sau sub salteaua a șapte femei care au născut băieți. Astfel țesăturii i
se conferă forțele magice de fertilitate ale mamelor care dau viață pruncilor lor și ea, împreună
cu capul de ibis al țurcei, alungă sărăcia din casă și aduc bucate îmbelșugate”. (George Zbârcea)
- Dansul călușarilor : prima mărturie pe care o avem referitoare la acest joc datează din anul
1572. Dansul este executat numai de bărbați care poartă două cingătoare colorate peste umeri
încrucișate pe piept peste costumul național, pe cap pălării împodobite cu panglici colorate, la
picioare ciucuri, pinteni și clopoței iar în mană țin bețe. Principalele personaje sunt vătaful
(înarmat cu o sabie de lemn), stegarul, primul călucean (poartă capul de cal) și mutul (personaj
comic, are de obicei un bici). Poarta cu ei o figuăa simbolică închipuind un cap de cal înfipt într-
un băț și învelit uneori în blană de iepure.
- Orațiile de nuntă: făceau parte dintr-un ritual complex care pecetluia căsătoria. Când un tânăr
voia să se însoare trimitea pețitori la părinții miresei; dacă părinții primeau oferta se porneau la
casa tânărului și se hotăra o zi pentru logodna sau încredințare. Vinerea sau sâmbăta înaintea
nunții se alegeau doi chemători care mergeau din casă în casă și îi chemau la nuntă pe săteni

6
rostind o orație și închinând cu vin. În ziua nunții mirele însoțit de toate rudele și de prietenii din
sat porneau spre casa miresei. Cortegiul se oprea la o oarecare distanță de casă și o luau înainte
doar vorniceii care erau întâmpinați de vorniceii miresei: avea loc un schimb de glume și o
simulare de luptă. Acesta este momentul în care era rostită orația: vorniceii se socoteau un soi de
trimiși ai împăratului care plecând la o vânătoare de căprioare și-a pierdut vânatul în această casă
și acum vine să o recupereze, iar daca nu e dată de bună voie va veni împăratul însuși și o va lua
cu de-a sila. Elemente dramatice utilizate: alaiuri, stegari cu flamuri, tarafuri, dialoguri, lupte
simulate și alergări cu caii peste câmp.
-Vicleimul sau Irozii: datează din sec. XVIII. Format din două părți: religioasă (prezentată de
oameni) și profană (înfățișată prin jocul păpușilor). În Muntenia personajele sunt: Irod, cei trei
magi, un ofițer, un copil, doi soldați și un cioban. În Transilvania și în Maramureș personajele
sunt influențate de religia catolică => apare și fecioara Maria, Iosif, diavolul, un fariseu și îngerul
Gabriel. La început a fost interpretată de dascălii religioși și mai târziu de țăranii care compuneau
singuri versurile, cântecele și confecționau costumele și decorurile.
-Jocul Păpușilor: datează de la sf. sec. XVIII. Provine din farsa populară turcească “karagöz” (=
ochi negru): cele două personaje Karagöz (ignorant, grosolan, fudul, dispus mereu spre glume
usturătoare) și Hagi – Avat (isteț și naiv în același timp) corespund într-o oarecare măsură Paiaței
și Uncheșului din jocurile românești. Păpușile erau făcute din lemn cioplit și îmbrăcate în petice
și erau mânuite de un păpușar care punea lada pe două scaune și se așează în spatele ei. Lada era
căptușita pe ambele părți cu hârtie colorată și cu un covor din piele de iepure. Era luminată cu
două lumânări. Partea din fața avea două geamuri prin deschizătura cărora vorbeau păpușile. Pe
langă păpușar umbla și un lăutar cu vioara care zicea “cântecul de la păpuși”. Tipologii de
păpuși: Ciobanul, oaia, Vasilache, Ilenuța, Gaița, femeia lui Vasilache, un turc, un cazac, un
dascăl, un drac, un calic, un șoarec, o mata, Napoleon Bonaparte. Teme jucate: Vânătorul fără
noroc, polițaiul corupt, popa beat, dansatorii de modă nouă, cerșetoarele de meserie. Jocul
dramatic al Jienilor: În prima parte a secolului XIX s-a bucurat de succes teatrul cu subiecte din
viața haiducească. Teatrul Jienilor, numit în Muntenia “Haita” era jucat de flăcăi travestiți în
haiduci cu plete, printre ei aflându-se și câte o fată, iubita eroului, și un cântăreț din fluier.
Drama începe în general prin apariția a două personaje antagonice, anul nou, un tânăr chipeș plin
de veselie, reprezentat cate o dată printr-o mireasă și anul vechi, un moșneag obosit. Anul nou îl
ucide pe cel vechi cu o sabie de lemn. Apoi intervine popa care parodiază slujba de

