Calul

Zeul nordic Odin intrând în Valhalla pe calul său, Sleipnir.

În multe mitologii, calul era animalul călărit de zeul-soare,însă mai târziu apar care trase de
patru cai sau de doi, ca în cazul zeului grec Helios. În mitologia nordică, Odin se deplasa
călărind un armăsar cu opt picioare, numit Sleipnir. Sacrificarea cailor era rezervată zeilor și
asociată ritualurilor funerare , asigurând puterea pe care o deținea noul rege, putere
simbolizată prin soarele care răsare.

Inorog
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Statuia inorogului de la Castelul Kornis

Inorogul, numit și licorna sau unicorn, este un animal mitologic. Inorogul este reprezentat ca
un cal alb având un corn în mijlocul frunții. Legendele descriu acest corn ca având puteri
miraculoase: vindecă bolile, curăță răul, dă viață.

Unicornul sau inorogul a reprezentat, de-a lungul secolelor, un subiect in jurul căruia s-au
creat numeroase legende. Scrierile lui Aristotel, Gingis Han, Saint Thomas sau Saint Gregory
reflectă faptul ca acestia considerau unicornul drept o creatură foarte reală. Dictionarul
explicativ Webster defineste unicornul ca "un animal mitic in general descris ca avand corpul
si capul unui cal, picioarele din spate ale unui cerb, coada unui leu, cu un corn in mijlocul
frunții".

Inorogul este un animal fantastic, intalnit in mitologia orientala. Apar descrieri despre el in
multe basme, tarot, istoria artei, ocupand un loc de seama in folclorul tuturor popoarelor. Se
intalneste sub urmatoarele denumiri: Ekasringa, Kirtnasari, Cartazon, Kirin, Wahid și Karn,
Abou Quarn, Kartkdann, etc. Se vede faptul ca un mare numar din cuvintele care denumesc
inorogul au aceeasi radacina krn. Aceasta serie de consoane este expresia cea mai inalta a
luminii, fiind legata de numele Kronos - Parintele Timpului si al Epocii de Aur și Apollon
Karneiros - splendida stralucire a soarelui. Kronos sau Saturn corespunde celei mai inalte
sfere planetare, celui de-al saptelea cer din traditia indiana.

In Asia, el este numit „animalul de zapada” si ia forma unei capre de angora cu un singur
corn. Chinezii credeau ca acest animal avea corpul unei caprioare, copitele unui cal si coada
unui bou, numindu-l "k'i-lin". Pentru ei, unicornul reprezenta intelepciunea. De-a lungul
timpului, insa, aparitia unicornului a reprezentat un fel de avertisment pentru oameni. Un grup
de luptatori ai lui Gingis Han au raportat ca au vazut un inorog, ceea ce a insemnat un semnal
pentru oprirea razboiului. Dupa aceasta instiintare, Mongolia a incetat planurile de batalie. In
mitologia chineza, unicornul era un animal care venea printre oameni numai cu misiuni
importante. Vocea sa era deosebit de frumoasa si se asemana cu clinchetul armonios al
clopoteilor. Blandetea lui era atat de mare incat isi ridica picioarele foarte sus pentru a evita sa
calce pe orice vietuitoare. Unicornul era foarte puternic, un conducator in randul animalelor.
Cu toate acestea, el traia singur si se credea ca este imposibil de prins. Aparitia sa era
interpretata ca un semn bun, iar faptul ca nu a mai fost vazut de secole inseamna ca traim intr-
o epoca necurata. Unicornul va aparea din nou la momentul potrivit, cand bunatatea va domni
iarasi. Oamenii cred ca unul dintre primii inorogi a aparut in urma cu 5.000 de ani, iar acesta
i-a divulgat imparatului Fu His secretele limbii scrise. Apoi, in anul 2697 inainte de Hristos,
un alt unicorn a aparut in gradina primului stramos al poporului chinez, imparatul Galben sau
Huang Di. De aceea, acest fapt a fost vazut de imparat ca un semn ca regatul sau va dainui si
ca va fi pasnic. Doi unicorni au trait in timpul domniei imparatului Yao, al patrulea din cei
cinci imparati care au condus tara in urma cu 4.000 de ani.

Istoricii bisericesti au gasit picturi care Il infatiseaza pe Dumnezeu dand nume animalelor, iar
in fruntea tuturor perechilor de animale se afla un inorog. In Bibliile ilustrate, acest animal
misterios apare intre Adam si Eva, iar cornul sau este indreptat catre arborele Binelui si
Raului. Se spune ca inorogul isi datoreaza forta miraculoasa unei calatorii pe care o face o
data pe an spre gradina apelor Paradisului, unde consuma plante magice, datatoare de viata.
Sfantul Ambrozie spunea ca „originea unui unicorn este un mister asemeni nasterii lui Iisus”.
Pe timpul Potopului el a fost cel care a salvat Arca, legand-o si tragand-o cu cornul sau imens,
salvand umanitatea, animalele si plantele de la o distrugere totala.

Unicornul este intalnit si in izvoarele istorice ale Greciei. Prima descriere a unicornului apare
la medicul grec Ctesias din Cnidas, care a plecat sa viziteze curtea regelui Darius al II-lea al
Persiei. La intoarcere, el a scris lucrarile Istoria Persiei si Indica, in care vorbeste despre
unicorn, confundandu-l cu magarul salbatic. Iata ce scrie Ctesias despre unicorni: “…magari
salbatici, la fel de mari cum sunt caii, sau chiar mai mari. Corpul lor este alb, capul rosu-
inchis, iar ochii albastru-inchis. Ei au un corn in mijlocul fruntii, de circa un cubit lungime [45
cm ]; baza cornului este imaculat de albă…partea de sus ascutita si stacojie, iar portiunea de
mijloc e neagra. Cei care beau din aceste coarne, transformate in pahare, nu se vor imbolnavi,
se spune, nici de convulsii, nici de boli care sa-i doboare de pe picioare. Acest animal este
extrem de iute si de puternic, asa incat nici un animal, nici cal, nici altul, nu il poate ajunge.
Exista o singura cale de a il captura, nu prin vanatoare, ci in felul urmator: cand isi conduce
manjii la pascut, si este impresurat de calareti, el refuza sa fuga, protejandu-si in acest fel
manzul. El se lupta cu varful cornului: loveste, musca si da cu o forta cumplita, atat in cai cat
si in oameni: dar cade sub loviturile sagetilor si ale sulitelor, pentru ca nu poate fi capturat
viu.”. La muzeul Pince din Angers exista un vas, din secolul al IV-lea i.d.C., decorat cu un
inorog si o urna pe care e pictat un taur cu un singur corn. Astfel de animale apar si pe
anumite monede grecesti. Se spune ca regele Pericle a primit in dar un inorog crescut de un
pastor din nordul tarii. Fiind atat de rar in acele tinuturi, animalul a devenit ajutorul cel mai de
pret al regelui atunci cand pleca la vanatoare sau la razboaie. In tinuturile asiatice, locuitorii
pretind ca fapturile cu un singur corn sunt destul de raspandite. Parintele Huc afirma faptul ca
inorogul a existat cu adevarat in Tibet.

Nu se stie cu siguranta daca inorogul a existat sau nu, dar povesiri despre el au existat in toate
colturile lumii. Unele povesti vorbesc despre unicorn ca despre o fiinta cu puteri miraculoase,
invizibila si cu posibilitatea de a se ascunde de privirea oamenilor, disparand ca prin minune
in padurile intunecoase. In epoca medievala, inorogul este reprezentarea puterii, dar și a
purității. Prin cornul sau unic, inorogul reprezinta sageata dreptatii, raza solara, sabia lui
Dumnezeu.

Unicornul este in general o fiinta singuratica, desi unele basme vorbesc despre grupuri de
inorogi care alearga impreuna si se adapa din raurile involburate ale padurilor. Alte povesti ne
asigura ca inorogii se nasc din valurile marii si ies adesea sa alerge si sa se joace pe plaja
insorita. In legendele arabe, unicornul apare din mijlocul nisipurilor desertului si se apropie
doar de copiii singuri, adoarme o vreme langa ei si apoi dispare din nou.

