Curente culturale/ literare în sec.

al XIX-lea-
începutul sec. al XX-lea

Literatura romana a atins apogeul dezvoltarii in Epoca marilor clasici, in

secolului al XIX-lea, cand pe scena vietii culturale apar numeroase
personalitati. Acestia reprezentau diferite curente literare: romanismul (Mihai
Eminescu) realismul ( I.L. Caragiale, loan Slavici, Ion Creanga ) si simbolismul
(George Bacovia). Aceasta epoca a fost marcata de aparitia, la lasi, a
Societatii ,,Junimea”, in anul 1863 si a revistei "Convorbiri literare" la 1 martie
1867. ,,Junimea”, a fost fondata de tineri intelectuali care si-au finalizat studiile
in strainatate. Societatea abordeaza o multitudine de subiecte, de la problemele
limbii literare pana la promovarea literaturii prin revista ,,Convorbiri literare”.
Societatea se dezvolta cu ajutorul poeziilor lui Eminescu, prozelor lui Creanga
si ale lui Slavici, comediilor lui Caragiale si romanelor lui Duiliu Zamfirescu.

a) Romantismul

Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în

Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul
anilor 1800 (sec XIX). În mare parte, romantismul a fost o reacție
împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale
ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar
de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale
(științele naturii).
Trasaturile acestui curent literar sunt: introducerea unor noi categorii
estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul, feericul; cultivă sensibilitatea,
imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și luciditatea; promovează
inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric; acordă o importanță deosebită
sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii, trăirile interioare intense fiind
armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative; puritate absolută in
locul rigorii rationale a clasicismului; asumarea poziției demiurgice (demonice)
față de universul creat; evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul
oniric).

Romantismul in literature romana s-a manifestat in 3 etape:

1. Preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de
tip Biedermeier)
Reprezentanti: Costache Negruzzi  Mihail Kogălniceanu
Vasile Alecsandri Dimitrie Bolintineanu

2. Romantismul propriu-zis (eminescian)

Reprezentanti: Mihai Eminescu

3. Romantismul posteminescian
Reprezentanti: George Coșbuc  Octavian Goga
  Alexandru Macedonski  Barbu Ștefănescu Delavrancea
 „Lasă-ți lumea”
de Mihai Eminescu

Poezia „Lasă-ți lumea”, de Mihai Eminescu, a fost publicată în volumul intitulat

„Poesii”, apărut în anul 1883, aceasta cunoscand in jur de 18 variante. Acesta este
singurul volum antum (publicat în timpul vieții autorului) al poetului. Opera apare
într-un manuscris ce datează încă din 1876, unde ne este prezentata o viziune
optimistă asupra iubirii, încadrându-se în categoria romanțelor „cantabile” (cu o
muzicalitate deosebită, care permite cântarea versurilor).
Tema poeziei o constituie iubirea care se-mpletește cu natura la fel ca în alte
poezii eminesciene: “Lacul”, “Dorința”, “Floare albastră”, “Crăiasa din povești”,
“Seara pe deal”, “Fata în grădina de aur”, “Atât de fragedă…”. Ca în alte poezii în
care apare tema iubirii și a naturii, intalnim în poezia “Lăsați lumea”, același
scenariu al întâlnirii celor doi îndrăgostiți: chemarea iubitei, așteptarea ei în
decorul mirific al naturii, întâlnirea imaginară a celor doi, gesturile lor de tandrețe
si fericirea lor deplină.
Prima trasatura romantica care se desprinde din opera, este aceea a naturii,
care apare in dubla ei semnificatie: terestra si cosmica. Elementele naturii terestre
care isi fac aparitia in poezie sunt: padurea, lacul, cararile si dealurile, iar elemente
naturii cosmice sunt: luna, stelele, “inaltimi albastre”. Atmosfera de seninatate, de
liniste este create cu ajutorul imaginilor auditive: “glasul vechilor paduri”,
“tanguiosul bucium suna”, “ii raspunde codrul verde”. Se naste astfel un dialog
intre diferite elemente ale naturii, padurea ii ocroteste, parca in mod constient,
uman, ca o mama blanda. La crearea atmosferei contribuie, de asemenea imaginile
vizuale: “printer crengi scanteie stele”, pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de
fag”, “tremurand cu unde-n spume” (aceasta fiind o personificare), “Numai luna
printre ceata/ Varsa apelor vapaie”.
O alta trasatura romantica este conturata de ideea sentimentelor omeneste si
a trairilor interioare intense, care sunt armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare.
Erotomorfismul este un proces de empatie, caruia ii atribuim propriile stari
caracteristice. Aceasta consta in faptul ca eul liric trasmite lacului propria stare
sufleteasca si elementul natural are satisfactia de a rasfrange in undele sale un chip
adorabil de femeie. In poezie este surprinsa o scena magica in care barbatul menit
iubirii contempla spledoarea femeii, iar lacul insusi este martor. Primul contact
vizual se produce intr-un sens dublu: fata este impresinata de claritatea lacului in
care isi intrezareste trasaturile si formele perfecte, iar acesta, la randul sau, se
reflecta cu voluptate in oglinda chipului feminin. Nu se poate inchipui un elogiu
mai mare adus femeii din partea naturii, care ea insasi simbol al perfectiunii, sa ii
recunoasca splendoarea absoluta. Tonul poetic este cald, inim, familiar, sugerand
dialogul pasional dintre cei doi indragostiti.
In concluzie, poezia „Lasă-ți lumea” de Mihai Eminescu, prin tema abordata
si viziunea despre lume, reflecta sinteza unei povesti de dragoste ideala, fiind si in
acelas timp un elogiu adus femeii.

