Genul dramatic Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi ulterior reprezentate pe scena unui teatru.

De aceea, operele dramatice presupun o limitare n timp i n spaiu a aciunii reprezentate. In operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa n jurul caruia se dezvolta aciunea, bazat pe mprejurri, pasiuni i caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunic prin intermediul dialogului i a monologului, autorul neintervenind dect n indicaiile scenice (regizorale). Indicaiile scenice apar ntre paranteze sau n subsolul paginilor i se refer la aciunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimica etc. Personajele iau cu totul locul autorului, a crui intervenie indirect se manifest prin indicaiile de regie, care se numesc didascalii. Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale printr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente cornice. Cuvantul "drama" vine de la grecescul "drama" sau frantuzescul "drame" si inseamna "actiune". Drama este cea mai raspandita specie a genului, fiind mult mai putin supusa conventiilor si normelor decat tragedia si alternand personajele bine individualizate cu cele tipice. Imbinarea elementelor tragice cu cele cornice a facut posibila o alta specie literara, cunoscuta sub numeie de tragicomedie, in secolul al XVII-lea. Drama s-a manifestat ca specie moderna in secolul al XVIIl-lea, prin scriitorii germani Lessing, Schiller si Goethe. In secolul romanticilor, specia a evoluat ca manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate de actiune, de construire a personajelor-model din toate mediile sociale, in care amestecul dintre tragic si comic permite reliefarea autentica a caracterului uman. Victor Hugo este cel care a consacrat drama romantica, teoretizand principalele criterii artistice ale acestei specii in "Prefata" la drama "Cromwell" (1827), care este considerate manifestul literar al romantismului. Fascinatia dramei romantice consta in faptul ca "topeste in acelasi suflu grotescul si sublimul, teribilul si bufonul, tragedia si comedia" si poate, de aceea, au aderat la aceasta specie numerosi scriitori, in creatia carora un loc important l-a avut drama istorica. In literatura romana, drama istorica este initiata de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, cu piesa in versuri "Razvan si Vidra" (1867), urmat de Vasile Alecsandri cu "Despot-Voda" (1879) si deAl. Davila cu piesa "Vlaicu-Voda". Un loc aparte il ocupa Barbu Stefanescu-Delavrancea cu trilogia istorica a Moldovei: "Apus de soare" (ultimul an de domnie si de viata al gloriosului Stefan cel Mare), "Viforul" (domnia tiranica a lui Stefanita-Voda) si "Luceafarul" (personalitatea stralucita a lui Petru Rares) - drame create in anii 1909 - 1910. Incepand cu perioada interbelica apar noi forme ale dramaturgiei in teatrul modern. Drama psihologica de constiinta sau drama de idei (dupa alti critici) este reprezentata de Camil Petrescu, cel care a introdus in literatura romani concepte estetice moderne ca substantialismul si autenticitateu si a creat intelectualul lucid, insetat de absolut. Lucian Blaga este creatorul dramei mitologice, prin manifestarea filozofica a miturilor esentiale romanesti: "Mesterul Manole" care ilustreaza mitul estetic al jertfei creatoare si "Zamolxe" care conduce la interpretarea mitului mioritic. Parabola cu accente dramatice este initiata de Marin Sorescu atat in trilogia "Setea muntelui de sare" (1974), cu piesele "Iona", "Paracliserul" si "Matca", precum si in dramele istorice, in care Vlad Tepes. este doar un pretext pentru a caricaturiza tiranul din orice epoca: "A treia teapa"(1971), "Raceala" (1980).

Tragedia este o specie a genului dramatic, n proz sau n versuri, reprezentnd personaje puternice angajate n lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existent a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluionndu-se cu moartea eroului. Tragedia este o form de dram caracterizat de seriozitate i demnitate, care de obicei implic un conflict ntre un personaj i o putere superioar, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Originile ei sunt obscure dar cu siguran c este un produs al bogatelor tradiii poetice si religioase al vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi regsite in ditirambi, cnturile i dansurile care l celebrau pe zeul grec Dionisos, mai trziu preluat de romani ca Bachus. Se crede c spectacolele acestea extatice i legate de butur au fost create de satiri, fiine pe jumtate api care l nconjurau pe Dionisos la petreceri. De asemenea, o alt origine a termenului este legat de cuvintele greceti tragos semnificnd ap i aeidein- a cnta, combinate dnd cntece ale apilor, din care a rezultat tragedie. Comedia (fr. comdie; lat. comoedia; gr. Komoida, cntec de srbtoare) este o specie a genului dramatic, n proz sau n versuri cu aciune i deznodmnt vesel i care satirizeaz realiti sociale, slbiciuni general umane sau prezint situaii hazlii. Prin coninut i prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordoneaz comicului, care este o categorie estetic fundamental, care denumete una dintre atitudinile eseniale n faa vieii i a artei, avndu-i sursa n dezvoltarea unui contrast sancionat printr-o gam larga de reacii morale, de la compasiune la dispre, provocnd o participare afectiv specific, de la zmbet la rsul cu hohote. (Dicionar de termeni literari) n antichitate, specia era definit prin contrast cu tragedia, insistndu-se asupra caracterului obinuit al faptelor i al oamenilor prezentai, spre deosebire de evenimentele pline de mreie i de caracterul nobil din punct de vedere social i moral al personajelor tragice. n viziunea lui Aristotel, comedia este imitaia unor oameni necioplii, nu ns o imitaie a totalitii aspectelor oferite de o natur inferioar, ci a celor care fac din ridicol o parte a urtului. Ridicolul poate fi definit ca un cusur i o urenie de un anumit fel, ce nu aduce durere, nici vtmare; aa cum masca actorilor comici este urt i frmntat, dar nu pn la suferin. Cu o bogat ilustrare n cultura universal, fapt ce ntrete spusele lui Franois Rabelais, potrivit creia rsul este propriu omului, comedia i-a inventat numeroase subspecii: de situaii, de moravuri, de caracter, de intrig, de salon, ori bulevardier (vodevilul), cea eroic sau tragic, dar i cea grotesc, satiric ori amar; aadar o categorie estetic la fel de divers ca viaa nsi. Rsul este arma imbatabil a spiritului omenesc mpotriva ridicolului, a derizoriului, a grotescului, a absurdului din sfera social, ndeosebi. Prin umor, ironie, sarcasm, dup mprejurri, comedia biciuiete vicii i moravuri, urmrind corijarea sau extirparea lor. Tragicomedia este o specie a genului dramatic cu subiect patetic, n care conflictele fundamentale, grave, profunde, nsoite de unele incidente comice, sunt rezolvate printr-un deznodmnt fericit.