Inorogul apare și în opera lui Dimitrie Cantemir, "Istoria Ieroglifică", unde el este simbolul
omului superior, neînțeles de societatea mediocră. Povestea Inorogului din opera lui Cantemir
este dramatică, la fel ca existența domnitorului care se va stinge în stepele Rusiei, departe de
pământul care l-a văzut născându-se.

Pegas, calul înaripat, este imaginea îndrăznelii, a magiei şi spiritului aventuros.

Se spune că s-ar fi născut din sângele Gorgonei Meduza (transformată de Atena într-o
creatură hidoasă), atunci când Perseu i-a tăiat capul.

Pegas era renumit prin iuţeala sa, căci zbura mai repede ca vântul. Într-o zi, eroul
Bellerophon l-a capturat şi a pornit călare la luptă împotriva Himerei. Plin de orgoliu în urma
victoriei sale, el a râvnit de mai multe ori să înfrunte zeităţile, încercând să urce până la cer,
călare pe calul înaripat. Dar Zeus i-a zădărnicit elanul, căci Pegas, muşcat de un tăun, l-a
azvârlit din şa şi a ajuns singur la Zeus, care l-a plasat printre constelaţiile astrale.

În sens larg, Pegas este simbolul aspiraţiei poetice şi al avântului creator atât de râvnit de
artişti.

CALUL

Unul dintre animalele domestice puternic mitologizate in traditia populara romaneasca si in simbolistica universala.

Frumusetea, impetuozitatea, puterea si viteza de deplasare a acestui cursier fara asemanare, l-au facut vehiculul zeilor

si eroilor.

Calul nazdravan din basmele noastre este adesea singurul prieten adevarat, calauza si sfetnic al eroului in dramatica-i

tentativa de cucerire a lumilor si secretului fericirii si a vesnicei tinereti.

Jocurile rituale cu masti reprezentand cai (Jocul cailor, Jocul calutilor, Jocul calusarilor) din timpul sarbatorilor de iarna,

au rolul de a stimula fecunditatea si fertilitatea. In traditia romaneasca, acestui animal i se rezerva si o importanta

functie de aparare impotriva relelor de tot felul. In credintele populare, spiritele malefice care vin din alta lume spre a-i

infricosa si teroriza pe cei vii (strigoii, moroii, varcolacii, pricolicii, etc.) iau adesea o forma cabalina.

De ziua Sfantului Toader, protectorul cailor, se efectueaza diverse practici magice de crestere a parului la fete si baieti.

Se spala pe cap cu fan din ieslea cailor zicand:

“Toadere Santoadere,

Da cosita fetelor

Ca coada iepelor,

Da parul copiilor

Ca coada manjilor.”
Unicornul

Descriere:
Inorogul, denumit licorna sau unicorn este un animal mitologic puternic, salbatic si fioros. Inorogul este reprezentat de un cal
alb avand un corn in mijlocul fruntii. Unele legende descriu cornul unicornului ca avand puteri magice: da viata, indeparteaza
raul sau vindeca bolile.
Plinius, biologul roman il descria ca avand corpul unui cal, capul unei caprioare, picoarele unui elefant, coada unui porc si ca
avand un corn negru in centru fruntii.

Origine:
Inorogul este un monstru fantastic, prezent atat in mitologia estica cat si in cea vestica.

Zoologii din ziua de azi au demonstrat ca inorogul nu a existat niciodata desi exista multe animale ce au pe cap protuberante
osoase ce semana mai mult sau mai putin cu un corn ceea ce ar fi putut alimenta legenda inorogului. Rinocerii si girafele au un
astfel de corn.

Unii cred ca narvalii ar sta la baza legendei inorogului. Narvalul este un mamifer cetaceu asemanator cu delfinul care are un
corn foarte lung ce porneste din mijlocul fruntii.

Centaurul
In mitologia greaca, apare sub forma sa de jumatate om si jumatate cal. De asemenea,
centaurul (Centaurus) mai intruchipeaza forta animala si inteligenta, ratiunea omului (doua
fiinte) intr-un singur trup. Centauri sunt "creatiile" lui Zeus pentru sotia lui Hera, geloasa
pentru escapadele sotului infidel.
Cerber, este "cainele lui Hades", deoarece pazeste intrarea in Infern, permitand doar sufletelor
mortilor sa intre, dar mai ales vegheaza ca nimeni sa nu mai iasa, impiedicandu-le intoarcerea
in lumea celor vii. Desi se crede a fi invincibil, a fost totusi invins de doua ori: odata prin fortă
fizica, de Heracles, iar a doua oara de Orfeu si cantecul lui (Orfeu canta la lira).
Pegas sau Pegasus cum este intalnit in "Legendele Olimpului", sunt cai inaripati, folositi in lupte
de razboinicile lui Atena. Deoarece calul era considerat o fiinta nobila pe pamant, datorita
frumuseti, elegantei, fortei dar si inteligentei sale, Pegasus a fost creat dupa chipul si
asemanarea calului muritor dar a fost inzestrat cu aripile iuti ale unui uliu... in picturile
grecesti se pot vedea cai inaripati calariti de amazoane sau de razboinicile Atenei.

Iepele carnivore a lui Diomedes

In cele 12 muncii a le lui Hercule, una dintre ele era prinderea si imblanzirea iepelor regelui
Diomedes.
Diomede, regele Traciei, avea niste iepe salbatice pe care le hranea cu carne omeneasca.
Heracles l-a ucis pe Diomedes şi le-a dat iepelor lui sa-i manance trupul. Dupa ce s-au ospatat
din carnea stapanului lor, iepele au devenit blande si s-au lasat usor prinse. Heracle i le-a adus
si pe acestea lui Eurystheus. Se spune ca atunci cand iepele fugeau pe campiile Traciei
noaptea, din copitele lor se putea vedea iesind foc.
Calutii de mare.
Caii de mare sunt creati a lui Poseidon, iar calul sau, primul creat de Poseidon, era cel mai
mare si cel mai frumos armasar din toata hergelia, fiind primul creat la numit "PrimeroAqua"
(primul din apa). Cand acesta a murit in timpul unei confruntari, Poseidon i-a construit un
templu...
De-a lungul istoriei, a mitologiei, omul s-a atasat foarte mult de animalul sau, uneori fiind
ingropati impreuna sau de cele mai multe ori, i sa construit un templu in memoria lui...
Alexandru cel Mare in memoria calului sau, Bucefal (cal din rasa Andaluzi, deoarece a fost
adus din campia Andaluziei, care si in prezent se gasesc hergheli de cai salbatici) a construit
orasul Bucifalia... Stefan cel Mare cu armasarul sau din rasa Lipitani, pe nume "Viteazul" la
fel, cand a murit in timpul unei batalii cu turci, a fost inmormantat cu onorurile unui cavaler..
În multe mitologii ale popoarelor apar animale fabuloase, fiinţe zoomorfe cu trăsături umane,
monştri sau creaturi generoase, cu rol major în acele epoci, alături de zeităţi şi eroi
civilizatori. La vechii greci şi egipteni, la celţi, indieni sau naţii nordice, bestiarul animalier
completează canavaua poveştilor, aducând un plus de fantastic şi miraculos evenimentelor
relatate.

Clasificarea animalelor mitologice este complexă, din cauza varietăţii lor şi a contextului
mitologic diferit. Totuşi, câteva direcţii pot fi trasate, identificând întrucâtva natura şi
atribuţiile acestor creaturi. Există, astfel, animale “pozitive”, “simpatice” şi “drăgălaşe”, după
cum există şi creaturi “negative”, monştri răpitori, malefici şi devoratori, informi, tenebroşi şi
abisali, din ţinuturi exotice cum ar fi oceanele, insulele sau alte locuri îndepărtate şi
inaccesibile, din lumea de dincolo (infern) sau din lumea de aici (care locuiesc în peşteri, văi
ale munţilor, ape).

