GENURI ŞI SPECII ÎN LITERATURA SECOLULUI AL XVII-LEA
BAROCUL
Spaţiul
socio- EPIC
cultural
Literatura Poemul epic
spaniolă
Lope de Vega (1562 – 1635)
* La Dragontea (sfârşitul s.
XVI; despre saga ofensivelor
lui Sir Francis Drake
împotriva flotelor spaniole
din Lumea Nouă)
* El Isidro (sfârşitul s. XVI;
celebrare hagiografică a lui
San Isidro Labrador)
Frumuseţea Angelicăi
(adaptare după poemul lui
Ariosto, Orlando furioso)
Jerusalén conquistada (imitaţie
a poemului lui Tasso,
Ierusalimul eliberat, cu
valorificarea vechilor balade
spaniole)
Diego de Hojeda (1571? –
1615), La Christiada (despre
Patimile lui Hristos)
Genuri, specii, texte de referinţă
LIRIC
„Conceptismul” castilian –
Trei maeştri (moştenitori
umanişti, în egală măsură, ai
anticilor şi ai clasicilor
italieni şi spanioli din
perioada Renaşterii): Luis de
Góngora (1561 – 1627), Lope
de Vega (1562 – 1635) şi
Francisco de Quevedo (1580
– 1645) (prelucrează teme
aparţinând unui vast corpus
multicultural: literatura
pastorală, epică, satirică,
cultura şi literatura arabă,
legendele istorice, filosofia
platonică şi stoică etc.)
Sonetul
Luis de Góngora (v. stilul –
„conceptism” / „cultism” /
„culteranism” –, implicând
erudiţia clasică şi aluziile
mitologice (adesea, în
DRAMATIC DIDACTIC
Drama Tratatul politic
Trei maeştri: Lope de Vega
(1562 – 1635), Tirso de Baltasar Gracián
Molina (Gabriel Téllez) (1601 – 1658)
(1579 – 1648) şi Pedro Eroul (El heroe)
Calderón de la Barca (1600 Politicianul (El politico)
– 1681)
Diego de Saavedra
Lope de Vega Fajardo (1584 – 1648)
(sunt piese pe care autorul Idea de un príncipe
le numeşte „tragedii” sau político cristiano (o
„tragicomedii”: v. replică la Principele lui
amestecul stilurilor) Machiavelli)
Pedeapsă fără răzbunare / El
castigo sin venganza Maxima şi aforismul
(aproape că respectă
regulile dramatice Baltasar Gracián
neoclasice; v. modelul (1601 – 1658)
Seneca: Fedra) Oracolul manual și arta
Ducele de Viseo prudenței (Oraculo
Perseverenţă până la moarte / manual y arte de
Porfiar hasta morir prudencia)
Cavalerul din Olmedo
Majordomul ducesei de Amalfi
 Bernardo de
Balbuena (1568 – 1627), El
Bernardo
Poemul alegoric satiric şi
burlesc
Miguel de Cervantes y
Saavedra (1547 – 1616)
Călătoria în Parnas
Lope de Vega (1562 – 1635)
La Gatomaquia (alegorie
burlescă cu protagonişti –
feline, parodie a poemelor
epice antice (clasice) şi
renascentiste)
Romanul picaresc
(*primele texte apar în a
doua jumătate a s. XVI;
denumirea generică e dată de
tipul protagonistului (un
antierou) căruia i se atribuie
perspectiva narativă (una a
„străinului” şi / sau a
„nebunului” – măşti care
permit revelarea
adevărurilor incomode
despre societate) şi care este,
cel mai adesea, şi narator
construcţii parodic-burleşti),
ţine de o o nouă estetică ale
cărei concepte centrale sunt
surpriza, noutatea, uimirea,
dificultatea; o estetică a
contrastelor violente, a
exagerării, a paradoxului; o
artă care simulează „drama
umană a iluziei şi a
deziluziei” (v. supratema:
jocul dintre aparenţă şi esenţă);
v. diversitatea tematică:
poezii de dragoste, eroice,
funerare; v. influenţa asupra
simboliştilor şi a
parnasienilor)
Lope de Vega
(~1600 de sonete + ode,
egloge, elegii; v. naturaleţea
discursului liric /vs/
artificialul góngorist; v.
valorificarea muzicalităţii
versului folcloric şi a stilului
colocvial)
Rime / Rimas (200 de sonete
în stil petrarchist, cele mai
multe de dragoste)
Rime sacre / Rimas sacras
(sonete despre iubirea
spiritualizată) (v. şi Solilocvii
/ El mayordomo de la duquesa Tratatul estetic
de Amalf
Baltasar Gracián
Tirso de Molina (v. (1601 – 1658)
influenţa lui Lope de Vega Ascuţimea şi arta
în planul construcţiei ingeniozităţii (Agudeza
dramatice şi al ideilor; un y arte de ingenio) (o
teatru dominat de tema analiză şi o estetică a
libertăţii, cu eroi răzvrătiţi şi poeziei conceptiste)
măcinaţi de îndoieli))
Lope de Vega
Seducătorul din Sevilla / El Noua artă de a scrie
burlador de Sevilla (pune – comedii / El arte nuevo
„pornind de la diferite de hacer comedias en
legende spaniole aglutinate este tiempo
într-o mare operă” – bazele
unui celebru mit literar –
mitul lui Don Juan (v.
Molière, Mozart, José
Zorrilla etc.) – edificat în
jurul unui „arhetip al
seducătorului”,
„fermecător, temerar, lipsit
de scrupule, amoral”, un
„ex-centric”, un „condotier
al plăcerii erotice”, al cărui
„spirit ludic””îl face să
considere orice dramă ca pe
o simplă farsă”; v. inserţia
miraculosului – episodul
întâlnirii cu fantoma
 (naraţiune la persoana I –
strategie de autenticitate):
picaro-ul / picarul, veritabilă
antropomorfizare a viziunii
baroce asupra inconstanţei
lumii în veşnică
metamorfoză, situate sub
semnul aparenţei, al
(dez)iluziei, al jocului, al
teatrului – un marginal
declasat care oferă o
perspectivă caleidoscopică
lucidă asupra diverselor
medii străbătute de-a lungul
unui traseu presărat cu
căderi, situat la antipozii
aventurii-căutare a
cavalerului-curtean; v.
funcţia moralizatoare; v.
elementele burleşti, satirice şi
parodice (v. parodia
literaturii curteneşti,
cavalereşti şi sentimentale))
* Lazarillo de Tormes (1554)
(primul roman picaresc,
atribuit lui Diego Hurtado
de Mendoza; construieşte
„arhetipul” picaro-ului,
deschide „o nouă serie
romanescă” devenită ulterior
şi Discursuri contemplative –
poeme religioase)
Rimas humanas y divinas
del Licenciado Tomé de
Burguillos (parodia
petrarchismului şi satira
vieţii scurte)
Francisco de Quevedo (a
scris, mai mult decât o
operă, „o literatură în sine”
(în termenii lui Borges):
diverse genuri în proză
(picarescă, satirică (în linia
lui Lucian din Samosata),
istoriografică), abordând
totodată şi exegeza biblică,
teoria politică, tratatul
moral; versurile (în care
abordează lirica petrarchistă
a iubirii, balada satirică,
vechile mituri, legendele
spaniole, istoriile cavalereşti
etc.) – o încărcătură
emoţională şi o măiestrie
retorică neegalate de
niciunul dintre poeţii baroci;
v. ciclul „A Lisi”: 64 de
sonete; o culme în tradiţia
neo-petrarchistă a poeziei
spaniole de dragoste)
Comandorului)
Osândit pentru îndoială (El
Condenado por desconfiado)
(tema raportului dintre
predestinare şi liberul arbitru
şi tema ispitirii – v. mitul
faustic; v. inserţia
miraculosului)
Antona García, Prudenţa la
femei (La prudencia en la
mujer) (drame istorice)
Răzbunarea Tamarei, Santa
Juana (trilogie) (drame
religioase)
Pedro Calderón de la
Barca
(o estetică a excesului şi a
contrastelor – v. viziunea
tragică (v. modelul Seneca
şi morala neostoică) şi, în
acelaşi timp, carnavalescă
asupra vieţii –, ideea
teatrului ca metaforă pentru
viaţă (supratema lumii ca
teatru; v. Shakespeare) şi
permanenta alunecare spre
tărâmuri ireale mediată de
experienţa omului ca
 „o adevărată modă”)
* Mateo Alemán (1547 –
1614?) Don Guzmán de
Alfarache (1599) (face trecerea
de la „proza picarescă
tradiţională din Spania la
realismul baroc”; v.
dimensiunea moralizatoare
accentuată în raport cu
Lazarillo de Tormes:
naraţiunea picarului (unul
mai emancipat în raport cu
Lazarillo, de unde
profunzimea reflecţiilor
asupra lumii şi a firii
omeneşti) e fragmentată de
comentariul auctorial
moralizator; v. intriga tipică
– un traseu al căderilor într-o
lume pe dos; v. multiplicarea
rolurilor / măştilor
antieroului pe măsură ce se
acumulează experienţele
(servitor, curtean, valet,
soldat, cerşetor, paj, bufon,
hoţ, amorez, negustor, soţ
(înşelat), student); v. temele
baroce: inconstanţa,
metamorfoza, lumea ca
spectacol)
Balada (romances viejos /
villancicos (vechile balade
medievale anonime),
romances nuevos, letrillas)
Luis de Góngora
Istoria lui Abencerraje şi a
frumoasei Jarifa (Historia del
Abencerraje y la hermosa Jarifa)
Într-un han pastoral
Lope de Vega
Romancero espiritual (balade
despre Patimile lui Hristos)
Poemul satiric, burlesc şi
parodic
Luis de Góngora
Oraşul Babilon / La ciudad de
Babilonia
Poemul pastoral / Pastorala
barocă
Luis de Góngora
Fábula de Polifemo y Galatea
(v. modelul Ovidiu –
Metamorfozele; v. „caracterul
ornamental” reperabil şi în
Adonis-ul lui Marino: „un
materie a propriilor vise
(supratema vieţii ca vis; v.
Shakespeare); piesele se
situează între drama
filosofică şi tragedie:
accentul cade pe construcţia
caracterelor pasionale
confruntate cu o societate
ostilă dominată de
intransigenţa principiilor
absolute (onoare, raţiune de
stat); „un teatru al
metamorfozelor,
deghizărilor, substituirilor,
al exploziilor pasionale
deviate”)
Prinţul statornic / El príncipe
constante (un caracter
exemplar, similar Antigonei
lui Sofocle)
Viaţa e vis / La vida es sueño
(capodopera lui Calderón; o
parabolă exemplară despre
prudenţă şi folosirea corectă
a cunoaşterii (politică, etică
etc.); o lecţie amară despre
deziluzie (asociată
supratemei baroce a jocului
dintre aparenţă şi esenţă) şi o

