Sunteți pe pagina 1din 9

Perioade si curente muzicale

1. Antichitate – este reprezentata de istoria ritualurilor desfasurate pe Muntele Olimp sau de


cele petrecute la piramidele faraonilor egipteni (sec II i. Hr – sec II d. Hr).Primele practici de natură
artistică sunt legate de procesul muncii,în colectiv,când apar comenzi ritmate, strigăte sau
chemări,ingânări sau imbărbătări,etc.,mai apoi ca forme evoluate de magie,rituale incantaţii, când
elementul melodico-ritmat este alăturat dansului si cuvântului,formand astfel o artă sincretică, ce
s-a desfăşurat pe o lungă perioadă de timp.
In China, practica muzicala cunostea forme diverse.Se mentioneaza existenta unei muzici de
cult,alaturi de imnurile cantate pentru imparat,ca si o bogata muzica a poporului. Instrumentele
muzicale ale acelei perioade erau destul de variate ca forma si sonoritate:instrumente cu coarde,ce
produceau sunete prin ciupire,frecare sau lovire: de percutie,cum erau gongurile de mari
dimensiuni ale acror vibratii largi si grave erau menite sa asigure atmosfera in oficierea cultului,iar
mai apoi,in cadrul spectacolelor de teatru, instrumente de suflat, raspandite prin mai multe tipuri si
variante de fluiere
În cultura Indiei antice,muzica era la loc de mare cinste în credinţa vechilor indieni, ea fiind
dăruita oamenilor de către principalii zei: Brahma,Indra,Şiva,Sarasvati.În Veda (carte de ritual la
vechii indieni in care se găsesc melodii pentru diverse ocazii) se fac precizari asupra practici
muzicale şi prezentei acesteia în toate domeniile de activitate spirituala.Instrumentele sunt şi la
indieni foarte variate, iar preţuirea de care se bucura arta sunetelor a generat un anumit tip de
profesionalism atât în ce priveste cântul vocal, cât şi cel instrumental.Se menţioneaza harpa,
flautul în mai multe variante ,cimpoiul,diferite tipuri de gonguri,darabane,castagnete.Muzica
aparţinand fastului de cult la evrei era grandioasa (se spune că la templul regelui Solomon au cântat
2.000 de muzicanţi) iar in ritualul de cult al egiptenilor ocupa un loc de prim ordin.Exista apoi o
muzică pentru regii evrei si faraonii egipteni care întregea ceremonialul palatelor.Se menţioneaza
şi o muzica populara a oamenilor de rand, neîngradita în canoane rigide, în care se canta dorul si
elanul,dar şi starea de sclavie,de robie la care erau supuşi. Dintre instrumentele folosite, unele fiind
comune cu ale altor culturi, se desprinde harpa egipteana,de o anumită construcţie,şi liraîn muzica
evreilor, la care cânta însusi regele David.
Muzica greacă a fost, în general, transmisă pe cale orală. Poezia și dansul (adică cuvântul și
gestul) vor fi întotdeauna legate de muzică și vor servi ca suport pentru a asigura răspândirea
ei.Muzica greacă este monodică, aceasta nu înseamnă că, cânta o singură voce, ci că toate vocile
cântă aceeași melodie. Chiar și instrumentele acompaniante imitau aceeași voce melodică ca și cel
care cânta. Uneori instrumentele, realizau mici ornamente ca o improvizație și această tehnică este
cunoscută sub numele de "heterofonie".Forma notării grecești era alfabetică, înălțimile sunetului
sunt reprezentate prin literele alfabetului grec. Ritmul este reflectat de picioarele metrice utilizate
în poezie, care sunt semne (dungi, puncte sau semicercuri), plasate pe litere, care indică combinații
de valori scurte și lungi.Una dintre primele surse de muzică greacă pe care le găsim este Epitaful
lui Seykylos (sec. II IHr), care este o piesă inscripționată pe o piatră funerară. În această inscripție
putem vedea cum a fost acea notație muzicală alfabetică a Greciei antice.
Muzica este prezentată in teatrul latin prin intervenţiile instrumentale care acompaniau
declamaţia,sau prin insăsi cântarea vocala cu text.Se relatează că Bucolicele lui Vergiliu si
Heroidele lui Ovidiu au fost declamate pe fond muzical.Diferite întruniri familiale erau ocazii în
care se cânta vocal sau la instrumente. Acestea au favorizat dezvoltarea unor genuri muzicale cu o
bogată şi variată tematică;cantece de leagăn,de nuntă,de petrecere,cantece legate de muncă.Ca
instrumente s-au folosit tibia (un fel de flaut),chitara,harpa (de o anumită construcţie),cât şi
diferite trompete (trâmbiţe) şi instrumente care susţineau ritmul în timpul dansului.