Fiind unul dintre cele mai originale i fascinante ramuri ale teatrului, absurdul reuete s impresioneze prin poveti bizare, personaje uimitoare i un stil care te prinde. Mitul lui Sisif, principala inspiraie pentru teatrul absurdului Teatrul absurdului a aprut la sfritul anilor 1950, n Europa, avnd lucrri ce abordau n principal tema existenei umane care nu are un scop anume, lucru care duce la ruperea efectiv a comunicrii. Stilul pieselor de teatru era ilogic, dominat de discursuri fr noim i concluzii care nu aveau legtur cu coninutul. Termenul de absurd a fost introdus de ctre criticul Martin Esslin, care a menionat noiunea n titlul lucrrii sale Teatrul Absurdului din 1961. n prima ediie a crii, autorul susine c scriitorii de absurd s-au inspirat din tema lucrrii Mitul lui Sisif scris Albert Camus (carte care aborda ideea vieii fr sens a omului), numind ca pricipali autori ai acestei micri literare pe Samuel Becket, Arthur Adamov, Eugene Ionesco i Jean Genet. Alte elemente prezente n piesele de teatru absurd sunt: un univers fr sens, omul care este controlat de mai multe fore, personaje care sunt prinse ntr-o rutin, nonsensul, inserarea unor imagini tragice, scene care se repet/care dureaz prea mult sau jocul de cuvinte. Cei mai importani reprezenteni ai acestui gen de teatru sunt: Samuel Becket, Eugene Ionesco, Jean Genet, Harold Pinter i muli alii. Alte surse de inspiraie Tot Esslin ne spune c din punct de vedere al stilului, teatrul absurdului are ca baz urmtoarele micri literare: Tragicomedia Piesele absurdului sunt n esen, tragice. Dar modalitatea n care este redat aceast tragedie, prin bizar i nonsens, aduce cu sine comicul. Cel mai bun exemplu n acest sens este Shakespeare, care a reprezentat sursa de inspiraie pentru civa autori ai absurdului. Experimentele literare Fiind un exemplu de experiment literar, este destul de logic c una dintre bazele acestui tip de teatru s fie alte exemple de acest gen. O important surs de inspiraie este poezia fr sens (reprezentani: Lewis Carol i Edward Lear). Patafizica, dadaismul i suprarealismul Reprezentantul patafizicii (tiina soluiilor imaginare), Aflred Jarry, i-a inspirat pe autorii absurdului prin publicarea crii sale, Gesturile i opiniunile doctorului Faustroll, lucrare n care se ncerca calculul sufrafeei lui Dumnezeu. Muli chiar au participat la cursurile Colegiului de Patafizic sau au scris piese pentru Teatrul Alfred Jarry (printre care i Eugen Ionesco). Suprarelismul i dadaismul au fost i ele foarte apreciate de reprezentanii absurdului. Existenialismul Existenialismul era, pe vremea cnd Teatrul Absurdului i fcea apariia, una dintre filozofiile dominante n Frana (n mod special la Paris). Dar majoritatea reprezentanilor nu era de acord cu aceast micare. Mai mult, foarte muli au fost n conflict cu Jean-Paul Sartre (care era unul dintre cei mai importani existenialiti). Eugene Ionesco l-a acuzat pe Sartre c este adeptul comunismului. n rspuns, filozoful i-a criticat lucrarea Rinocerii (care dup unii reprezenta lupta mpotriva comunismului), mai ales finalul, cnd nu se nelege de ce doar un om nu s-a transformat n rinocer.