Francisco de Quevedo (1580
– 1645 )
Don Pablos Buscón / El Buscón
(„ilustrează spiritul baroc în
cele mai complexe moduri de
manifestare”; autorul
respectă reţeta romanelor
picareşti anterioare
(elementele de construcţie
narativă, temele, tipurile de
perspectivă), dar cultivă
„stilul ornat” şi „limbajul
aluziv” în realizarea
„viziunii panoramice asupra
societăţii spaniole” a epocii
(un „mare teatru al lumii
întoarse pe dos”, cu accent
pe mediile periferice, care
asigură decorul pentru satiră
şi cronica de moravuri); v.
predilecţia pentru caricatură,
grotesc şi hiperbolizare;
Romanul filosofic alegoric
poet al decorului ostentativ”;
v. „erotizarea generală a
naturii”; v. „gigantescul” şi
elementele de grotesc în
descrieri şi construcţia
personajelor; o „retorică a
excesului”, caracterizată
printr-o sintaxă dificilă şi un
„lexic cultist somptuos”)
Soledades
(v. construcţia intertextuală
şi diversitatea formală şi
stilistică: ex. oda, cântecul
popular (de dans),
epitalamul etc.)
Lope de Vega
* La Arcadia (sfârşitul s. XVI;
o accentuată dimensiune
lirică şi o puternică miză
didactică)
Los pastores de Belén (Păstorii
din Bethleem) (singura baladă
pastorală spaniolă cu subiect
„divin”)
Amarilis, Filis, Lunca
Parnasului (La vega del
Parnaso – postum)
pledoarie pentru primatul
experienţei (v. şi Descartes);
v. tema raportului dintre
predestinare şi liberul arbitru;
v. amestecul stilurilor:
alternarea scenelor tragice
şi comice)
Părul lui Absalom / Los
cabellos de Absalón (dramă
de inspiraţie biblică)
Fiica aerului / La hija del aire
(dramatizare a legendei
Semiramidei), La cisma de
Inglaterra (supratema
libertăţii, concepută fie ca
voinţă oarbă de putere, fie
ca dorinţă pasională
înţeleasă ca unica raţiune de
a fi)
Doctorul onoarei sale / El
médico de su honra
Răzbunare secretă pentru o
dezonoare secretă / A secreto
agravio, secreta venganza
Primarul din Zalamea / El
alcalde de Zalamea (onoarea –
o altă supratemă – are
semnificaţia / funcţia fatum-
ului din tragedia antică)
Guillén de Castro (1569–
 Baltasar Gracián (1601 –
1658) (principalul
reprezentant al
conceptismului (conceptismo)
Criticul (El criticón) (3 părţi; o
carte dominată de filosofia
sceptică, cu o accentuată
dimensiune didactic-
moralizatoare (v. discursurile
filosofic-moralizatoare care
dublează istoriile povestite);
un Bildungsroman (v. lecţia
cunoaşterii de sine); o carte
barocă prin retorică
(conceptistă), viziune şi
tematică (v. lumea ca teatru,
lumea / viaţa / inima ca labirint,
amăgirea şi dezamgirea / iluzia
şi deziluzia, metamorfoza,
masca, travesti-ul); „o imensă
alegorie despre existenţă,
compusă din alte alegorii cu
sensuri mai restrânse”, „o
mare parabolă despre lume”
(înseriind multiple
construcţii parabolice) – „cel
dintâi roman european
programatic asupra condiţiei
umane”; un roman eseistic,
de idei (o „imensă meditaţie
dialogată” despre „originea
Poemul mitologic 1631)
Tinereţea Cidului
Lope de Vega
La Filomena Luis Vélez de Guevara
La Andrómeda (o rescriere a (1579–1644)
mitului lui Perseu) Domnie după moarte
La Circe
Trandafirul alb / La rosa Comedia
blanca
Laurii lui Apolo / El laurel de Lope de Vega (1562 – 1635)
Apolo (v. sursele diverse: tradiţia
pastorală sau cavalerească,
nuvelele italiene (ex. cele
ale lui Boccaccio),
legendele, cântecele şi
baladele populare, cronicile,
istoriile (care acoperă
aproape toate epocile
trecutului, dar mai ales
Evul Mediu; v. amestecul
stilurilor: elemente de
dramă şi de comedie)
Câinele grădinarului/ El perro
del hortelano
La noche de San Juan (o
comedie urbană cu
elemente inovatoare de
metateatru)
Comedii „de capă şi
spadă”
lumii, structura lucrurilor şi
a fiinţelor, relaţiile dintre
oameni”; v. dimensiunea
intertextuală – o „carte a
cărţilor”)
Romanul alegoric şi parodic
Miguel de Cervantes y
Saavedra (1547 – 1616)
Don Quijote de La Mancha (o
popularitate imensă mai întâi
în Spania, apoi şi în alte ţări
europene: Italia, Franţa,
Anglia etc.; „primul roman
total” – v. palierele de
construcţie / semnificaţie: un
roman alegoric şi simbolic
despre căutarea idealului (un
„voiaj gnoseologic”) într-o
lume pe dos („sfânta nebunie a
idealului” face din
protagonistul cu profil
aparent burlesc un erou
autentic angajat în lupta
împotriva răului din lume,
dar şi un utopist, autoexilat
într-o utopie a cărţii); o
construcţie transtextuală – v.
hipertextul (v. parodia: a
romanelor cavalereşti
Iubita discretă / La discreta
enamorada
Extravaganţele Belisei / Las
bizarrías de Belisa
Doamna cea proastă / La dama
boba
Casa ţăranului e castelul lui /
El villano en su rincón
Pedro Calderón de la Barca