7
înmormântare. În următorul episod apar haiducii care așteptându-l pe Iancu Jianu, povestesc
viața lor și ceea ce i-a făcut să ajungă haiduci. Căpetenia lor este prinsă de potera și pus în
lanțuri, și este salvat prin intervenția mamei, a iubitei sau a surorilor însă de cele mai multe ori
prin coruperea celui care comanda potera, sau prin trecerea unor soldați nemulțumiți de partea
haiducilor.

1.3 Măștile și modalitățile de travestire.

Măștile apar nu numai la priveghiuri, ci și cu alte ocazii, la nunți la anul nou și la alte
sărbători. Măștile reprezentau animale și erau împodobite frumos,iar cele care reprezentau omul
erau monstruoase, hidoase pentru a stârni râsul și presupuneau o îmbrăcăminte adecvată . Măștile
erau făcute din scoarță de copac, piele, stofă spre deosebire de cele din oraș făcute din papir
mache. La priveghi, uncheșul poartă o mască de lemn, îmbrăcat cu cojocul întors, cu cocoașă în
spate, cu un ciomag și cu o traistă în care are ceapă și mămăligă și din care simulează că
mănâncă cu baba. Studiile de specialitate arată legăturile dintre mască și celelalte elemente care
contribuie la realizarea spectacolului – procesul de trecere de la rit la spectacol – relevând că
acțiunea vrăjitorească inițială devine mai târziu joc cultic, întrucât din dispariția fundamentului
de credință străveche, se dezvoltă teatrul profan. Măștile de animale: purtate mai des de bărbați și
mai rar de femei, înfățișează capete întregi lucrate cu grijă și frumos împodobite; uneori apar și
travestirile totale cum este cazul ursului. Travesti-ul în drac sau o matahală presupune vopsirea
feței cu tăciune sau funingine.

1.4. Teatrul popular satiric

8
 În Orăvița la lăsata secului locuitorii aveau obiceiul de a organiza un convoi de care
alegorice și arătări carnavalești cu intenția de a ironiza și a satiriza diferite întâmplări din viața
cotidiană și politică de peste an cu scopul de a îndrepta moravurile.
Teatrul de la Orăvița - Un exemplu de colaborare între locuitorii germani, maghiari, cehi,
romani,
a fost prilejuit de construcția teatrului din Orăvița. Teatrul de la Orăvița se pare primul nostru
teatru zidit, s-a inaugurat în 1817, cu prilejul aniversarii centenarului eliberării Banatului de sub
dominația turcilor. Construcția lui, hotărâtă în 1815, a fost opera colectivă a inginerilor, a
funcționarilor, a muncitorilor, a comercianților și meseriașilor din oraș și de la minele și
monetăriile din Ciclova, Sasca, Dognecea, care și-au dat „bănișorul de patru crăițari” pentru
ridicarea teatrului. În Mehedinți există obiceiul ca în seara de lăsata secului de brânză, băieții să
se furișeze din case și să se ducă pe două dealuri față în față și să înceapă să strige unii la alții
dându-și cu părerea cu privire la purtarea fetelor și femeilor de peste an, după care se porneau pe
huiduieli. Un alt obicei teatral îl reprezenta imitarea executorilor și a perceptorilor de către
localnicii din Bihor, iscând dialoguri dure la adresa autorităților. Elemente dramatice de natură
folclorică abunda în nenumărate datini ale poporului. Dintre cele mai răspândite și care au biruit
vremea menționăm Plugușorul si Paparudele.
Malanca: Teatru ambulant interpretat de flăcăi mascați. Personajele înfățișează diferite categorii
sociale cu ocupațiile lor: fierari, cizmari, mire, mireasă, moșneag, babă, țigan, țigancă, scripcar.
E însoțită de ursar care joacă ursul și zornăie un lanț pe o tavă imitând sunetul banilor.