Caracteristici teatrale Personajele De obicei, personajele sunt banale, blocate ntr-o anumit rutin i stereotipice. Ele sunt prezentate pe perechi independente (2 brbai, 2 femei sau un brbat i o femeie) i triesc ntr-un univers bizar i fr logic. De fiecare dat cnd un personaj devine mai complex, lumea n care triete devine i mai incomprehensibil. Limbajul Este unul ilogic, cu termeni care i pierd sensul original care n mod logic creaz confuzie. n unele cazuri are un ritm specific poeziei. Scenariu Sunt scene care se repet i aciuni care las publicul n deriv. COMENTARIU - Apus de soare Incadrare si ipoteza Inspirata de evenimentul mortii lui Stefan cel Mare, "apus de soare" (1909) este o drama istorica, romantica, remarcabila prin lirismul sau si prin dimensiunile grandioase ale personajului sau central, a carui maretie confera lucrarii caracter poematic. "Apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alaturi de alte doua lucrari dramatice: "Viforul" (1910) - evocand domnia viforoasa a lui Stefanita Voda si "Luceafarul" (1910) avandu-l ca personaj central pe Petru Rares. Izvoare de inspiratie: Sub influenta ideologiei pasoptiste, se dezvolta interesul pentru trecutul national, pentru istoria patriei si apar primele opere literare si in domeniul dramaturgiei. O prima izbanda a acestui gen literar este drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, "Razvan si Vidra" (1867), urmata de drama "Despot-Voda" (1880) a lui Vasile Alecsandri, iar in 1902 apare "Vlaicu-Voda" de Al.Davilla. Barbu Stefanescu Delavrancea desavarseste evocarea istorica a evenimentelor si personalitatilor eroice ale acestui neam, intr-o trilogie care porneste cu vremea lui Stefan cel Mare in "Apus de soare", continua cu domnia lui Stefanita in "Viforul" si se incheie cu cea a lui Petru Rares in "Luceafarul". in acest triptic, "Apus de soare" este o adevarata capodopera a dramei romantice romanesti in care sunt evidente ca surse de inspiratie: - creatiile folclorice care ilustreaza dimensiunea legendara a domnitorului; - Letopisetele Moldovei ce fusesera publicate recent de Mihail Kogalniceanu; - "Hronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai; - "Stefan cel Mare" de E.Esarcu - Cronica lui Grigore Ureche (portretul domnitoruluI) Semnificatia titlului: titlul este o metafora care ilustreaza drama mortii lui Stefan cel Mare, asemanata cu apusul soarelui Moldovei. Tema. Drama prezinta intr-o gradatie ascendenta conflictul politic exterior, intre domnitorul autoritar si cativa boieri care planuiesc sa incalce hotararea testamentara a lui Stefan si conflictul interior, generat de confruntarea dintre spiritul domnitorului si omul batran si bolnav. Drama Apus de soare are ca tema lupta pentru apararea fiintei nationale si pentru afirmarea constiintei nationale. Ideea este ca lupta pentru apararea tarii se duce cu sacrificii si creeaza eroi.

Subiectul este Moldova in perioada de maxima ascensiune sub domnia lui Stefan cel Mare si Sfant, pe care autorul il aseamana cu un soare. Metafora este preluata din poezia populara: Stefan, Stefan, domn cel Mare si exprima sistemul Social heliocentric. Domnul este centrul universului social, in jurul sau este familia, curtea, cetatea, Moldova, in cercuri concentrice. Structura si momentele subiectului Drama este structurata in patru acte. Actul I constituie si expozitiunea piesei, care debuteaza cu o conversatie intre fetele de la curtea domneasca, din care reies primele informatii despre personalitatea lui Stefan, facandu-se si primele referiri la trasaturile sale legendare. Pentru domnitor se pregatesc neincetat fasii curate, care sa-i bandajeze piciorul bolnav in urma ranii dobandite in lupta de la Razboieni, unde "pieri floarea Moldovei". Stefan este in viziunea fetelor un personaj mitic: "va , trai cat Matusalem", "e inzaoat", "cand s-a nascut, 1-a scaldat in sange de serpoaica si de vulturi sa se strecoare si sa se inalte". Sunt amintite si alte fapte eroice si anume ca in trei batalii s-a bazat pe popor, ca au trecut 46 de ani de domnie cu 33 de batalii, "din care 31 de biruinti", afirmand cu admiratie: "el sa traiasca si Moldovei i-e bine". Atmosfera de la curte, dragostea si imensa admiratie de care se bucura domnitorul pregatesc aparitia sa in scena a 111-a. Se transmit cu discretie gandurile lui Stefan, care o iubise pe Raresoaia si avusese cu ea doi copii, pe Oana si pe Rares. Stefan este batran si bolnav, dar ferm hotarat sa lupte pentru Pocutia, intrucat simte alaturi de el intreaga Moldova. Actul II constituie intriga dramei. Clucerul Moghila soseste