Comedia „de capă şi
spadă” (teme: iubirea
„nebună” şi eroismul, legea
şi onoarea)
Doamna Spiriduş / La dama
duende (mai mult decât o
comedie de intrigă: v.
complexitatea şi
modernitatea personajului
feminin; v. elementele de
metateatru)
O casă cu două uşi e greu de
păzit / Casa con dos puertas
mala es de guardar
Cu dragostea nu-i de glumă /
No hay burlas con el amor (v.
parodia retoricii
petrarchiste şi platonizante)
Mâinile albe nu aduc ofense /
Las manos blancas no ofenden,
 spaniole începând cu
modelul Amadis de Gaula, a
sonetelor renascentiste, a
literaturii pastoral-
sentimentale etc.); v.
intertextualitatea (asumată
de la început, în Prolog): un
dialog cu operele maeştrilor
literaturii Antichităţii, ai
Evului Mediu şi ai
(Pre)Renaşterii (ex. parodiştii
italieni, în special Ariosto –
Orlando furioso), mergând
până la romanul picaresc
(Lazarillo de Tormes); v.
metatextualitatea: v.
comentariile auctoriale
privind codurile cărţii,
personajele, temele şi
strategiile de construcţie; un
roman baroc care valorifică
două suprateme: lumea ca
teatru (un colaj de
microspectacole în care joacă
(in)voluntar Don Quijote) şi
nebunul (în două ipostaze,
reperabile şi în Hamlet al lui
Shakespeare: nebunul
căutător de ideal (un „nebun-
filosof”) şi păstrător al
valorilor într-o lume care şi-a
Domnul- fantomă / El galán
fantasma, Farmec fără
farmec / El encanto sin
encanto (piese în care spaţiul
Curţii devine decor al unei
mascarade)
Céfalo y Pocris (v. absurdul
şi grotescul într-o parodie
burlescă a mitologiei)
Comedia mitologică şi
teatrul de operă
(Calderón e cel care a
introdus opera în Spania
prin „stilul reprezentativ”,
importat din Italia, care a
conferit teatrului o
dimensiune mai
spectaculară şi mai
accentuat imaginativă; v.
valorificarea tradiţiei
umaniste a alegoriei
mitologice reinterpretate în
sens moral)
Cea mai mare încântare e
dragostea / El mayor encanto
amor
Fiara, arborele de lumină şi
dragostea / La fiera, el
rayo y la piedra
Fortunas de Andrómeda y
ieşit „din ţâţâni” şi nebunul
simulator (care joacă teatru /
poartă, asumat, o mască)
Romanul „bizantin” de
aventuri
Miguel de Cervantes y
Saavedra (1547 – 1616)
Muncile lui Persiles şi ale
Sigismundei (o încercare de
resuscitare a formulei
romanului de aventuri eroice
şi sentimentale în genul
Etiopicelor lui Heliodor; v.
arhitectura barocă luxuriantă
a construcţiei narative (cu
naratori flotanţi, intrigă
ramificată, inserţii filosofico-
moralizatoare şi
metatextuale, implicând
„situaţii neverosimile,
coincidenţe forţate, imbroglio-
uri stranii, substituiri
ciudate"); un roman al
„încercărilor” (schemă
iniţiatică implicând
naufragii, surghiun, detenţii
etc.), „cel mai complex
roman baroc” al epocii: v.
supratema lumii ca teatru +
Perseo
Purpura trandafirului / La
púrpura de la rosa (prima
operă a lui Calderón)
Laurii lui Apolo / El laurel de
Apolo
Eco şi Narcis / Eco y Narciso
Grădina Falerinei / El jardín
de Falerina (prima
„zarzuela” – piesă în două
acte, alternând dialogurile
vorbite şi cântate; v.
elementele de miraculos din
eposul cavaleresc)
Statuia lui Prometeu / La
estatua de Prometeo
Comedia scurtă (de
carnaval) (ex. interludii,
jácaras, cu subiecte plasate
în lumea vagabonzilor,
parţial cântate)
Carnaval / Las Carnestolendas
Provocarea lui Juan Rana
Miguel de Cervantes y
Saavedra (1547 – 1616)
Opt comedii şi opt interludii
(Ocho comedias, y ocho
entremeses nuevos) (decoruri
picareşti (medii rău famate);
motivele: travesti-ul, masca,
deghizarea etc.)
Lope de Vega
Pelerinul în patria sa / El
peregrino en su patria
(portretul îndrăgostitului
ideal, dublat de un pios:
protagonistul – un arhetip
situat la antipozii figurii
picaro-ului)
Nuvela (picarescă) /
povestirea în ramă
Miguel de Cervantes y
Saavedra (1547 – 1616)
Nuvele exemplare (Novelas
exemplares) (2 categorii de
istorii: sentimentale şi
realiste; v. elementele de
comedie, farsă şi pastorală
sentimentală)
elemente satirice şi
parodice; v. modelul Lope
de Vega)
Tirso de Molina (comedii
„de intrigă”)
Marta cea pioasă
Don Gil de Izmene verzi (Don
Gil de las Calzas verdes)
Sfiosul la palat (El vergonzoso
en palacio) (un amestec de
comedie de intrigă, capă şi
spadă şi comedie de idei; v.
ignorarea regulii clasice a
unităţilor (de spaţiu şi de
acţiune); v. supratema
barocă a vieţii ca vis +
travesti-ul, nebunia + jocul
încurcăturilor)
Guillén de Castro (1569–
1631)
Puterea obişnuinţei / La
fuerza de la costumbre
Juan Ruiz de Alarcón
(1580/1581–1639)
Adevărul pus la îndoială / La
verdad sospechosa (imitată de
Corneille)
Pereţii au urechi / Las paredes
 oyen
Don Domingo de Don Blas