1.5. Teatrul revoluționar al eteriei

„Voi veți trăi , caci vouă Grecia e datoare ; Caci voi ați dat semnalul la libertatea sa .”

Teatrul în limba greacă , nu era de fel o noutate în București. Pe la sfârșitul secolului al XVII-
lea, sub Constantin Brâncoveanu, se organizau spectacole ocazionale în limba greacă, iar în
vremea domniilor fanariote s-au scris comedii satirice cu subiecte luate din viața curții domnești.

9
La 1821 grecii n-au avut teatru în țara lor de baștină, la București a funcționat, între 1819-1820,
un teatru, pus în slujba societății secrete grecești denumită „Eteria ton Ellimon”, care urmarea
eliberarea popoarelor creștine din sud-estul Europei de sub jugul otoman. Spre toamna anului
1820, a sosit în București o trupă de operă italiană, pentru aducerea căreia boierii au făcut o
adevărată subscripție, adunându-se suma considerabilă de o mie de ducați. Revelator este faptul
că în 1821, după fuga boierilor din pricina „zarvei”, trupa de operă și-a urmat „protectorii” la
Brașov, unde a dat o serie de spectacole „într-o sală destinată balurilor publice, în etajul întâi al
unei case.”

1.6. Teatrul în perioada răscoalei de la 1821

„După răzmeriță, când nu erau încredințați romanii ca vor avea trei zile de pace, se ocupau cu un
teatru național”. (Cezar Bolliac)
Răscoala din 1821, cea dintâi mișcare populara de mari proporții împotriva jugului feudal și
turcesc, a avut o deosebita însemnătate pe toate planurile, inclusiv cel cultural. La Brașov s-a
format o societate literaro-politică, printre membrii ei figurând Nicolae Văcărescu, poetul, Dinică
Golescu, Constantin și Ion Câmpineanu, societate care, pe lângă tainicele năzuințe politice avea
de scop fățiși cultivarea limbii.

1.9 Teatrul in Romania de la inceputul secolului XIX. Dramaturgi.Regizori.Actori

România a avut o lungă și bogată istorie teatrală, cu manifestări teatrale datează din secolul al
XVII-lea. Primele reprezentații au fost puternic influențate de teatrul medieval și bizantin, și de
obicei includeau piese religioase și spectacole de păpuși. În ciuda acestor începuturi timpurii,
teatrul românesc a început să se dezvolte cu adevărat abia în secolul al XIX-lea.
În această perioadă, România a văzut apariția unor dramaturgi și regizori talentați care au
contribuit la stabilirea unui teatru distinct național. Acești pionieri au fost puternic influențați de
teatrul european din acea vreme și au lucrat pentru a crea un teatru unic românesc.