Licorna sau inorogul este unul dintre cele mai plăcute şi îndrăgite animale fabuloase. Are
aspect hibrid, de cal/cerb de un alb imaculat, cu ochi albaştri şi un corn ascuţit în mijlocul
frunţii, aidoma unui sex în erecţie. De altfel, acest atribut i-a conferit calitatea de simbol al
sexualităţii şi agresivităţii masculine.

Cel care a relatat pentru prima dată despre acest animal neobişnuit este Ctesias, în secolul al
IV-lea î.Hr., un om de la curtea regelui persan Darius al II-lea. Acesta culesese mai multe
povestiri de la călătorii prin India unde se pomenea de inorog, sub numele de monokeros
(“un corn”), şi de presupusele sale calităţi terapeutice. Se credea că din pudra cornului rezulta
o poţiune de leac, iar dacă cineva bea dintr-un corn de inorog era ferit de otravă şi de alte
pericole.

Licorna este prezentă masiv mai ales în literatura medievală dar şi în simbolistica alchimică a
vremii, farmacopeea atribuindu-i proprietăţi vindecătoare miraculoase.

Despre inorog se spune că numai tinerele fecioare puteau, prin puritatea lor, să îmblânzească
asemenea creatură, care li se aşeza în poală pentru a se odihni.

Există mai multe reprezentări ale inorogului, dintre care cea mai cunoscută este celebra
tapiserie intitulată “La Dame a la Licorne” (“Doamna cu inorogul).

Inorogul este, aşadar, simbolul sexualităţii şi al senzualităţii dezlănţuite, dar şi al inocenţei şi

purităţii şi inocenţei.

08.12.2008

Inorogul - fiinta mistica

Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal

mitologic. Inorogul este reprezentat ca un cal alb având un
corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca având
puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă.
Unicornul sau inorogul a reprezentat, de-a lungul secolelor, un
subiect in jurul caruia s-au iscat numeroase legende.
Pe timpul Potopului el a fost cel care a salvat Arca, legand-o si
tragand-o cu cornul sau imens, salvand umanitatea, animalele
si plantele de la o distrugere totala.
Nu se stie cu siguranta daca inorogul a existat sau nu, dar
povesiri despre el au existat in toate colturile lumii. Unele
povesti vorbesc despre unicorn ca despre o fiinta cu puteri
miraculoase, invizibila si cu posibilitatea de a se ascunde de
privirea oamenilor, disparand ca prin minune in padurile
intunecoase. In epoca medievala, inorogul este reprezentarea
puterii, dar şi a purităţii. Prin cornul sau unic, inorogul
reprezinta sageata dreptatii, raza solara, sabia lui Dumnezeu.
Unicornul este in general o fiinta singuratica, desi unele basme
vorbesc despre grupuri de inorogi care alearga impreuna si se
adapa din raurile involburate ale padurilor. Alte povesti ne
asigura ca inorogii se nasc din valurile marii si ies adesea sa
alerge si sa se joace pe plaja insorita. In legendele arabe,
unicornul apare din mijlocul nisipurilor desertului si se
apropie doar de copiii singuri, adoarme o vreme langa ei si
apoi dispare din nou.

Ultimul inorog (The last unicorn)

Intr-o padure fermecata inorogul a descoperit ca este ultima

din specia sa si a decis ca trebuie sa afle ce s-a intamplat cu
ceilalti unicorni. Auzise de la un fluture ca ceva caruia i se
spune Red Bull ar stii ce s-a intamplat. Prin urmare s-a
hotarat sa porneasca intr-o calatorie periculoasa in afara
padurii sale pentru a gasi inorogii. In timpul calatoriei a fost
prinsa de o vrajitoare care a inchis-o intr-o cusca pentru a fi
prezentata la carnavalul vrajitoarelor. A scapat insa cu
ajutorul unui magician cam nepriceput si alaturi de Moll
Grrue, iubita capitanului padurii Greenwood, Cptain Cully, au
pornit in calatorie. Au ajuns in apropierea castelului regelui
Haggard, presupus rapitor a lui Red Bull. Acolo chiar l-a
intalnit pe Red Bull si nu era acea fiinta infricosatoare cum se
vorbea. Mai apoi, magicianul nepriceput, Schmendrick,
printr-o magie neprevazuta, a transformat inorogul intr-o
preafrumoasa fata, insa Red Bull a parasit-o. Schmendrick,
Molly Grue si fata au intrat in castel, magicianul prezentand-o
pe fata inorog ca fiind Lady Amalthea. Au ramas la castel,
Amalthea se simtea din ce in ce mai mult om si cunoscandu-l
pe fiul regelui, printul Lir, s-a indragostit de el. Fiind
indragostita nu a uitat totusi de scopul calatoriei sale, adica
gasirea celorlati inorogi. Regele Haggard a chemat-o intr-o zi
sa-i spuna de locul unde se afla inorogii, avand indoieli ca
femeia e mai mult decat ceea ce pare. Amalthea, Molly Grue,
Schmendrick, Lir au avut de trecut o proba grea, sa gaseasca
raspunsul la o ghicitoare de-a lui Red Bull aveau de gasit
pasajul spre barlogul lui Bull din subsolul castelului, prin
ceasul spart. Au patruns acolo, Red Bull se obisnuise cu noua
infatisare a unicornului si a urmat-o. Schmendrick, in
incercarea sa de a o scapa pe Almathea de Bull, a facut o vraja
si a transformat-o din nou in inorog, dar ea nu vrea sa se
desparta de Lir. Bull o conduce spre ocean, acolo unde ii
condusese si pe ceilalti inorogi, dar apare lir intre ei, se da o
lupta si Lir este ucis. Fata inorog, in marea ei durere devine
foarte agresiva si-l impinge pe Bull in ocean. Adusi de spuma
alba a valurilor care s-au format, inorogii au iesit cu totii din
apa, valurile formate au acoperit castelul regelui Haggard,
acesta inecandu-se. Pe tarm, fata inorog, prin magie l-a
readus la viata pe printul Lir. Schmendrick, magicianul, l-a
convins pe Lir ca a castigat mai mult prin iubirea unui unicorn
decat daca ar fi ramas singur. Si-a cerut iertare fetei inorog ca
a impovarat-o cu atatea regrete si cu moarte, dar fata inorog
i-a multumit pentru ca au readus inorogii in lume si chiar
daca este singurul unicorn care simte pareri de rau, e si
singurul inorog care stie ce este iubirea.