Teatrul religios

Lope de Vega
(dramatizări ale unor istorii
din Biblie, legende „pioase”
sau vieţi ale sfinţilor;
autosacramentale; v.
amestecul stilurilor)
Gardianul cel bun / La buena
guarda
Ceea ce se simulează e
adevărat / Lo fingido
verdadero (v. elementele de
metateatru)
Recolta / La siega
(autosacramental)

Pedro Calderón de la Barca

Exaltarea crucii / La
exaltación de la cruz (v.
amestecul de elemente
istorice şi supranaturale;
subiectee supranaturale
implică încălcarea regulii
unităţilor de timp şi de
spaţiu)
Purgatoriul Sfântului Patric /
El purgatorio de San Patricio

Literatura Poemul epic filosofico-
engleză religios
John Milton (1608 – 1674)
Paradisul pierdut (v. modelele
greco-latine: Homer, Virgiliu
– Eneida; mitologia este cea
biblică, căreia i se asociază o
viziune barocă asupra
existenţei; în plan ideatic – v.
tema raportului dintre
Poezia „metafizică” (John
Donne (liderul „şcolii
metafizice”), Henry
Vaughan, Andrew Marvell,
John Cleveland, Abraham
Cowley, George Herbert,
Richard Crashaw; o poezie
de o mare complexitate
emoţională şi intelectuală, cu
o retorică de tip conceptist
(v. metaforismul, ironia,
El mágico prodigioso (tema
pactului cu diavolul; v.
influenţa asupra lui Goethe
– Faust)
Autosacramentalul (v.
varietatea intrigilor
inspirate din Biblie, istorie,
vieţile sfinţilor, mitologia
păgână; v. coexistenţa
caracterelor abstracte
(alegorii ale sufletului,
virtuţilor, umanităţii etc.), a
profeţilor, a personajelor
mitologice (ex. Orfeu –
Divinul Orfeu), a diavolilor
seducători, a apostolilor, a
piraţilor etc.)
Corabia negustorului
Noul palat al lui Retiro
Tragedia Eseul politic şi
religios, predica
William Shakespeare (1564
– 1616) (dincolo de succesul John Donne (1572 –
din epocă, a avut un impact 1631)
uriaş asupra dramaturgiei Paradoxes and Problems
din epocile ulterioare şi, în (paradoxuri)
genere, asupra literaturii Essays in Divinity
universale (v. influenţa Pseudo-Martyr
asupra teatrului de s. XX Devotions upon
(Brecht, Dürenmatt, Beckett Emergent Occasions +
 libertate şi predestinare; v.
descrierea „în culori
danteşti” a infernului,
descrierea barocă a
„cosmohaosului” şi „poezia
elementelor”)
Paradisul recucerit
Samson Agonistes
Satira
John Donne (1572 – 1631)
Ignatius His Conclave (o satiră
în proză despre iezuiţi, în
latină şi în engleză)
Romanul alegoric, filosofic
şi utopic
Francis Godwin (1562 –
1633)
Omul în Lună / The Man in the
Moone: or A Discourse of a
Voyage Thither by Domingo
Gonsales, the Speedy
Messenger (prima carte de SF
în engleză; v. utopia (ca şi
utopiile lui Morus şi Bacon,
cartea oferă mai puţin
modelul unei societăţi ideale
cât o proiecţie a
paradoxul), care se vrea mai
curând o analiză decât o
expresie a sentimentelor)
John Donne (1572 – 1631)
(considerat de unii cel mai
mare poet al iubirii (de limbă
engleză); a scris elegii (de
dragoste), sonete, epigrame,
satire, epistole în versuri şi
poezii religioase, meditaţii;
transformă concetto-ul într-
un vehicul apt să transmită
cele mai diverse emoţii,
sentimente, idei, adesea
contradictorii; „iubiţii” din
poezia lui Donne conciliază
iubirea carnală şi pe cea
spirituală şi ridică emoţia
într-un plan aproape
religios; modele (pe care le
depăşeşte / transformă):
Petrarca, Sir Philip Sidney,
Edmund Spenser, clasicii
latini)
Poeme / Poems
Cântece şi sonete / Songs and
Sonnets
Sonete sacre / Holy Sonnets
Anniversaries (o poezie
comemorativă – o meditaţie
etc.); o viziune teatrală care 156 de predici
depăşeşte contextul publicate postum
teatrului elisabetan, pe cel
al Renaşterii şi pe cel al Henry Vaughan (1622
Barocului; modele şi surse: – 1695)
cronicile lui Raphael Muntele Măslinilor sau
Holinshed şi Edward Hall predici solitare / Mount
(pentru multe dintre of Olives: or, Solitary
tragediile istorice, inclusiv Devotions (predici)
pentru Macbeth şi Regele
Lear); tragedia „sângeroasă” Francis Bacon (1561 –
a lui Seneca, Vieţile paralele... 1626)
ale lui Plutarh, retorica lui
Ovidiu şi a lui Seneca (Titus * Essays (sfârşitul s.
Andronicus), C. Marlowe XVI) (eseuri despre
(Richard III), moralităţile condiţia umană,
medievale (pentru Henry religie, literatură etc.)
VI, Partea a 3-a) etc.) The Advancement of
Learning
* Tragedia istorică (sfârşitul
s. XVI; o noutate: subiectele
sunt extrase, în majoritatea
lor, din istoria recentă a
Angliei (ca şi Marlowe,
Shakespeare „eliberează
istoria de orice finalism
exterior, făcând din ea o
rezultantă a atitudinilor
omeneşti”; v. viziunea
modernă: istoria ca „Mare
Mecanism” care transformă
 mecanismului reveriei
utopice; v. elementele de
picaresc (modele spaniole:
ex. M. Alemán); v. tema
voiajului imaginar în lumi
imaginare; v. influenţa asupra
prozelor ulterioare pe aceeaşi
temă: ex. Cyrano de Bergerac
– Statele şi imperiile lunii,
Jonathan Swift – Călătoriile
lui Gulliver, Daniel Defoe –
Robinson Crusoe)
Francis Bacon (1561 – 1626)
Noua Atlantidă (v. elementele
de SF; modele: de la Platon
(mitul Atlantidei) la Utopia
lui Morus)
asupra descompunerii lumii)
George Herbert (1593 –
1633) (un maestru versatile
al formelor metrice)
The Temple: Sacred Poems and
Private Ejaculations (poeme
confesive, doctrinare,
ceremoniale (religioase))
Henry Vaughan (1622 –
1695)
Poems, with the Tenth Satyre
of Juvenal Englished (o poezie
mistică remarcabilă prin
intensitatea intuiţiilor
spirituale, cu elemente
hermetice şi neoplatonice; v.
posibila influenţă asupra lui
Wordsworth)
Andrew Marvell (1621 –
1678) (ode (v. admiraţia
pentru Cromwell), satiră
politică, poezii religioase şi
de dragoste – v. eclectismul:
elemente formale clasice şi
elemente de viziune barocă)
Amantei timide / To His Coy
Mistress (unul dintre cele
mai celebre poeme)
victimele în călăi şi invers,
drumul spre putere fiind
echivalent cu drumul spre
moarte (v. dimensiunea
parabolică), ca „scară fără
sfârşit” pe care urcă
neîncetat cortegiul regilor,
fiecare treaptă fiind marcată
de crimă, trădare şi sperjur,
ca „un mare decor” – o
„istorie a aparenţelor”);
personajele – construite cu
„clarviziune psihologică”
(ex. Richard III); sub aspect
estetic, tragedia istorică –
gen hibrid (v. distanţarea de
poetica aristotelică) care
include deopotrivă
elemente tragice şi comice)
Henric al VI-lea (3 părţi) +
Richard al III-lea (o
tetralogie) (cea de-a patra
piesă – probabil cea mai
emblematică pentru
viziunea shakespeariană
asupra istoriei:
protagonistul, „un principe
care a citit Principele” (v.
modelul Machiavelli) –
„chipul uman”, „raţiunea,
viaţa şi conştiinţa Marelui
Mecanism”)
Regele Ioan
Richard al II-lea (o „tragedie
a detronării şi a
cunoaşterii”)
Henric al IV-lea (2 părţi)
Henric al V-lea
Henric al VIII-lea (ultima
piesă)
Iulius Caesar
Titus Andronicus

Tragedia

Hamlet (o „tragedie a
răzbunării” cu un model de
intrigă asemănător celui din
Titus Andronicus şi Tragedia
spaniolă a lui Kyd, dar cu un
protagonist al cărui profil se
detaşează net de toate
celelalte: „unul dintre
puţinii eroi literari care
trăiesc în afara textului /
teatrului”, un filosof, un
moralist, un intelectual, sub
masca nebunului (supratemă
barocă: v. Don Quijote de La
Mancha): un căutător de ideal
într-o lume pe dos („scoasă
 din ţâţâni”) şi un nebun
simulator (v. supratema
lumii ca teatru şi strategia
teatrului în teatru – v. piesa
„interioară” (Uciderea lui
Gonzago, regizată de Hamlet
– o punere în abis); „o
tragedie a dragostei,
tragedia unei familii şi,
totodată, o tragedie
naţională, filosofică,
eshatologică şi metafizică”)

