RY

DISCUȚII

A^

RA
ZEITĂȚI FEMININE ALE BASMELOR ROMÂNEȘTI :
ZÎNELE ȘI SÎfNZIENELE.

LI B
ORIGINEA CUVINTELOR ȘI A CULTULUI PROFAN*

SORIN PALIGA

Y
Marijae Gimbulas dedicalur

T
SI
Prezentul studiu își propune discutarea critică a originii și semnifi­

ER
cației a doi termeni fundamentali ai mitologiei române : zînă și Sînziene,
analizați în contextul existenței unor personaje similare și în mitologia
altor popoare europene.
Indiferent de numele pe care îl poartă în diverse limbi (rom. zînă,
IV
eugl./am/, germ. JVc, prov./«da, sp. /«/«, ser. n7«, bulg. samovila etc.),
zeitățile feminine au o importanță deosebită în mitologiile popoarelor
UN
respective. Ele sînt, în general, imaginate ca reprezentări fantastice, de
regulă malefice, dar avînd și ipostaze benefice, trăind în locuri izolate și
fermecînd prin frumusețea lor (Bernea 1985, 27 sq., Papahagi 1979). Fiind
legat totdeauna de magie — cu rădăcini adînci în preistorie — numele
zînei este adesea tabuat. Exemple clare ne sînt oferite de chiar limba ro­
L

mână, unde există paralele semnificative : iele, una din cele mai clare
urme de tabuare a cuvîntului1; dînsele, măiestrele, sfintele, șoimanele,
RA

frumoasele, fecioarele, împărătesele văzduhului, vîntoasele (Șăineanu 1886 ;

Bîrlea 1976).
Zîna cea frumoasă a basmelor românești în ipostaza sa benefică este
NT

Ileana Cosîmzeana, fata idealizată înzestrată cu frumusețe fizică și morală

desăvîrșită, purtînd și ea alte nume, cum ar fi (Bîrlea 1976, 201—203) :
Ileana Simziana (a se remarca pronunțarea ziana față de zeana); Ruju-
leana (compus din rujă „roză” și Ileana)-, Floarea florilor; Frumoasa
CE

lumii; Zîna dobrozîna (repetiție—reduplicare cu intercalarea epitetului

„bun” tradus într-un idiom slav : dobr-o „bun” ; cf. antroponimul Dobre,
toponimul Dobra); Abrunca mândră și frumoasă din țara femeiească 2;
Rora cea frumoasă, probabil un nume asociat cuvîntului rouă, ceea ce duce
I/

* Prezentul studiu a fost scris, într-o primă versiune, încă din anul 1979 și susținut la
S

sesiunea de comunicări științifice studențești de la Sibiu în toamna lui 1980.

IA

1 Considerat de Hasdeu un termen autohton traco-dac (Hasdeu, în „Columna lui Traian”

1874, 176), opinie pe care nu o împărtășim. Este evident că forma iele reprezintă grafia pronun­
țării populare pentru ele.
2 Abrunca este un cuvint obscur, eventual înrudit cu Abrud și, poate, cu abur. Ipoteza
U

noastră este că formele în discuție sînt străvechi relicve preindo-europene.

BC

LR, anul XXXVIII, nr. 2, p. 141 — 149, București, 1989

 RY
SORIN PALIGA o
142

la ideea unei ipostaze de divinitate străveche a zorilor și vegetației 3;

RA
Rozuna (aparent o contaminare între rouă, respectiv Rora, și zînă, cu pro­
nunțarea neașteptată zună).
Față de Făt-Frumos, eroul idealizat al basmelor noastre și care con­
tinuă o zeitate precreștină a perioadei calde a anului și avînd origine

LI B
htonică (Mușu 1982, 20, n. 2; 91—93), Ileana Cosînzeana are o origine
miraculoasă și locuiește în cer (Stamati, f.a. II, 269 sq. ; Bîrlea 1976,
201 — 203).
Z î n ă. Etimologii propuse. Este interesant ca, în contextul schițat
mai sus, să încercăm o trecere în revistă a etimologiilor propuse pentru

Y
acest cuvînt.