NOROCUL INOROGULUI
INOROGUL (licornul, unicornul sau einhornul) este o alta
reprezentare zoomorfa ce apartine universului atat de fertil in
imaginatie al Evului Mediu. Preluat dintr-o legenda indiana,
inorogul este descris ca un animal cu trup de cal, alb, frumos,
avand capul rosu, ochii albastri si un corn sinuos, lung de un
cot, amplasat in frunte. Acest corn (alb in dreptul fruntii,
negru spre mijloc si purpuriu spre varf) are puterea de a
neutraliza otravurile. Animalul este sfios, enigmatic,
singuratic, iubitor al puritatii, motiv pentru care nu poate fi
prins decat de o fecioara casta, goala, pe care el simtind-o, I se
aseaza in poala. Raspandirea sa in literatura si arta Evului
Mediu Occidental (este renumita seria de tapiserii intitulata
“La Dame a la Licorne”, datand din secolul al XV – lea) este
pusa pe seama excesivului erotism al vremii, erotism pe care
epocile urmatoare il vor prelua, trandformand imaginea
animalului intr-un simbol falic (este deseori asemanat cu
motivul elenistic al Ledei cu lebada, fiind frecvent reprezentat
in arta manieristilor care il interpretau ca o “melancolie a
virilitatii”). Crestinismul medieval il investeste cu o aura
mistica, asemanandu-l cu puritatea spiritului divin care
patrunde si se reincarneaza in trupul neintinat al Fecioarei.
Este deci un simbol al virilitatii spirituale, al cununiei mistice
dintre Fecioara si Cuvantul Lui Dumnezeu.
In vechea Persie, inorogul era considerat ca simbol al lumii,
reprezentand virilitatea epuizata (opusa Leului, spre exemplu,
simbolizand forta solara). Pentru a ramane inca in domeniul
interpretarilor sa mai consemnam ca inorogul a mai fost
considerat, in epocile post-medievale, ca si simbol al opsesiei
momentane, al glumei, al ironiei si satirei sau al nebuniei si
absurditatii. Marco Polo descrie “inorogi” intalniti de el in
Jawa, despre care spune ca “sunt mai mici decat elefantii si au
par ca bivolii si picioare ca elefantii. In mijlocul fruntii au un
corn negru si gros si va mai spun ca ei nu fac rau cu cornul
acela, ci cu limba care e toata acoperita cu tepi lungi. Capul il
au ca mistretii si tot asa il poarta, aplecat catre pamant. Nu e
adevarat, cum se zice pe la noi, ca se lasa prins de o fecioara,
ci dimpotriva”. Am redat acest pasaj pentru a constata modul
in care o realitate, transmisa oral si reinterpretata in timp de
catre povestitori, carora nu le lipsea darul fanteziei, poate
deveni mit si de aici, poate (iarasi rastalmaci) servi drept
argument moral in cadrul unei mitologii crestine. Este un
proces care s-a petrecut cu multe dintre imaginile la care ne-
am referit pana in momentul de fata si al caror simbol l-am
detaliat tocmai pentru a sublinia aceasta metamorfoza.
Opusa acestor legende referitoare la inorog este descrierea din
Fiziolog care mentioneaza ca “inorogul este gadina mare si nu
un corn in frunte, mare si iaste ager, si agiunge pre caprioara
si o loveste cu cornul si o impunge. Deci tot o poarta in corn in
40 de zile pana putrezeste din cade din corn; si pana o poarta
numai cu limba linge sangele si scura tot lingand sangele;
aceea ii iaste hrana foarte cu nevoie si se roaga lui Dumnezeu”.
Raspandirea acestei reprezentari in aria de cultura a
Orientului medieval european este pusa pe seama influentelor
puternice ale cartilor populare, in speta romanului popular
medieval Varlaam si Ioasaf, de unde a fost preluata pilda
inorogului si inclusa chiar in iconografia religioasa. Pilda
suna in felul urmator: un om fuge urmarit de un inorog care
scotea urlete puternice. Omul cade insa intr-o prapastie, dar
va reusi sa se salveze agatandu-se de un copac. Acesta insa
incepe sa fie ros la radacina de doi soareci – unul alb si unul
negru. Omul se sperie si mai tare atunci cand, pribind in jos,
vede agintandu-se spre el un sarpe groaznic. Potrivit moralei
medievale, talcul acestei pilde ar fi urmatorul: inorogul
reprezinta chipul mortii care il urmareste pe om, prapastia
este lumea pacatoasa; copacul – cursul vietii ros de timp, din
zile si nopti (cei doi soareci), iar sarpele nu este altceva decat
Iadul cel inspaimantator.
Tema se regaseste in literatura veche romanesca in lucrari ca
“Viata patriarhului Nifon”, scrisa de Gavril Preotul,
“Invataruile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”,
precum si romanul popular “Alexandria”. Se observa ca, spre
deosebire de interpretarile date de Occident in perimetrul
cultural romanesc (si cel sud-est european, in general)
imaginea inorogului capata cu totul alte sensuri, ea dobandind
o semnificatie ce tine mai mult de o anume filozofie a vietii, cu
ecouri in planul comportamentului etic. Tema fugureaza si in
erminiile de pictura, fiind preluata de biserica pentru valoarea
sa morala. Ea se intalneste in pictura medievala romaneasca
inca din secolul al XIV – lea (la bolnita Coziei, la Tismana, la
Stanesti-Valcea etc) regasindu-se mai apoi si la alte
monumente din veacurile XVII-XIX, la Filipestii de Padure, la
Bjesti-Arges, Negreni-Valcea s.a.). Doua dintre exemplele pe
care ni le ofera pictura romaneasca au semnificatii aparte si
este necesar sa atragem atentia asupra lor. Este vorba in
primul caz de stema de piatra a lui Neagoe Basarab,
reprezentand un dragon strapuns de un “tapricorn” (un tap cu
corn), provenita de la fostul turn de incinta ridicat de domn la
Curtea de Arges. Este o replica heraldica a stemei lui Vlad
Dracul, avand o semnificatie aparte izvorata din simbolistica
biblica (in Cartea lui Daniel 8[3-7], tapul cu un corn mare in
frunte infrange berbecul cel puternic), dobandind insa in
epoca sensuri absolut laice.
Dan Zamfirescu, in studiul sau despre “Invataturile lui Neagoe
Basarab”, arata ca pasajul cu inorogul se refera tot la profetia
lui Daniel, dar este preluat dintr-o versiune sarbeasca a
“Alixandriei”, care este foarte apropiata cu reprezentarea
heraldica a stemei in discutie. In textul respectiv se spune
“cand va fi cursul anilor 5200 esi-va inorogul (in versiunea
sarbeasca inorogul este denumit “edinorog cozl”, adica tapul
cu cron) si va goni pe toti pardosii de la apus si va merge la
berbecele cel mare ce-I ajung coarnele pana la cer si-l
injunghia inorogul la inima si se vor cutremura limbile”.
Decriptarea sensului acestei interpretari ar fi urmatoarea:
inorogul il reprezinta pe Alexandru cel Mare, iar berbecele
(care in stema amintita este inlocuit cu un dragon) pe Darius
si, prin el, intreg Orientul. Cum stema lui Neagie fusese initial
si pictat, inorogul avea culoarea rosie (culoarea impreriala in
Bizant), iar dragonul era colorat in verde (culorea Imperiului
Otoman; in literatura crestina ortodoxa era considerata
culoarea demonului); sensurile acestei reprezentari heraldice
ar semnifica, in final ideea luptei antiotomane in care se
argumenteaza domnul muntean, fapt care de altfel este
confirmat de realitatea istorica, de politica pe care a
desfasurat-o Neagoe Basarab in timpul domniei sale in Tara
Romaneasca. O a doua reprezentare semnificativa a
inorogului asupra careia am dorit sa ne mai oprim este aceea
aflata in diploma de innobilare a lui Nicolaus Olahus (adica
Nicolae Valahul sau Nicolae Romanul), in textul careia, in
legatura cu emblema acordata familiei sale – un inorog, se
spun urmatoarele: … Iar unicul din emblema drept aceea
insemneaza nobilimea neamului (tau) si deodata (si de acelasi
timp) si istetimea (lui), caci ce este asprime de fiara, aceea in
om este tarie, de care este vestita viata romaneasca”.
Iata asadar cateva interpretari autohtone ce pleaca de la o
radacine comuna, dar care au suferit adaptari la realitatile
sociale si politice ale vremii, pierzandu-si practic sensul initial,
mistic, convertit in cea mai autentica imagine laica. Este de
fapt un fenomen pe care l-am mai intalnit in aceste pagini si
care confirma inca o data faptul ca, dincolo de tipicul
nomativelor unei ideologii religioase, intervin comandamente
ce impun un transfer de semnificatii catre evenimentele
majore ale epocii, ale unei situatii locale, transfer ce devine
pentru masa poporului un mesaj ale carui semnificatii
ideologie sunt pentru el mai lesne de descifrat.
SURSA : Victor Simion – Imagini, legende, simboluri

Caii

Recente descoperiri arheologice facute in vestul Olteniei, duc la concluzia ca, in

Europa, calul a aparut, ca animal domestic, exact in aceasta parte a continentului. De
altfel, acest animal superb era considerat fiinta divina, fiind adorat ca atribut al
"cavalerului trac sau danubian", reprezentand tripticul natural "viata-moarte-viata", adica
succesiunea neintrerupta si vesnica a ciclului divin al naturii. Calul alb era calarit de
cavalerul inarmat cu o sulita, biruind iarna, personificata de balaurul negru sau verde
putred, ceea ce insemna de fapt victoria vietii asupra mortii. Calul negru, pe care sta
cavalerul tinand in mana nu o lance, ci o creanga infrunzita, cioplit pe pietre funerare
antice, era adorat ca vestitor al mortii. Sigur, aici este vorba despre simbolismul mitic al
culorilor, care mai exista si astazi in lumea crestina. Dar, din aceste conceptii, vechi de
peste 5.000 de ani, s-a nascut legenda mitologica crestina a Sfantului Gheorghe
invingator asupra balaurului care cerea jertfe umane. Este vorba de un simplu sincretism,
termen ce arata imprumutul de catre o religie noua, cum era crestinismul in antichitate, a
unor credinte mai vechi. Iar clerul crestin antic a folosit tristul prilej al martirizarii, la
Roma, in aprilie 303, a generalului roman Gheorghios, convertit la crestinism, stabilind
ca data a comemorarii martirului crestin la 23 aprilie, zi care coincide cu celebrarea
sosirii primaverii in credintele traco-dacice si sarbatorirea "Cavalerului danubian".