Regele Lear (ca şi Hamlet,

„este o tragedie a omului
contemporan lui
Shakespeare, tragedia
politică a umanismului
renascentist, tragedia unei
lumi care a fost despuiată
de iluzii”; o parabolă despre
„decăderea şi prăbuşirea
lumii”, care anticipează
experimentele teatrale ale s.
XX (ex. teatrul absurdului):
v. viziunea grotescă (/vs/ cea
tragică) asupra condiţiei
umane (v. scena pantomimei
– „teatru pur” – lui
Gloucester care îşi „joacă”
sinuciderea pe scenă) şi
rolul Bufonului („nebunul”
profesionist e adevăratul
înţelept; v. Arlequino în
commedia dell’arte şi Puck
în Visul unei nopţi de vară)
Othello
Macbeth (aici, istoria nu mai
e un „Mare Mecanism”, ci
un coşmar)
Antoniu şi Cleopatra
Timon din Atena
Coriolanus
* Romeo şi Julieta (acelaşi
amestec al genurilor: prima
jumătate e similară
comediilor „romantice”, ca
Visul unei nopţi de vară
(scrisă în aceeaşi perioadă),
cea de-a doua – tragică;
sursa subiectului:
Boccaccio)

Comedia

William Shakespeare (1564

– 1616) (v. perioadele:
prima (1596 – sfârşitul
secolului) e dominată de
lirism şi gustul pentru
evaziune imaginativă, a
doua (sfârşitul secolului) stă
 sub semnul sarcasmului şi
al amărăciunii, în timp ce în
a treia (din 1601)
„romanescul şi
melodramaticul se
contopesc sub semnul
ironiei”; modele şi surse:
Plaut, commedia dell’arte
etc.)

* Comedia „romantică”
(sfârşitul s. XVI)
Neguţătorul din Veneţia (o
intrigă dublă: una de
comedie „romantică” şi una
apropiată de cea a
tragediei)
Cum vă place (v. travesti-ul
femeii)
A douăsprezecea noapte
(modelul pentru intrigă:
Diana a lui Montemayor +
Etiopicele lui Heliodor); v.
travesti-ul femeii),
Îmblânzirea scorpiei (v.
intriga cu mai multe
paliere: modelul Ariosto, I
suppositi)

Visul unei nopţi de vară (unul

dintre cele mai mari succese
 ale lui Shakespeare şi,
totodată, o piesă foarte
modernă (v. viziunea
asupra erosului şi meditaţia
asupra condiţiei umane); v.
aceeaşi intrigă cu paliere
multiple; v. imbroglio-ul,
qui-pro-quo-ul + temele şi
motivele baroce: viaţa ca vis,
lumea ca teatru (v.
microspectacolele regizate
de Puck) (+ teatrul în teatru –
v. piesa meşteşugarilor din
Atena: o punere în abis şi o
parodie), travesti-ul, masca,
gemenii (v. supratema
dublului) etc.; v. inserţia
miraculosului / feericului;
surse: Chaucer, Spenser
etc.)

Mult zgomot pentru nimic (v.

intriga dublă; surse italiene:
ex. Boccaccio)
Nevestele vesele din Windsor

* Piesele „problematice”
(sfârşitul s. XVI; caractere şi
intrigi mai complexe,
implicând aspecte
întunecate; v. amestecul

Literatura Poemul epic baroc
franceză
Marc-Antoine Gérard de
Saint-Amant (1594 – 1661)
Salvarea lui Moise / Moïse
sauvé
Jean Chapelain (1595 – 1674)
implică elemente dramatice,
William Shakespeare (1564
Sonetul
Agrippa d’Aubigné (1552 –
1630)
Primăvara / Le Printemps
(culegere de sonete şi stanţe,
publicată postum - ~ 2000 de
versuri exaltate, pline de
genurilor / stilurilor)
Totul e bine când se termină
cu bine
Măsură pentru măsură
Troilus şi Cressida
(inclasificabilă; cu un
subiect legat de războiul
troian (v. sursa: Iliada),
fără a se ridica la înălţimea
tragediei (lipseşte efectul
cathartic), şi satirice)
Tragicomedia
– 1616)
Pericles
Apolonius din Tyr
Cymbeline
Poveste de iarnă
Furtuna (v. modelul
Montaigne: Eseuri)
Comedia barocă Eseul filosofico-moral
Jean Rotrou (1609 – 1650) Blaise Pascal (1623 –
Sosiile / Les Sosies (v. 1662) (cel mai profund
modelul Plaut: Amphitryo; şi mai original
teme şi motive baroce: gânditor religios al
lumea ca teatru, lumea ca epocii baroce de al
labirint, viaţa ca vis, dublul, cărei spirit îl leagă
 Fecioara din Orléans / La
Pucelle d’Orléans
Epopeea satirică şi poemul
eroi-comic
Agrippa d’Aubigné (1552 –
1630)
Tragicele / Les Tragiques (o
satiră violent-realistă a
abuzurilor săvârşite de
catolici (monarhia,
aristocraţia şi Biserica)
împotriva protestanţilor)
Marc-Antoine Gérard de
Saint-Amant (1594 – 1661)
Trecerea Gibraltarului /
Passage de Gibraltar („capriciu
eroi-comic)
Roma ridicolă / Rome ridicule
(satiră)
Albion (satiră)
Poemul parodic şi burlesc
Paul Scarron (1610 – 1660)
Virgiliu travestit / Virgile
travesti (parodie a Eneidei)
Romanul sentimental idilic
imagini exagerate, ilustrare a
unui paroxism baroc)
Jean de La Ceppède (~ 1548
– 1623)
Théorèmes spirituels (peste
500 de sonete; v. obsesia
morţii; v. retorica barocă –
antitezele, hiperbolele şi
simbolurile)
Jean de Sponde (1557 - 1595)
Stances de la mort et Autres
sonnets (obsesia tematică a
morţii; retorica barocă)
Jean-Baptiste Chassignet (~
1571 – 1635)
* Le mespris de la vie et
consolation contre la mort
(*1594) (v. supratema morţii;
retorica barocă)
Poemul religios
François de Malherbe (1555
– 1628) (situat între baroc şi
clasicism; partizan şi
teoretician al celui de-al
doilea (v. modelul retoric al
lui Quintilian), dar marcat,
în practica scriiturii, de
metamorfoza, deghizarea + exaltarea religioasă,
qui-pro-quo-ul (v. comedia misticismul, structura
clasică şi commedia contradictorie şi
dell’arte) nonconformistă,
naturaleţea expresiei,
Pierre Corneille (1606 - cu antiteze puternice
1684) şi imagini pregnante)
Iluzia comică (numită de
autorul însuşi „monstru Scrisori provinciale /
straniu” şi „galanterie Lettres provinciales
extravagantă”, o „comdie Cugetări / Pensées
deschisă”, tipic barocă (un
plan de suprafaţă şi unul de
adâncime); v. absenţa
„unităţilor” clasice şi
inserţia supranaturalului
(magia; iluzia proiectată de
mag – teatru în teatru
(procedeu recurent) –
ilustrarea, la nivelul
strategiilor de construcţiei –
a supratemei dublului); v.
personajele apropiate de
profilul picaro-ului, fiinţe
proteice, inconstante,
plasate într-un decor situat
sub semnul aparenţei
(personajul cel mai
consistent – Matamor –
tipul miles gloriosus: v.
Plaut, commedia dell’arte şi