T
(1) Prima încercare de a explica pe zînă aparține lui Dimitrie Can-
temir, fiind — de altfel — și prima prezentare erudită a credințelor legate

SI
de zeitățile feminine la poporul român. învățatul-domnitor considera că
originea cuvîntului este lat. Diăna. Iată întregul pasaj (Descripția Molda-

ER
■viae 3, 1) : „Dzina, quam vocem a Dianae denominatione suspicareris.
Baro tamen singulari numero eam celebrant, sed plerumque plurali Doi­
nele utuntur feruntque virgines esse formosissimas et venustatis lărgi-
trices”. Explicația lui Cantemir a rămas, pînă astăzi, acceptată de majo­
IV
ritatea cercetătorilor (TDRG4; Tagliavini 1928: EEW; DEX; Rosetti
1986, 362).
(2) Cihac a explicat forma românească prin lat. divina, devenit,
UN
prin căderea lui v intervocalic și contragerea celor doi i : *diina > dzină >
zină, zînă (Cihac, 233). Explicația a fost acceptată doar de Șăineanu
(1929, 709).
(3) Hasdeu, abordînd problema mitului zînei Filma, în Banat, pro­
L

pune explicarea prin gotică, mai exact „provenind de la gepizii de la Tisa”,

dintr-o formă Dina Filma (Hasdeu 1877, 32).
RA

Din citarea soluțiilor oferite pentru etimologia cuvîntului zînă a

reieșit cu suficientă claritate că rămîn nesoluționate cîteva aspecte fun­
damentale :
NT

(a) Evoluția fonetică de la lat. Diana la rom. zînă nu este tocmai

,,în regulă”, fapt de care sînt conștienți și unii cercetători; în DEX,
de exemplu, apare mențiunea că originea cuvîntului românesc ar fi „pro­
babil lat. Diana”, ceea ce poate fi o manieră de a recunoaște, implicit
CE

dacă nu explicit, că ne aflăm in fața unui punct dificil al cercetării eti­

mologice românești.
(b) Pe de altă parte, ipoteza originii din lat. diuina rezolvă întru­
câtva această dificultate de evoluție fonetică, deși — paradoxal — ea nu
I/

a fost acceptată decît rareori. Fără îndoială, dacă ar fi să căutăm originea

cuvîntului în fondul moștenirii latine, diuina ar fi o soluție cel puțin la
S

fel de plauzibilă ca și Diana.

IA

3 Rora nu pare a fi cuvînt vechi, dat fiind că ros, roris a dat in română rouă, deși
Bora ar reprezenta o evoluție fonetică mai firească. Cel mai plauzibil este să vedem aici o
•derivare pe teren românesc de la rouă, deși nu este totuși nici un impediment în a considera
ca Roia este o forma veche rezultată dintr-o evoluție fonetică firească. Credem, de altfel, că
U

adesea evoluțiile fonetice aparent inexplicabile au motivații extralingvistice de care trebuie

sa ținem seama. P.oraj rouă și zînă/ zină! zună! zeanăl ziene sint exemple tipice de tabuare (cf.
BC

nota următoare).
4 în curs de reeditare : Wiesbaden, Otto Harrassowitz, voi. I, 1986, voi. II, 1988.
 RY
3 ZEITĂȚI FEMININE ALE BASMELOR ROMANEȘTI : Z1NELE ȘI S1NZIENELE 143

RA
(c) Există încă un aspect neelucidat, deși bine cunoscut, cel puțin
de folcloriști: paralelele, uzuale sau dialectale, zină (grafie preferată de-
Șăineanu 1929, 709, probabil pentru a-1 ajuta suplimentar în a-și impune
ipoteza derivării din lat. diuina, deși — firește — forma aceasta nu este

LI B
deloc cea mai răspîndită), ziana (în compusele Sînziana, Simziana, pe care
le vom analiza detaliat mai jos), zeana (în compusul Cosînzeana), zund
(în' Rozuna), care — doar apar e n t — complică încă și mai mult o
situație deja complicată
Ipoteza noastră. Sensul prim al cuvîntului, ca și forma acestuia, tre­

Y
buie căutate, în principiu, într-o sferă semantic-formală delimitată de sensu­

T
rile deja subliniate mai sus : f e m e i frumoase, magiciene desăvîrșite, care
farmecă și iau mințile. Asocierea numelui lor cu un cuvînt oarecare al

SI
limbii duce implicit la tabuarea acestuia și la crearea, în continuare, a.
unor paralele eufemistice, cum sînt iele, frumoasele, împărătesele văzdu­
hului etc. (vezi mai sus).