,,Alexandru Lăpușneanul”
de Costache Negruzzi

Opera literara ,,Alexandru Lapusneanul” este o nuvela romantica, fiind

prima nuvela istorica din literature romana. Acesta este o capodopera a specie si un
model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. A fost publicata in perioada
pasoptista, in primul numar al “Daciei literare” (1840), ilustrand una dintre sursele
literaturii romantic, istoria nationala (Evul Mediu), potrivit recomandarilor lui
Mihail Kogalniceanu din articolul-program al revistei, intitulat ,,Introductie”, care
constituie si manifestul literar al romantismului romanesc. Ulterior, nuvela a fost
inclusa in ciclul “Fragmente istorice”, din volumul “Pacatele tineretilor” (1857).
Opera are ca tema lupta pentru putere in epoca medieval, in Moldova, la
mijlocul secolului XVI. Evocarea artistica a celei de-a a doua domnii, a lui
Alexandru Lapusneanul (1564-1569), evidentiaza lupta pentru impunerea
autoritatii domnesti si consecintele detinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Din puctul de vedere compozitional, opera este structurata in patru capitole.
Capitolul I cuprinde expozițiunea: intoarcerea lui Alexandru Lapuşneanul la tronul
Moldovei, in 1564, in fruntea unei armate turcesti si intalnirea cu solia formata din
cei patru boieri trimişi de Tomsa: Veverita, Motoc, Spancioc si Stroici. Tot in acest
capitol este cuprinsa si intriga: hotararea domnitorului de a-si relua tronul și
dorința sa de razbunare fata de boierii tradatori.
Capitolul al Il-lea reprezinta desfasurarea actiunii, care cuprinde o serie de
evenimente declansate de reluarea domniei de catre Alexandru Lapuşneanul: fuga
lui Tomşa in Muntenia, incendierea cetatilor, desfiintarea armatei pamantene,
confiscarea averilor boieresti, uciderea unor boieri, interventia doamnei Ruxanda
pentru a-l convinge sa inceteze cu omorurile și promisiunea pe care acesta i-o face.
Capitolul al III-lea contine mai multe scene romantice cu caracter memorabil
sau exceptional: participarea si discursul domnitorului la slujba religioasa de la
mitropolie, ospatul de la palat si uciderea celor 47 de boieri, omorarea lui Motoc de
catre mulțimea revoltata si “leacul de frica" pentru doamna Ruxanda. Acest capitol
ilustreaza punctul culminant.
In capitolul al IV-lea, este infatisat deznodamântul: moartea tiranului prin
otravire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lapuşneanul se retrage in
cetatea Hotinului, fiind bolnav de friguri, unde domnitorul este calugarit, dupa
obiceiul vremii. Atunci cand acesta isi revine, ameninta ca ii va ucida pe toți,
inclusiv pe propriul fiu, urmasul sau la tron. Acest fapt o determina pe doamna
Ruxanda sa accepte sfatul boierilor de a-l otravi.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale
(au calitați și defecte ieşite din comun) in situații exceptionale, utilizarea antitezei
ca procedeu de construcție, liniaritatea psihologica si replici memorabile.
„Liniaritate psihologica se vede in construcția personajelor […]. Gesturile şi
cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate." - Nicolae Manolescu
Alexandru Lapusneanul este personajul principal al nuvelei, personaj
eponim, romantic, excepțional, care acționează în situații dificile (de exemplu:
scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc si scena morții domnitorului
otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului sângeros, tiran şi crud. El este construit
din contraste și are o psihologie complexă, calități și defecte puternice, un
“damnat" romantic (G. Calinescu).
Prima nuvela istorica din literatura română nu aduce în fata contemporanilor
un model de patriotism, ci un antimodel de conducator (ca un avertisment adresat
contemporanilor intr-o perioada de efervescență revoluționară) și reconstituie
culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.
 Coexistența elementelor romantice cu elemente clasice intr-o opera literară
este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvela istorica in contextul literaturii
paşoptiste, “Alexandru Lapuşneanul” este şi o nuvelă de factură romantică prin
respectarea principiului romantic enunțat in “Introducție” la “Dacia literara” -
inspirația din istoria națională, prin specie, temă, personaje excepționale în situații
exceptionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic,
culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor și al scenelor.
Elementele romantice se impletesc cu elemente clasice: echilibrul
compoziției, construcția simetrică, aspectul verosimil si caracterul obiectiv al
narațiunii. Interesul romantic pentru specific național și culoare locala deschide
drumul observației realiste prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural
al unor scene, revolta multimii.
In concluzie, nuvela istorica “Alexandrul Lapusneanul” reprezinta raportul
dintre realitate si fictiune, din punctul de vedere al maiestriei artistice, al capacitatii
de evocare a unei epoci, pe care o infatiseaza, imbogatind-o cu noi semnificatii, cu
intamplari si cu tipuri umane memorabile.