Honoré d’Urfé (1567 – 1625),
Astrée (un roman-fluviu,
stufos, cu o intrigă
sentimentală ramificată
complicat (cu multiple
paliere secundare introduse
prin intermediul „naratorilor
flotanţi” şi digresiuni),
fragmentată de „disertaţii
filosofico-sentimentale”,
„dialoguri socratice despre
iubire şi felurile ei, reflecţii
despre virtute, castitate şi
culpabilitate erotică, drame
lacrimogene”, secvenţe lirice,
„învăţăminte cu caracter
ceremonial, lecţii de iniţiere
în credinţă etc.”; un „roman
al încercării”, scris în limbaj
„preţios”, care oferă „marele
cod privitor la
comportamentul eroilor
îndrăgostiţi din romanul
sentimental barochizant, dar
şi din tragedia clasică” şi care
a impus, în epocă, o
adevărată modă; modele şi
surse: Banchetul lui Platon,
romanele lui Longos şi
Heliodor, operele lui Cezar,
influenţa retoricii baroce (ex.
modelul Góngora): v. stilul
emfatic şi supraîncărcat care
defrmează realitatea, retorica
excesului, metaforele rare
etc.)
Lacrimile Sfântului Petru / Les
Larmes de Saint-Pierre
Poezia satirică
Mathurin Régnier (1573 –
1613) (adversar al lui
Malherbe, influenţat de
poeţii satirici ai Renaşterii
italiene; un vocabular realist)
Elegia
Théophile de Viau (1590 –
1626) (considerat un
precursor al romanticilor)
Œuvres poétiques
Poezia realistă
Marc-Antoine Gérard de
Saint-Amant (1594 – 1661)
(un continuator al stilului
rabelaisian, cu un limbaj
orientat spre concreteţe,
comedia barocă); teme şi
motive baroce: dublul,
inconstanţa, masca, travesti-
ul, lumea ca iluzie şi spectacol)
Mincinosul (v. modelul
spaniol: Juan de Alarcón,
Adevărul pus la îndoială; o
comedie de intrigă şi de
limbaj; procedee – imbroglio
(commedia dell’arte) şi qui-
pro-quo – v. multiplicarea
coincidenţelor şi a
încurcăturilor)
Molière (1622 – 1673)
(situat între clasicism şi
baroc)
Dragoste cu toane (comedie
de intrigă; „o recuzită
literară barocă de detaliu”
şi „o viziune asupra lumii
derivată din sensibilitatea
barocă”; tema jocului dintre
aparenţă şi esenţă + motivele
travesti-ului, deghizării etc.
Dom Juan (surse: piesa
italianului Cicognini,
Oaspetele de piatră (o
adaptare după piesa lui
Ovidiu, Virgiliu şi Pliniu cel
Bătrân, Arcadia lui
Sannazaro, Orlando furioso de
Ariosto, Amadis de Gaula,
Heptameronul Margaretei de
Navara, Aminta şi Ierusalimul
eliberat de Tasso, Galatea lui
Cervantes etc.)
Romanul eroic şi galant
„preţios”
Madeleine de Scudéry (1607
– 1701)
Clélie (v. retorica excesului în
stilizarea alegorică a vieţii şi
a gusturilor aristocratice
mondene; o formulă stufoasă
care multiplică aventurile
neverosimile)
Romanul ironic, parodic şi
burlesc (ilustrează filonul
realist al prozei s. XVII)
Charles Sorel (1602 – 1674)
Păstorul extravagant (parodie
a literaturii pastorale)
Istoria comică a lui Francion
incluzând arhaisme, Tirso de Molina) + 2 piese
neologisme, termeni franceze cu acelaşi titlu –
groteşti) Festinul de piatră sau fiul
Brânza / Le Fromage, Camera criminal (Dorimond şi
dezmăţului / La Chambre du Villiers); unul dintre cele
débauché, Bucuria / La mai complexe personaje ale
Jouissance, Viţa de vie / La lui Molière („viteaz,
Vigne, Cântece de băutură / generos, temerar, mincinos,
Chansons à boire ipocrit, sfidător, cinic,
netemător de cele sfinte”,
protagonistul trăieşte, ca şi
antieroul lui Tirso de
Molina, „după principiul
totul este permis” – v. tema
inconstanţei şi a dedublării –
v. şi Sganarel – raisonneur-ul
comediei; v. amestecul
stilurilor: evenimentul grav
– moartea lui Dom Juan,
sancţionat prin pedeapsa
divină, este urmat de ultima
replică a lui Sganarel, una
care deturnează „tragicul în
comic”)
Tragicomedia
 (parodie a romanului
sentimental; un roman
„realist baroc”: v. amestecul
de realism, grotesc şi burlesc
(v. tematica – elementele de
comedie bufă şi de roman
picaresc cu accente licenţios-
scabroase amintind de
Satyricon şi anticipând
literatura libertină (s. XVIII)
(v. şi parodia stilului
„preţios”) –, decorurile
(mediile marginale: lumea
hoţilor, prostituatelor,
escrocilor, criminalilor etc.) şi
procedeele: imbroglio, qui-
pro-quo, surpriza); un
Bildungsroman „într-o formă
embrionară”, cu elemente de
satiră, de cronică de
moravuri (v. inserţia
grotescului şi a umorului
negru, dar şi a fantasticului)
şi de roman de idei; o
arhitectură narativă barocă
(v. şi romanul picaresc): v.
fragmentarea naraţiunii
(auctoriale) principale prin
naraţiuni secundare (naratori
flotanţi: ex. picarii – v.
apariţia picarei, frecventă,
Pierre Corneille (1606 -
1684)
Cidul („pretextul” istoric e
extras din Historia de
España, folosită şi de
Guillén de Castro în
Tinereţea Cidului; v.
amestecul stilurilor (o
„tragedie” cu final fericit);
tema conflictului dintre
raţiune (datorie) şi sentiment)
Tragedia barocă
Pierre Corneille (1606 -
1684)
Rodoguna („o tragedie de tip
shakespearian”; caracterul
monstruos-grotesc al
acţiunilor eroinei,
(„motivate” de voinţa de
putere) – considerată de
Corneille ca „o a doua
Medee din cariera sa de
dramaturg” –
sfidează principiul clasic al
verosimilităţii şi regula
bunei-cuviinţe (les
bienséances)
mai târziu, în proza s. XVIII)
– un roman cu „mai multe
intrări şi ieşiri”; v.
elementele de metatext
(discursul auctorial) şi
dimensiunea intertextuală:
aluzii la Cicero, Terenţiu,
romanele cavalereşti; v.
construcţia protagonistului –
un profil picaresc (v.
multiplicarea măştilor,
inconstanţa, metamorfoza),
amintind şi de Don Juan şi
Don Quijote)
Paul Scarron (1610 – 1660)
Romanul comic
(naraţiunea principală
(fragmentată de naraţiuni
secundare intra- şi
extradiegetice): peregrinările
pline de peripeţii ale unei
trupe nomade de artişti prin
diverse orăşele ale Franţei –
un subiect cu surse spaniole
(v. şi inserţia nuvelelor
romanţioase (extradiegetice)
traduse din spaniolă); un
„antiroman” satiric, polemic
şi parodic (v. literaturii
pastoral-sentimentale şi
Cinna (cu un erou care
trăieşte „adevărate mutaţii
psihice”, tragedia ilustrează
inconstanţa barocă prin
crearea de „tipuri
contradictorii într-o
permanentă devenire”)
Jean Racine (1639 – 1699)
Estera (v. inovaţiile faţă de
tragediile anterioare: „un
poem dramatic în care
corul, muzica şi acţiunea
sunt amestecate” şi în care
„nici unitatea de acţiune nu
mai este respectată cu
aceeaşi rigoare”)
Atalia (v. „spectacolul
barochizant”; v. motivul
baroc al deghizării)
Britannicus („o tragedie a
răului istoric”; v.
similitudinile cu tragedia
„sângeroasă” elisabetană (v.
modelul Seneca); v.
prezenţa monstruosului /
grotescului în construcţia
 cavalereşti, a stilului
alegoric), scris într-un limbaj
„frust, direct, adeseori
trivial”; elemente baroce:
structura narativă ramificată,
cu imbroglio-uri, qui-pro-quo-
uri, travesti-uri (v. romanul
picaresc), retorica excesului;
v. elementele de metatext:
comentariile auctoriale)
caracterelor (Neron – „un
tip în permanentă
transformare”); v. viziunea
barcocă asupra lumii ca
iluzie)
Théophile de Viau (1590 –
1626)
Pyrame et Thisbé