de pe campul de batalie si povesteste despre actele de vitejie ale moldovenilor condusi de Stefan cel Mare, prilej cu care se continua portretizarea domnitorului: "strasnic racnea leul Moldovei, de auzea valea si codrii". Se reliefeaza credinta domnitorului in poporul sau si in biruinta, taria lui de a rezista durerilor fizice, Moghila incheindu-si relatarea cu o caracterizare a domnitorului: "dar iata-l rasare soarele si incalzeste si pe boieri si pe oase goale fara deosebire, ca nimeni nu s-a plans de judecatile lui". Sosind de la batalie, Stefan este intampinat cu dragoste de doamna Marja, de Oana si de ceilalti curteni si are primul conflict cu boierii uneltitori care doresc sa scape de Stefan, intrucat acum e neputincios si bolnav. Chiar si boierii tradatori, Ulea, Stavar si Dragan, recunosc ca "mare a fost, ca de marimea lui nu mai sufla nici un boier" sau ca "varsa vapai, ma frigea privirea lui", de unde rezulta ca si dusmanii ii recunosc maretia. Actul III ilustreaza desfasurarea actiunii si punctul culminant si incepe cu discutia dintre Ulea, Stavar si Dragan privind starea de sanatate a lui Stefan cel Mare, fiind nerabdatori sa asiste la sfarsitul acestuia. Si din aceasta discutie se desprind trasaturi ale domnitorului, dezvaluind politica pe care o aplicase Stefan in formarea unei ostiri devotate, compusa din cei mai destoinici razesi. Stefan aduna boierii si intreaga curte carora le expune intreaga sa politica interna si externa, anuntandu-i ca lasa tara mostenire urmasilor spre a o pastra intreaga si independenta. Adresandu-se boierilor tineri, ii aseamana cu o padure tanara si le spune sa nu uite jertfele strabunilor, prilej cu care enumera numele celor ce au murit eroic pe campurile de batalii. Discursul, model de arta oratorica in literatura noastra, e insotit de participarea naturii dezlantuite (fulgera, tuna, ploua) cu semnificatii in framantarea constiintei si a zbuciumului sufletesc. Stefan cel Mare isi exprima crezul sau de domnitor, idealul sau fiind sa uneasca

Rasaritul cu Apusul si sa stea ca un zid de aparare a crestinatatii pentru ca "Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor." Actul IV - deznodamantul - prezinta momentele grele prin care trece Stefan, batran si bolnav, cu rana infectata. in acest cadru de suferinta, de tragism, Stefan ii marturiseste Oanei adevarul despre faptul ca ea si Rares sunt frati, iar el este tatal lor. Este elocventa maretia lui Stefan, vointa si forta lui in fata durerii, ce starnesc uimirea doctorilor Smil Klingensporn si Cesena pentru puterea de a rabda durerea atunci cand ii ard rana cu fierul rosu si pentru refuzul domnitorului de a fi legat pentru aceasta operatie. Cu ultimele puteri, il pedepseste pentru tradare pe paharnicul Ulea, il unge domn pe Bogdan, apoi moare cu numele tarii pe buze. Conflictul piesei piesa are un dublu conflict: conflictul social, exterior, intre stefan cel Mare si marii boieri (stefan il vede pe Bogdan ca urmas pe tron pentru a-i continua politica, pe cand marii boieri il voiau pe stefanita, care fiind minor, tara ar fi fost condusa de un consiliu alcatuit din marii boieri) conflictul interior, psihologic, intre domnitorul si omul stefan, intre tineretea spiritului, intre conducatorul si strategul exceptional si omul invinsa de batranete si de boala. Al doilea conflict este imaginat de autor, dar perfect credibil si care da profunzime psihologica piesei: Ce te doare, pacatele mele? Nimic pe domnul Moldovei. Ce e durerea? si toate pe stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel Bun ______________________________________________________________________ Metafora care sintetizeaza domnia lui Stefan cel Mare si Sfant o gasim in actul 1 in cuvintele doamnei Maria: Stapanul meu, toamna a sosit, soarele apune trist si-n urma lui o balta de sange". Ca sa poata apara Moldova Stefan s:a batut aproape o jumatate de secol cu ungurii, polonii, turcii, tatarii. El este nevoit si acum la batranete sa se bata, fiindca regele Poloniei nu mai recunoaste faptul ca a cedat lui Stefan Pocutia, o provincie situata la nord de Bucovina, ca garantie pentru tratatul de pace, incheiat in urma infragerii de la Cochii Cosminului. Moghila povesteste in actul al II-lea doamnei Maria, felul in care s-au desfasurat ostilitatile. Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure sub comanda lui Bogdan si a lasat pe Lupa Arbore in fata cu o mie de ostasi. Polonii il ataca pe Luca Arbore, aceste se preface ca fuge dar i-a resfirat in fata lui Bogdan, care i-a lovit dtn plin. Stefan i-a inconjurat si batalia s-a transformat intr-un macel al polonilor. Stefan la intoarcere este lovit la un picior. Rana nu i se inchide si sunt chemati trei doctori ca sa-i arda cangrena. Doctorul Smil, Cesena si Klingensporn. Profitand de situatie, o serie de boieri ca paharnicul Ulea, Dragan si Stavar comploteaza sa-i influenteze pe boieri sa-l aleaga domn pe Stefanita. Stefan afla de complot de la Oana si hotaraste sa fie ales domn Bogdan, fiul sau, inca din timpul vietii lui, pentru a impiedica luptele ce s-ar fi declansat pentru tron dupa moartea sa. El rosteste un discurs patriotic in fata Sfatului tarii, in care idega principala este pastrarea tarii pentru generatiile viitoare: Moldova n-a fost a mea si nu e a voastra ci a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor". El ii pune mantia de domn iui Bogdan si coroana. Apoi se incredinteaza doctorilor spre a i se-arde rana. Fiind imobilizat, cei trei boieri Ulea, Stavar si Dragan pun la cale sa fie ales domn Stefanita, nepotul lui Stefan, care fiind un copil s-ar fi creat o locotenenta domneasca

alcatuita din boieri. Puterea ar fi trecut din mana domnului in mana boierilor. Este lupta pentru putere. Stefan aude strigatele lor din sala tronului si, desi stie ca orice miscare ii este fatala, ia sabia, patrunde in sala tronului unde il ucide pe paharnicul Ulea. Se intoarce si moare in bratele doamnei Maria si ale fiului sau Bogdan rostind cuvantul Moldova" Imaginea lui Stefan cel Mare si Sfant se construieste treptat de-a lungul dramei clar exista si o imagine, pe care cititorul o are din cronica lui Grigore Ureche, din poemul Dumbrava Rosie de Vasi le Alecsandri, din romanul Fratii Jderi de Mihail Sadoveanu. Stefan cel Mare si Sfant a fost unul din marii principi europeni, care au oprit fortele asiatice reprezentate de turci si tatari sa distruga Europa. El cauta sa realizeze o coalitie antiotomana dar nu a fost sprijinit. in timpul domniei sale se petrece marea tragedie a caderii Constantinopolului; fara ca principii europeni sa se uneasca impotriva dusmanului comun. Casatoria sa cu Maria de Mangop era o recunoastere a faptului ca, daca ar fi eliberat Constantinopolul, ar fi avut dreptul la coroana Paleologilor. Stefan a fost un diplomat, a fost un bun strateg, a fost un mare domn patriot. El a trait raspunderile constiintei istorice si a cautat sa asigure independenta si unitatea tarii dupa moartea sa. Daca ar fi devenit domn Stefanita, boierii s-ar fi luptat pentru putere, ar II distrus asezarile razesilor, care aparau hotarele tarii si Moldova ar fi cazut in mainile dusmanilor ei. Pedepsirea paharnicului Uiea era o consecinta a juramantului, pe care acesta il prestase in fata domnului Stefan. Domnul Stefan a fost un bun organizator. El a construit un sistem de cetati, care sa apere hotarele de naValitori, dar si un sistem de colonii razasesti, ca sa dea luptatori. El. contrabalanseaza puterea boierilor cu aceasta armata de razesi, care faceau un scut viu in jurul tarii. Fiind evlavios, Stefan cel Mare si ,Sfant a fost un mare ctitor si a zidit multe biserici, manastiri, ca sa intareasca viata spirituala ortodoxa. in timpul sau se creeaza stilul moldovenesc, apar primele cronici,, este un exponent al renasterii. Stefan a fost un domn al legii, fiindca da un cod de legi, organizeaza paza drumurilor, incheie intelegeri cu negustori straini, aduce mesteri, ca sa creeze ateliere. Dar Stefan cel Mare a fost si un pater familiae, fiindca pentru el Moldova este o familie. Le poarta tuturor de grija si-i ocroteste. De aceea pune soarta tarii mai presus de viata sa si-l pedepseste pe paharnicul Ulea. Fiind drept, el nu s-a temut sa-l faca paharnic, desi, cand i-a judecat pricina cu mosia, ce-o luase de la razesi, le-a dat acestora partea lor. tefan este o imagine a poporului roman silit sa se bata timp de doua milenii pentru supravietuire, cu o multime de valuri de tatari, turci, poloni, unguri, austrieci si alte neamuri. --------------------------------------------------------------------------------------------------------------Structura Cele doua conflicte ale dramei se impletesc de-a lungul a patru acte care rezuma ultimul an de viata al marelui Stefan (din toamna lui 1503 si pana la 2 iulie 1504 - ziua mortii voievodului). In actul I. curtea domneasca din Suceava se afla sub semnul a doua embleme: soarele toamnei (care prevesteste iarna batranetii lui Stefan) si bourul Moldovei - simbol al intemeierii si al integritatii. In numele celei de-a doua embleme, batranul voievod decide sa recucereasca Pocutia, vechi teritoriu moldovenesc, stapanit de Polonia.