b) Realismul

Realismul este un curent literar care se manifestă în secolul XIX, începând

din Franța, ca reactie impotriva romantismului. Acesta având ca principiu de
bază reflectarea credibilă si verosimilă a realității în datele ei esențiale.

Trasaturile acestui curent literar sunt:

teme sociale: parvenitismul, avariția, imoralitatea, singuratatea etc.
perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
ton impersonal, neutru
 personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate
(țăranul, aristocratul etc.) și reprezintă tipuri umane dominate de o trăsătură
principală de caracter (lacomul, avarul etc.)
se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
se realizează o strânsă legătură între mediu și personaj
romanul poate avea o geneză reprezentată de fapte reale

Reprezentantii in literature romana au fost:

Nicolae Filomon
Ioan Slavici
Ion Creangă
Liviu Rebreanu
George Călinescu
Marin Preda

“In vreme de razboi”

de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, avand si

puternice accente naturaliste. Nuvelele ‘In vreme de razboi’, ‘Doua loturi’ si ‘O
faclie de Pasti’ il confirma pe Caragiale drept un prozator realist cu inclinatii certe
catre analiza psihologica si cercetarea cauzelor care provoaca stari patologice in
manifestarea personajelor.
Tema o constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul,
respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin
analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
Din punctul de vedere compozitional, opera este construita din trei parti,
fiecare dintre acestea alcatuite dintr-un numar de secvente inegale ca intindere,
delimitate de autor fie prin blancuri (randuri albe), fie prin asteriscuri, ceea ce face
ca discursul narativ sa apara fragmentat.
 Primul capitol al nuvelei se constitue ca o adevarata expozitiune, în care se
precizeaza datele esentiale despre cele doua personaje, aflate în relatie de rudenie:
Hangiul Stavrache este negustor si proprietarul unei pravalii, iar fratele sau este
preotul Iancu din Podeni dar si conducatorul unei bande de hoti în final prinsa de
stapînire. Pentru a se salva Popa Iancu se înroleaza ca voluntar si pleaca la razboi,
averea sa ramînînd în mostenire lui Stavrache.

Momentul de intriga îi constitue gandul care-l chinuie pe Stavrache în

legatura cu întoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita îl asigurare ca acesta a
murit. Actiunea nuvelei creste treptat în tensiune, urmarindu-se obsesiile lui
Stavrache, cosmarurile pe care acesta le traieste, fiind terorizat de imaginea fratelui
sau si de presupusa replica a acestuia, care devine laitmotiv: "Gandeai c-am murit,
neica ?".

Al doilea capitol, ilustreaza desfasurarea actiunii si cuprinde cei cinci ani

care trecusera de la terminarea razboiului. In acest timp, nimeni nu-l deranjase pe
Stavrache, in afara de aparitiile unor cosmaruri cu popa Iancu, "care venea din
cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare
ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il
terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei
instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria
fratelui mort.