Antoine Furetière (1619 –

1688)
Romanul burghez
(un realism care-l anticipează
pe cel balzacian; o naraţiune
pe paliere (v. arhitectura
barocă) organizate „în jurul
unor idei-teme fundamentale”
(relaţiile sociale şi tarele
morale în lumea burgheză,
relaţiile de familie etc. – v.
satira şi viziunea barocă
asupra jocului dintre aparenţă
şi esenţă); v. construcţia meta-
şi intertextuală – parodică
(ex. avantextul auctorial:
dialog parodic cu epopeea,
de la Virgiliu la Tasso; v. şi
parodia literaturii idilic-
sentimentale; v. inserţiile
 autoreflexive: naratorul
auctorial şi comentează
tehnicile)

Romanul picaresc

Tristan l’Hermite (1601 –

1655)
Pajul dizgraţiat (un picar
diferit faţă de modelele
spaniole – v. diferenţa de
viziune: tehnica e cea a
prozei picareşti spaniole, dar
profilul protagonistului e
altul – o „victimă a
societăţii”, „un picar
umanizat şi cult”, un
„personaj-rêveur care-şi
modifică felul de
comportament datorită
lecturilor [Etiopicele, Astreea
etc.]” (v. Cervantes, Sorel); v.
picarii din romanele s. XVIII)

Romanul filosofic, alegoric

şi utopic
 Fénelon (François de
Salignac de la Mothe
Fénilon) (1651 – 1715)

Aventurile lui Telemah

(mai mult decât „un simplu
roman de aventuri eroice şi
sentimentale cu o puternică
amprentă mitologică” (v.
schema intrigii cu peripeţii /
încercări iniţiatice (călătorii în
ţinuturi exotice, călătoria în
lumea de dincolo (tema
catabazei: v. Odiseea, Eneida,
„viziunile” medievale,
romanele cavalereşti, Divina
Comedie etc.), naufragii,
războaie, experienţe erotice
etc.) din romanul baroc,
moştenind tiparele
romanului grec (ex. Daphnis
şi Chloe) şi latin din
Antichitate), cartea e un
roman de idei (care a
influenţat, între altele,
gândirea Epocii Luminilor –
s. XVIII (v. critica tiraniei şi
pledoaria pentru pace şi
toleranţă) şi literatura
romantică), în care istoriile
 povestite au valoare de
exemplum – „o carte de
învăţătură cu o structură
romanescă”, un
Bildunsroman, un „tratat de
morală” (discursul moral /
comentariul pedagogic
însoţeşte nucleele epice): v.
tema (renascentistă, prezentă
şi în Comedia lui Dante)
maestrul şi ucenicul (Mentor şi
Telemah); v. viziunea barocă
asupra existenţei – lumea ca
teatru, situată „sub zodia
nestatorniciei” + „compoziţia,
acţiunea, caracterul
personajului principal,
episoadele, povestirile,
descrierile” – elemente
baroce; romanul este şi o
utopie – v. dezideratul lui
Mentor: ca viitor rege,
Telemah ar trebui să încerce
să instituie „epoca de aur”
(v. modelele – de la miturile
antic la utopia / cetatea
ideală renascentistă: de la
Republica lui Platon la Utopia
lui Morus, abaţia Thélème a
lui Rabelais, Cetatea Soarelui a
lui Campanella şi Noua
 Atlantidă a lui Bacon)

Cyrano de Bergerac (1619 –

1655)

Statele şi imperiile lunii

Statele şi imperiile soarelui
(elemente de utopie /
distopie şi SF – pretexte
pentru meditaţia parabolică:
v. tema voiajului imaginar în
ţinuturi imaginare, dublată de
tema străinului (valorificate
ulterior în proza alegorică a
Epocii Luminilor: ex. Swift,
Călătoriile lui Gulliver şi
Voltaire, Micromégas);
elemente baroce: călătoriile
în „imperiile” lunii şi
soarelui se situează „sub
semnul relativismului şi al
existenţei ca aparenţă” – v.
„pendularea permanentă
între real şi imaginar”; „o
lume ca un imens decor de
teatru, schimbător pe măsura
născocirii altor iluzii
evenimenţiale sau a altor
personaje-măşti care emit
aceleaşi idei”; romane de
idei, cu miză filosofică: v.
 caracterul polemic al
reflecţiilor privind „locul
pământului în univers,
superioritatea fiinţei umane,
relaţia dintre trup şi suflet,
originea omului şi a lumii în
general, sistemele de
guvernare” etc.; călătoriile
oferă lecţii de relativism, ca
în proza filosofică a Epocii
Luminilor; v. dimensiunea
intertextuală: un dialog cu
marile cărţi, de la Biblie şi
filosofia greacă a Antichităţii
la utopiile Renaşterii (v.
Campanella) şi filosofia
clasicismului francez (ex.
Descartes))

„Romanul” epistolar

Gabriel de Guilleragues (?)

(1628 - 1685)
Scrisorile portugheze
(atribuite, până în s. XX, unei
călugăriţe din Beja, Mariana
Alcoforado: convenţia
epistolară (ca şi manuscrisul
găsit) e o modalitate de
recuzare a discursului, o
strategie de autenticitate / de
 deficţionalizare) (5 epistole
nedatate, „fundamentate pe
retorica persuasiunii” – o
confesiune sentimentală
pasională (cu secvenţe
introspective), „o monodie
asupra durerii şi iubirii
zadarnice”, cu elemente de
limbaj baroc („unele semne
ale preţiozităţii”), care a avut
un „ecou imens” (apreciate
de Racine în epocă, ulterior
de Rousseau, autorul Noii
Eloize)

Gian Paolo Marana (1642 -

1693) (emigrat în Franţa)
Spionul marelui senior şi
relaţiile sale secrete (Spionul
turc) (v. convenţia scrisorilor
găsite (şi traduse) + masca
orientalului venit la Paris
(ficţiunea străinului) –
anticipează Scrisorile persane
ale lui Montesquieu – s.
XVIII; naraţiunea se îmbină
cu analiza psihologică
(inclusiv schiţe de psihologie
a popoarelor), reflecţia
politică şi cronica de
moravuri: o proză de idei
 care anunţă spiritul Epocii
Luminilor)
Literatura Poemul eroi-comic şi
italiană parodic
Alessandro Tassoni (1565 –
1635) (îşi asumă programatic
distanţarea faţă de antici, faţă
de mulţi dintre poeţii
Renaşterii italiene, dar şi faţă
de spiritul erudit al poeziei
lui Marino, deşi adoptă stilul
manierist)
Găleata răpită (La secchia
rapita) („epopeea” unei „lumi
degradate” e susţinută de
degradarea / devalorizarea
eposului clasic; v.
valorificarea tradiţiilor
populare şi amestecul
elementelor comice, burleşti
şi grave, al ficţiunii (cu
inserţii mitologice) şi al
istoriei; v. demitizarea /
parodia mitologiei; v.
fantezia barocă; v. influenţa
poemului în spaţiul englez,
francez şi românesc: ex.
Ţiganiada lui Budai-Deleanu
(sfârşitul s. XVIII))
Idila
Giambattista Marino/-i
(1569 – 1625)
Cimpoiul / La sampogna (o
serie de idile cu subiecte
mitologice şi pastorale; v.
alte volume de poeme de
dragoste: Lira, Rime)
Canţoneta
Gabriello Chiabrera (1552 –
1638) (imitator al lui Marino,
cu un stil mai sobru, dar şi al
anticilor greci (Anacreon şi
Pindar) şi latini, autor a ~
500 de poezii: canţonete,
canţone eroice, poeme
alegorice cu subiecte
mitologice şi religioase etc.)
Imnul metafizic
Melodrama, tragedia, Tratatul estetic
drama pastorală
Matteo Peregrini
Gabriello Chiabrera (1552 (1595 – 1652)
– 1638) Despre subtilitate /
Răpirea lui Cephalus / Il Delle acutezze
Rapimento di Cefalo
(melodramă)
Ippodamia, Erminia (tragedii)
Gelopea, Meganira, Alcippo
(drame pastorale)
Comedia
Giacinto Andrea Cicognini
(1606 – 1660)
Oaspetele de piatră / Il
Convitato di pietra (o
adaptare după Seducătorul
din Sevilla a lui Tirso de
Molina; a fost sursa lui
Molière pentru Dom Juan; v.
elementele din commedia
dell’arte)