ER
Cu aceste precizări, soluția va reieși — sperăm — de la sine prin
încadrarea cuvîntului în familia sa etimologică : vechi indian gnă „zeitate
feminină” (Gdtterweib); neopersan zan „femeie”, zenâna, zanăna „parte
IV
a casei destinată femeilor, gynaeceum” ; Tocharic A săm, B sana „femeie” :
slav zena „femeie, soție” ; grec gyni „femeie1’; tot aici trebuie încadrată
și forma albaneză zâne „zînă”, care pare a fi în legătură cu zonje „fe­
UN
meie” (vezi mai jos relația dintre zot „domn” și zonje). Toate aceste forme-
sînt derivate de la rădăcina indo-europeană *gwen-ă „femeie, soție”'
(Pokorny 1959, 474; pentru formele persane vezi și Horn 1893, 148).
Expunînd opinia noastră trebuie totodată să facem cîteva precizări
AL

asupra problemei în discuție :

(a) Apare evident faptul că zînă trebuie discutat în strînsă legătură
cu alb. zâne, cu sens identic, și cu forma indiană veche gnă „Gdtterweib”,
TR

apoi cu formele persane și slave. încadrarea formei românești în aria

satem (vechea indiană, persana, slava, albaneza) ne arată, cit se poate de
clar, că ne aflăm în fața unui cuvînt străvechi de substrat traco-dac.
(b) Ni se pare inevitabil, în urma datelor prezentate, să fie discu­
EN

tate împreună și formele albaneze zâne „zînă” și zonje, deși în ultimul caz
k este vorba de „un neașteptat vocalism o al rădăcinii, care face dificultăți”
(Meyer 1891, 486). Din cîte știm, formele albaneze nu au fost niciodată
alăturate și discutate împreună. Din perspectiva propusă de noi aici,
/C

formele românești și cele albaneze se dovedesc reciproc revelatoare. Fireș­

te, clarificarea situației din albaneză este o problemă de albanologie, care
nu poate fi aprofundată aici. Dorim doar să semnalăm faptul că neaștep­
tatul vocalism o al formei zonje pare a avea aceeași motivație ca și „ano­
SI

maliile” de tratament fonetic din formele românești zînă, zină, ziană,

zeană, zună, și anume tabuarea5.
IA

5 Un exemplu tipic de tabuare îl găsim în cazul cuvîntului protoindo-european pentru

„lup”, *wțkwo-, ale cărui atestări istorice ne vorbesc de repetate tabuări : *ivțpo- pentru germa­
U

nic *ivulfaz : *lupo- pentru latin lupus; *lukwo- pentru grec lykos etc. (cf. Calvert Watkins
în Morris et al. 1979, 1550 s.v. *u>lku>o-. După cum se poate observa, tratamentele fonetice nefi­
rești sînt rezultatul tabuării lupului ca animal sacru al indo-europenilor. O motivație asemă­
BC

nătoare o găsim și în cazul sferei semantice „zînă, divinitate feminină”. Dar raportul dintre
tabuare și evoluția fonetică poate fi un generos subiect pentru un studiu aparte.

5—c. 1030
 RY
SORIN PAJJIGA 4
144

RA
(c) Forma albaneză zctne, cu sens identic cu al lui zină din română,
este una din „cheile” rezolvării problemei. Formele românești și albaneze
trebuie să aibă un etimon comun. Albanologii consideră, de asemenea, că
originea formei zâne ar fi tot lat. Diăna, explicând anomalia de evoluție

LI B
fonetică (forma așteptată fund *djane, cf. djall < didbolus) printr-o asimi­
lare dj >2 (Qabej 1976, II, 315—316, unde se semnalează și atestarea antică
tîrzie Thana : Vidaso et Thanae, cu th bănuit ca influență iliră; cf. Russu
1969, 255, cu observația că după el zeitatea respectivă este „probabil

Y
iliră”).
Care să fie relația dintre alb. zâne și rom. zînă2 Un studiu recent,

T
apărut după elaborarea inițială a celui de față, susține că trebuie să vedem
în forma românească zînă o influență albaneză (Schiitz 1984, 525—8).

