Axis Mundi- Coloanele Cerului

Traditie si inovatie: de la stalpii funerari sau ai portilor la Coloana

Nesfarsita a lui Brancusi.

Despre „coloana cerului” putem spune ca pot fi

incadrate simbol primordial al legăturii dintre cer şi
pământ, aparţinând culturii arhaice. Acest monument
primitiv, cu diferitele lui variante, a fost gerenat de o
„religie uranică arhaică” (I. Oprişan) și de cultul
arborelui cosmic (denumit ulterior „stâlp al cerului”),
fiind o formă arhaică a monumentului care va primi
mai târziu numele de troiţă.
Dintre coloanele cerului, stâlpul suplicatoriu sau în Y
reprezintă structura cea mai veche, derivată din
structura unui arbore viu şi este datată încă din
perioada premergătoare epocii bronzului - există similitudini cu simbolistica
pomului vieţii reprezentat pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului.
Stâlpii funerari sau stâlpii de morminte (în maghiară kopjafa, literal pom de
mormânt) sunt monumente funerare din lemn, la origine precreștine, păstrate
până în prezent la secuii din Transilvania. Obiceiul, atestat și la români, a fost
abandonat la mijlocul secolului al XX-lea în favoarea crucilor din piatră sau din
beton. Înfățișarea stâlpilor evocă vârsta și
rangul decedatului (tânăr, bătrân, fecior sau
căsătorit etc.).
Răspândit odinioară în multe sate din
regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei
şi, sporadic, în sudul Carpaţilor, obiceiul
stâlpilor funerari, care amintesc de vechile
credinţe în nemurirea sufletului, şi cel al
porumbelului, al "Păsării Suflet", cum a
denumit-o folcloristul Gheorghe Pavelescu,
mai este păstrat azi doar în Munţii Sebeşului.
Rând pe rând, obiceiul a dispărut, fiind deja
în anii '40 o raritate, mai fiind păstrat cu
 sfinţenie în Loman, un sat de munte, în care
predomină păstoritul şi creşterea vitelor.
Stâlpii funerari sunt însoțiți uneori de porumbei,
dacă cel decedat este tânăr necăsătorit sau copil.
El a denumit aceste reprezentări ”păsări ale
sufletului” care pot fi puse în conexiune cu
mentalitatea arhaică conform căreia sufletul era
imaginat sub forma unei păsări. R. Vulcănescu
distinge, în lucrarea Mitologie română, pasărea-
suflet și sufletul pasăre, ”în primul caz este
simbolizat dubletul material al mortului pe lumea
aceasta, iar în al doilea caz imaginea
ornitomorfică a sufletului rătăcitor”.
Isi deschide aripile colorate in albastru si pluteste in sus, tot mai sus, in lumina
lunii. Din varful cerului coboara apoi in cercuri
mari, deasupra cimitirului, de parca si-ar cauta
stalpul de pe care s-a inaltat. De fapt, zborul lent,
desenand petale de trandafir albastre pe cerul
galben, este unul de adio. Pasarea-suflet isi ia
ramas bun de la toti ai sai, cei ale caror oase isi
dorm somnul de veci in cimitir. Isi ia la revedere,
pana la A Doua Venire, si de la trupul sau,
ingropat sub stalpul de lemn de pe care si-a luat
zborul. S-au facut 40 de zile de cand sufletul
mortului s-a desprins de corp si s-a cuibarit intr-un
porumbel de lemn, asezat pe un stalp sculptat si pus in chip de cruce, la
capataiul sau. Acum, chiar trebuie sa plece din lumea aceasta. Si dispare incet,
ca tras de o sfoara in cer. In urma ramane numai stalpul de lemn. Sa-i pazeasca
ramasitele pamantesti de duhurile rele. Cert este ca „porumbelul” de pe
mormintele romanilor de pe Valea Sebesului i-a inspirat lui Constantin Brancusi
„Pasarea Maiastra”, iar lui Lucian Blaga „Pasarea Sfanta”. De altfel, se pare ca