Exista o intreaga literatura pe tema respectiva, esentiala ramane insa puternica

afectiune a taranului roman fata de cal, sentiment mostenit din strabunii sai. Ea razbate
clar in traditiile si cultura populara romaneasca, in general. Dincolo de dansul magic al
calusarilor, care a facut ocolul lumii, prezentat de dansatorii romani moderni, vom regasi
basmele romanesti cu caracter mitologic, in care calul fermecat, mancator de jeratic, este
ajutorul lui Fat-Frumos in toate incercarile extraordinare ale acestuia prin care
trece,pentru a invinge zmeii. Este de fapt aici miezul conceptiei agricultorului roman ca
acest animal are insusiri miraculoase in a-l scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect
secole de-a randul.
Calul prezintă o frecvenţă relativ mică în cadrul descoperirilor osteologice, dar
spre deosebire de celelalte specii are un statut aparte. Doar o anumită cantitate a
materialului osos care-i aparţine este alcătuit din resturi menajere, cealaltă parte
provenind de la indivizi depuşi în mormintele princiare sau înhumaţi în aşezări şi
necropole; prin aceste caracteristici el trece din sfera problematicilor cu caracter pur
economic, către cele de natură mitico-religioasă. Dacă resturile menajere ce-i aparţin
apar tot atît de fragmentare ca a celorlalte specii, exemplarele înhumate sînt relativ bine
păstrate şi de aceea, pe baza acestui material osos, a fost posibilă o circumscriere
oarecum precisă a caracterelor cailor geto-dacilor. De la început trebuie precizat că ei fac
parte din gruparea estică a cailor epocii fierului din Europa, cai care sînt în medie de talie
mijlocie (adică mai înalţi decît cei din gruparea vestică) şi totodată cu craniul facial
relativ mai scurt decît acela al cailor vestic.
În cadrul acestor cai ai geto-dacilor se pot distinge destul de uşor două grupe. Pe
de o parte caii ordinari, de duzină, cu un aspect oarecum primitiv, avînd capul relativ
mare şi grosier, însă cu un craniu facial şi un bot de lungime moderată. Corpul lor apare
relativ masiv, dar membrele erau proporţionate, cu metapodalele nu prea subţiri; talia lor
trebuie socotită relativ mică. Aceşti cai ordinari folosiţi probabil la munci de toate
felurile şi chiar la călărie erau cei mai numeroşi, ei alcătuind, în general, resturile
menajere din aşezări. Totuşi în mormintele princiare de la Agighiol unul dintre cai
aparţine acestui tip avînd o înălţime la greabăn de 132,4 cm, iar calul din mormântul de
la Peretu are şi el o talie de doar 131,6 cm. De asemenea o bună parte a celor înhumaţi în
necropola de la Zimnicea sînt tot de acelaşi tip, cît şi cu probabilitate unul din cei doi cai
de la Cătunu. Pe de altă parte se găseau cai de elită sau de paradă, ce erau folosiţi în mod
exclusiv pentru călărie, probabil de către aristocraţia tribală, ei avînd o înălţime de circa
140 cm sau chiar mai mare. Aceştia prezentau un cap proporţional mai mic decît cel al
cailor ordinari, aveau gîtul lung şi membrele foarte lungi şi totodată relativ gracile;
trebuie remarcat că alungirea membrelor şi deci înălţarea taliei se datora faptului că
porţiunea proximală a acestora — mai ales zeugopodul — era prelungă (la rasele actuale
ale cailor de călărie este mult alungită porţiunea distală a membrelor, adică
metapodalele). Asemenea cai erau mult mai rari, totuşi unele dintre segmentele lor
osoase ale membrelor ajungeau şi în cadrul resturilor menajere din aşezări. Ei figurează
însă printre exemplarele înhumate în necropola de la Zimnicea (unde tocmai s-a putut
stabili cel mai bine caracteristica lor), unul din caii de la Cătunu este tot de acest tip, iar
un exemplar de elită apare în mormîntul princiar de la Agighiol.
Trebuie menţionat că cele două grupe nu alcătuiesc însă tipuri chiar exclusive,
existînd forme de trecere de la una la alta, deci o oarecare heterogenitate a acestor cai ai
geto-dacilor, exemplarele de elită reprezentînd un fel de cap de serie. În legătură cu caii
de elită trebuie să lămurim două probleme. Una ar fi aceea a originii lor. Noi sîntem de
părere — ca dealtfel şi A. Bolomey — că ei nu reprezintă exemplare aduse din import de
la sciţii din regiunile nord pontice, ci s-au putut forma prin ameliorare din fondul local al
cabalinelor de talie înaltă ce existau în regiunile noastre încă de la sfîrşitul epocii
bronzului. Cealaltă este legată de faptul că S. Bokonyi arată că Filip al II-lea, Alexandru
şi regatele elenistice, iar mai apoi şi Roma, au luat sau au importat de la sciţi cai de
prăsilă, pentru a ameliora puterea de luptă a cavaleriei lor. Noi credem însă că sursele de
documentare antice nu sînt întru totul exacte în această privinţă şi importul s-a făcut pe
seama cailor de elită ai geto-dacilor, care se găseau mai aproape de respectivele state şi
aveau legături economice cu ele. Este cazul să ne oprim puţin şi asupra unor aspecte
biologice legate de caii înhumaţi ritual şi cei din mormintele princiare.
Trebuie să precizăm că este aproape sigur că exemplarele găsite în cadiul necropolei de
la Zimnicea, cît şi în aşezarea de la Cătunu au fost sacrificate şi îngropate în vederea
îndeplinirii unui ritual-, pentru cele din mormintele princiare nu poate exista nici un
dubiu. Există două tipuri de înhumări : pe de o parte animale depuse întregi, iar pe de altă
parte indivizi de la care au fost puse în groapă, doar capul, cît şi extremităţile membrelor
(meta şi acropodul). Atît la Zimnicea, cît şi la Cătunu găsim concomitent cele două
tipuri. Mai mult chiar, dintre exemplarele depuse întregi la calul nr. 8 de la Zimnicea şi
nr. 2 de la Cătunu lipsesc extremităţile (metacaipul şi falangele) a cîte unui membru
anterior. în mormîntul de la Peretu s-a pus de asemenea doar capul împreuna cu
extremităţile membrelor. După resturile recuperate de la Agighiol se pare că acolo au fost
înhumaţi doi sau chiar trei cai întregi (noi credem că erau trei ca şi în mormîntul princiar
de incineraţie de la Cugir unde, din păcate, singurele fapte care s-au putut stabili au fost
numărul de indivizi şi existenţa unor resturi de craniu, de vertebre şi oase ale membrelor
— deci probabil s-au incinerat cai întregi). Eevenim asupra celor specificate mai sus,
pentru a arăta că, poate fără nici un discenămînt, s-au depus împreună la Zimnicea,
Cătunu, Agighiol, cai aparţinmd celor două grupe : ordinari şi de elită.
În încheiere trebuie să ne referim şi la problemele economice pe care le ridică
această specie. Caii erau folosiţi pentru scopuri utilitare, după cum o arată foarte clar
uzura dentiţiei, găsindu-se chiar şi indivizi în vîrstă de circa 15 ani, cît şi frecvenţa înaltă
a castraţilor. Cei ordinari pentru munci agricole, cărat poveri, chiar călărie, iar cei de elită
pentru scopuri militare şi de paradă (poate pentru că mureau pe cîmpul de luptă, s-ar
explica faptul că numărul lor era mic în cadrul resturilor menajere). Totuşi el reprezintă
şi o sursă de hrană pentru populaţia umană şi trebuie să atragem atenţia că, dată fiind
talia sa specifică mare, cantitatea de carne furnizată nu era deloc neglijabilă. Un individ
de 1,30 m înălţime la greabăn ar fi echivalent cu peste 300 kg carne adică mai mult decît
o taurină, sau cam cît fac 5 porci sau 10 ovicaprine. Iată de ce considerarea cifrelor
absolute ale frecvenţelor unor specii sînt uneori înşelătoare pentru a stabili ponderea lor
economică, factorul talie specifică avînd un rol de prim ordin în stabilirea priorităţilor,
mai ales cu privire la acoperirea nevoilor de proteine animale.
Asinul este reprezentat doar în aşezarea de la Zimnicea, unde s-au evidenţiat
două resturi. Nefiind găsit deci decît pe Dunăre, este aproape evident că nu era încă bine
cunoscut de către geto-dacii din epoca La Tene, el pătrunzînd foarte lent către nord,
venind probabil de dincolo de Istru, dinspre cetăţile greceşti de la ţărmul pontic unde era
de acum relativ abundent în sec. VI î.e.n.