SI
Ipoteza este greu admisibilă, deoarece albaneza nu putea impune româ­
nei un termen mitologic esențial; în plus, autorul în discuție nu face

ER
referiri (ca, de altfel, mulți alți autori) la formele paralele zină, zună, zeana,
ziene etc. (vezi alte critici la Gheție 1988).
Ipoteza cea mai plauzibilă, sprijinită; de tot mai multe date (vezi
și discuțiile de mai jos), trebuie să plece de la premisa că este vorba,
IV
de un element străvechi de substrat traco-dac, eventual cu paralelă ilirică®.
Esențial în înțelegerea problemei originii cuvîntului zînă este faptul
UN
că, îu credințele populare, sensul a fost (și este), divinitate feminină”.
Soluția etimologică va trebui să explice, deci, în primul rînd acest cîmp
semantic. în al doilea rînd, trebuie discutate situația formelor celor mai
vechi din română — dzînă (dzinele la Cantemir), care se confirmă prin
existența formei aromâne dzînă (Papahagi 1963, 435) — și, pe de altă
AL

parte, raportul dintre forma românească și cea albaneză. Putem afirma,

cu certitudinea pe care ne-o poate da analiza etimologică într-un domeniu
atît de fragil uneori cum este moștenirea autohtonă, că alb. zot „domn,
TR

Dumnezeu” nu are nimic de-a face cu formele discutate (cf. Barid 1919,
121, care nu amintește, totuși, pe zâne ; după opinia noastră, nu pare a fi
vreo legătură între zot și zonje — amintit mai sus —, ultima formă fiind
ușor încadrabilă în familia, bine reprezentată, derivată din radicalul
EN

indo-european pentru „femeie, soție” ; cf. și Cabej 1976, IV, 25 s.q.).

(d) Forma cea mai veche românească va fi fost dzînă, așa cum
apare la Cantemir și în aromână. Apariția sunetului dz nu treouie căutată,
/C

după opinia noastră, prin acțiunea (ori nu) a legilor fonetice de trecere
dd la latină la română, ci în acelea de trecere de la fază tîrzie a traco-
daciei la română. Reconstrucția trebuie să pornească de la i.-e. *gwe->
trac dz, alb. z. Problema este, credem, ceva mai complicată decît pare,
deoarece este foarte posibil ca numai anumite dialecte trace să fi cunos­
SI

cut evoluția fonetică i.-e. *gwe->dz, în alte dialecte putînd exista evolu­
ția i.-e. *țjwe- >z (ca în persană și, similar, în slavă, unde avem z) ori
IA

*gwe- > dz > z, așadar o trecere a lui dz la z în faza tîrzie a tracei. Acest
fenomen fonetic, negeneral în arealul tracic, s-a continuat pînă
U

6 încă nu se știe dacă albaneza trebuie intr-adevăr considerată o continuare a ilirei

ori^a unui dialect tracic, rsxistă cercetători care se situează ferm pe una din aceste poziții,
fără a aduce, de int, argumente decisive. Cum problema rămîne în continuare deschisă discu­
BC

țiilor, nu ne propunem _i o rezolvăm aici, nici să aducem argumente pentru vreuna din ipote­
zele privind etnogeneza albanezilor.
 5 ZEITĂȚI FEMININE ALE BASMELOR ROMANEȘTI : ZlNELE ȘI SlNZIENELE

RY
târziu în română. (Natural, discuțiile de acest tip trebuie făcute pe un
număr mai mare de exemple, singurele în măsură să reducă la minimum
posibilitățile de eroare.)

RA
în explicarea formelor eu dz (care nu sînt, cmn vom vedea mai jos,
chiar cele mai vechi atestări !) am putea porni de la ipoteza unei influențe
de pronunțare datorate formelor cu dz inițial de origine latină : dzi (zi),

LI B
dzice (zice) etc. Dacă acceptăm o atare ipoteză, atunci evoluția fonetică
trebuie înțeleasă, de fapt, ca o alterare a pronunțării originare, cu z, nu
numai datorită analogiilor cu alte cuvinte de origine latină, ci, poate,
tabuării, deosebit de puternice in cazul termenilor mitologiei.
Faptul că forma tracă a fost, foarte probabil, *zana, *zena, *zana

Y
(ultima formă reconstruibilă dacă acceptăm ideea că traca a avut un.
fonem neutru de tipul lui o; cf. Paliga 1987, 118) este susținut și de

T
alte atestăii antice, pe care le vom analiza după ce vom aminti, pe scurt,
situația unui alt termen esențial al mitologiei române : Sînziene.