Brancusi a facut si Coloana Infinitului, sau a Recunostintei, dupa modelul
stalpilor funerari de pe la noi. Si ar fi vrut sa puna Pasarea Suflet in varful
Coloanei, dar s-a razgandit. Sa stiti ca si in Gorj era obiceiul stalpilor,
odinioara”. Totusi, multi oameni cred ca stalpul se pune numai la barbati, pentru
ca barbatul e stalpul casei. Crucea e pentru femei, pentru ca femeia e crucea
casei, ea se sacrifica mai mult pentru familie.
 S-a pastrat obiceiul „porumbelului”
numai la feciori, pentru ca inchipuie
sufletul curat. Sau poate pentru ca
despartirea e mai dureroasa cand
moare un om tanar.
Principalele categorii ale acestor
monumente din cimitir sunt Crucile,
aşezate la mormântul femeilor,
Stâlpii, la cel al bărbaţilor, şi
Porumbelul ce însoţeşte stâlpul şi bradul puşi la mormântul flăcăilor morţi
înainte de căsătorie. (...) Mărimea crucilor variază după vârstă. La femeile
decedate în plină floare a vieţii se pun cruci mai înalte decât la fetiţe sau la
femeile bătrâne. De acelaşi criteriu se ţine seama şi în gradul de ornamentare.
Lucrate cu cele mai simple unelte, crucile sunt împodobite cu motive exclusive
geometrice.
 Stâlpii funerari din zona de șes se disting prin simplitate, fără o decorație
abundentă, precum întâlnim în zonele mai înalte ale văii Cugirului... Pentru
localitatea Cugir întâlnim și o explicație a simbolisticii porumbelului, care, se
spune, avea rolul ca să apere trupul mortului să nu-l fure vreun duh rău”.
Potrivit etnologului Romulus Vulcănescu, în figurarea sufletului sub forma unei
păsări supravieţuieşte o veche credinţă animistă a migrării sufletului omenesc
din lumea reală în cea mitică.
Etnologul (Gheorghe Pavelescu) a arătat că Brâncuşi a sculptat diferite motive
ale păsării mitice la români, referitoare la pasărea sufletului, pasărea fără somn
şi pasărea de aur. "Paralel cu acestea, sculptează Cocoşul solar, Pasărea
Măiastră şi Pajura. În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei
nesfârşite a conceput şi o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care
trebuia aşezată în vârful coloanei pentru a simboliza 'Pasărea-Sufletului' luându-
şi zborul în infinit. Însă, a renunţat la idee, rămânând la varianta pe care a
construit-o la Târgu Jiu", arată în "Pasărea Suflet" Gheorghe Pavelescu.
Baza creaţiei lui Constantin Brâncuşi o reprezintă arta populară românească.
Motivul „funiei răsucite“ întâlnit la „Coloana Infinitului“ este doar unul dintre
elemente tradiţionale care l-au marcat pe marele sculptor.
Motivul funiei răsucite în relief l-a urmărit pe Brâncuşi de-a lungul vieţii. A
creat tot felul de coloane, mai mari sau mai mici, iar punctul culminant l-a atins
cu realizarea Coloanei de la Târgu Jiu. Elementele din coloana lui Brâncuşi pot
fi întâlnite la stâlpii unor case tradiţionale din secolul al XIX-lea din Oltenia şi
 chiar la Casa Memorială
«Constantin Brâncuşi»,
dar şi la stâlpii unor porţi
din diferite zone ale ţării.
De asemenea, romburile
brâncuşiene sunt întâlnite
la stâlpi de mormânt din
Oltenia, dar şi din alte
zone, din secolul XIX,
care se găsesc la Muzeul
Naţional de Artă din
Bucureşti, aşa cum
remarca cercetătorul Sorin Lory Buliga. 
Arhetipul românesc al Coloanei a fost însă demult recunoscut de către sculptor,
în faţa lui Tretie Paleolog şi P. Pandrea: «Forma Stâlpului, simplă între toate,
este aceea a unui stâlp de cimitir de la noi, un motiv simbolic arhaic pe care l-
am reluat fără nici o îngâmfare de artist, aşa cum l-am aflat din bătrâni» (T.
Paleolog).