Calul in mitologiile indo-europene

Inca de la aparitia sa în istorie, calul a fost un animal considerat sacru printre

triburile indo-europene. Tacitus a relatat cum, în umbra acelor paduri si grote care le
slujeau drept temple, caii albi erau hraniti din contributie publica, muritorii neavand
dreptul de a-i calari. Nechezarile si pufaielile acestora erau considerate semne
prevestitoare, cailor fiindu-le atribuita constiinta misterelor divine.

Eddele sunt pline de numele cailor nazdravani, iar Sagas contin multe legende
ale oamenilor care se încredeau în armasari, considerându-i sacri. Un astfel de cal este
Dapplegrim, care si-a scapat stapânul de toate primejdiile, aducandu-i noroc.

În mitologia nordica, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de

armasarul alb „Bucle Stralucitoare”, care si-a împrastiat lumina peste întreaga lume vie.
Mani, Zeita Lunii, era slujita de armasarul Alsvidur, „Cel Iute”. Calul cu opt picioare al
zeului Odin se numea Sleipnir. Gull-Faxi, cel cu bucle aurii, apartinea gigantul Hrungnir;
Skin-Faxi, cel cu cârlionti sclipitori, era calul zilei – Brim-Faxi, cel înrourat, era al noptii.

Se spune ca cerurile ar fi fost agitate într-o furie teribila. Astfel s-a nascut
legenda Tatalui Ceresc, vânatorul Odin, calarind puternicul Sleipnir, acompaniat de lupii
urlatori, cautandu-si tovarasi pentru Vânatoarea Salbatica.

Deoarece caii era considerati cea mai de seama posesiune, si totodata cei mai
demni de o asemenea cinste, uneori acestia erau sacrificati.

De exemplu, sacrificiul cailor era considerat ca un important mijloc de a

conserva vitalitatea unui rege în vârsta.

Calul ramâne adânc întiparit în traditia si esenta paganismului. Gigantul care a

cladit citadela din Asgard a fost ajutat de armasarul sau Svadilfari. Zeul Loki s-a
transformat într-o iapa pentru a-l atrage pe Svadisfari. Ca iapa, Loki a dat nastere lui
Sleipnir, armasarul cu opt picioare al lui Odin, cel mai bun dintre cai. Zeul Heimdall a
avut un armasar numit Gulltop, Cel Acoperit cu Aur.

Deseori calul a fost animal de sacrificiu, iar capul acestuia a fost mai târziu
tintuit pe un copac sau pe o tepusa, cunoscut ca Stâlpul Nechezator – sau Stâlpul
Infamiei. Capul calului era întarit cu lemn, fiind îndreptat în directia din care se
presupunea ca vine dusmanul.

O veche traditie indo-europeana este ca locuintele fermierilor sa aiba capete de

cai sculptate în stâlpi. Astazi ele sunt considerate simple decoratii, dar acest obicei are
vechi radacini în credintele pagâne. Privirea capului de cal fiind îndreptata în exterior, se
credea ca ghinionul era tinut departe de casa.

In sfarsit, ca simbol suprem al indo-europenilor victoriosi, calul este reprezentat

în Rig Veda, multi zei fiind simbolizati prin cai.
Cal. Unul dintre animalele pe care mitologia clasica le evoca frecvent, ca atribut al unor zei si al unor
eroi si ca tovaras de aventuri al acestora, ca victima sacrificata în cinstea lor sau ca o creatura
fantastica de facturi diverse, în care natura cabalina se contopeste cu altele, dînd nastere unor fapturi
hibride, uneori monstruoase, înzestrate adesea cu însusiri pe care caii obisnuiti nu le poseda.

Calul este un atribut al lui Apollo si al lui Helios (Soarele), a carui cvadriga o trage pe cararile
cerului, îngaduindu-i astfel zeului sa rasara în zori din palatul sau de la Rasarit si sa apuna seara în
cel de la Apus. Pentru a fi îmblînziti si mînati, caii înfocati ai Soarelui au nevoie de o mîna sigura,
calitate ce îi lipseste lui Faeton, fiul lui Helios, care nu va sti sa-i domine, riscînd sa dea foc
pamîntului. Zeus va reusi sa evite tragedia, sacrificîndu-1 însa pe Faeton (pentru detalii vezi
FAETON). Cît despre Zeus, el are niste cai albi stralucitori. Calul este legat si de zeul apelor,
Poseidon. în palatul sau din adîncul marii, în apropiere de insula Eubeea, acesta îsi tinea celebrii cai
cu copite de bronz si coama de aur. într-un car tras de acesti cai, el cutreiera valurile marii, care se
potoleau la trecerea sa, oferind un drum neted si cortegiului sau de creaturi marine. Legatura dintre
Poseidon si cal era atît de strînsa, încît traditia povestea ca zeul însusi fusese cel care îl crease ori, cel
putin, îl facuse cunoscut oamenilor. în celebra disputa dintre Poseidon si Atena pentru stapînirea
Aticii (pentru care vezi POSEIDON si ATENA, ZEITA), cei doi zei s-au masurat într-o întrecere
aparte: fiecare trebuia sa le faca un dar oamenilor, iar cel care oferea darul cel mai pretios avea sa
devina zeul tutelar al regiunii. Potrivit unei versiuni a mitului, Poseidon le-a oferit atenienilor un cal,
fapt ce nu i-a asigurat victoria; aceasta i-a revenit Atenei, care a creat maslinul. Totusi, lui Poseidon i
s-a atribuit în continuare meritul de a-i fi învatat pe oameni sa domesticeasca acest animal si se
credea ca.el inventase folosirea haturilor si a zabalei, precum si diferitele detalii ale harnasa-
mentului; rolul sau de ocrotitor al curselor de cai a sfîrsit prin a se consolida, astfel

159

CAL

încît în jocurile istmice desfasurate în cinstea sa aveau loc curse de care si de calarie.

Figurile hibride hipomorfe sînt frecvente în cortegiul lui Dionysos, iar numele multora dintre
adeptele zeului au radacina Hipo-, care în limba greaca trimite tocmai la cal. în varianta sa arcadiana,
zeita De-metra e reprezentata cu cap de cal, iar uneori este identificata cu una dintre erinii, care îl
zamisleste cu Poseidon pe Areion, calul lui Heracle. Din harpii se nasc caii pe care Hermes îi
daruieste Dioscurilor, gemenii divini foarte adesea reprezentati calare. si Hades, zeul infernal, se
deplaseaza într-un car tras de cai; în acest fel o rapeste pe Persefona, fiica lui Zeus si a Demetrei,
care culege flori pe cîmpia Nisa, apoi o duce cu sine si o face, macar pentru o parte din an, regina
lumii de dincolo (Imnul homeric catre Demetra). în mitologia celtica, zeita Epona, care ulterior a fost
asimilata de romani si indicata cu epitetul „iapa divina", este reprezentata uneori cu cap cabalin, cel
mai adesea calare pe un cal sau însotita de mînji si de iepe tinere.