SI
S î n z i e n e. Etimologii propuse. în credințele populare, Sînziene este
o altă denumire, emfatică, a zînelor. Numirea s-a particularizat pentru

ER
sărbătoarea de la solstițiul de vară, reprezentată în calendarul creștin
de Sf. Ioan, dar de evidentă origine precreștină și legată de cea mai lungă
zi a anului.
Explicațiile date cuvîntului Sînziene au fost următoarele :
IV
(1) Din lat. Sanctus Iohannes (Cihac I, 240 ; TDEG, 1432 ; Rosetti
1986, 129), plecîndu-se de la ideea că numirea ar fi în legătură cu sărbă­
toarea creștină. Ipoteza este, desigur, greu acceptabilă, deoarece ignoră
UN
atît semnificația de facto a cuvîntului, cit și, nu mai puțin important,
evoluția fonetică.
(2) Din lat. Sanctus dies Iohannes, conform unei evoluții fonetice
ce se poate „descompune” în : sanctus — rom. sîn(t); dies — rom. zi;
AL

Iohannes, Ioannes >Iuannes >Iane, iane, deci sîn-zi-iane (Candrea 1927,

100 ; reluat de Ionescu 1975, 257). Ipoteza nu este convingătoare și nu o
putem accepta, ea ignorînd, pur și simplu, sensul evident de „zîne” al
Sînzienelor.
TR

(3) Din lat. Sancta Diana, ipoteză care — acceptând etimonul

Diana pentru zînă — sesizează corect legătura dintre zînă și Sînziene
(Pârvan 1982, 163 ; Lozovan 1968, 230 ; Vulcănescu 1985, 439 ; Eliade
EN

1970, 73).
Ipoteza noastră privind etimonul cuvîntului zînă sprijină (și este
sprijinită de) forma sânziene, care este — așa cum bine a observat Pâr­
van — un compus din forma populară sîn(ț) (din lat. sanctus) și zînă in
/C

„versiunea” dialectală ziene (plural), întâlnită și în Sîn-ziana, Sim-ziana.

Mergînd pe drumul deschis de ipoteza noastră, ni se pare firesc
să credem că Sînziene este o formă ce coboară spre perioada unui bilin­
gvism daco-roman, singurul — după opinia noastră — care poate explica
SI

forma românească, dintr-un prototip *sanctae zenae (eventual și *sanctae

zanae, *sanctae zonae, poate și *sanctae dzenae, etc.), cu primul element
latin, iar al doilea autohton traco-dac. Ipoteza noastră este sprijinită de
IA

atestarea formei trace.

Plantele —„zîne” și atestarea cuvîntului trac. Sînziene se numește
popular și o specie de cucută numită științific Galium. Iată cîteva forme
U

semnificative pentru demersul nostru (Borza 1968, 74 — 75) :

BC
 SORIN PALIGA 6
146

RY
Galium mollugo Smziene, Sînzănie, Sînzenie albă, Sînziană
albă, Sînziene albe
Galium schultesii Cucută de pădure, Sînziene de pădure

RA
Galium varum Sînziene, Samziene, Sânziene, Simziene, Sinjene
Aceste denumiri populare, care se leagă, încă o dată, de străvechi
credințe, explica (și, totodată, smt explicate de) atestarea neașteptata
întrucîtva — a zînelor în ipostaza de plantă. Aceste denumiri populare să

LI B
duc însă, mai departe, spre clarificarea unei atestări antice (De6ev 1957,
548) : xcovetov • Aoczo lî^Tjvâ (Dioscorides 4, 78), adică ,,Dacii numesc cucuta
z e n a”, ultima formă fiind, nu ne putem îndoi, chiar atestarea
antică a cuvîntului trac zena (postulat de noi mai sus), cu sensul „cucută”,

Y
mai exact, numind specia Galium, cum ne arată perpetuarea cuvintelor
în română 7. Atestarea într-un text antic a formei trace zena nu este însă

T
singulară. Tot în acest context trebuie discutat numele zeiței preromane
„balcanice” Zana (devenită în interpretatio romana zeița vînătorii și asi­

SI
milată Ilianei) 8, ale cărei animale protectoare erau trei capre (străvechi
animal mitic) cu coarnele de aur. Zeitatea aceasta a supraviețuit ca o