Rugat de doamna Maria sa-si amane expeditia (data fiind rAna pe care o avea Ia un picior si apropierea iernii), domnitorul refuza: "... si Stefan n-a murit inca". La chemarea voievodului, sirurile de luptatori se indreapta spre Suceava, ca puhoaiele de munte, aratand "ce bogata e Moldova". In actul al doilea, cele dintai vesti despre victorie le aduce clucerul Moghila, care anunta sosirea "Leului Moldovei" -biruitor, dar cu rAna de la picior agravata. Desfasurarea luptei este reconstituita in cuvintele acestui martor ocular, in toata maretia ei. Aflam astfel ca, ajungand pana in zona numita Halici, voievodul si-a organizat oastea, asteptand sosirea polonezilor (le-silor). Tehnica fiind cea a invaluirii dusmanului, batalia este crancena, incat "curse sange pana la turloaiele cailor". Importanta este insa nu desfasurarea de forte, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a maturat totul in cale ca si cand in acest batran s-ar fi intrupat stihiilenaturii dezlantuite. Odata cu sosirea lui Stefan cel Mare in cetatea de scaun, se manifesta primul conflict al dramei (previzibil inca din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavar si stolnicul Dragan) uneltesc impotriva vointei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat in timpul domniei lui Stefan cel Mare, asa cum relateaza Grigore Ureche in cronica sa. In drama, cei trei boieri doresc sa-l inscauneze pe Stefanita (convinsi fiind ca "vulturul batran" va muri in curand), fapt care le-ar fi permis sa conduca ei tara. Aceasta contravine insa vointei voievodului care-l harazise ca urmas la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic* domnia lui Stefanita ar fi echivalat cu o intoarcere in haos; si cum Stefan reprezenta "soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta intre lumina si intuneric (despre care vorbesc unele mituri). In actul al III-lea. simtindu-si sfarsitul aproape, voievodul ii aduna pe boieri, curteni si osteni, pentru "a sta marturie" la intronarea lui Bogdan. absenta paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de vorbe al domnitorului (care presupune ca pe Ulea "doare capul" deoarece nu sta bine la locul lui), demonstreaza precipitarea conflictului exterior (dintre voievod si boierii uneltitori). Dupa ce domnul isi ocupa locul pe tronul pe care statuse 47 de ani, urmeaza momentul discursului; acesta este punctat de tunete si fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului releva sentimentul datoriei implinite si rezuma o istorie a carei esenta au constituit-o razboiul si jertfa. Dupa impresionantul testament politic lasat urmasilor, Stefan ii pune mantia lui Bogdan si-l aseaza pe tronul Musatinilor. Gestul ingenuncherii in fata noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfarsitul unei jumatati de veac glorioase, la capatul careia, rostogolindu-se de pe treptele tronului, in bratele doctorilor, Stefan cel Mare devine un simplu om. In actul al IV-lea. dupa ce doctorii straini ii ard rAna de la picior cu fierul inrosit in foc, Stefan aude, afara, printre glasurile celor care-I aclamau pe Bogdan, cateva voci razlete rostind numele lui Stefanita. Devenit justitiar in numele legii strabune, Stefan il strapunge cu sabia pe Ulea (care "murise inainte de-al izbi", coplesit de forta morala a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Stefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa

(numita "sfant otel"), domnul opreste "cutremurul" care ameninta Moldova si "umple prapastia" (ca la o noua nastere a Pamantului). Cel de-al doilea conflict este psihologic si consta in constiinta ca moartea se apropie. asa se explica meditatia batranului in fata portretului lui Alexandru cel Bun ("acesta fu un om si nu mai e de mult"), din actul al II-lea; asa poate fi inteleasa scena intalnirii cu mesterul pietrar care urma sa-i pregatesca lespedea de pe mormant; asa poate fi patruns tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri: "Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba coliva si mi-o si impart" (cuvinte in care se imbina ambele conflicte). In tot ceea ce spune Stefan, repetarea cuvintelor "batran", "bolnav" si "neputincios" releva drama pe care o traieste omul in fata mortii. O constiinta a zadarniciei, ca si convingerea ca stralucirea si gloria sunt desarte, se degaja din scena arderii ranii: voievodul le cere doctorilor sa puna foc "pretutindeni", "pana s-o prefacen scrum trecuta marire de-o clipa, care a fost odinioara nebiruitul Stefan ". In momentele arderii ranii, infratindu-si durerea cu patimile lui Iisus, Stefan cel Mare capata o aura de sacralitate. Maretia voievodului este insa dincolo de uman: hotararea de "a duce" Moldova si dupa ce nu va mai fi, testamentul politic lasat tinerilor (in care domnul le daruieste tara, lor si generatiilor care vor veni, pana "in veacul vecilor"), fac din Stefan o figura legendara. Strans legat de al Il-lea conflict este si titlul metaforic al dramei, moartea lui Stefan cel Mare fiind asemuita cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -"Soarele Moldovei" - a carui maretie confera dramei caracter poematic. Fiecare scena din cele patru acte (cate numara drama) constituie o relevare a acestei maretii. Din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, sunt alese cateva momente: o lupta, un complot boieresc, inscaunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, impreuna alcatuind imaginea grandioasa a creatorului de istorie, a justitiarului, a omului, a tatalui. "Soarele Moldovei" este vazut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca il numesc "Maritul", "Slavitul" si "Sfantul"; clucerul Moghila il caracterizeaza prin cuvintele "Leul Moldovei", iar boierii, coplesiti de maretia si autoritatea lui, ii spun " Soimanul" si " Vulturul batran". "Apus de soare" este o drama fiind o lucrare scrisa pentru a fi reprezentata pe scena, cu un continut grav, conflicte puternice si deznodamant trist. Portretul lui Stefan cel Mare - Apus de soare de Barbu Stefanescu DELAVRANCEA Stefan cel Mare este personajul central al dramei, construit cu o psihologie complexa, compusa din trei ipostaze: conducator, parinte si om batran si bolnav. Initial, personajul se contureaza din replicile celorlalte personaje, ce se constituie intr-unui colectiv ce-si exprima profundul atasament si admiratia pentru domnitor: "ca mult e bun si viteaz si nepartinitor", chiar si dusmanii lui il numesc "soiman" si "vultur". Celelalte personaje ii spun "zmeul", "soarele", "sfantul", evidentiind dimensiunea mitica a personajului. Trasatura dominanta a lui Stefan cel Mare este patriotismul fierbinte si inaltator care-i

conduc faptele si atitudinile in intreaga perioada cat a condus Moldova si chiar si acum, in ultimul an de viata si de domnie. Realismul si legendarul se impletesc conturand un personaj exceptional, romantic, care se va creiona si prin propriile fapte si vorbe. Autocaracterizarile sunt numeroase: "ca sunt batran, ca sunt bolnav", dar "sufletul nu vrea si trupul nu mai poate". Conflictul interior se manifesta permanent intre puternicul, viteazul, nemuritorul voievod si omul care este batran si bolnav, ce are constiinta limitelor sale "batran, bolnav si neputincios mantia asta e prea grea". Faptele sunt putine, dar evidentiaza acelasi profund sentiment patriotic al domnitorului care este pus in antiteza cu meschinaria boierilor potrivnici, iar vigoarea si fermitatea sa sunt accentuate in contrast cu blandetea doamnei Maria. Natura contribuie si ea la completarea figurii monumentale a domnitorului, privirile lui catre boierii tradatori sunt amplificate de fulgerele de afara, vorbele se contopesc cu tunetul ce insoteste ploaia, dand astfel personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna dezlantuita in sufletul sau este preluata de furtuna de afara amplificand astfel zbuciumul si framantarea din inima sa. Cunoasterea si evocarea tuturor eroilor cazuti pe campul de batalie, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor argumenteaza legatura stransa dintre domnitor si eroii neamului, precum si dragostea lui imensa pentru neam si tara: "si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii unor uriasi". Inima domnitorului bate la unison cu marea si iubitoarea inima a poporului moldovean, a luptatorilor care vin fara sovaire la chemarea Mariei-Sale, care ii vede si ii aude sosind "cum se varsa apele in Siret asa vin suvoaiele la chemarea voievodului lor! Ce bogata e Moldova!" Identificarea lui Stefan cu Moldova este elocventa pe parcursul intregii piese, "si cum vru Moldova, asa vrusei si eu. Ca vru ea un domn drept si n-am despuiat pe unii ca sambogatesc pe altii ca vru ea un domn treaz si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit ca vru ea numele ei sa-1 stie si sa-l cinsteasca cu totii si numele ei trecu granita". Vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu reies si din evocarea clucerului Moghila care relateaza expeditia din Pocutia: "Strasnic racnea Leul Moldovei de vuia valea si codrii Matura tot inaintea lui si toti ii jurara credinta si moldoveni si rusneci si Iesi". Spiritul justitiar al domnitorului este recunoscut nu numai de cei loiali domnitorului, ci si de dusmanii sai: "boier, razas, taran supus, era tot una in fata lui". Un adevarat testament istoric pentru viitorime rosteste Stefan cel Mare atunci cand il inscauneaza ca domn pe fiul sau, Bogdan: "Tineti minte cuvintele Iui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri, si a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor". Piesa "Apus de soare" este o drama romantica atat prin tema inspirata din istoria nationala, cat si prin crearea unui personaj exceptional, de dimensiuni legendare si mitice, care creeaza o atmosfera fabuloasa, pastrand insa si o anumita solemnitate. George Calinescu definea drama lui Barbu Stefanescu Delavrancea "o capodopera a dramaturgiei poetice si oratorice si nu mai putin o drama de observare a tipicului, singura din literatura noastra in care toate aceste se unesc armonic".