Unul dintre cei mai celebri cai din mitologia clasica este Pegas, calul înaripat al muzelor, fiul
Meduzei, din al carei sînge s-a nascut cînd aceasta a fost ucisa de Perseu. Potrivit unei versiuni a
mitului, tatal sau era Poseidon, iar nasterea sa se petrecuse în apropierea rîului Oceanos. în numele
grecesc al lui Pegas era implicita trimiterea la un izvor ce tîsneste (luncn), iar izvorul Hipocrene
tîsneste sub lovitura copitei sale. Belerofon a izbutit sa-1 îmblînzeasca cu ajutorul zeitei Atena, care
i-a oferit zabala, învatîndu-i astfel pe greci, potrivit unei traditii diferite de cea care îi atribuia merite
similare lui Poseidon, arta îmblîn-zirii cailor. Calare, Belerofon a reusit sa o rapuna pe mostruoasa
Himera. Cînd însa, profitînd de bidiviul sau, a vrut sa se înalte pîna la cer, Pegas 1-a .aruncat din sa,
ur-mîndu-si de unul singur drumul catre salasul zeilor, unde a fost preschimbat în constelatia cu
acelasi nume. Nu mai putin celebri erau în mitologie caii lui Ahile. Calul roib pe nume Xantos, pe
care Hera îl înzestrase cu darul profetiei si al vorbirii, i-a prezis eroului sfîrsitul iminent (Iliada,
19.408 si urm.). Ca si fratele sau Balios,
 alt cal al lui Ahile, Xantos era fiul vîntului Zefir si al harpiei Podarge. Un alt Xantos, nu la fel de
celebru, era calul lui Diomede, regele trac ce domnea peste poporul bisto-nilor si ale carui herghelii
de iepe se hraneau cu carne de om. Prinderea acestora a constituit una din muncile lui HERACLE
(vezi, a opta munca); aceste fiinte salbatice au fost îmblînzite abia dupa ce au devorat carnea
propriului lor stapîn. Despre Heracle se povestea si ca, tînar fiind, l-ar fi învins în lupta pe un rege al
Beotiei pe nume Pirehmes, pe care 1-a legat de patru cai care l-au rupt în bucati. Aceasta întîm-plare
se petrecuse pe malurile unui pîrîu numit Heracleios sau „pîrîul lui Heracle", iar legenda povestea ca,
ori de cîte ori un cal se adapa acolo, din apele sale se auzea un nechezat (vezi PIREHMES). Tot lui
Heracle îi apartinuse si calul care 1-a salvat pe eroul Adrast în razboiul celor sapte contra Tebei:
multumita iutelii bidiviului sau, el a fost singurul supravietuitor al acestei expeditii (vezi ADRAST).
în poemele homerice, numele lui Hector, eroul troian, este însotit de epitetul „îmblînzitorul de cai".
De caii lui Resos, principele trac aliat cu Priam, era legat, potrivit Iliadei, deznoda-mîntul razboiului
troian: un oracol prezisese ca Troia nu avea sa cada niciodata daca albii cai ai lui Resos pasteau pe
cîmpia cetatii. Ulise si Diomede s-au dus însa noaptea în tabara principelui, l-au ucis si i-au luat caii
(vezi RESOS). O realitate istorica trebuie sa i se atribuie calului lui Alexandru cel Mare, Bucefal,
„sau «cap de bou», dupa nume si dupa înfatisare. A fost cumparat cu treisprezece talanti si daruit
regelui Filip. Despre acest cal se spunea ca, o data înhamat si pregatit pentru lupta, nu îngaduia
niciodata sa fie încalecat de altii în afara regelui. O alta întîmplare legata de Bucifal a trecut în
istorie. Pe timpul razboiului din India îl încaleca Alexandru, care, savîrsind faptele sale de eroism,
într-o zi a facut o imprudenta, arun-cîndu-se într-o învalmaseala de dusmani. Asupra lui Alexandru
sagetile au început sa ploua din toate partile, iar calul a fost strapuns, avînd rani adînci pe grumaz si
la coaste. Desi muribund si aproape lipsit de sînge, calul si-a scos regele din desisul de dusmani si,
dupa ce 1-a dus în afara

CAL

160

bataii sagetilor, s-a prabusit de îndata. Apoi, linistit ca izbutise sa-si scape stapî-nul, cu mîngîierea pe
care o poate simti o faptura omeneasca, si-a dat ultima suflare. Obtinînd victoria în acel razboi,
regele Alexandru a întemeiat chiar în acel loc o cetate, pe care în cinstea calului a numit-o Bucefala"
(Aulus Gellius, Noctes Atticae, 5.2). De un cal se leaga si numele eroului PELIAS (vezi): se povestea
ca, dupa ce i-a adus pe lume pe el si pe fratele sau Neleu, Tiro i-a abandonat, întrucît se nascusera din
iubirea sa ascunsa cu Poseidon. Cei doi copilasi au fost tîrîti de o herghelie de cai minata de niste
negustori, iar unul dintre ei a ramas cu o vînataie pe fata, din cauza loviturii de copita a unuia dintre
animale; în limba greaca, pelion înseamna „vînataie". Un cal devenit proverbial este cel al lui Seius.
Cnaeus Seius avea un cal nascut la Argos, care se bucura de faima de a proveni din rasa iepelor lui
Diomede. De dimensiuni nemaivazute, cu înfatisare mîndra, grumaz vînjos, piele purpurie si coama
stralucitoare, era un animal de o frumusete iesita din comun, care dobîn-dise însa si faima trista de a
le purta ghinion stapînilor sai. Atît Seius, cît si toti cei carora le-a apartinut dupa el au pierit în chip
jalnic. De aceea, despre o persoana urmarita de ghinioane se obisnuia sa se spuna în latina „cutare are
calul lui Seius" (ibidem, 3.9). însa calul cel mai faimos din întreaga mitologie clasica nu este unul în
carne si oase, ci unul de lemn: este celebrul cal troian, construit de Epeios la dorinta si dupa planul
lui Ulise. în interiorul acestuia, soldatii greci condusi de Ulise s-au pregatit pentru atacul final ce a
dus la sfârsitul razboiului dintre greci si troieni, care dura de zece ani.

în mediul religios si cultual grec si roman, calul este un animal consacrat mai multor zeitati, asa cum
s-a amintit mai sus, reprezentînd un atribut al acestora, însa putîndu-le fi uneori oferit si ca jertfa. Un
ritual sacrificial deosebit în care erau jertfiti cai avea loc în timpul sarbatorilor numite EQUIRIA
(vezi). Un sacrificiu spectaculos a patru cai înhamati la un car se desfasura la Rodos în cinstea zeului
Helios, caruia îi era închinat aici un cult aparte; ritul, în cursul caruia cvadriga si cele

patru animale erau împinse în mare, evoca, în mod evident, mitul lui Faeton. De asemenea, caii erau
considerati animale legate de lumea htoniana si de dimensiunea funerara: în unele regiuni, de pilda în
Scitia, erau sacrificati si îngropati alaturi de stapînii lor. La un sacrificiu de cai prin scufundarea în
apele unui rîu pare sa faca aluzie un pasaj din Iliada (21.130-133), în care Ahile se rasteste la ucigasii
lui Patroclu: „N-o sa v-ajute acest rîu cu unda cea lin-argintie,/ Caruia voi mai demult îi jertfeati o
gramada de tauri/ si-n adîncime de vii aruncati dupa datina caii".

