Dramaturgia pentru copii

Teatrul pentru copii şi adolescenţi a apărut la noi foarte târziu, partituri dramatice
inspirate din teme şi motive folclorice fiind create mai întâi de Vasile Alecsandri,
Sânziana şi Pepelea şi după aproape patru decenii, de Victor Eftimiu, Înşir’te mărgărite.
Primele reprezentaţii destinate publicului de vârstă mică s-au iniţiat în epoca interbelică a
secolului trecut când s-a înfiinţat şi prima companie teatrală privată, cu un repertoriu
specializat pentru publicul de vârstă mică. Tot acum s-au publicat şi primele cărţi de
dramaturgie pentru copii aparţinând unor autori români, dintre care amintim: Victor Ion
Popa (Păpuşa cu piciorul rupt) şi Alecu Popovici (Începe teatrul).
După 1950, când companiile private s-au desfiinţat, în Bucureşti şi în alte mari
oraşe s-au înfiinţat instituţii teatrale de stat pentru copii: teatre de păpuşi şi marionete,
teatre pentru copii şi adolescenţi. Baza materială construită în această perioadă nu a atras
în mod automat şi afirmarea unor dramaturgi de geniu. Cu toate acestea au publicat
volume de scenarii radiofonice, dramaturgie pentru copii şi pentru teatru de marionete
mai mulţi autori, dintre care amintim: George Anania şi Romulus Bărbulescu, Mioara
Cremene, Ioan Lucian (actor şi după 1990 patron de trupă teatrală privată pentru copii),
Gheorghe Onea, Iuliu Raţiu, Gheorghe Scripcă, Eugenia Zaimu Stoica, Daniel Tei ş.a.
Montările radiofonice şi cinematografice ale unui text literar au menirea de a-i consacra
popularitatea şi de a-l menţine în atenţia publicului de vârstă mică. Literatura pentru copii
a alimentat inspiraţia scenariştilor şi regizorilor emisiunilor de radio şi de film cu
deosebire după 1950, când aceste tehnologii moderne au fost prezente şi la noi.
Emisiunile de teatru pentru copii, radiofonice şi de televiziune, folosesc texte dramatice
propriu-zise sau adaptează operele literare deja existente. Dramatizarea radiofonică şi de
televiziune conferă textelor literare mai multă culoare şi dinamism. Consecinţele adaptării
literaturii române pentru copii la noile tehnici media, audio şi video, pot fi exemplificate
cu ajutorul capodoperei lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb. În secolul XX, basmul
a fost dramatizat pentru radio şi transmis de-a lungul timpului în mai multe versiuni
regizorale, în funcţie de care textul lui Creangă este redat cu mai multă sau mai puţină
fidelitate. Cel mai adesea regizorii preferă să construiască scenarii în care să insereze
dialoguri şi din alte opere ale autorului dramatizat, eliminând secvenţele mai puţin