Personajul se construieste prin tehnica basoreliefului, fiind caracterizat prin propriile actiuni, fapte si vorbe, dar si prin vorbele celorlalte personaje. Romanticul Delavrancea a stiut sa zugraveasca in persoana lui Stefan, cu egala forta, pe batran si pe voievod, pe om si pe

supraom. Inca din primul act, inainte ca voievodul sa fie adus in scena, portretul sau este evocat de femeile de la Curte in termenii unor dimensiuni baladesti, nu departe de limita fabulosului. Irina il numeste "sfantul" si Neaga spune ca atunci "cand s-a nascut l-a scaldat in sange de serpoaica". Irina adauga, misterios: "Si de vulturi/Sa se strecoare si sa se inalte". Clucerul Moghila intregeste atmosfera evocand faptele de arme ale domnitorului cu nimic mai prejos decat victoriile eroilor folclorici in lupta cu intruchiparile raului: "Prinsi din toate partile, dusmanii azvarlira armele jos. Si puse sange pana la turloaiele cailor. Strasnic racnea leul Moldovei, ca vuia valea si codrii." Aparitia lui Stefan este astfel atent regizata. Voievodul apare insotit de Doamna Maria, a carei replica povesteste intr-o inlantuire metaforica faptele viitoare: "Stapanul meu, toamna a sosit, soarele apune trist in urma lui, o balta de sange. Vremea o sa strice... Ploi subtiri care patrund... frig... viscol. Ramai, sfantul meu stapan." Omul Stefan, batran si bolnav, simte nevoia sa se sprijine pe Doamna Maria, simte nevoia cuvantului cald al Oanei. Dar voievodul Stefan isi pastreza intacta maretia. El curma atmosfera apasatoare spunandu-le celor din jur sa-si ridice capetele pentru ca "mie numi plac oamenii smeriti" si asigurandu-i ca, orice s-ar intampla, el va ramane una cu tara: "Mi-e mila de voi si de Moldova. Dar una fara alta, nu..., nu-mi sta in putinta. Nu e domn cel care desparte ce e al lui de ce e al tarii." Simtindu-si sfarsitul aproape, Stefan are o anume febrilitate, cenzurata de o lucida constiinta patriotica, in tot ceea ce intreprinde. Aduna date si da "o raita pana la Haliciu", hotarat a-si incheia socotelile cu vecinii si a lasa tara asezata temeinic in granitele sale de drept. Solemn si demn, el isi mai afirma o data autoritatea voievodala: "Stefan n-a murit inca...". In urma unui accident, rana de la picior i se inrautateste, omul Stefan stie ca are zilele numarate, ceea ce sporeste grijile domnitorului Stefan care vrea sa puna capat uneltirilor celor trei boieri si sa-l inscauneze pe Bogdan.Preocupat de echilibrul tarii, el enunta acum unul dintre principiile politice esentiale ale domniei sale: "Da, pace de jur imprejurul tarii, ca si inlauntrul ei".Semetia voievodala nu-l paraseste nicio clipa si gaseste mereu resurse psihice pentru a o afirma: "Mie nu-mi plac oamenii care se uita in jos. Fruntile sus... ca sus e luna, stelele, soarele si cerul... de sus vine harul, de sus cearta... si sus e mantuirea si iertarea pacatelor noastre." Exista in patetismul acestei replici si ecouri ale intelepciunii populare, conform careia deasupra fiecarui om exista o judecata a unei autoritati supreme. De asemenea, replica devine ecoul constiintei curate a domnitorului, care nu poate sa se teama de nimic. Abilitatea de om politic transpare in sfatul pe care i-l da lui Bogdan: "Razboi si dreptate... Razboi impotriva oricarui dusman si dreptate fata de oricine..., de neamurile tale..., de tine chiar...". Este aici un mesaj al verticalitatii morale care l-a calauzit pe voievod si pe care vrea sa-l transmita urmasilor, pentru ca, in conceptia lui Stefan, domnitorul ramane legat de tara sa si dupa moarte: "Patruzeci si sapte de ani am dus tara cu noroc...Am s-o duc si cand voi muri, dupa ce vor pecetlui piatra pe deasupra mea." Stefan nu da ragaz locuitorilor necredinciosi sa intreprinda ceva. Aduna degraba Sfatul tarii si, in prezenta tuturor, pune mantia voievodala pe umerii lui Bogdan. Intr-un emotional si patetic discurs, el infatiseaza celor prezenti programul politic al intregii sale domnii, crezul sau despre conducatorul de popoare, care trebuie sa devina una cu tara, uitandu-se pe sine pentru binele celor condusi: "Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia,

Modova a biruit pretitindeni! Am fost norocul, am fost taria!" "Ca vru ea ca numele ei sa-l stie si sa-l citeasca cu totii, si numele ei trecu granita de la Caffa pana la Roma!" "Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la batranete... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea, si nu e a voastra, ci a urmasilor nostri si a urmasilor nostri in veacul vecilor...". Ca om Stefan nu e lipsit de obisnuitele pacate, "intr-un mod fatal, legate de o mana de pamant", cum zicea Eminescu. Are copii nelegitimi, pe Oana si pe Rares. Pentru a nu-si stirbi autoritatea, Stefan cel Mare nu loe poate spune pe fata cine sunt de fapt, dar, abil, pe Rares il trimite la Harlau sa-i spuna mama sa adevarul, iar Oanei ii insceneaza ca, fiind bolnav, aiureaza si-i dezvaluie astfel taina. Tot ca om, trece prin torturi crncene atunci cand i se arde rana. Impresionanta este vointa domnitorului care, spre a nu-si pierde aureola de supraom, cere sa nu fie imobilizat in vederea acestei teribile operatii, in timpul careia, spunand rugaciunea, ca inaintea unei batalii, converteste, in final, strigatul de durere intr-o relatare de razboi. Din punct de vedere al mijloacelor de expresie, "Apus de soare" este o capodopera oratorica, intrunind intr-o forma unica, multa observatie umana si poezie. Teatralitatea, retorismul, grandoarea si solemnitatea se potrivesc personajului, care vorbeste ca un poet profet, cu exclamatii de lirism sublim si in metafore grandioase. De remarcat si faptul ca discursurile voievodului sunt contrapunctate de o dezlantuire a stihiilor cand, in anumite puncte de varf sau de coborare ale perioadelor oratorice, afara fulgera, ploua torential, bubuie, un trasnet formidabil acoperind pentru o clipa totul. Lipsesc regionalismele moldovene, graiul muntenesc fiind mult mai potrivit stilului oratoric. Culoarea istorica se realizeaza nu cu mijloace lingvistice, ci prin atmosfera arhaizata, sugerata de anumite credinte mistice, practici magice, superstitii.