10
Unul dintre cei mai importanți dramaturgi din această perioadă a fost Ion Luca Caragiale. El a
scris peste 30 de piese și a jucat un rol important în dezvoltarea teatrului românesc prin
abordarea temelor sociale și politice în scrierile sale. Piesele sale au fost extrem de populare și
continuă să fie jucate până în prezent.
Regizorul și actorul Ion Ghica a jucat un rol important în dezvoltarea teatrului românesc prin
fondarea primei companii naționale de teatru. El a regizat și a jucat în numeroase piese și a
contribuit la formarea unei generații de actori și regizori talentați.
În secolul al XIX-lea, au apărut și alți dramaturgi și regizori importanți, cum ar fi Vasile
Alecsandri, Alexandru Davila și Constantin Nottara, care au contribuit la dezvoltarea teatrului
românesc prin scrierile lor și prin fondarea de teatre și companii de teatru.
Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai importanți dramaturgi din secolul al XIX-lea, a scris
peste 30 de piese, majoritatea fiind comedii. Piesele sale au abordat teme sociale și politice,
precum corupția guvernului, relațiile de clasă și problemele economice ale societății românești.
Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără "O scrisoare pierdută" și "O noapte
furtunoasă", care au fost jucate în teatre din întreaga Europă și continuă să fie jucate până în
prezent.
Vasile Alecsandri, un alt dramaturg important din aceeași perioadă, a scris atât comedii cât și
tragedii. Piesele sale au abordat teme precum istoria națională, relațiile dintre generații și
problemele sociale ale societății românești. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără
"Fântâna Blanduziei" și "Craii de Curtea-Veche".
Alexandru Davila, un alt dramaturg important din această perioadă, a scris atât comedii cât și
piese istorice. Piesele sale au abordat teme precum istoria națională și relațiile dintre generații,
precum și probleme sociale și politice ale societății românești. Printre cele mai cunoscute piese
ale sale se numără "Mihai Viteazul" și "Ștefan cel Mare", care au explorat teme istorice și au fost
jucate în teatre din întreaga țară.
Constantin Nottara, un alt dramaturg important din această perioadă, a scris atât comedii cât și
piese istorice și tragice. Piesele sale au abordat teme precum istoria națională, relațiile dintre
generații și probleme sociale și politice ale societății românești. Printre cele mai cunoscute piese
ale sale se numără "Mihai Viteazul" și "Ștefan cel Mare" care au explorat teme istorice și au fost
jucate în teatre din întreaga țară.

11
Este important de menționat că aceste piese au avut un impact major asupra societății românești
de la vremea lor și continuă să aibă un impact cultural și educativ. Ele au contribuit la formarea
unei culturi teatrale bogate și diverse, și au adus un contribuție semnificativă la dezvoltarea
teatrului românesc ca formă de artă importantă și respectată.

Primii actori din România au fost actorii amatori care au jucat în reprezentațiile teatrale din
secolul al XVII-lea. Acești actori au jucat în piese religioase și spectacole de păpuși. În secolul al
XIX-lea, au apărut actorii profesioniști, care au jucat în teatrele fondate de dramaturgii și
regizorii importanți ai perioadei.
Unul dintre primii actori profesioniști din România a fost Ion Ghica, care a jucat un rol important
în dezvoltarea teatrului românesc prin fondarea primei companii naționale de teatru. El a regizat
și a jucat în numeroase piese și a contribuit la formarea unei generații de actori și regizori
talentați.
În același timp, alți actori importanți din această perioadă au fost Maria Filotti, Alexandru
Giugaru, Alexandru Tocilescu, care au avut un impact major asupra teatrului românesc prin
talentul lor actoricesc și prin contributia lor la dezvoltarea teatrului național.
Este important de menționat că acesti actori au jucat un rol important în dezvoltarea teatrului
românesc prin talentul lor actoricesc și prin contribuția lor la formarea unei culturi teatrale
bogate și diverse. Ei au jucat în numeroase piese și au colaborat cu dramaturgii și regizorii
importanți ai perioadei, contribuind la dezvoltarea unui teatru românesc distinct și unic.
Este de remarcat că acești actori au jucat un rol important în educația publicului prin
interpretarea unor roluri diverse, care au reflectat problemele sociale și politice ale vremii lor. Ei
au contribuit la formarea unei generații de actori și regizori talentați și au deținut un rol important
în dezvoltarea și evoluția teatrului românesc ca formă de artă importantă și respectată.

12
13
14
15
16