ER
z î n ă, venerată pentru bravura și frumusețea sa (Liirker 1984, 356) 9.
Ne aflăm, firește, în fața unei zeități ce precedă istoric credințele moderne
influențate de creștinism. Zeitatea antică „balcanică” Zana, precum și
alb. zâne, rom. zînă și Nîn-siene sînt „versiuni” ale aceleiași zeități antice,
IV
cu rădăcini preistorice.
De asemenea, relevante pentru subiectul analizat aici sînt cîteva
antroponime trace cu radical zen- : apoi Zania, f.,
UN
Zanus, m„ Zena, Zenas, m.f., Zipaț, Z^vig, m. Credem că trebuie să
apropiem unele din aceste forme de grec ysvrfi, radical i.-e. *gen- ,,a
naște, a procrea” (DetSev 1957, 175, 176, 181, 184; Russu 1967, 128).
Există însă forme, ca de exemplu antroponimul Zantiala, m„ ori theo-
L

nimul Z'/]vSv)? „epitet pentru Heros” (Defiev 1957,176, 184), care nu acceptă
o atare derivare. Neavînd la dispoziție, cel puțin deocamdată, un text
RA

trac, așadar un context al utilizării cuvintelor, nu putem face decît supo­

ziții. Ni se pare însă firesc să bănuim că, cel puțin în unele din cazurile
citate, antroponimele — mai ales cele feminine — au la bază radicalul
NT

indo-european *gwen-ă, în unul din sensurile discutate aici : „femeie,

soție”, „divinitate feminină, zînă” — „protejata zînei” (ca nume de
persoană), „plantă-zînă, cucută”. Spre o atare ipoteză ne îndreaptă și
numiri românești de persoană ca Zana (cu paralelă bulgară identică),
CE

Zeană, Zeana (Iordan 1983, 494, 497) 10.

7 Deccv a explicat forma tracă prin vechi indian jyânay-, avestic zyânay-, zgâria- „a
răni”, din radicalul indo-european *gena, *geye „a slăbi” (Decev 1929, 18; 1957, 548; cf.
Russu 1967, 128). Eruditul tracolog bulgar nu cunoștea formele românești.
I/

8 Asimilarea zeiței autohtone „balcanice” cu Diana romană intra în categoria uzualei

interpretatio romana. Este interesant că aceeași interpretare s-a repetat în epoca modernă,
cu alte argumente și de pe alte poziții, începind cu Dimitrie Cantemir.
S

* Cercetătorul german nu face nici o referință la vreun text antic. De asemenea, nu am

putut identifica în bibliografia cărții sale de unde a luat această informație. Dacă datele pe
IA

care ni le dă sînt corecte și avem puține motive să ne îndoim —, atunci este inevitabil să
credem că „zeița balcanică” Zana va fi fost adorată de tracii de sud (eventual si de iliri), dar și
de tracii de nord, traeo-dacii.
- T Respingem hotărît ipoteza originii bulgare a antroponimelor românești, așa cum suge­
U

rează lorgu Iordan. Bulgara nu putea influența aici româna. Din contră, bulgara a preluat forma
de la romanii sud-dunareni.
BC
 RY
ZEITĂȚI FEMININE ALE BASMELOR ROMANEȘTI : ZINELE ȘI SINZIENELE

Z î nă, un euvînt magie în continuă tabuare- Datele prezentate în

RA
acest studiu ne permit, prin analizarea coerentă a unor date aparent dis­
parate, să trasăm liniile destul de clare ale unor figuri mitice esențiale ale
folclorului românesc și european în general.
Din punct de vedere strict formal-fonetic, după ce am analizat fami­

LI B
lia etimologică în care trebuie încadrate cuvintele românești zînă și Sîn-
ziene, reiese că forma tracă trebuie reconstituită ca fiind aproape de cea
românească și de cea albaneză, așadar *zena, *zana, poate și *zona (cf.
Ivănescu 1980,180). Fonemul originar pare a fi z (nu dz, cum apare la Can-
temir și în aromână); el este nu numai reconstituibil pe baza foneticii

Y
comparate indo-europene, ci și atestat în textele antice referitoare la lu­
mea tracă (cf. Ivănescu 1980, 209—210) n.

T
Faptul că în tracă este atestată forma zena „cucută” ne indică exis­

SI
tența sensurilor „femeie” și „femeie sfîntă, zînă” (*sancta zena, în ver­
siunea bilingvismului daco-roman). Sensul evoluției semantice a cuvîn-
tului, însoțit de o permanentă tabuare(puternică rațiune extralingvistică),