O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia

fratelui sau in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-
n fundul capului ca in clipa mortii". Hainele vargate si opincile erau sfasiate, iar
palmele, gleznele si talpile erau "pline de sange", pentru ca evadase din ocna si
strabatuse prin codri, "trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau "o bardaca de
apa", dupa care lesinase. Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura si de
teama ca-si va pierde averea: "- Ticalosule, ne-ai facut neamul de ras! Pleaca! Du-
te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu
disperare "de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang cu o putere
covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i ghenunchiul in piept, ii spune: „-
Gandeai c-am murit, neica?". Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se
foarte tulburat si neputand manca nimic.

A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma,
hangiului i se paru ca aude "un cantec de trambite...militari, desigur". Iesind afara,
Stavrache "ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conducea compania
pe fratele mort, care scoase usa din tatani si "razand cu hohot", striga: "- Gandeai
c-am murit, neica?". Apoi, capitanul alearga sa-l prinda pe hangiu, care, speriat,
"se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", iar chipul
militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-l:
"- Gandeai c-am murit, neica?". Uitandu-se tinta Ia frate-sau, popa Iancu dadu
comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si, urmata de
obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea
cantecul trambitelor si zgomotul multimii". Dimineata, hangiul se duse "tremurand
de friguri" la popa din sat si-l ruga sa vina sa faca o sfestanie casei. Intre timp,
Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in
relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are
hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de
doi bani tuica", rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca
alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani. Vremea de afara si
gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia
obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare
"Gandeai c-am murit, neica?", invalmaseala de obsesii provoaca treceri de la
realitate Ia vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica
progresiva a lui Stavrache.

Capitotul al treilea, surprinde punctul culminant, momentul întalnirii reale

dintre cei doi frati si deznodamantul conflictului, cand popa Iancu îi cere lui
Stavrache sa-l ajute cu o suma de bani pe care acesta îi delapidase din banii
regimentului. Hangiul ajuns la capatul încordarii psihice, înebunneste. Replica lui
popa Iancu, care este putin modificata fata de aceea din starile halucinatorii ale lui
Stavrache: "Ma credeai mort, nu-i asa ?", vine ca o lovitura puternica peste mintea
buimaca a hangiului. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile
organice, atitudinea si comportarea eroului.

Protagonistul nuvelei, Stavrache, carciumarul din Podeni, este o fire inchisa,

singuratica (nu are soție si nici copii), fara prieteni, avar, singura sa pasiune fiind
banii. O secvența sugestiva pentru conturarea firii lui este cea cu fetița sosita în
miez de larna sa cumpere „de un ban gaz şi de doi bani fuica". Este neglijent în
tratarea clienților „parliti" (pune tuica in sticla de gaz si gaz, in cea de tuica),
necinstit (nu masoara bine), are o patima anormala pentru bani, este zgarcit (tine
seama de cele mai lipsite de valoare lucruri din pravalie si reacționează violent
pentru a-si recupera „paguba", covrigul uscat pe care fetița il vazuse uitat pe
tejghea). Prin comparație putem banui de ce anume ar fi capabil pentru o avere
mare.
 O prima trasatura realista, ilustrata in opera noastra este principiul
verosimilităţii: nuvela fiind inspirată din fapte reale sau fapte care s-ar fi putut
intampla, care sunt prezentate în mod credibil, verosimil. O alta trasatura realista, ar fi
crearea unor personaje tipice in situatii exceptionale, personajele realiste fiind
complexe si avand dinamica interioara: popa Iancu – seful bandei de hoti, care se
inroleaza in armata, ca sa nu fie prins, iar Stavrache, care primeste mostenirea
fratelui sau „mort”, acesta fiind un carciumar care reprezinta tipul de personaj
lacom si avar.

O trasatura naturalista o contureaza doctrina estetica aflata in stransa relatie

cu realismul care avand drept tinta fidelitatea fata de realitate se concentreaza mai
ales asupra aspectelor dure, brutale ale acesteia, a cazurilor patologice si reducand
adesea fiinta umana la datele sale strict biologice. Importante sunt mai ales starile
fizice ale individului, manifestarile instinctuale datorate cel mai adesea unor
dereglari organice de natura nervoasa (cosmarul care il bantuia cu replica „-
Gandeai c-am murit, neica?"), ereditatea si mediul social fiind principalele cauze
care influenteaza comportamentul uman.