2. Evul Mediu - Despre muzica europeană a evului mediu timpuriu (sec III d. Hr. – sec
XIV d. Hr.) putem vorbi cu mai multă certitudine decât despre cântările vechilor Elini. Muzica pe
care o ascundeau neumele (notele) medievale reprezinta partea cântată a ceremoniilor religioase
ortodoxe și catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică și firavă linie
melodică, adică o monodie (o singura voce, un cânt religios), destinată intonării de către un cântăreț
sau un grup. Desfășurându-se pe un spațiu melodic (ambitus) restrâns, această cântare putea totuși
îmbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte
formule melodice,până la cântul propriu-zis, bogat în melisme. Cântările liturgice ortodoxe au fost
organizate în secolul al VIII-lea de Ioan Damaschinul într-o carte numită octoih. Cele mai vechi
cânturi care s-au păstrat datează din secolul al IX-lea. Cântările liturgice catolice au căpătat
denumirea de gregoriene după papa Grigore I, despre care se crede ca le-a unificat și codificat în
jurul anului 600. Cele mai vechi cânturi gregoriene care s-au păstrat datează din secolul al X-lea.

Muzica pe care o ascundeau neumele(notele) medievale reprezenta partea cântată a ceremoniilor


religioase catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică şi firavă linie
melodică, adică o monodie(o singura voce), destinată intonării de către un cântăreţ sau un grup.
Desfăşurându-se pe un spaţiu melodic(ambitus) restrâns, această cântare putea totuşi îmbraca
forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule
melodice,până la cântul propriu-zis, bogat înmelisme. Unificate şi codificate în jurul anului 600 de
către papa Grigore I, cântările liturgice au căpătat denumirea de gregoriene.

Cântul gregorian este expresia atotputerniciei ideologiei creştine în evul mediu, când autoritatea
bisericii era temută nu numai de mulţimea credincioşilor, dar şi de regi şi împăraţi. Era unul din
mijloacele cele mai eficace prin care biserica se menţinea stăpână pe sufletul mulţimilor. Viaţa
poate fi îngrădită, ea nu poate fi însă împiedicată să se manifeste conform ceriţelor ei fireşti.
Intimidaţi şi speriaţi de viziunile apocaliptice cu care biserica îi ameninţa, oamenii nu refuzau
atunci când scăpau de sub sfânta tutelă, desfătarea prilejuită de cântecele lumeşti mai puţin severe,
fremătătoare şi generoase. Nu putem reconstitui creaţia folclorica a acestori vremuri, dreptul la
notare fiind rezervat doar cântului gregorian şi priceperea scrierii neumelor nevând-o decât
monahii, dar existenţa unei bogate şi variate muzici populare este mai presus de orce
îndoială.Antipod al cântării gregoriene, ea nemulţumea puterea religioasă şi această nemulţumire
lua violenţe atunci când ecoul cântecelor pline de viaţă ale mulţimii răzbătea până in biserică,
ameninţând integritatea muzicii viguros codificată de către papă. Spirit evlavios, Carol cel Mare s-
a străduit să ajute biserica să-şi menţină neştirbită puterea, chemând la o hotărâtă eliminare a tot ce
altera puritatea cântării liturgice. „Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste
corrupisti cantum” (Voi care stricaţi cântările, respectaţi notarea sfântului Grigore); poruncea el
într-o frază rămasă celebră. Dintre numeroasele influenţe exercitate de muzica populară asupra
coralului gregorian, deosebit de rodnică s-a dovedit cea a cântării pe mai multe voci. Ciocnirea cu
această modalitate de a cânta trebuie să fi stimulat instinctul muzical al călugărilor cu o sensibilitate
mai dezvoltată pentru frumos. Atraşi de bogăţia expresivă a cântului pe mai multe voci, ei si-au
propus să transplanteze şi în domeniul liturgic procedeele observate în practica populară.
Străduindu-se a depăşi monotonia,ei au tins să lărgească tiparele tradiţionale ale cântării pe o
singură voce.Interpreţi-creatori de muzică laică, din Evul Mediu:

Guillaume de Poitiers, Bernart de Ventadorn, Raimbaut de Vaqueiras


Chrétien de Troyes, Richard „Inimă de Leu”, Colin Muset, Thibaut Roi de Navarre, Adam de la
Halle, Walther von der Vogelweide, Wolfram von Eschenbach, Tannhäuser, Ulrich von
Lichtenstein,Adam de la Halle, 1237-1288, trouver, poet şi cântăreţ francez din perioada Ars
Antiqua. Autor al piesei de teatru cu muzică „Jeu de Robin et Marion”. Genuri muzicale :
lirice,epice,dramatice,dansuri.

3. Renasterea - In muzica, Renasterea începe în sec. al XIV-lea, prelungindu-se pâna


spre sfârsitul sec. al XVI-lea. Influenta Renasterii se manifesta pentru prima oara în Italia, în „Ars
nova florentina”, în care stilul polifon devine caracteristic si pentru lucrarile laice, iar muzica,
eliberata de canoanele bisericesti, devine expresia sentimentelor omenesti. În epoca Renasterii apar
primele suite si sonate instrumentale. Renasterea târzie cunoaste aparitia genului inovator al operei,
iar în domeniul muzicii corale, cantata si oratoriul.În multe genuri ale creatiei muzicale culte
(laudele, frottolele, villanellele, cântarile de rit protestante, muzica instrumentala în întregimea sa)
apare ca principiu conducator melodica populara.Cea mai înalta realizare a artei muzical-dramatice
umaniste a fost opera. Aparitia acesteia a fost pregatita concomitent în tari diferite (Italia, Franta,
Spania, Anglia, Polonia), însa rolul decisiv a fost jucat, de cultura artistica a Italiei.Madrigalul
italian, iar dupa el cel englez si german si genurile de cântece din diferite tari au reflectat stralucit
atentia – caracteristica pentru arta umanista a Renasterii – fata de lumea interioara a omului, pâna
atunci totalmente sufocata sub apasarea bisericii si feudalismului.O mare realizare a culturii
muzicale înaintate a Renasterii, dupa opera, a fost dezvoltarea muzicii instrumentale, sprijinindu-
se pe noile varietati de instrumente cu arcus, care avea posibilitatea de a cânta (viola, lira cu arcus,
dar mai ales vioara), iar pe de alta parte, pe largirea considerabila a mijloacelor de expresie ale
instrumentelor cu claviatura (orga, clavecinul), în ce priveste succesiunile armonice ale acordurilor.
În epoca Renasterii se perfectioneaza rapid si lauta – unul din cele mai raspândite instrumente în
muzica de amatori si în activitatea concertistica.Renasterea în muzica reprezinta o reînviere a
vechilor valori, miscând ascultatorul atât moral cât si spiritual.Muzica si compozitia au prins o
noua vitalitate încântatoare. Conform umanistilor (savanti renascentisti care studiaza culturile
vechi ale Greciei si Romei) compozitia muzicii a fost un lucru bun si moral, iar a fi capabil sa cânti
bine vocal si la un instrument era un lucru esential daca doreai sa fii considerat un copil al
Renasterii. Nobilii angajau muzicieni ca sa-si învete copiii sa cânte si sa întretina vecinii de rang.
Secolul al XVI-lea a cunoscut dezvoltarea multor instrumente noi. Instrumentele cu corzi au fost
preferate, în special cele din familia violei care a fost premargatoare viorii. Viola era usor cunoscuta
din cauza ornamentelor care ajutau la îndrumarea degetelor în gasirea notelor. La viola se cânta la
reuniunile familiale.Lauta, alt instrument favorit, avea ornamente si era populara pentru
acompaniamentul de voci – în aceeasi masura în care o face chitara astazi.Fluierul, flautul si cornul
erau si ele preferate.Clavecinul si orga au aparut ca instrumente eficiente si se scriau partituri
muzicale elaborate special pentru aceste instrumente.Cel mai important dintre instrumentele cu
coarde si arcus - vioara – a aparut în cercurile umaniste abia în ultimul patrar al secolului al XVI-
lea.Catre sfârsitul secolului al XVI-lea, în Italia începe sa se dezvolte productia de viori, maestrii
cremonezi constructori ai acestor instrumente – Amati, Stradivarius, si altii – ajungând sa fie
cunoscuti si dincolo de hotarele tarii lor.Tehnologia tiparirii partiturii a luat de asemenea o
întorsatura ascendenta, butucii de lemn incomozi utilizati pentru imprimarea muzicii au fost
înlocuiti cu un tip de metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metoda de
imprimare a dus la o crestere în publicarea muzicii, facând muzica mult mai accesibila publicului
în general implicit la o crestere a audientei.Instrumentele noi, îmbunatatirea metodelor de
imprimare si un mai mare acces la muzica toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzica,
numita muzica de camera creata pentru a fi prezentata în fata unui auditoriu mic. Muzica era
prezentata de câtiva muzicieni cu tonalitati deosebite ale vocii, arta cântatului vocal începând sa ia