ER
va fi fost „femeie”, „femeie sacră, zînă”, „plantă sacră, cucută”. în
această lumină este limpede că forma tracă *zena „zînă” este —conform
fenomenului de tabuare bine evidențiat mai tîrziu în română — deja o
IV
formă tabuată, utilizată în locul celei reale, pe care nu o
cunoaștem. în clipa cînd traca s-a stins ca idiom viu și zînă și-a pierdut
sensul inițial de „femeie”, fiind folosit exclusiv pentru sfera semantică
UN
„divinitate feminină”, s-a simțit nevoia creării unor forme noi eufemis­
tice tabuate, apărînd astfel ielele, frumoasele, împărătesele, vîntoasele etc.
în mentalitatea arhaică populară cu supraviețuiri pînă în zilele noastre,
zînele erau înzestrate cu puteri magice ce provocau pierderea rațiunii,
oamenii devenind zănatici, euvînt derivat, evident, de la zînă, mai precis
AL

de la o formă de tip participial *zănat > zănatic, persoană „avînd

atributele nebuniei divine”. Este clar că cele care duceau la asemenea
stări paranormale aveau un nume protejat de legea tabuului (cf.
TR

Kernbach 1983, 665—666).

Venerarea unei zeități feminine, atestată pînă azi la diverse popoare
europene, coboară adînc în timp către epoca neolitică și a paleoliticului
EN

superior, unde zeița era o componentă principală a panteonurilor preindo-

europene (Gimbutas 1982; 1984; f.a.). Deși numele românesc și albanez
al zînelor este clar analizabil din perspectiva moștenirii autohtone ce poate
fi reconstituită pînă la vocabularul primitiv indo-european, este neîndoiel­
/C

nic că venerarea lor, în diverse forme, coboară adînc în timp, așa cum ne
arată, similar, venerarea zeităților feminine la lituanieni și letoni, a căror
mitologie dă dovadă de un pronunțat arhaism (Biezais 1955; Gimbutas
1985). De altfel, similitudinile dintre mitologia românească și cea baltică
SI

11 Natural, chiar dacă în tracă va fi existat realmente sunetul az (deocamdată ne­

IA

sprijinit și de alte exemple clare ori măcar plauzibile), el nu putea fi redat în grafie greacă ori
latină, ambele limbi neavînd un semn grafic special pentru acest sunet. Dacă traca — ori unele
dialecte trace, poate ilira—va (vor) fi avut sunetul dz este o problemă care trebuie rezolvată într-o
discuție de ansamblu, cu numeroase exemple, privitoare la fonetica tracă. Problema rămîne des­
U

chisă unor discuții viitoare. Oricum, trebuie observat că în cuvintele românești de substrat
comune cu albaneza întîlnim forme ca budză, grumadz (arom. gurmadz, grumadzu), față de alb.
buze, gurmaz, fapt ce ar pleda pentru existența, cel puțin în unele dialecte trace, a sunetului dz.
BC
 RY
148 SORIN PALIGA 8

nu au fost încă analizate în mod corespunzător, aceasta rămînînd o sar­

RA
cină a viitorului. Asemenea paralele trebuie înțelese însă intr-un context
mai larg, al mitologiilor comparate europene, precum și al termenilor mitici
arhaici din română — mulți încă neanalizați — a căror origine autohtonă
tracă este dincolo de orice îndoială12.

LI B
Negînd, în aceste rînduri, originea latină a doi termeni fundamen­
tali ai mitologiei române — zt-wă și Sînziene — nu am negat, desigur,
caracterul romanic al românei. în schimb, încadrînd acești termeni în
ceea ce credem a fi reala lor familie etimologică, am eîștigat mult în
înțelegerea corectă a mitologiei române, continuatoarea unor credințe ce

Y
coboară adine în timp pînă în neoliticul carpato-danubian. Dar acesta
este un subiect ce va fi analizat în amănunt cu altă ocazie.

T
SI
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Baric, FI. 1919. Albano-rumănische Studieri, I, Sarajevo : Institut fur Balkanforschung.

ER
Bernea, Ernest 1985. Cadre ale gîndirii populare românești, București, Cartea Românească.
Biezais, Haralds 1955. Die Hauptgdttinnen der alten Letten, Uppsala.
Birlea, Ovidiu 1976. Mică enciclopedie a poveștilor românești, București, Editura Științifică și
Enciclopedică.
Borza, Alexandru 1968. Dicționar etnobotanic, București, Editura Academiei.
IV
Qabej, Eqrem 1976. Studime gjuhesore, I—VI, Prishtine, Rilindja.
Candrea, I.-A. 1927. Elemente de origine dubioasă in limba română (text litografiat), voi. I,
București.
UN
Deăev, Dimităr 1929. Die thrakischen Pflanzennamen, în „Godisnik na sofiiskija universitet”,
ist-fil., XXIV, nr. 1.
— 1957. Die thrakischen Sprachreste, Viena, W. R. Rohrer.
Eliade, Mircea 1970. De Zalmoxis ă Gengliis-Han, Paris (traducere românească, București,
1980).
Gheție, Ion 1988. Recenzie la Nagy 1984, în LR, XXXVII, nr. 2, 199—200.
AL