In concluzie, nuvela „In vreme de razboi” se afla la granita dintre creatia

realista (care isi propune sa dea cititorului impresia ca universul fictional este o
oglinda exacta a realitatii) si cea naturalista (ce se concentreaza cu predilectie
asupra aspectelor dure, brutale, ale realitatiilor si ale cazurilor patologice.

c) Simbolismul

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al

XIX-lea, care se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului și
potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi
exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor. Tot prin simbolism se înțelege și
modul de exprimare si de manifestare a acestui curent.

Trasaturile acestui curent literar sunt:

 spirit neromantic, rupt de sentimental

viziunea face legătura dintre lumea spirituală şi cea materială (ex. plumb –
greutate sufletească)

sinestezia: amestec de senzaţii diferite ( vizuale, auditive, olfactive)

folosirea sugestiei ( stările nu sunt numite direct, sunt sugerate)

stări sufleteşti sugerate: nevroza, spleenul (dezgust), disperarea, apăsarea

sufletească, oboseala psihică, spaima, dezolarea

folosirea simbolurilor

motive: oraşul sufocant, dezintegrarea materiei, descompunerea, natură

apocaliptică

Reprezentantii in literature romana au fost:

Alexandru Macedonski

Ștefan Petică

Ion Minulescu

George Bacovia

c1) Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român.

Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant
al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare „Literatorul”, a susținut
modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii.

La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de

opoziție Junimii și Convorbirilor literare care, după părerea poetului, acaparaseră fără o justificare
obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii. Conducerea revistei este formata din
Macedonski alături de eruditul poligraf Bonifaciu Florescu și de fecundul poet Th. M. Stoenescu,
care rămân o vreme și principalii colaboratori ai revistei.

Prin acea revista, Alexandru promova urmatoarele principii:

“Noapte de decemvrie"
de Alexandru Macedonski

Poemul „Noaptea de decemvrie”, de Al.Macedonski, este publicat iniţial în

revista „Forţa morală” (1902) şi apoi în volumul „Flori sacre” (1912). La baza
pomului stă o pildă de înţelepciune orientală „Hangiul şugubăţ”, a înţeleptului
iranian Saadi. Macedonski valorificase această pildă în 1890 când publicase
poemul în proză „Meka şi Meka”, poem ce simboliza condiţia omului superior care
nu admite nici un copromis în calea sa spre atingerea idealului absolut.

Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la

calea cea dreaptă, deşi lumea si societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul
obişnuit care îşi atinge ţelurile apelând la compromisuri şi la mijloace facile.
Măştile geniului sunt reprezentate de poet şi de emir, iar omul obişnuit de drumeţul
pocit. Subiectul este o legendă narată la persoana a III-a.

Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale poetilor
romantici. Metafora-simbol ,,camera moartă” şi epitetul dublu ,,pustie şi albă”
sugerează lipsa emoţiei lirice. Lipsa muzei este exprimată prin ,,nicio scânteie în
ochiu-adormit”. Urmează apoi descrierea spaţiului exterior - câmpia pustie şi albă,
simbol al lumii în care trăieşte poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă şi
,,luna-l priveşte cu ochi-oţelit”.

Adoua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată din cauza motivului
romantic al inspiraţiei, flacăra simbolică si de natură divină care face posibilă
trecerea potului în universul ideal al poeziei. A treia secvenţă lirică (versurile 40-
227) debutează cu metamorfozarea poetului în emir. Emirului, simbol al omului
superior care nu se mulţumeşte cu viaţa bogata din ,,rozul Bagdad” - simbol al
fericirii pământeşti. Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E tânăr, e
farmec, e trăznet, e zeu” şi ca orice geniu are un ideal superior către care
aspiră:,,Spre Meka se duce cu gândul mereu” Dar între ,,rozul Bagdad” şi Meka
este o pustie imensă pe care emirul trebuie s-o străbată înfruntând mari pericole.

