ARISTOTEL

Aristotel, Poetica, Editura ACADEMIEI, Bucureşti, 1965.

naşterea tragediei şi comediei
- II Prin ce se desparte tragedia de comedie: una năzuieşte să înfăţişeze pe
oameni mai răi, cealaltă mai buni decât sunt în viaţa de toate zilele
54
- III Trei deosebiri cunoaşte imitaţia: de mijloace, de obiect, de procedare.
55
- IV Cauzele ce par a fi dat naştere poeziei.
Una e darul înnăscut al imitaţiei, sădit în om din vremea copilăriei (lucru
care-l şi deosebeşte de restul vieţuitoarelor, dintre toate că fiind cel mai priceput
să imite şi cele dintâi cunoştinţe venindu-i pe calea imitaţiei), iar plăcerea pe
care o dau imitaţiile e şi ea resimţită de toţi. Că-i aşa, o dovedesc faptele.
Lucruri pe care în natură nu le putem privi fără scârbă, - cum ar fi înfăţişările
fiarelor celor mai dezgustătoare şi ale morţilor,- închipuite cu oricât de mare
fidelitate ne umplu de desfătare.
56
„...cei dintru început înzestraţi pentru aşa ceva, desăvârşindu-şi puţin câte puţin
improvizaţiile”
- Ivită dar din capul locului pe calea improvizărilor (ca şi comedia de altminteri:
una mulţumită îndrumătorilor corului
57
de ditirambi, alta celor de cântece licenţioase, din cele ce, până în zilele noastre,
mai stăruie prin multe cetăţi), tragedia s-a desăvârşit puţin câte puţin, pe măsura
dezvoltării fiecărui nou element dezvăluit în ea, până când, după multe prefaceri,
găsindu-şi firea adevărată, a încetat să se mai transforme.
- Cel ce, pentru întâia oară, a sporit numărul actorilor de la unul la doi, a redus
partea corului şi a dat dialogului rolul de căpetenie, a fost Eschil;
- Sofocle a ridicat numărul actorilor la trei şi a introdus decorul scenic.
- În ce priveşte întinderea, pornită de la subiecte mărunte şi de la un stil hazliu,
explicabil prin obârşia ei satirică, într-un târziu a câştigat gravitate, iar metrul,
din tetrametru trohaic, a ajuns trimetru iambic. La început se folosea tetrametrul
trohaic, pentru că poezia tragică era un simplu cor de satiri şi pentru că acest
metru îi dădea un mai accentuat caracter de danţ. Când dialogul şi-a făcut
apariţia, natura singură a găsit metrul potrivit: se ştie doar că, dintre toate
măsurile, iambul e cel mai apropiat de graiul obişnuit.
- V Despre comedie, epopee şi tragedie.
- comedia e, imitaţia unor oameni neciopliţi; nu însă o imitaţie a totalităţii
aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a
urâtului.
- Ridicolul se poate dar defini ca un cusur şi o urâţime de un anumit fel, ce n-
aduce durere nici vătămare: aşa cum masca actorilor comici e urâtă şi
frământată, dar nu până la suferinţă.
58
- Abia într-un târziu s-a gândit magistratul să acorde autorilor de comedii corul
de care aveau nevoie; înainte, cei ce dădeau asemenea spectacole o făceau din
propriul lor îndemn.
- Deprinderea de a compune subiecte comice vine însă de la Epiharm şi Formis.
Începutul l-a făcut dar Sicilia.
- Dintre atenieni, cel dintâi care, părăsind invectiva iambică, a prins să trateze
teme cu caracter general şi să închege subiecte a fost Crates.
Aristotel, Poetica, Editura ACADEMIEI, Bucureşti, 1965.
Aristotel, Poetica, Editura ACADEMIEI, Bucureşti, 1965.
tragedie
- VI Definiţia tragediei. Părţile tragediei: subiectul, caracterele, limba, judecata,
elementul spectaculos şi muzica.
- Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere,
în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit
59
după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu poves-
tită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi.
- În chip necesar, fiece tragedie va avea dar şase părţi, ce slujesc să-i determine
felul, şi acestea sunt: subiectul, caracterele, limba, judecata, elementul
spectaculos şi muzica. Două din ele sunt mijloace prin care se realizează
imitaţia, unul e chipul cum aceasta are loc, trei sunt obiecte ale ei; afară de ele,
altele nu mai sunt.
60
Aristotel, Poetica, Editura ACADEMIEI, Bucureşti, 1965.
Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004
tragedia (completări la aristotel privind originea ei din comedie)
- la baza tragediei de mai târziu se află reprezentările spontane, cu substrat
cultic, ale corurilor îmbrăcate în piele de ţap (tragikoi choroi); ulterior, după
sec. VIII î.e.n., ele au fuzionat cu ceremoniile dionisiace, pielea de ţap (tragoi)
asigurând materia primă din care se confecţionau măştile protagoniştilor.
145
- Cum devine Corul de satyri (care persistă ca prezenţă în ritualistica greacă) cor
moral, cu funcţie eminamente, exclusiv coercitivă?
- !!!!! O explicaţie posibilă (...) : impunerea tragediei la Atena are loc pe fondul
marilor reforme religioase pe care le întreprinde Peisistratos în a doua jumătate a
secolului al Vl-lea î.e.n. Între ele se află şi aducerea în oraş (intra muros) a lui
Dionysos, data convenţională a reprezentării primei tragedii de către Thespis
fiind 534, în cadrul Marilor Dionysii. Nu există, însă, nici un indiciu că Thespis
ar fi reformulat paradigma cultului, sau că Peisistratos ar fi recurs la o
cosmetizare atât de radicală; ceea ce s-a întâmplat, a fost mai degrabă o
disciplinare precaută a orgiei extra muros, şi o cenzurare a energiilor populare
dispersive prin recunoaştere oficială.
147
Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004
Liiceanu, Gabriel, Tragicul, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura UMANITAS, Bucureşti, 2005

poetica lui aristotel (minusuri)

(...) Trebuie însă spus că întârzierea în preajma definiţiei aristotelice nu s-a
petrecut în avantajul cercetării pozitive a fenomenului tragic:
a) în loc ca tragedia să devină prilejul artistic pentru discutarea esenţei şi
semnificaţiilor fenomenului tragic, ea a rămas, până către secolul al XVIII-lea,
obiectul unei interminabile şi plicticoase dezbateri privitoare la regula unităţilor,
la limbajul de tip tragic, la compoziţie şi la tot ce reprezintă constituţia formală a
unui gen literar;
b) esenţa fenomenului tragic a fost redusă la schema simplă a unei nefaste
răsturnări de
169
situaţie suportate de un personaj sau o familie de vază; calamitatea sub forma
catastrofei a devenit astfel conotaţia curentă a conceptului de tragic;
c) eroul tragic a fost transformat într-un caracter fix (ethos) care rămâne
într-un raport strict exterior cu acţiunea, el nedefinindu-se şi nemodificându-se
prin ea; valoarea a devenit deci expresia unui echipament axiologic aprioric;
d) ponderea pe care au căpătat-o sentimentele de milă şi frică în economia
scenariului tragic a deschis drumul interpretărilor deopotrivă eticiste şi
psihologiste ale fenomenului tragic;
e) introducerea vinii (hamartía) în scenariul tragic a făcut loc ideii de
justiţie poetică, idee care a reprezentat o sacrificare a tragicului de dragul
satisfacerii sentimentelor justiţiare ale spectatorului.
- (KITT0,1950) - definiţia aristotelică omite proprietăţi pe care tragedia mare
le impune ca necesare: ea nu vorbeşte nici de excelenţa eroului (areté), nici de
conflict, nici de destin, nici de sublimul căderii care înalţă.
170
Liiceanu, Gabriel, Tragicul, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura UMANITAS, Bucureşti, 2005
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000

teatrul şi cetatea
Teatrul şi restauraţia democratică din 403 i.e.n.
- Teatrul (...) devenise experienţa formativă capitală a oricărui atenian. (...)
modelarea imaginarului colectiv...
372
- spectacolele (...) sunt (...) o experienţă colectivă fundamentală, religioasă,
psihologică, intelectuală, esenţial legată de reflecţia colectivă asupra universului...
373
- civilizaţia greacă are această particularitate de a arăta tot ceea ce într-o societate
constituie o problemă, şi de aceea probabil grecii au inventat (...) teatrul...
414
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000
Liiceanu, Gabriel, Tragicul, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura UMANITAS, Bucureşti, 2005

participarea spectatorului
GADAMER, Hans- Georg (11 februarie , 1900 – †. 13 martie , 2002) a fost un filozof german
cel mai cunoscut pentru opera sa monumentală (magnum opus) din 1960, Adevăr şi metodă (Wahrheit und
Methode).Este fără îndoială cel mai important hermeneut al secolului XX. Preocupat de reabilitarea “filosofiei
practice”, în scrierile sale are in atentie fenomenul comprehensiunii, ce nu trebuie inteles doar ca simplu act

subiectiv, ci ca inserţie într-un proces mai amplu, în care prezentul se intersecteaza fara incetare cu trecutul.),
WAhrheit und e, Tubingen, 1965, Erster Teil, II, Die Ontologie des Kunstwerkes und ihre hermeneutische

Bedeutung,l, d. Beispiel des Tragischen, pp. 122-129.

- Sensul structurii tragice nu devine inteligibil decât pornind de la modul de

participare al spectatorului. Participarea, tradusă în termeni aristotelici ca „milă”
şi „groază”, nu trebuie înţeleasă subiectiv. Aici este vorba de a ajunge la o
conştiinţă a comunităţii umanului pe calea negativului. „Mila” şi „groaza” sunt
expresii ale dezacordului cu ceea ce se petrece sub forma fenomenului tragic.
Acest dezacord declanşează reacţia
181
de refuz faţă de tot ceea ce dezbină. Desolidarizarea de conţinutul fenomenului
tragic ca lezare a umanului devine implicit prilejul pentru o afirmare şi o re-
întoarcere la sine a universalităţii umanului. Tragedia reprezintă calea de a-1
sustrage pe om din disoluţia cotidianului, redându-i memoria ordinii metafizice
a întregului fiinţei sale .
182
Liiceanu, Gabriel, Tragicul, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura UMANITAS, Bucureşti, 2005

Vasile, Mihai, Mic dicţionar de termeni teatrali, Editura LIBERTAS, Ploieşti, 2005

mimesis
- Principiu potrivit căruia arta este imitare a realului.
- pentru Platon,
68
lucrurile naturale sunt numai o imitaţie, o „umbră” a ideilor, iar arta, ca imitaţie
a naturii, este o „imitaţie a imitaţiei”
- pentru Aristotel, mimesisul artei constituie o imitaţie cu virtute
generalizatoare, imitaţia fiind, după el, un dar firesc al oamenilor. „Datoria
poetului — spune el — nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci
lucruri care ar putea să se întâmple, în marginile verosimilului şi ale
necesarului.”
- este corect să nu atribuim mimesisului înţelesul de copiere fotografică a
naturii, ci pe acela de reflectare artistică, deci transfigurată, a ceea ce este
semnificativ pentru reacţia umană faţă de esenţa realităţii.
Vasile, Mihai, Mic dicţionar de termeni teatrali, Editura LIBERTAS, Ploieşti, 2005