Încă din vremuri imemoriale , locuitorii pământului românesc de astăzi au simţit necesitatea

jocului teatral practicând obiceiuri şi rituri în ale căror forme de manifestare colectivă desluşim
elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări – cuprinse în ceea ce Mircea
Eliade denumea ,, tradiţie folclorică “ şi dintre care unele au răzbătut până în viaţa contemporană
a ţăranului roman – erau menite să determine , prin procedee de natură magică , fertilitatea
pământului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ ,
,, drăgaica “ ) , să contribuie la îmbelşugarea traiului zilnic , să consemneze momente
calendaristice sau ciclul evenimenţial al vieţii şi al morţii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,căluşarii”, ,,
unchieşii ” ) .

Cea mai veche încercare dramaturgică originală cunoscută până astăzi este cuprinsă într-o scriere
anonimă ( aparţinând poate lui Samuil Vulcan ) , descoperită de Nicolae Densuşianu în
biblioteca Episcopiei române din Oradea , datând probabil din anii 1778 – 1780 şi intitulată
Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova
exprimată în formă de tragedie ) . Manuscrusul este alcătuit din scene disparate , câteva scrise în
alte limbi ( o predică în ţigăneşte , cântece în latină şi maghiară ) .
Din primii ani ai secolului al XIX – lea există în Moldova cele trei scene pentru teatrul de păpuşi
ale lui Costache Conachi , intitulate : Giudecata femeilor , Amoriul … şi Comedie banului ,
Constantin Canta . Aceasta din urmă , scrisă în colaborare cu Niculae Dimachi şi Dumitrache
Beldiman vădeşte certele înclinaţii pentru dramaturgie ale autorilor dar şi neîmplinirea lor .
Între cele dintâi încercări dramatice româneşti enumerăm : fragmentul dintr-o piesă în versuri
intitulată Serdarul din Orhei descoperită de Vasile Alecsandri , care presupunea că datează din
1811 , conţinând după părerea Bardului de la Mirceşti , o încercare de satirizare a
parvenitismului , apoi prelucrarea după Gessner şi Florian Mirtil şi Hloe a lui Asachi , dar mai
ales pamfletele dramatice ale lui Iordache Golescu , intitulate Starea Ţării Rumâneşti acum în
zilele Măriei Sale lui Ioan Caragea – Voievod ( 1818 ) şi îndeosebi Barbul Văcărescu ,
vânzătorul ţării ( probabil 1828 ) .
Cea dintâi perioadă de înflorire a dramaturgiei originale o găsim în legătură cu momentul
revoluţionar de la 1848 , sub forma dezvoltării comediei satirice , când o serie de dramaturgi îşi
propun să ţintuiască la stâlpul infamiei , cu mijloacele comicului moravurile decăzute ale
societăţii vremii : parvenitismul , căsătoria din interes , moda imitării cu dinadinsul a unor
obiceiuri din lumea occidentală , stâlcirea limbii române , surprinse în structuri teatrale foarte
simple şi cu resurse literare încă modeste .
Printre aceşti dramaturgi trebuie amintiţi Costache Facca ( 1800 – 1845 ) , autorul piesei
Comodia vremii sau Franţuzitele (1833) , Alecu Russo (1817 – 1859 ) , autorul pieselor
Jignicerul Vadră şi Băcălia ambiţioasă ( ambele în 1846 ) , Costache Bălăcescu (1819-1880) ,
autorul comediei O bună educaţie (1845) , marele prozator Costache Negruzzi (1808 – 1868) ,
autorul Cârlanilor (1849) şi al Muzei de la Burdujăni (1851) .

Principala contribuţie la dezvoltarea dramaturgiei originale   o aduce Vasile Alecsandri (1821 –

1890) , personalitate complexă şi reprezentativă a culturii naţionale : poet , prozator ,
memorialist şi dramaturg , animator de viaţă literară şi teatrală .
Format în spiritul culturii franceze , el şi-a încercat iniţial pana de dramaturg prin prelucrarea
unor teme din literatura pariziană a vremii , găsindu-şi însă în curând tonul original .
Începutul îl constituie Iorgu de la Sadagura (1844) şi Iaşii în carnaval (1845) . Ambele lucrări ,
împreună cu Piatra din casă (1847) şi O nuntă ţărănească (1848) constituie ceea ce am putea
numi prima fază de creaţie a lui Alecsandri în domeniul comediei .
Anii care au urmat îi aduc lui Vasile Alecsandri maturizarea talentului , dramaturgul sintetizând
din creaţiile anterioare un personaj nou – Coana Chiriţa . Cele două realizări principale din
această serie Chiriţa în Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852) , relevă poziţia critică a lui
Alecsandri faţă de viaţa socială a vremii dar şi perfecţionarea mijloacelor sale de creaţie
( construcţia decisă a personajelor , precizia replicii , efectele comice ) până într-atât încât
personajul principal a rămas multă vreme legendar , iar piesele respective rezistă încă
reprezentării în zilele noastre.

Putem afirma că Alecsandri reprezintă punctul cel mai înalt atins în dezvoltarea comediei satirice
la jumătatea veacului al XIX – lea ( 1840 – 1879 ) calităţile ( spiritul viu de observaţie ,
pitorescul personajelor , verva , umorul ) fiind proprii întregii dramaturgii premergătoare .
A doua direcţie de dezvoltare a dramaturgiei originale o constituie drama istorică de inspiraţie
naţională .

Astfel primii autori ce au scris drame istorice au fost : Gheorghe Asachi (Petru Rareş , 1837) ,
Theodor Codrescu ( Plăieşul Logofăt mare , 1846 ) , Nicolae Istrati ( Mihul … , 1850 ), Al .
Pelimon (Curtea lui Vasile Vodă , 1852 ) , C. Z. Halepliu ( Moartea lui Mihai Viteazul la Turda ,
1854 ) , Ioan Şoimescu (Moartea lui Radu VII de la Afumaţi , 1854).
Începutul cel mai edificator în drama istorică românească îl face Vasile Alecsandri cu piesa
Cetatea Neamţului tipărită în 1857 şi al cărei subiect , mărturiseşte autorul , ,,e tras din novela
istorică a d-lui C. Negruţi “ (Sobieski şi românii , 1686) .

Momentul afirmării dramei istorice în teatrul românesc îl datorăm ilustrului cărturar Bogdan
Petriceicu Haşdeu (1838 – 1907) . După ce contribuise prin numeroase articole la îndrumarea
teatrului , pledând pentru un repertoriu original , pentru sinceritate şi firesc în interpretarea
scenică , el elaborează drama Domniţa Ruxandra şi tragedia Răposatul postelnic, exerciţii
teatrale fără valori deosebite . Le urmea însă în 1867 poemul dramatic Răzvan şi Vidra , rod al
maturizării artistice , aş acumulărilor importante la care ajunseseră cercetările sale istorice .
Dezvoltarea dramaturgiei autohtone româneşti din perioada 1877 – 1918 ne apare dominată de
trei personalităţi marcante : Ion Luca Caragiale , Alexandru Davila şi Barbu Delavrancea .

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) este considerat alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă ,
unul dintre cei mai de seamă scriitori români . Elaborată în decursul a doisprezece ani , opera sa
dramatică cuprinde , în ordine cronologică , comediile O noapte furtunoasă (1879) , Conu
Leonida faţă cu reacţiunea (1882), O scrisoare pierdută (1884) , D’ale carnavalului (1885) şi
drama Năpasta (1890) .
Dacă dezvoltarea comediei satirice ajunge cu opera lui Caragiale în faza clasică a dramaturgiei
româneşti 

Teatrului Naţional din Bucureşti s-a ridicat s-a ridicat pentru a înfăţişa publicului un nou moment
înălţătir în istoria românilor , prin pana unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori ai vremii Barbu
Ştefănescu – Delavrancea (1858 – 1918) .  Este vorba de poemul dramatic Apus de soare
reprezentat pentru întâia oară la 4 februarie 1909 .
Dramaturgia istorică a lui Delavrancea s-a bucurat de interpretări remarcabile încă de la
premierele pieselor : C. I. Nottara a realizat în Ştefan cel Mare şi în Luca Arbore două dintre cele
mai importante creaţii ale sale .
Pretutindeni , teatrul românesc – care i-a dăruit artei universale pe Ion Luca Caragiale şi pe
Eugen Ionescu , pe Matei Millo , pe Grigore Manolescu , pe Aristizza Romanescu şi pe Nottara ,
pe Maria Ventura şi pe Elvira Popescu , pe Radu Beligan şi pe Ştefan Iordache , pe Ion Sava şi
pe Liviu Ciulei , pe Andrei Şerban şi pe Silviu Purcărete , ca să ne limităm numai la cele mai
răsunătoare nume – contribuie şi va contribui neîncetat , cu sinceritate şi ardenţă creatoare , la
continua dezvoltare a relaţiilor teatrale internaţionale , la cunoaşterea reciprocă a slujitorilor
scenei , exprimând o vocaţie tradiţională .

De ce teatrul?[modificare | modificare sursă]
De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru? În special, pentru a crea o oglindă
socială, un mymesis o reflectare care reproduce exact sau caricaturizează societatea, care ne permite să
înțelegem mai bine imperfecțiunile sale: acest rol politic era mai evident în Grecia
Antică (Pacea lui Aristofan de exemplu).
De asemenea, teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise
de societate. Teatru poate fi de asemenea și un mod de divertisment.

Începuturile literaturii dramatice românești au fost timide și sporadice, neținând pasul, cum se
știe cu evoluția poeziei sau prozei, cu siguranță și pentru că teatrul își va dobândi primele sale
forme de existență organizată abia prin deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Primele
încercări dramatice sunt modeste, scrise anume pentru a stimula interesul publicului, pentru a-l
duce la teatru, multe dintre ele anonime.

Dramaturgia românească originală și-a avut momentul de înflorire odată cu incidentul revoluționar de
la 1848, aceasta luând forma dezvoltării comediei satirice unde dramaturgii vremii respective își aveau ca
sursă de inspirație stâlpul infamiei, împreună cu problemele și năravurile sociale decăzute întâlnite la
vremea aceea. Astfel, comediile satirice scrise ironizau căsătoriile din interes, parvenitismul, imitarea
slabă și de prost gust a unor obiceiuri occidentale, stâlcirea limbii române vorbite pentru a imita un
anumit accent, și așa mai departe.
Primele reprezentații realizate de către artiștii români s-au desfășurat în Iași în anul 1814 și în București în
anul 1818. Aceasta, aparent, a deschis apetitul societății pentru teatru. În consecință, trupele străine de
actori au început să fie prezente în mod constant pe scena românească.
A urmat înființarea școlilor de teatru ale Societății Filarmonice din capitală și ale Conservatorului
Filarmonic și Dramatic din Iași. Acestea au format bazele educației teatrale.

Teatrul românesc a avut un început timid, prin reprezentaţii scurte de jocuri cu

marionete la câteva bâlciuri. Prima punere în scenă a unui text în limba română a avut
loc în Moldova anului 1816. Piesa era adaptată de Gheorghe Asachi după Mirtil şi
Chloe de Gessnes şi Florian. Povestea în sine nu era foarte bună (fiind vorba de o idilă
cu păstori), dar noutatea era dată de faptul că se interpreta în limba română, obiceiul
de până atunci fiind să se vorbească franceza sau să se aducă trupe străine de teatru.
Încetul cu încetul, piesele interpretate în limba română au început să devină un obicei.
Pentru paşoptişti, piesele româneşti deveniseră singurele lucrări pe care le apreciau.

Am pornit la scrierea acestei teze sub îndemnul respectului pe care îl simțim pentru cei care au făcut
posibilă existența, în spațiul nostru cultural, a teatrului, ca mijloc de exprimare artistică și ca templu al
Thaliei (muza comediei).

Omenirea face teatru şi scrie piese de mii de ani şi o va face încă milioane de ani înainte

Am parcurs cu real interes pentru cercetarea noastră toate lucrările monografice și studiile care au
adăugat pagini importante la perspectiva de ansamblu.

În capitolul Concluzii, ne-am expus punctul de vedere asupra finalizării lucrării. Considerăm că aceasta și-
a atins principalul obiectivul, acela de a oferi o imagine cât mai completă a modului în care s-au ivit, în
context istoric și geografic, acele manifestări teatrale care au reprezentat evenimente deosebite în plan
cultural, sau au influențat abordările ulterioare ale creatorilor târgumureșeni într-ale teatrului.

Teatrul din secolul al XIX-lea a conturat linii directoare care i-a marcat destinul.

Ctitorii teatrului românesc din Muntenia şi Moldova considerau că teatrul trebuie să fie o tribună
de luptă şi de educaţie patriotică, aceştia scriau: ''Teatrul naţional nu are rolul de a servi numai
loc de distracţiune; ci misiunea sa este d-a fi o adevărată şcoală de cultură naţională, in care
sublima melodie a limbii noastre sonore are să încânte pe aceia, care ar mai desconsidera
dulceaţa acestei limbe, şi în care exemplele de bravură strămoşească au să inspire pe strănepoţi
de asemenea virtuţi!”

Dacă la început reprezentaţiile teatrale româneşti au avut un caracter ocazional, susţinute fiind de
trupe de "diletanţi” ajutate, din punct de vedere material, de către Societăţile iubitorilor de teatru,
în secolul al XX-lea, s-a născut ideea unui teatru permanent şi instituționalizat.

Să prezentăm istoria fenomenului teatral românesc. Pornind de la ideea că teatrul nu semnifică

pur şi simplu doar o piesă rostită in faţa unui public. Piesa vine din zona unei anumite
spiritualităţi, aducând cu sine expresia unei individualităţi prin care vorbeşte succesiunea istorică
a fenomenului cultural. Teatrul, ca atare, nu înseamnă doar piesa, aşa cum este scrisă de autor,
după cum nu înseamnă nici clădirea in sine, nici actorii, nici regizorul, ci înseamnă mai mult
decât toate o relatie spirituală, o artă mai complexă, căci ea presupune impletirea unor
experienţe, a unor conţinuturi sufleteşti diferite şi diverse.
Scopul cercetării și-a găsit reflectare în soluționarea următoarelor obiective:

Teatrul a avut o evoluţie accelerată, care a fost posibilă datorită existenţei unor personalităţi
proeminente precum: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Bogdan Petriceicu
Haşdeu, Matei Millo, Costache Caragiale şi Mihail Pascaly, angajate cu toată convingerea şi forţa lor
creatoare.

Piatra de temelie a teatrului românesc se așează prin opera prozatorului și dramaturgului Ion Luca
Caragiale (1852-1912). Perioada de maturitate artistică a lui Caragiale coincide cu epoca în care
societatea românească, după cucerirea independenței de stat, la 1877, intra într-un alt ciclu evolutiv.
Idealurile și ambițiile intelectualilor ori artiștilor români privind evoluția socială implicau și o atitudine
critică. Seva comicului lui Caragiale este satirică, avându-și sursa în realismul teatral al secolului al XIX-
lea.

Teatrul, aşa cum îl ştim noi astăzi, a apărut în Grecia, în secolul 5 î.e.n., fiind integrat ritualurilor
religioase. Cuvântul „teatru” provine atât din limba greacă (“theatron”), şi din cea latină
(“theatrum”), rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”. Cuvântul desemna
un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să observi.

La început, „scena” era un simplu cerc pe iarbă, unde credincioşii dansau în jurul altarului lui
Dionisos. Apoi a început construirea unor edificii destinate exclusiv spectacolelor de teatru, care
includeau tribunele pentru spectatori (“theatron”), scena pe care evoluau actorii (“skene”), un
spaţiu în faţa, unde stătea “corul”, şi loja orchestrei (“logeion”), în care se mişcau actorii atunci
când recitau sau aveau de susţinut monologuri. Piesele de teatru erau închinate lui Dionisos,
divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor şi ogoarelor roditoare – aşadar, scopul era ca zeul să fie
îmbunat, ca să asigure recolte bogate.

 După apariţia amfiteatrelor, au urmat textele special scrise pentru actori şi cor şi primii
„dramaturgi”. Primii autori de piese de teatru din Grecia Antică au scris tragedii şi comedii, iar
unele texte au rămas până în zilele noastre pe scenele teatrelor. Cei mai cunoscuţi autori de
tragedii au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost
Aristofan.

Totuşi, teatrul s-a dezvoltat mult datorită romanilor, după cum arată relatările istoricilor.
Teatrul Romei Antice este descris ca o formă de artă diversă şi înfloritoare, fiind organizate atât
spectacole de teatru stradal la festivaluri, dans nud şi acrobaţii, cât şi spectacole „serioase”,
unde erau puse în scenă comediile lui Plaut şi tragediile foarte stilate şi elaborate ale lui
Seneca.

Teatrul european a revenit în forţă abia în perioada Renaşterii, după ce în Evul Mediu biserica
nu tolera orice fel de „manifestare artistică”. În aşa-numita „epocă de aur renascentistă”, mari
scriitori precum Miguel de Cervantes, Lope de Vega, Carlo Goldoni, considerat maestru al
comediei, Calderon de la Barca, teatrul elizabethan, în frunte cu inegalabilul William
Shakespeare, au redat teatrului strălucirea şi importanţa pe care le avea în Antichitate
In vechia greaca, cuvantul „teatru” insemna „priveste cu atentie” – formula ce defineste modul initial in
care textele scrise nu puteau fi citite de publicul larg, ci doar ascultate si vizionate in cadrul unei reprezentatii
pe scenele teatrale de odinioara.

Teatrul romanesc nu dateaza la noi decat de la 1833. Atunci barbatii care au luptat pentru
renasterea Romaniei s-au gandit si la teatru. Eliade si Ion Campeanu, ajutati de dascalul Aristia,
au ajutat Societatea filarmonica, care a organizat primele reprezentatii in romaneste.

Înainte de a fi un teatru, nu putea sa existe o literatura dramatica originala. Deci, creatorii

teatrului romanesc au trebuit sa se multumeasca cu traduceri. Atunci s-au jucat piese de Moliere,
Corneille, Alfieri, Kotzubue, etc. A fost un adevarat teatru clasic. Intemeietorii teatrului
romanesc au vrut sa faca o institutie de arta, nu o intreprindere de specula. De aceea s-au adresat
ei la autorii clasici, desi tocmai atunci melodramaticii si romanticii erau in toata puterea
succesului lor in celelalte tari.

Mai tarziu, am avut epoca localizarilor, epoca pe care au intrupat-o, mai ales Alexandri si Millo.

Tocmai pe la 1850 incep sa se produca lucrarile originale. Costache Caragiale si Balacescu ne

dau “Soare la mahala” si “O buna educatie”, apoi vin B. P. Hasdeu si V. A. Urechia cu piese
istorice originale: “Razvam si Vidra”, “Femeia”, “Vornicul Bucioc”, “Banul maracine”,
“Porcarul si Maria Sa”, etc. Este adevarat ca unele din piesele d-lui Urechia sunt brodate pe
candva straina si deci s-ar putea pune tot in randul localizarilor, dar Urechia are si lucrari
originale.

In sfarsit, dupa 1870 incepe o miscare si mai puternica. Chiar si autorii care la inceput au
localizat, incep sa produca lucrari originale. Pe langa scriitorii enumeroati mai sus, incep sa
lucreze pentru teatru d-nul Gr. Ventura, Al. Macedosnky, D. Olanescu, G. Bengescu.

Mai apoi, are un mare succes I. L. Caragiale cu piesele “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare
pierduta”, “Conu Leonida fata cu reactiunea”, “Napastea” etc.

V-am dat teatru, vi-l paziti

Ca un locas de muze.
Cu el curand veti fi vestiti
Prin vesti departe duse.
Prin el naravuri indreptati,
Dati ascutiri la minte.
Podoabe limbei voastre dati
Cu romanesti cuvinte. (Iancu Văcărescu)

În lucrarea de faţă mi-am propus să conturez o traiectorie firească a evoluţiei teatrului românesc în
secolul al XIX-lea.
În cuprinsul acestei lucrări au fost abordate subiecte

Teatrul este un mijloc de cunoaştere a realităţii obiective,de formare a cunoştinţelor, dar şi de

divertisment şi desfătare,

Rând pe rând am încercat trasarea traiectoriei teatrului in istoria universală.

Grecia a fost transformată în provincie romană, iar teatrul a evoluat la Roma.

Românii au ştiut să se distreze, facând uneori haz de necaz sau încercand să privească mai mult partea
bună a lucrurilor decât pe cea rea. 

Apărută din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta teatrală s-a dovedit una din cele mai
îndrăgite progenituri ale literaturii. 

Ne-am propus să surprindem dinamica fenomenului teatral românesc

Teatrul este oglinda vieții, spunea Hamlet, care făureşte chipul statura omului zilelor noastre
şi ale celui de mîine. El are un important rol in dezvoltarea ,educarea, formarea
personalitatii pe plan afectiv, cognitiv, estetic, fiind totodata un mijloc de socializare.

Când teatrul vine în întâmpinarea societăţii, prin problematica pe care o dezbate, întâlnirea
acestora, a flagranţei şi prezenţei, face ca teatrul să devină instrument sau tribună a omului.

Teatrul, prin vocația sa, este un formator al valorilor, un însuflețitor al idealurilor, un animator al opiniei publice, un
tribun al spiritelor novatoare.
 Teatrul este un promotor al ideilor marilor dramaturgi, care au transpus pe scena trairi, sentimente, dar
si concepte valoroase. Orice parinte are obligatia morala de a merge impreuna cu copii la spectacole de

teatru potrivite varstei lor.

In acest scop, exista teatrul de papusi, un spectacol deosebit, care reprezinta o excelenta modalitate de a

le deschide celor mici universul imaginatiei. Dezvoltarea psihica a copiilor depinde de noi, iar daca o sa

avem grija sa ii indrumam catre asemenea manifestari artistice inspirate, cu siguranta vor deveni oameni

inteligenti cu o cultura foarte bogata.

Evolutia tinerilor catre maturitate nu se poate realiza decat prin schimbarea unor tipare invechite de

gandire si modelarea unui comportament apropiat de viata reala. Teatrul ofera modele si tipare pentru

situatii de viata complexe, iar tinerii sunt cei mai vulnerabili atunci cand vorbim de preluarea unor modele

specifice societatii in care traim.

De aceea, in scoli si in licee trebuie incurajate si sustinute campanii de promovare a teatrului si artelor, iar

cei mai talentati elevi sa fie incurajati sa participe activ la actul teatral. Cursurile de teatru pot contribui la

dezvoltarea armonioasa a tinerilor, incita la initiative, stimuleaza imaginatia si antreneaza memoria. Cei

timizi se vor simti mai in largul lor intrupand personaje care le insufla idei si concepte apropiate de

gusturile lor. Personajele operelor teatrale sunt mereu vii si actuale, iar teatrul farmeca la orice varsta.

Consider ca teatrul este indispensabil in viata tinerilor, pentru ca arta este una dintre principalele

modalitati prin intermediul careia reusim sa evadam din cotidian, iar cunostiintele despre teatru si scena,

ne ajuta sa ne conturam si o personalitate puternica pe parcursul anilor de adolescenta si de maturitate.

În al doilea rând, tinerii pot fi influențați de anturajul negativ. Pentru a evita asta ei trebuie
îndrumați să participe la activități educative, cum ar fi teatrul. Cei talentați trebuie încurajați să joace
într-o piesă de teatru. Acest lucru îi poate ține departe de anturajele nepotrivite și îi poate ajuta la
formarea unui caracter puternic.

Intr-o societate dominata de indecenta si frivolitate, teatrul constituie una dintre singurele modalitati prin care
individul poate evada din cotidian. De altfel, consider teatrul o cale de promovare a adevaratelor valori.
 Necesitatea Artei Teatrului în Educație
Prof. Steluța SILVESTRU-GRIGORE

Argument
În școală, cursurile de teatru pentru elevi nu au ca obiective formarea unor actori, ci să
dezvolte creativitatea, imaginația, să formeze oameni. Pus în situații de a conlucra, de a juca
anumite roluri, de a-și gestiona emoțiile sau de a le da frâu liber, elevul va ajunge să ia decizii în
deplină cunoștință de cauză, ca urmare a experiențelor avute în timpul jocurilor sau a textelor
puse în scenă alături de colegii lui. Actualmente sistemul de educație românesc pune accent pe
dobândirea de cunoștințe și nu pe formarea de competențe așa cum prevăde noul curriculum.
Elevilor, de cele mai multe ori, le este interzisă exprimarea emoțiilor sau a capacității creatoare
de către un sistem încorsetat de ,,pe vremea mea”.
Teatrul îi determină pe elevi să accepte și ideea celor de lângă ei, fiind rezultatul
dorințelor lor. În teatru nimeni nu greșește și nu este judecat, catalogat sau pedepsit, deoarece
fiecare om este special în felul său. Înconjurați de etichetări, uneori injuste, activitățile, jocurile
teatrale vor face mare plăcere elevilor, iar profesorii care vor recurge și la astfel de metode non-
formale de învățare vor ajunge foarte repede la sufletele însetate de atenție și exuberanță.
Într-adevăr, consider că cea mai mare problemă o reprezintă conservatorismul cadrelor
didactice, refuzul de a se adapta unei epoci aflate în continuă schimbare și accentul pus încă pe
memorarea definițiilor, a regulilor, ci nu pe înțelegerea mesajelor textelor, dezvoltarea atenției și
empatizarea cu elevii lor.