Despre Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși mai putem spune

ca această sculptură este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului
României și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți
in 1916 în luptele de pe malul Jiului. Pornind de aici, Brâncuşi a vrut să ne lase
materializată în opera sa următoarea revelaţie: actul eroic – ce are la bază un
sacrificiu şi mai ales sacrificiul de sine însuşi – face posibilă întâlnirea omului
cu Divinitatea. Pentru un bun creştin, ce aparţinea mai ales mediului sătesc din
România tradiţională, acest fapt avea loc prin actul „mântuirii” sau prin intrarea
în rai. Conform lui R. Vulcănescu, stâlpii funerari „constituie categoria cea mai
răspândită de monumente mitice folosite de poporul român. Ei fac parte
integrantă din piesele rituale ale înmormântării, care se aşează pe mormânt”. Ca
şi alte însemne stilimorfe funerare (ţăruşul, suliţa sau săgeata bradului, bradul,
crucea şi troiţa), stâlpul este un succedaneu şi simulacru al „Coloanei cerului”,
care la rândul ei este un substitut al „Arborelui cosmic”, reprezentând de fapt
trunchiul desrămurat al acestuia, încărcat cu puteri magice.
Eroii călătoresc prin propriile lor  mijloace supranaturale, pe căi doar de
ei cunoscute şi ajutaţi uneori de animale miraculoase (n.b. cum ar fi „pasărea
măiastră”). Oamenii de rând se pot urca la ceruri numai prin iniţiere, tărie fizică
şi morală şi dorinţa de a lua contact cu făpturile transcendentale. Căile
oamenilor sunt două: una pe „Arborele cosmic” şi alta pe o „Scară la cer”, ce
trece prin „văzduh” (domeniu mitic ce corespunde spaţiului intre pământ şi
primul nivel de ramuri – adică primul cer – al „Arborelui cosmic”).

Mai trebuie adăugat aici că, în conformitate cu tradiţiile arhaice, între Cer pe de
o parte, şi Pământ şi lume pe de altă parte, există o omologie bazată pe o
anumită corespondenţă magică. Aceasta este fundamentată de ideea că tot ce
este pe Pământ există şi în Cer, că viaţa pământeană răsfrânge structura şi
dinamica siderală, că însăşi corpul omenesc este o oglindă a acestui cosmos
magic. Astfel, tot ce se întâmplă în asemenea zone cereşti (stăpânite de zei,
dirijate de planete etc.) se va întâmpla şi în viaţa care pe Pământ cade sub
influenţa lor. Pentru a conchide, „Coloana Infinitului” reprezintă toate aceste
simboluri universale ale „Arborelui cosmic”, „Stâlpulului cerului” sau
„Coloanei cerului”, care echivalează în esenţa lor cu simbolul primordial al
„Axei lumii”, „al cărui arhaism nu se mai cere dovedit” (M. Eliade). În acest fel,
ea semnifică trecerea sau ascensiunea de la lumea noastră terestră finită
(profană, destructibilă), la „lumea de dincolo” (a sacrului, indestructibilă) care
este infinita. Această „Axă a lumii,, nu aparţine spaţiului profan  „ci spaţiului
sacru, în care se poate realiza comunicarea cu Cerul sau cu infernul; cu alte
cuvinte, un <Centru> este locul paradoxal al rupturilor nivelurilor, punctul din
care se poate transcende lumea sensibilă. Dar prin însuşi faptul că se transcende
Universul, lumea creată, se transcende implicit timpul, durata, obţinându-se 
prezentul
În concluzie „Coloana Infinitului” reprezintă şi un „Centru al Lumii” si
deci un pretext al ascensiunii mistice, văzută ca transcendenţă a condiţiei umane
profane.