Sunteți pe pagina 1din 6

COMEDIA

1.Definirea din dicţionar: COMEDIE (fr.comédie, lat.comoedia,


gr.komoidia “cântec de sărbătoare”). Este o specie a genului
dramatic, în versuri sau în proză, care evocă personaje,
întâmplări, moravuri într-un mod care stârneşte râsul, având
un sfârşit fericit. Comedia realizează particularizarea în
formă dramatică a comicului.
Comedia, se pare că a apărut în Grecia antică, avându-şi
originea în comos, paznicul public în cinstea zeului Dionysos
şi în procesiunea care îi urma şi în care participanţii
schimbau între ei glume cu caracter satiric.
Primul care oferă o definiţie clară este Aristotel în
“Poetica” unde comedia este descrisă ca imitaţie a unor
oameni neciopliţi, nu însă o imitaţie a totalităţii aspectelor
oferite de o natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o
parte a urâtului. Ridicolul se poate, dar defini ca un cusur şi
o urâţenie de un anumit fel, ce n-aduce durere, nici
vătămare: asa cum masca actorilor comici e urâtă şi
fragmentată, dar nu până la suferinţă.
Deci, imitaţia lui Aristotel este copierea, pastişarea unor trăsături
umane, dar nu în totalitate, ci numai pe acelea care ilustrează
viciul, elementele nefavorabile societăţii încercând astfel să
provoace stări contradictorii spectatorilor care ar trebui să
acţioneze pentru îndepărtarea acestora. Dar doar masca este
deformată nu şi omul, comicul tinzând spre sancţionarea
superficialităţii şi a exteriorului în nici un caz a adevăratelor trame
umane.
Printre reprezentanţii comediei antice se numără: Aristofan,
Kratinos, Krates, Eupolis ( ce cultivă comedia satirică), Eubulos,
Anaxandride, Alexis (introduc teme general umane şi personaje ce
întruchipează deja caractere).
Printre comediografii latini cei mai importanţi au fost Platon şi
Terentin ale căror opere au influenţat autori italieni ca: Machiavelli,
Ariosto, Aretino.
În Franţa se diversifică tipurile de comedie începând cu
clasicismul: Molière (comedie de caracter), Beaumarchais (comedie
de intrigă), Courteline (comedie satirică), Jarry (comedia sarcastică
şi absurdă), Anouilh (comedia amară).

Nu se lasă mai prejos nici Anglia unde William Shakespeare


reuşeşte să îmbine glorios farsa cu melancolia şi parodia.
Printre reprezentanţii de seamă ai comediei spaniole se
numără Lope de Viga, Calderón, Tirso de Molina, iar în cea rusă
se pot număra Gogol şi Ostrovski.
În spaţiul românesc au existat încă din vechime elemente,
factori, realităţi care pregăteau apariţia acestei specii cu mult
înainte de a şti românii ce este comedia.
Virgil Brădăţeanu în Comedia în dramartugia românească
găseşte o serie de “temeiuri străvechi” ce păstrează ceva din
comedia greacă : exemplu capra şi brezaia, moşii şi babele. Se
pare că primele lucrări româneşti datând din secolul XVIII, în
Transilvania au elemente de comedie de exemplu Comedie
ambulatorie alumnorum (1755 Blaj), Comedie pastorală. Şi în
Moldova şi Muntenia îşi fac simţită prezenţa primele forme de
comedie la autori ca: Costache Conachi, Neculai Dinadie,
Dimitrachi Beldiman, Iordache Golescu, Vasile Alecsandri (
înscriindu-se pe făgaşul comediei politice), Alecu Russo,
B.P.Haşdeu, Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea,
Ioan Slavici.
Epoca modernă fiind perioada experimentării şi noutăţii se
depăşesc limitele dintre comic şi tragic, iar în secolul XX,
scriitorii utilizează din ce în ce mai des o specie nouă, de graniţă,
surprinzând hibridarea comediei şi tragediei intitulată generic,
tragicomedie, definind că “înfăţişând viaţa sub aspect comic,
dar având un substat şi un sens profund tragic”. Printre
reprezentanţii acestei noi specii putem enumera pe: Alfred
Harry, Henri Michaux, Samuel Bechett, Eugen Ionesco în Franţa,
Pío Baroja în Spania, Jorje Luis Borjes, Julio Cortazár în
Argentina, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Tudor Muşatescu,
Mihail Sebastian, Teodor Maziliu în România.
La nivelul acestei specii dramatice se regăsesc mai multe
categorii estetice care-i asigură complexitatea: comicul, parodicul,
ironicul, umorul, grotescul, sarcasmul, paradoxalul şi chiar tragicul
permiţându-i să-şi creeze, de asemenea un subtitlu sau caracter în
funcţie de tipul estetic predominant în opera respectivă.
Clasificată din punct de vedere al structurii interne se pot denumi
mai multe subspecii ale comediei: comedia de caracter unde se pune
accent pe tipologia înfăţişării şi pe caracterul unui personaj (Avarul de
Molière; Hagi -Tudose de Barbu Delavrancea); comedia de moravuri:
surprinde modul de viaţă, moravurile unei epoci (O scrisoare pierdută
de I.L.Caragiale); comedia de situaţie (de intrigă) interesul se
centrează pe răsturnări bruşte de situaţie (Comedia erorilor de William
Shakespeare, O noapte furtunoasă de I.LCaragiale).
Clasificată în funcţie de realizările ei istorice, comedia poate fi: de
capă şi spadă (Lope de Vega), lacrimogenă (secolul XVIII), pastorală.
BILIOGRAFIE:
 DICŢIONAR DE TERMENI LITERARI, Bucureşti, Ed.
Academiei Republicii Socialiste Române, 1976.
 DICŢIONAR DE TERMENI LITERARI, Anghelescu
Mircea (coord.), Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu,
Bucureşti, Ed.Garamond.
 ARISTOTEL, POETICA, Bucureşti, Ed.I.R.I., 1998.
 BRĂDĂŢEANU VIRGIL, COMEDIA ÎN DRAMATURGIA
ROMANEASCĂ, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970.
STUDENTA: DELOREANU MONICA-
LIANA
MASTERAT ROMANISTICA, ANUL I,
2007-2008