Poemul alegoric şi idilic
Giambattista Marino/-i
(1569 – 1625) (un întemeietor
de „şcoală” – „marinismul”
(ulterior, „Secentismo”), cu o
operă tradusă în toată
Europa; poetica marinistă e
concentrată în jurul
metaforelor somptuoase care
stârnesc uimirea, surpriza)
Tommaso Campanella (1568
– 1639) (a scris şi sonete,
madrigaluri, canţone, poeme
de dragoste convenţionale)
Metafisica (expune teoria
metafizică a autorului,
bazată pe structura trinitară
care include puterea,
înţelepciunea şi iubirea)

Adonis / Adone (40000 de

versuri) (v. supratema
erosului plasat într-un decor
idilic de o „somptuozitate
şocantă” („grădina plăcerii
omeneşti”), cu aglomerarea
barocă a personajelor
alegorice (v. „preţiozitatea”
franceză) într-o intrigă care
„evoluează între eros şi
thanatos”; v. dimensiunea
intertextuală (aluziile
alegorice la maeştrii
Renaşterii italiene); v. satira)

Literatura Poemul etnografic Sonetul, oda, epigrama Tragedia barocă (un teatru Tratatul estetic
germană al violenţei şi al cruzimii)
Martin Opitz (1597 – 1639) Andreas Gryphius (1616 – Martin Opitz (1597 –
 (în 1622 a fost profesor la
gimnaziul din Alba Iulia)
Zlatna sau despre liniştea
sufletului („primul poem
etnografic din istoria culturii”,
„o mică enciclopedie despre
trecutul şi prezentul
Transilvaniei”; v. construcţia
erudită intertextuală:
dialogul cu Platon şi
Aristotel, Homer şi Vergiliu,
Seneca şi Cicero etc.;
descrierile baroce ale naturii
şi obsesia tematică a „marii
treceri”)
Romanul picaresc
Hans Christoffel von
Grimmelshausen (1621? –
1676)
Simplicius Simplicissimus („o
nouă variantă a picarului”,
care „nu mai are toate
valenţele unui antierou”, „un
spirit satiric, antifeudal şi
antirăzboinic” (sub „masca
naivităţii, a prostiei aparente,
a simplicităţii pure şi a
nebuniei”), „un martor lucid
1664)
Sonete, Ode (o poezie de
meditaţie melancolică,
dominată de viziunea
pesimistă asupra condiţiei
umane puse sub semnul
trecerii, al efemerităţii, al
suferinţei; v. retorica barocă:
metafore frapante,
juxtapuneri surprinzătoare
etc.)
* Catharina Regina von
Greiffenberg (austriacă)
(1633 – 1694)
Sonete sacre, cântece şi poeme /
Geistliche Sonette, Lieder und
Gedichte (o poezie mistică
profund emoţionantă, în care
aparenta senzualitate a lumii
concrete maschează /
revelează semnificaţii
religioase; v. retorica barocă
mizând pe efecte de
surpriză)
Epigrama religioasă
Daniel Czepko von
Andreas Gryphius (1616 – 1639)
1664)
Tratat despre poezia
Leo Armenius (intrigă germană / Das Buch
inspirată de istoria von der deutschen
bizantină; o intrigă „de Poeterey
palat”; v. destinul tiranilor
situat sub semnul norocului
schimbător (tema fortuna
labilis))
Catharina din Georgia, Carol
Stuart, Papinianus (tragedii
legate de scena puterii)
Cardenio şi Celinda (diferită
de celelalte prin subiect,
decor şi limbaj; punctul de
plecare: o nuvelă spaniolă;
construită pe acţiuni
paralele, cu personaje
antitetice, anunţă drama
burgheză din s. XVIII; v.
amestecul elementelor
realiste cu cele fantastice: v.
motivul strigoiului)
Daniel Casper von
Lohenstein (1635 – 1683)
(un „teatru al cruzimii”)
Ibrahim Bassa (subiect
preluat dintr-un roman al
 al unei lumi grosolane, un
moralist capabil să vadă Şase sute de distihuri sau ziceri
degradarea unor oameni
sălbăticiţi de război” – v.
satira care alunecă în grotesc retorica barocă pusă în slujba
şi fantastic; traseul său nu
mai este, ca până acum, unul
al „de-formaţiei”, ci unul al
formării – un Bildungsroman; o
carte marcată de filosofia
stoică, cu o puternică miză
moralizatoare, care propune
perspectiva unui „picar-
filosof”, ascet voluntar
resemnat cu ideea (barocă a)
lumii ca „amăgire”, „fum”
(v. picarul-filosof al lui
Diderot – Nepotul lui Rameau
(s. XVIII)); v. şi dimensiunea
intertextuală (lecturile lui
Simplicius))
* Johann Beer (austriac; „cel
mai fidel continuator al
spiritului din Simpliciada lui
Grimmelshausen) (1655 –
1700)
Aventurile tânărului Jan Rebhu
(un picar conceput – spre
deosebire de proza spaniolă
– ca „un ins bun de la
Reigersfeld (1605 – 1660)
înţelepte
Epigrame / Sinngedichte (v.
expresiei inefabilului)
Johannes Scheffler /
Angelus Silesius (1624 –
1677) (influenţat de misticul
Jakob Böhme)
Pelerinul heruvimic / Der
Cherubinische Wandersmann
Poemul de dragoste şi
poemul religios, „epistola”
Christian Hoffmann von
Hoffmannswaldau (1619 –
1679)
Epistole ale eroilor /
Heldenbriefe (o colecţie de
scrisori de dragoste în
versuri şi în proză, cu o
retorică extravagantă: v.
stilul ornamentat
asemănător conceptismului)
Monologuri istorice /
Geschichtreden
Madeleinei de Scudéry),
Sultanul Ibrahim (intrigi
extrem de violente; tema:
„lupta dintre tiranie,
instinct, viciu şi bine
(raţiune)”)
Cleopatra (transformată într-
un „personaj tragic
demoniac”, „proteic”, avidă
de putere)
Sophonisbe (tema vieţii ca vis
şi ca joc; personaje
numeroase plasate în spaţii
diverse (absenţa unităţii de
spaţiu); prezenţa
evenimentelor
neverosimile)
Comedia
Andreas Gryphius (1616 –
1664)
Horribilicribrifax (v.
modelele italiene: teatrul de
improvizaţie şi commedia
dell’arte; personaje mai
complexe; viziunea barocă
asupra lumii ca labirint – o
lume degradată care se
 natură”, „un adolescent- hrăneşte cu iluzia grandorii
artist” plasat într-o istorie (în realitate, falsă şi ridicolă)
„galantă” (o noutate în proza
picarescă din s. XVII; v.
romanele s. XVIII –
Richardson, Fielding +
povestirea filosofică a lui
Voltaire – Candide); v.
inserţia fantasticului grotesc
(anticipează maniera lui E.T.
A. Hoffmann – proza
fantastică a s. XIX)
Literatura Poemul filosofic
română
Miron Costin (1633 – 1691)
Viaţa lumii (1671 – 1673)
(suprateme: vanitas
vanitatum – „zădărnicia
existenţei umane în raport cu
infinitul”, moartea, fugit
irreparabile tempus, fortuna
labilis, jocul (baroc) dintre
aparenţă şi esenţă + motive
(asociate viziunii baroce
asupra condiţiei umane puse
sub semnul efemerităţii şi al
iluziei): căderea, roata, apa
curgătoare,viermele, fumul,
umbra, visul)
v. dimensiunea
intertextuală: aluziile la
Homer, Virgiliu, Biblie etc.)