Gimbutas, Marija 1982. The Goddesses and Gods of Old Europe, London, Thames & Hudson.
— 1984. The Religion of Old Europe and its legacy in the Bronze Age, în „4th Inter­
national Thracian Conference, Boston 7—10 June 1984”, Milano, 1986, Fundația
Drăgan.
TR

— 1985. Pre-Indo-European Goddesses in Baltic Mgthology, în „The Mankind

Quaterly”, 19—25.
— f.a. Spirituality of Old Europe, manuscrisul autoarei.
Hasdeu, B. P. 1877. Zina Filma. Goții și Gepizii in Dacia, în „Columna lui Traian”, 153—182
EN

(și extras).
Horn, Paul 1893. Grundriss der neupersischen Etymologie, Strassburg.
Ionescu, Christian 1975. Mică enciclopedie onomastică, București, Editura Științifică și
Enciclopedică.
Iordan, Iorgu 1983. Dicționar al numelor de familie românești, București, Editura Științifică
/C

și Enciclopedică.
Ivănescu, Gheorghe 1980. Istoria limbii române, Iași, Junimea.
Kernbach, Victor 1983. Dicționar de mitologie generală, București, Albatros.
Lozovan, Eugen 1968. Dacia Sacra, „History of Religions”, Vii.
Liirker, Manfred 1984. Lexikon der Goter und Dămonen, Stuttgart, Alfred Kroner.
SI

Meyer, Gustav 1891. Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg.

Morris, William (ed.) 1979. The American Heritage Dictionary of the English Language, Boston,
Houghton Mifflin Co. (prima ediție : 1969).
IA

Mușu, Gheorghe 1982. Din mitologia tracilor, București, Cartea Românească.

Nagy, Bela (ed.) 1984. Magyar-român filologiai tanulmânyok, Budapest, Elte român filolâgia
tanszek.
U

12 Ne gîndim Ia termeni ca gogă „fantomă, stafie” (antroponim Goga, Gog, alb. goge),
tărim (după opinia noastră, înrudit cu lat. terra, osc. teerum, terum, ca moștenire comună,
BC

dintr-un substrat preindo-european) și încă alte exemple despre care dorim să discutăm cu
altă ocazie, pe larg.
 RY
9 ZEITĂȚI FEMININE ALE BASMELOR ROMANEȘTI : ZtNELE ȘI STNZIENELE 149

Paliga, Sorin 1987. The social structure of the southeast European societies in the Middle Ages.

RA
A linguistic view, In „Linguistica” XXVII, 111 — 126.
Papahagi, Tache 1963. Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic, București, Editura
Academiei.
— 1979. Mic dicționar folkloric, București, Minerva.
Pârvan, Vasile 1982. Getica, București (prima ediție : 1926).

LI B
Pokorny, Julius 1959. Indogermanisches etymologisches Worterbuch, Bern — Miinclien, Francke-
Verlag.
Rosetti, Al. 1986. Istoria limbii române, ed. definitivă, București.
Russu, I. I. 1967. Limba traco-dacilor, ed. a Il-a, București, Editura Științifică.
— 1969. Illirii, București, Editura Academiei.
Schiitz, Istvân 1984. A propos de quelques elements communs du lexique roumain et du lexique

Y
albanais, in Nagy 1984, 522 — 537.
Șăineanu, Lazăr 1896. Ielele, Dlnsele, Vîntoasele, Frumoasele, Șoimanele, Măiestrele, Ztnele

T
(extras din „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”) București.
— 1929. Dicționar universal al limbei române, ediția a Vl-a, Craiova.

SI
Stamati, C. f.a. Musa românească, I—II, Iași.
Tagliavini, Carlo 1928. Dioagazioni semantiche rumene, in „Archivum romanicum”, XII, 1—2,
161 — 231 (recenzie : Șt. Pasca, „Dacoromania” VI/1931, 451 — 458).

ER
Vulcănescu, Romulus 1985. Mitologie română, București, Editura Academiei.
Noiembrie 1988
Direcția Generală a Arhivelor Statului
București, Bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 29
IV
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC