ACADEMIA de MUZICĂ, TEATRU și ARTE PLASTICE

REFERAT pe tema :

TRAGEDIA LA WILLIAM SHAKESPEARE

Alexandra Gabriela Oprea

Elaborat : Muguliuc Mihaela

CHIȘINĂU 2020
 Cuprins

1. Introducere (Argument). Despre tragedie

2. Despre tragedie. De la tragicii greci la William Shakespeare
3. „Hamlet”. Politică sau nebunie?
4. „Romeo și Julieta” – marea tragicomedie a iubirii
5. Studiu de caz
6. Anexe
 Introducere. Despre tragedie

Conform DEX, tragedie este o „Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu

personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit. 2. Fig.întâmplare
nenorocită, eveniment funest; catastrofă”.1 În același timp, un site precum Wikipedia,
definește tragedia ca fiind „o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând
personaje puternice, angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori
cu proprile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu moartea eroului”2.
Tragedia a fost, din cele mai vechi timpuri, o formă de expresie și de exprimare a
autorilor dramatici, a romancierilor, a poeților. Este bine cunoscut faptul că întotdeauna este
mai ușor să creezi dramă, tragedie, o operă cu accente dramatice. Mult mai ușor decât o
comedie. Și atunci apare întrebarea: „de ce?” Simplu. Viața este mult mai încărcată de
elemente triste, catastrofale, uneori. Momentele de greutate, de dramă din existența omului
sunt, din păcate, mai des întâlnite. Astfel că și autorilor le-a fost mai ușor să surprindă în
operele lor aceste zone mai întunecate.
Însă de ce aș alege eu o astfel de temă? Cel mai probabil pentru faptul că tragedia face
apel la sensibilitatea ceva mai accentuată ce mă caracterizează. În plus, o situație „ușoară”, o
comedie, un zâmbet fals – toate acestea pot fi „puse în scenă” mult mai ușor, cu o implicare
emoțională redusă față de o situație dramatică. Suferința din dragoste (sau oricare alt tip de
suferință) nu poate fi trucată. Și, pentru a ieși la suprafață, o lacrimă are nevoie de anumite
trăiri, amintiri și, mai ales, de sinceritate – un aspect care ține foarte mult și de zona teatrului,
căci un act artistic fără adevăr și onestitate nu are nicio valoare. Un alt motiv pentru care am
ales să cercetez și să vorbesc despre tragedia shakespeariană ține și de un plan personal, foarte
intim, de o experiență cu adevărat tragică – moartea tatălui meu survenită în urmă cu un an.
Ceea ce mă face să concluzionez că alegerea unei teme precum tragedia
shakespeariană reprezintă și o provocare. Într-adevăr, este o provocare pentru oricine încearcă
să abordeze un asemenea subiect, care, să recunoaștem, este mai mult decât foarte vast, despre
care s-au scris tomuri întregi și despre care se va mai dezbate încă pe atât. De ce, însă,
tragediile lui Shakespeare au creat și creează atâta interes (și nu doar în rândul istoricilor de
teatru, ci și în cel al spectatorilor)? În primul rând, pentru că sunt foarte diverse și tratează o
sumedenie de probleme omenești. De la istorie la ficțiune, de la gelozie la nebunie, de la
1
https://dexonline.ro/definitie/tragedie
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tragedie
dragoste la ură și răzbunare, toate tragediile shakespeariene ating cele mai întunecat, dar,
uneori, și cele mai frumoase sentimente, aspecte și caracteristici ale vieții noastre. Probabil că
și finalurile sângeroase ale tuturor operelor tragice semnate de marele Will au creat și încă mai
creează o stare de catharsis (nu neapărat în sensul „Poeticii” lui Aristotel) pentru iubitorii de
„senzații tari”. Pentru că se știe (privind totul cu umor): piesele shakespeariene se încheie fie
cu o mulțime de nunți (comediile), fie cu o mulțime de înmormântări (tragediile).
Așadar, după cum am spus, tragediile lui Shakespeare tratează subiecte foarte diverse.
Nu doar atât, însă. Aceste opere dramatice și-au câștigat un loc în istoria teatrului universal și
au rezistat probei timpului și datorită unei viziuni dramatice mereu adaptabile timpului istoric
și contemporane cu oricare perioadă. De altfel, când ne gândim la tragediile semnate de
bardul din Stratford, ne vin în minte titluri precum „Titus Andronicus”, „Romeo și Julieta”,
„Iulius Caesar”, „Hamlet”, „Otello”, „Regele Lear”, „Macbeth”, „Antoniu și Cleopatra” și
„Coriolan”. La această listă centrală de nouă tragedii, se mai pot adăuga și două tragedii
(drame) istorice: „Richard al III-lea” și „Richard al II-lea”, dar și „Timon din Atena”, a cărui
paternitate shakespeariană încă este pusă sub semnul întrebării. Cu cât ne întrebăm mai mult
asupra motivului pentru care piesele lui Shakespeare se încadrează la tragedii, cu atât
răspunsul vine mai greu și devine mai dificil de descoperit. Este mult de discutat în legătură
cu analiza fiecărei tragedii și în legătură cu sublinierea fiecăreia dintre ele ca o operă
dramatică valoroasă de sine stătătoare. Iar tentația de a le reduce pe toate la o formulă
generalizată identică trebuie, evident, să se reducă. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să
eliminăm posibilitatea de identificare a elementelor comune tuturor operelor dramatice tragice
ale lui Shakespeare. Pentru că, altfel, ar însemna să distrugem sentimentul acela comun pe
care îl are publicul larg și care subliniază un caracter special, shakespearian, al operelor sale
și care delimitează de alte tragedii (antice, clasice, moderne). Nu trebuie uitat, de asemenea,
faptul că Shakespeare îi este, totuși, tributar lui Aristotel și teoriei sale din celebra „Poetica”.
Trebuie aici să amintim cele 9 elemente de bază ale unei tragedii shakespeariene:
 eroul tragic – personajul principal care este blestemat de soartă și care poartă cu sine o
vină tragică;
 lupta dintre Bine și Rău – această bătălie metaforică poate fi parte din acțiune sau
poate exista inoculată în psihologia unui personaj;
 hamartia – vina tragică a eroului;
  irosirea tragică – ține de modul în care Binele este, în cele din urmă, distrus împreună
cu Răul; în general, include și moartea tuturor personajelor pozitive, alături de cele
negative;
 conflictul exterior – acesta se poate referi la o problemă cu care se confruntă
personajul principal (eroul tragic) sau se poate referi la unul din personajele negative;
 conflictul interior – lupta pe care eroul tragic o duce cu sine însuși și cu vina tragică
ce-l caracterizează;
 catharsis – provocarea emoțiilor spectatorilor prin empatia pe care aceștia o
acumulează față de personaje;
 elementele supranaturale – magie, vrăjitorie, fantome etc.;
 lipsa dreptății poetice – lucrurile se termină rău pentru toată lumea, inclusiv pentru
personajele pozitive;
 elementul comic – există, în unele din tragedii, unul sau mai multe personaje comice
care intervin în timpul acțiunii pentru a relaxa tensiunea acumulată.
Iată, așadar, cât de complexă este tragedia shakespeariană chiar și la o primă vedere. Un
motiv în plus pentru a dezvolta o lucrare pe această temă și, mai mult, o lucrare ce va porni de
la o scurtă istorie a dezvoltării acestui gen dramatic și care, mai apoi, se va concentra pe
analiza mai îndeaproape a două lucrări importante ale lui William Shakespeare: „Hamlet” și
„Romeo și Julieta”.
 Capitolul I

Despre tragedie. De la tragicii greci la William Shakespeare

Ce este o tragedie? Termenul provine din grecescul tragoidia, care înseamnă „cântecul
caprei”. Este numit astfel pentru că în Grecia Antică artiștii din teatru se îmbrăcau în costume
făcute din piele de capră pentru a întruchipa satiri. De altfel, marile tragedii erau alcătuite în
trilogii (serii de câte trei piese), însoțite întotdeauna și de o piesă preliminară, o „piesă cu
satiri”. De aici, a provenit atât termenul tragoidia / tragedie, cât și satira / satiră.
Aristotel a creat o adevărată epopee teoretică în care a dezvoltat și a dezbătut
problema tragediei, caracteristicile ei, importanța ei pentru cultura antică greacă și pentru
polis-ul elin. Este vorba, bineînțeles, de celebra și discutata „Poetică”. În această lucrare,
celebrul filosof grec compară tragedia cu alte creații în formă metrică, precum comedia și
poemul epic (epopeea). „Epopeea și poezia tragică, ca și comedia și poezia ditirambică, apoi
cea mai mare parte din meșteșugul cântatului cu flautul și cu cithara sunt toate, privite
laolaltă, niște imitații”3. Iată, deci, una din primele dăți când arta apare sub formă de imitație,
de mimesis. Cu alte cuvinte, arta (teatrul, în acest caz) este o imitare a realității. Însă, așa cum
adaugă și Aristotel, tragedia are o motivație serioasă și, spre deosebire de poemul epic – care
face uz de narațiune – aceasta se folosește de acțiunea directă pentru a transmite un mesaj,
emoții și stări. De asemenea, el adaugă că mimesis-ul poetic este imitarea realității așa cum ar
putea să fie, nu cum este. Așadar, poezia, teatrul, sunt medii mult mai exaltate și filosofice
decât istoria, care doar înregistrează în mod obiectiv faptele și întâmplările.
Scopul tragediei, spune Aristotel, este să creeze un catharsis spectatorilor – să
trezească în ei sentimente de milă și frică și să-i purifice de aceste emoții, pentru ca ei să poată
părăsi teatrul simțindu-se curați și înălțați moral și sufletește, dar și cu o înțelegere mai bună
asupra modului de a acționa al zeilor și al oamenilor. Acest catharsis este declanșat prin
urmărirea unor fapte teribile, incredibile, dar și emoționante desfășurate de-a lungul destinului
eroului principal al tragediei (Aristotel considera că aceste întâmplări nu trebuie să fie
neapărat dezastruoase, dar, totuși, credea că cele mai bune tragedii au finaluri nefericite).
Conform „Poeticii” lui Aristotel, tragedia conține șase elemente principale: acțiune, personaje,
dicție, gând, spectacol (în sensul de efecte scenice) și cânt (muzică), din care primele două
sunt de bază.

3
Aristotel, „Poetica”, pg. 53 (material descărcat de pe www.scribd.com)