amploare fata de cea a cântatului la instrumente. De asemenea se credea ca cel mai bun mod de a
„misca” auditoriul era sa puna laolalta arta muzicii si poezia. Astfel s-au dezvoltat doua noi genuri
muzicale care satisfaceau aceasta cerinta: chansonul francez si madrigalul italian.Cântecul si
madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar versurile variau de la povestiri sentimentale
de dragoste la descrieri prozaice ale vietii la tara. Madrigalele secolului al XVI-lea erau în
majoritatea cazurilor scrise la doua voci, când ritmul si textul erau acelasi pentru toate vocile,
ajungându-se în timp la cinci voci, când se reamarca divizarea vocilor în grupuri, folosindu-se
timbrele vocilor si a registrelor lor. Reprezentanti de seama ai aceste etape din evolutia
madrigalului au fost: Andrea Gabrieli, Palestrina si mai târziu Claudio Monteverdi care pâna la
vârsta de 40 de ani a scris cu precadere madrigaluri.Dar, o data cu instalarea la putere a bogatei
familii Medici apare un nou gen - acela al cântecelor de carnaval - .Initial, acestea se interpretau
pe trei voci, la baza lor stateau cântece cunoscute si usor de memorat, raspândite în popor, având
ca subiect viata meseriasilor si a altor paturi democratice ale populatiei orasenesti. Ele erau cântate
sub cerul liber la serbarile de strada improvizate.Cea mai mareata muzica a tuturor timpurilor a fost
compusa pentru biserica. Corurile erau mici, aproximativ 20 – 30 de persoane, vocile crescendo
erau introduse de instrumente cum e cornul si trombonul, dar biserica Romana considera ca muzica
trebuie sa fie simpla si usor de înteles favorizân muzica religioasa a lui Palestrina, cu text scurt,
inteligibil. Totusi, mai târziu, Palestrina prefera sa scrie lungi si bogate partituri care redau calitatile
corului.Giovanni Pierluigi da Palestrina s-a nascut în 1525 la câteva mile de Roma, în oraselul
Palestrina (numele de Palestrina nu e decât porecla compozitorului, pe atunci, artistii de seama erau
adesea numiti dupa orasul în care se nascusera). În 1537, la vârsta de 12 ani, el figura printre
cântaretii uneia din bisericile romane. În anul 1551, conducea corul catedralei Sf. Petru din Roma.
Aceasta avansare rapida a lui Palestrina se explica, poate, prin faptul ca noul papa – Iuliu III –
fusese, înainte de numirea sa, cardinal la Palestrina si-l cunostea probabil pe Giovanni înca de
atunci ca pe un muzician remarcabil. În anul 1555, Palestrina a devenit cantor al Capelei Sixtine,
dar nu pentru multa vreme, deoarece a fost concediat pentru ca era casatorit, lucru care nu era admis
ca un cantor papal sa fie casatorit.Alungat din capela papala, Palestrina este angajat sa conduca
activitatea muzicala la alte biserici din Roma, iar din anul 1571 si pâna în 1594, anul mortii sale, a
condus din nou corul catedralei Sf. Petru.Mostenirea artistica a lui Palestrina este formata exclusiv
din lucrari vocale polifonice – mai multe zeci de misse, sute de motete, madrigaluri religioase si
laice, executate a cappella, adica de cor fara acompaniament de orga sau alt instrument
muzical.Acestea au fost principalele domenii in care s-a manifestat fenomenul Renasterii.
4. Barocul – sec. XVII-XVIII (are 3 perioade: -incipient -median –tarziu)
Caracteristici: Înlocuirea muzicii vocale cu cea instrumentală; Grija de a crea sunete mai
perfecţionate; În domeniul instrumentaţiei apar noi instrumente muzicale cum ar fi cele de
percuţie,noi instrumente de suflat.Suita baroca este caracterizată prin contrast tematic şi unitate
tonală.Dansuri:sarabandă,allemandă,gigă,courantă,rondeau,bouree,poloneză.In perioada barocă a
fost creată tonalitatea. În această perioadă compozitorii și interpreții au folosit ornamentare
muzicală mult mai elaborată, au realizat modificări în notația muzicală și au dezvoltat noi tehnici
de interpretare instrumentală. Muzica barocă a dezvoltat dimensiunea, diversitatea și complexitatea
ansamblurilor instrumentale. Tot în această perioadă s-au dezvoltat genuri muzicale
precum opera, cantata, oratoriul, concertul, sonata. Mare parte dintre conceptele și termenii
muzicali din această perioadă sunt utilizate și astăzi.Concertul din această perioadă se numeşte
grosso şi are două grupe de instrumente:soli şi tutti.Sonata este de două feluri: de
chiesa(religioasă),de camera(laica).Preludiul are plan tonal inconstant.Fuga este monotematică iar
ca structură se împarte in două sau trei secţiuni: expoziţie, divertisment şi eventual repriză sau
încheiere.Se compun ,de asemenea opere,oratorii,pasiuni. Compozitorii acestei perioade sunt
binecunoscuţii Johann Sebastian Bach,Georg Friedrich Händel,Antonio Vivaldi,Arcangelo
Corelli.

Barocul timpuriu (1580-1630)


Camerata Florentină era un grup de umaniști, muzicieni, poeți și intelectuali de la sfârșitul
renascentismului florentin care s-au strâns sub patronajul Contelui Giovanni de' Bardi pentru a
discuta și ghida tendințele din artă, în special în muzică și în arta dramatică. În ceea ce privește
muzica, și-au bazat idealurile pe o percepție a dramei muzicale clasice (în special din Grecia
Antică) care punea accent pe discurs și oratorio. Prin urmare, au respins utilizarea polifoniei și
muzicii instrumentale a contemporanilor și au discutat tehnici muzicale din Grecia Antică
precum monodia, ce însemna un cântăreț solo acompaniat de o chitara. Primele puneri în practică
a acestor idei, inclusiv lucrările Dafne și L'Euridice ale lui Jacopo Peri, au marcat începuturile
operei care, la rândul ei, a devenit un fel de catalizator pentru muzica barocă. În ceea ce privește
teoria muzicală, utilizarea tot mai frecventă a basului cifrat reprezintă importanța
dezvoltării armoniei ca bază liniară a polifoniei. Armonia este rezultatul final al contrapunctului iar
basul cifrat este o reprezentare vizuală a acestor armonii implicate adesea într-o interpretare
muzicală. Compozitorii au început să fie tot mai preocupați de progresiile armonice și au folosit și
tritonul, perceput ca un interval instabil, pentru a crea disonanțe. Atenția acordată armoniei a existat
și la anumiți compozitori din perioada renascentistă, în special Carlo Gesualdo. Totuși, utilizarea
armoniei îndreptată spre tonalitate și nu spre modalitate marchează trecerea de la renascentism la
baroc. Acest lucru a condus la ideea că acordurile și nu notele pot conferi o stare de închidere - una
din ideile fundamentale care au condus la ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de tonalitate.
Prin incorporarea acestor noi aspecte compoziționale, Claudio Monteverdi a promovat și mai mult
trecerea de la renascentism la baroc. A dezvoltat două stiluri individuale de compoziție - polifonia
renascentistă (prima pratica) și noua tehnică barocă de basso continuo (seconda pratica). Prin
operele L'Orfeo și L'incoronazione di Poppea, printre altele, Monteverdi a adus în centrul atenției
noul gen al operei.Heinrich Schütz a fost cel mai important compozitor al Barocului timpuriu din
afara Italiei.
Barocul mijlociu (1630-1680)
Barocul mijlociu din Italia este marcat de ascensiunea genurilor cantată, oratoriu și operă
în stilul bel-canto din 1630. Acest stil, unul dintre cei mai importanți contribuitori al dezvoltării
muzicii din baroc, dar mai târziu și din perioada clasică, a fost generat de un nou concept de melodie
și armonie care au pus statutul muzicii pe un picior de egalitate cu cel al cuvintelor, care inițial erau
considerate prioritare. Monodia din perioada barocului timpuriu a fost înlocuită de un stil melodic
mult mai simplu și mai elaborat, de regulă în ritm ternar. Aceste melodii erau construite din idei
simple și cadențat delimitate adesea bazate pe forme de dans stilizate
precum sarabanda sau courante. De asemenea, și armoniile erau mai simple decât în barocul
timpuriu iar liniile bas de acompaniament erau mai integrate în melodie, producând o echivalență
contrapunctuală care mai târziu au condus la dezvoltarea tehnicii compoziționale ca un bas inițial
să anticipeze melodia ariei dintr-o lucrare vocală. Cei mai importanți inovatori ai acestui stil au
fost Luigi Rossi și Giacomo Carissimi, care erau în primul rând compozitori de cantate și oratorii
și venețianul Francesco Cavalli, care era în primul rând un compozitor de opere. Mai târziu, alți
practicanți ai acestui stil au fost Antonio Cesti, Giovanni Legrenzi și Alessandro Stradella Un
exemplu elocvent de compozitor de curte este Jean-Baptiste Lully. Cariera sa a evoluat dramatic
când a colaborat cu Molière pentru o serie de comedii-balete, adică piese cu dansuri. A folosit acest
succes pentru a deveni cel mai important compozitor de opere pentru rege, utilizând nu doar idei
muzicale inovatoare cum ar fi tragedia lirică dar și brevete ale regelui care îi împiedica pe alții să
își monteze operele. Instinctul lui Lully de a furniza exact muzica pe care o cerea monarhul său a
fost indicată de aproape fiecare biograf, inclusiv schimbarea sa rapidă la muzica de biserică când
starea de spirit de la curte era mai pioasă. Cele 13 tragedii lirice finalizate ale sale sunt bazate pe
librete ce se axează pe conflictele dintre public și viața personală a monarhului. Arcangelo Corelli a
fost influent pentru realizările sale în celălalt domeniu al tehnicii muzicale - acela de violonist care
a organizat tehnica și pedagogia viorii - dar și în muzica instrumentală, în special pentru contribuția
sa în dezvoltarea genului concerto grosso. În vreme ce Lully era interpretat doar la curte, Corelli a
devenit primul compozitor care să aibă muzica publicată și interpretată în întreaga Europă.
Concerto grosso este construit pe contraste puternice - secțiuni alternante între pasajele interpretate
de întreaga orchestră și cele interpretate de un grup mai restrâns. Printre elevii săi s-au numărat
Antonio Vivaldi, care mai târziu a compus sute de lucrări bazate pe principiile de sonată trio și
concert ale lui Corelli.În perioada barocului mijlociu Anglia l-a dat pe Henry Purcell care, în ciuda
faptului că a murit la doar 36 de ani, a devenit foarte cunoscut în timpul vieții sale. El cunoștea
inovațiile lui Corelli și al altor compozitori italieni. Totuși, patronii săi erau diferiți iar lucrările
sale erau prodigioase. În loc să fie un creator sârguincios, Purcell a fost un compozitor fluid care
era capabil să compună de la imnuri simple și muzică utilă precum marșuri până la lucrări
grandioase precum lucrări vocale și pentru scenă. Catalogul său numără peste 800 de lucrări. De
asemenea, a fost unul dintre primii compozitori importanți pentru claviatură, lucrările sale fiind și
astăzi studiate.În contrast cu acești compozitori, Dieterich Buxtehude nu era un compozitor de
curte ci un angajat în slujba bisericii, deținând posturile de organist și Werkmeister la Marienkirche
din Lübeck. Printre sarcinile sale de Werkmeister se numărau acelea de secretar, trezorier și
manager de afaceri al bisericii, în vreme ce postul său de organist includea interpretarea la toate
slujbele importante, uneori în colaborare alți instrumentiști sau soliști vocali, de asemenea plătiți
de biserică. În afara sarcinilor sale pentru biserică se ocupa de organizarea unor serii de concerte
cunoscute sub numele de Abendmusik, care includea interpretarea de muzică sacră dramatică
considerată de contemporani ca fiind echivalentă cu operele. Lucrările sale nu sunt numeroase sau
diversificate deoarece nu se apela la el pentru a compune muzică pentru o anumită ocazie. Lucrările
sale erau fie în construcție liberă, mergând adesea pe improvizații, fie secțiuni contrapunctuale
rigide. Această procedură a influențat mai târziu numeroși compozitori, cum ar fi Bach, care au dus
contrastul dintre secțiunile libere și stricte la noi culmi.
Barocul târziu (1680-1750)
Delimitarea barocului mijlociu de cel târziu se află în dezbatere. Datele de începere a
barocului târziu variază între 1680 și 1720. Acest lucru se datorează faptului că nu a fost o tranziție
sincronizată deoarece stilurile naționale au trecut prin schimbări în ritmuri diferite și la momente
diferite. În general Italia este considerată ca fiind prima țară care a făcut trecerea la stilul baroc
târziu. Principalul criteriu de tranziție este abordarea totală tonalității ca principiu structural. Acest
aspect a fost evident în lucrările lui Jean-Philippe Rameau, care l-a înlocuit pe Lully drept cel mai
important compozitor de operă francez. În același timp, prin lucrările lui Johann Fux, stilul
renascentist al polifoniei a devenit bază pentru studiul compoziției. Combinația dintre
contrapunctul modal și logica tonală a cadențelor creau impresia că există două stiluri de
compoziție - compoziția omofonă dominată de considerații verticale și polifonia dominată de
imitație și considerații contrapunctuale.Formele care s-au dezvoltat în barocul mijlociu au înflorit
și au devenit tot mai diverse. Concertele, suitele, sonatele, concerto grosso, oratoriile, opera și
baletele s-au bucurat de succes în toate țările. Formele lucrărilor erau în general simple, cu forme
binare repetate (AABB) sau forme tripartite simple (ABC), formele de rondo fiind foarte frecvente.
Aceste scheme au influențat și compozitorii ulteriori.Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai
importanți reprezentați ai barocului târziu. Născut la Veneția în 1678, și-a început cariera ca preot
catolic dar problemele de sănătate l-au împiedicat să susțină Liturghia începând cu 1703. În aceeași
perioadă a fost numit maestro di violino la un institut pentru fete orfane cu care a menținut o relație
profesională până aproape de sfârșitul vieții sale. Reputația lui Vivaldi nu venea din faptul că avea
o orchestră proprie sau că era un angajat la curte, ci prin lucrările sale publicate, inclusiv sonate
trio, sonate pentru vioară și concerte. Acestea au fost publicate la Amsterdam și au fost distribuite
prin toată Europa. Muzica sa a fost în mare parte ignorată până la începutul secolului al XX-lea
când a trecut printr-o revitalizare treptată, astăzi Vivaldi fiind printre cei mai frecvent interpretați
și înregistrați compozitori din perioada barocă.În aceste două genuri, sonată și concert, care erau
încă în dezvoltare, Vivaldi a adus cele mai importante contribuții. S-a stabilit pe anumite șabloane,
cum ar fi planificarea lucrărilor în forma repede-lent-repede și utilizarea de ritornello pentru părțile
rapide. A explorat aceste posibilități prin sute de lucrări - 550 dintre lucrările sale sunt reprezentate
de concerte. A utilizat și titluri programatice pentru diferite lucrări, cum ar fi celebrele sale concerte
pentru vioară Cele patru anotimpuri.Domenico Scarlatti a fost unul dintre cei mai importanți
virtuozi ai claviaturii din vremea sa. Toată cariera sa a fost compozitor al curții, inițial
în Portugalia (începând cu 1733) și apoi la Madrid, unde a petrecut restul vieții sale. Tatăl
său, Alessandro Scarlatti, a fost membru al Școlii Napoletane de operă și a fost considerat drept
unul dintre cei mai buni membri. Domenico a compus și el opere și muzică de biserică dar lucrările
sale pentru claviatură, distribuite intens după moartea sa, i-au asigurat locul și reputația. Majoritatea
acestor lucrări erau compuse pentru a fi interpretate de el însuși dar unele erau compuse pentru
patronii săi regali. La fel ca și în cazul tatălui său, averea sa era legată de abilitatea sa a menține
favorurile regale.
5. Clasicismul – a doua jumatate a sec. XVIII – inceputul sec. al XIV (1750-1830)

Termenul si expresia de „clasicism”, „stil clasic” se aplica unei periade lungi de timp,
cuprinzand ceea ce noi numim muzica Baroca si muzica Romantica. Clasicismul este o filozofie a
artei si a vietii care se bazeaza pe simplitate, echilibru si ordine. În muzica clasică vieneză domină
simplitatea şi claritatea expresiei muzicale, armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor
artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc, clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei
îmbogăţesc limbajul muzical cu noi mijloace, mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice.
Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează
unităţi simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi
claritatea expresiei, există o logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale.
Se remarcă limpezimea arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a
întregului discurs muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creaţia
clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic
înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii clasice a veacului al
XVIII-lea sau chiar şcolii vieneze.

 Serenada - Piesa instrumentala dedicata unei persoane. In Evul Mediu se obisnuia sa fie
interpretata seara, cu sau fara acompaniament vocal, sub balconul iubitei.
 Divertismentul - Compozitie distractiva, in succesiune libera
 Sonata - Compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de
instrumente (da sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată
muzicală interpretataă de vocea omenească
 Simfonia - Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe
părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă
orchestră simfonică.
 Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. În
funcție de numărul interpreților, orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet,
etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente cu coarde, la care uneori, se
adaugă și instrumente de suflat .
 Menuet - Dans utilizat in special in piesele de factura clasica și preclasica.
 Uvertura - Piesă orchestrală care “deschide” drama unei reprezentaţii de teatru muzical

Compozitori

 Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788)


 Christoph Willibald Ritter von Gluck (1714-1787) - Orfeu şi Euridice
 Joseph Haydn (1732-1809) - Cvartetul imperial (imnul Germaniei)
 Antonio Salieri (1750-1825) - Armida
 Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) - Nunta lui Figaro, Flautul fermecat
 Ludwig van Beethoven (1770-1827) - Oda bucuriei, Sonata lunii
Muzica clasică are numeroase beneficii, contribuind în mod pozitiv la îmbunătățirea unor
aspecte de natură fizică, psihică și emoțională. Ajută în menținerea unor importante funcții
cerebrale, dar și la procesul de diminuare a stresului. În primul rând, este o metodă excelentă
de relaxare, fiindcă are un efect liniștitor asupra celui care o ascultă. S-a demonstrat în repetate
rânduri faptul că atât adulții, cât și copii care au contact cu muzica clasică, dezvoltă puternice
abilități cognitive și emoționale. Ascultarea frecventă influențează creativitatea, performanța și
capacitatea de asimilare, atenția și concentrarea, facilitând procesele de învățare, dar și cele
decizionale.