Emirul porneşte la drum însoţit de un mare alai alcătuit din robi înarmaţi,
cămile cu provizii de apă şi hrană, oprindu-se ,,o clipă pe verdele pisc” - simbol al
speranţei, privind pentru ultima oară oraşul. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka
un cerşetor, al cărui portret este alcătuit în antiteză cu cel al emirului, sugerând
trăsăturile omului obişnuit: searbăd la faţă, mai slut ca iadul, zdrenţăros, pocit,
viclean la privire. Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă cei doi călători:
cerşetorul pleacă pe un drum ce coteşte, simbol al compromisurilor pe care un om
obişnuit le face, iar emirul porneşte să parcurgă deşertul, simbol al vieţii drepte,
trăite cu demnitate, fără nici un fel de ocolişuri. Calea cea dreaptă stă sub semnul
focului şi sub semnul sângelui. Culoarea dominantă în parcurgerea deşertului este
roşul, simbol al vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul. Poetul accentuează
dificultatea atingerii idealului printr-o enumerare de simboluri ce sugerează setea
de absolut: ,,un chin fără margini de sete-arzătoare”, ,,Şi tot fără margini pustia se-
ntinde/Şi tot nu s-arată oraşul presfânt”, ,,Şi tot nu s-arată cetatea de vise”.
Prezenţa forţelor ostile ce se împotrivesc idealului emirului, simbol al societăţii
superficiale şi meschine, este ilustrată printr-o aglomerare de verbe: „s-aprinde”,
„aleargă”, „vibrează” si „curg”. Servitorii şi animalele mor pe rând sub arşiţa
nemiloasă a pustiei. Culoarea roşie este simbol al destinului implacabil. Chinurile
emirului, care suferă de sete şi foame, sugerează zbuciumul poetului pentru
condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica. Ajuns la apogeul
călătoriei sale emirul trăieşte iluzia idealului său: vede porţile albe ale Mekăi,
alargă spre cetate dar aceasta se depărtează. Setea poetului de a atinge perfecţiunea
depăşeşte puterile umane de aceea atingerea absolutului este imposibilă ,,alba
cetate rămâne nălucă”. Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului
superior care-şi închină viaţa împlinirii unui ideal absolut, el fiind victima
propriului crez, calea dreaptă pe care o urmează geniul, dar care cere sacrificii. Cu
ultimile puteri emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe porţile Mekăi
pământeşti, în timp ce el v-a transcende în Meka cerească.

Una din particularitățile simboliste ale poeziei „Noapte de decembrie” stă

în tema cu tentă existențialistă pe care o discută, cea a vieții omului de geniu, a
rolului său în lume și a parcursului său spre opera perfectă.

  O altă trăsătură specifică simbolismului care se regăsește și în această operă

este folosirea sinesteziei, a apelului atât la imagini vizuale, auditive, cât și
olfactive, pentru a da dinamism și muzicalitate versurilor, dar și pentru a
reprezenta stările interioare ale eului liric: „lupi groaznici s-aud, răgușit, iar
crivățul țipă”, „O flacără vie pe coș izbucnește/ Se urcă, palpită, trosnește,
vorbește...”, „prin aer petale de roze plutesc”, „Havuzele cântă... – voci limpezi
șoptesc...”.”

In concluzie, opera “Noapte de decemvrie", creioneaza destinul geniului

(osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare), care este guvernat de
fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut abia in „Meka
cereasca", adica in eternitate.

c2) George Bacovia

George Bacovia a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este
autorul unor volume de versuri și proze scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu
vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de
critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa, ca
fiindcel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română
modernă.

este reprezentata de cenaclul literar al lui Macedonski

Activitatea literara a acestuia
si unele colaborări la „Românul literar”, „Liga conservatoare”, „Revista idealistă”.
Cele mai multe poeme sunt scrise de Bacovia la varsta de 20-22 de ani. Numele lui
este menţionat de M. Dragomirescu în „Convorbiri” (februarie 1907), iar I. M. Raşcu
scrie despre el „Un cântăreţ al toamnei” în 1910.

Bacovia publică şi sub pseudonimul George Andoni în revista „Versuri şi

proză” a lui I. M. Raşcu, alte publicaţii la care colaborează fiind „Insula”, „Flacăra”,
„Seara”, „Cronica Moldovei”, „Noua revistă română”, „Curierul Bacăului”,
„Gândirea”, „Cugetul românesc”. În mai 1915, Bacovia editează la Bacău, împreună
cu Ion Iordăchescu şi Şmil Kraus, „Orizonturi noi”, publicaţie modernistă în care
foloseşte şi pseudonimele Vag, Geo Vag.

Sursa de inspiratie pentru poezia „Plumb” i-a nastere atunci cand ramane blocat
ditr-o greseala, pentru o noapte, in turnul bisericii Precista (Bacau). Alte surse de
inspiratie care au contribuit la crearea operelor sale au fost: cei 151 de psalmi din
Psaltire, cei 4-5 ani de viaţă monahală de la Cernica, timp în care lecturile religioase şi-au
pus amprenta asupra lexicului poetului, anii traumatici din liceu si atmosfera rece si
operele simbolistilor francezi.