Arta actorului. Relația profesor-elev

Rolul profesorului, al coordonatorului cursului de teatru este foarte important. El nu

trebuie să lase impresia că este superior elevilor săi, ci că sunt la același nivel de cunoaștere și
înțelegere, reușind astfel să câștige încrederea elevilor săi, dar, cel mai important lucru, respectul
acestora. Viola Spolin propune ca relațiile dintre profesor și elevi să fie de egalitate – prin
egalitate înțelegându-se respectarea individualității și personalității fiecăruia, iar lipsa de
informație nu este decât o etapă în evoluția fiecăruia, nu ceva care îl definește sau îl va defini de
acum încolo.
În teatru ca și în viața cotidiană, trebuie avut în vedere că totul se bazează pe lucrul în
echipă, neputând fi vorba despre ,,o artă individuală”. Așadar, ca un grup să reușească să-și
desfășoare activitățile confortabil are nevoie de spațiu: fără bănci, fără scaune și cu o atitudine
prietenească din partea profesorului. ,,Exercițiile derulate în cadrul orelor de teatru au ca scop
dezvoltarea aptitudinilor; ele nu se fac pentru realizarea unor performanțe”.
 Tipuri de exerciții:
1. Exercițiile de încălzirea mușchilor sunt cele care deschid seria activităților teatrale,
dând posibilitatea elevilor să fie dezinvolți.
-țica-țaca – exercițiul care creează bună dispoziție ;
-mișcarea browniană, care trebuie să respecte îndrumările coordonatorului. Acest
exercițiu dezvoltă în egală măsură spiritul de observație;
- jocul cu baloanele, având ca scop armonizarea grupului;

2. Exercițiile de obserare care au ca scop potențarea acuității vizuale și concentrarea atenției

asupra unuia sau a mai multorr puncte:

-să menționezi 3 schimbări la cel din fața după observarea lui într-un interval de timp (1
min.);

- mingea călătoare-elevii așezați în cerc pasează mingea în mod aleatoriu, spunând un

cuvânt (un substantiv, o culoare etc.), urmând să refacă traseul mingei și în sens invers.
Participanții trebuie să fie atenți de la cine au primit mingea și cui i-a dat-o inițial.

-,,Luna mea este...” –un exercițiu care pune accent pe atenție, reușind să intrigue
participanții. Rolul coordonatorului de joc este important, fiind cel care aprobă sau respinge
replica elevului, iar aceștia trebuie să realizeze ce au greșit pentru a primi aprobarea
coordonatorului.

3. Exercițiile de coordonare și spontaneitate au ca scop eliminarea așteptării aprobării și frica

de dezaprobare a elevilor atât din partea profesorului, cât și din partea părinților sau a colegilor.

-Mașina de scris este un exercițiu antrenant care necesită atenție și concentrare. Fiecare
elev va fi o literă a alfabetului, dar șisemne de punctuație. Astfel ei trebuie să scrie un enunț
la ,,mașina de scris”. La acest joc este bine ca profesorul – coordonator să fie tot un elev,
deoarece el are rolul de a spune când ceilalți au greșit și să reia exercițiul. Așadar, toată lumea
este în egală măsură antrenată în activitate.

-Un alt exercițiu care implică spontaneitate din partea elevilor este cel care se construiește
sub forma unui dialog. Replicile trebuie să fie rostite în ordine alfabetică, dar să păstreze tema
dată. Acesta se poate complica dacă dialogul va fi format doar din enunțuri interogative.

Prin urmare, jocurile teatrale înseamnă relaxare și creativitate. Astfel elevul poațe explora
lumea din jurul său, informându-se. El va începe să comunice mai bine cu ceilalți colegi, dar, în
același timp, să se cunoască mai bine pe sine, să se autodescopere.
Bibliografie:

1. Bogdana Darie , Romina Sehlanec, Andreea Jicman,Jocuri teatrale, manual pentru

clasele V-VIII, UNATC Press, 2016;
2. Viola Spolin, Improvizație pentru teatru, trad. Mihaela Balan-Bețiu, UNATC Press,
București, 2008;
3. Paul Rooyackers, 101 Drama Games for Children, Hunter House Smart Fun
book,1998.