în lumea greaca si romana, jocurile ecvestre erau deosebit de frecvente în cadrul întrecerilor sportive
si al marilor sarbatori panelenice (în Grecia) ori în jocurile organizate în mod oficial la Roma (pentru
aceste aspecte vezi AGONES, LUDI si ECVESTRE, JOCURI), dar erau legate si de riturile funerare,
constituind încununarea înmor-mîntarii marilor personaje. Miturile au pastrat numeroase urme ale
acestui obicei. Cele mai faimoase sînt jocurile funebre în cinstea lui Patroclu, prezentate în Iliada, si
cele în cinstea lui Anhise, descrise în Eneida, unde de desfasoara întreceri calare, în Iliada (23.6 si
urm.) ritul funebru presupune participarea cailor nu numai la întreceri, ci si într-o faza precedenta
ritului, dupa cum reiese din spusele lui Ahile: „«Sotilor mei preaiubiti, voi repezi în lupta cu carul,/
Noi telegarii acuma sa nu-i desha-mam de la care,/ Ci mai încoace în carele voastre veniti ca sa
plîngem/ si sa jelim pe Patroclu, caci asta-i a mortilor parte./ Dupa ce sufletul ne-om racori cu
jalanie-amara,/ Caii apoi slobozind, sa ne punem la praznic cu totii.» Zise si toti dupa el înce-pura-
mpreuna bocitul;/ Mortul de trei ori jalin.d în carele lor ocolira". Pentru alte detalii despre cursele de
care, inclusiv în funerar, vezi CAR. Caii erau folositi si la funeralii, pentru a transporta corpul neîn-
sufletit la locul înmormîntarii. Caii genereaza, în mitologia clasica, creaturi hibride si, uneori,
monstruoase. Unii dintre caii deja mentionati, ca Pegas ori caii Soarelui, nu sînt animale obisnuite; pe
lînga natura lor divina, ei au si însusiri fizice aparte, fiind înaripati. în lumea

161

submarina vietuiesc caii lui Poseidon, care au cap si grumaz de cal, dar coada de peste, iar
uneori labe cu degete lipite. Cea mai cunoscuta creatura hibrida care are de-a face cu caii o
reprezinta centaurul, jumatate om, jumatate cal. Simbol al salbaticiei si al fortei naturale,
centaurii descindeau dintr-un stramos care îi zamislise cu iepele tinere de pe muntele Pelion.
Disputa mitica dintre centauri si lapiti, reprezentata în unele dintre cele mai celebre
monumente grecesti (templul lui Zeus din Olimpia, Par-tenonul din Atena), s-a încheiat cu
înfrîn-gerea centaurilor, interpretata ca semn al prevalentei ratiunii asupra instinctului si al
instalarii unei noi religiozitati. însa centaurii nu reprezentau bestialitatea în stare pura: unul
dintre ei, drept si întelept, Chi-ron, a fost învatatorul unui mare numar de eroi greci (vezi
CENTAURI si CHIRON).

Dumnezeu a creat calul pentru ca omul să-și poată duce la îndeplinire mai repede gândurile. A ucide un cal
este păcat la fel de mare ca și acela de a ucide un om. Craniul unui cal pe gardul grădinii sau la fântână
îndepărtează spiritele rele și bolile.
După alte mituri, calul a fost făcut de diavol din lut, pentru a-i da viață fratele diavolului intră în el.
Carnea calului nu poate fi mâncată pentru că ar fi fost călărit mai întâi de Eva. Din pricina tropăitului lui la
nașterea lui Hristos, calul a fost blestemat de Sf. Maria să se sature doar o dată pe an, la Înălțarea
Domnului, și atunci numai o oră.

Calul îl însoțește pe erou, îl ajută în situațiile cele mai dificile, trăiește și după moartea stăpânului său și
este încredințat altui erou. Cu cât calul este mai bătrân, cu atât este mai curajos.
În epica populară, calul are o legătură foarte profundă cu stăpânul său. Calul este cel mai adesea un simbol
al Soarelui, al virilității și al fecundității, și are o funcție apotropeică. Măștile de care sunt considerate ca
fiind sufletele morților, fac legătura dintre lumea celor morți și a celor vii.
Calul Năzdrăvan este un animal fabulos numai în ceea ce priveşte atributele lui, nu şi
datorită prezenţei unor elemente fizice neobişnuite (exceptând, rareori, aripile). Deşi prezintă
similitudini cu caii din alte mitologii (Pegass în Hellada, Sleinir în Scandinavia, Merani în
Caucaz), acest cal magic are o semnificaţie simbolică complexă de transportor de pe acest
tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan nu este în mitologia noastră nici totemic, nici sacral, ci e
doar prelungirea firească a vitejiei, inteligenţei, ingeniozităţii, moralei şi spiritului justiţiar al
lui Făt-Frumos, pe care-l serveşte întotdeauna cu fidelitate şi devotament.

În satul vechi,

calul era perceput ca un animal ambiguu, din tigvă pînă-n potcoave.

Căpăţîna de cal înfiptă în parul porţii împiedică pătrunderea în gospodărie a duhurilor rele. Şi
totuşi, în mitologia ţărănească, calul este cel care trece sufletele morţilor în lumea de dincolo.
Potcoava găsită e norocoasă, de aceea e bătută pe uşi şi praguri. Urma ei pe pămînt, care rimează
cu forma de corn a Lunii, era interpretată ca o matrice, ca un semn de fertilitate viitoare. Folosită
şi în farmecele dinainte de măritiş, ea agăţa în cîrligul său iubirea flăcăilor; dar bătută pe uşa casei,
agăţa farmecele rele, oprindu-le. Potcoava e talpa calului, contactul cu teluricul şi cu duhurile rele
ale tenebrelor; de aceea aduce noroc de bani, pentru că banul vine de la dracu’, chiar dacă ni-l
dorim.

În legendele ţărăneşti, calul e blestemat de Dumnezeu pentru că a refuzat să-L ducă în spinare,
zicînd că are treabă să mănînce; Dumnezeu l-a pedepsit atunci să nu se sature niciodată. La fel l-a
blestemat şi Maica Domnului, atunci cînd acesta fornăia şi tropăia lîngă ieslea Pruncului, nelăsîndu-l
să doarmă. Şi totuşi, în textele ţărăneşti – „Bun e calul săracu’ / că el îţi poartă trupu’ / în trezie
şi-n beţie / şi la timp de grea urgie“. Mortul nu e dus la groapă niciodată cu calul, ci cu boii. În
schimb, în basme, calul e cel care îl poartă pe erou pe tărîmul duhurilor.

Boul şi calul au avut de ales la începutul lumii: care va mînca fîn şi care – ovăz, care va merge fără
grabă, dar va trage din greu, şi care va alerga cu feciori în spinare, dar va fi fălos, care va fi mîncat
de oameni şi care – de cîini. Fiecare a ales în legea lui. A existat apoi un tîrg între bou şi cal, căci la
început calul avea coarne şi boul avea dinţii mari. După blestemul lui Dumnezeu, calul şi-a dat
coarnele pe dinţi, ca să poată mînca mult. De pe urma acestor alegeri, calul a rămas cu o latură
spurcată. Carnea de cal nu se mănîncă, iar în poveşti, diavolul se preface în cal, nu în bou.

Sînt însă alte legende cosmogonice, conform cărora la început Omul avea aripi, dar calul l-a rugat
pe Dumnezeu să i le dea lui, promiţînd că îl va purta el pe om în spinare, iar Domnul l-a ascultat. De
fapt, Dumnezeu l-a făcut pe cal ca să slujească gîndul omului. Aşa se explică relaţia omului cu
calul, care e una deosebit de strînsă, dar nerostită. E vorba despre o relaţie aproape organică între
fecior şi cal. Dacă un tînăr holtei moare de moarte năprasnică, calul lui e dăruit de pomană peste
groapă unui alt holtei. În cîntecele bătrîneşti, caii presimt nenorocirea stăpînului şi plîng; se
îngrijesc de înmormîntarea acestuia; dar simt şi strigoii şi nu trec peste mormintele lor.

În satul nou,

calul e folosit de multe ori la plug, din lipsa boilor sau a tractorului. Despre înaripare nici nu mai
poate fi vorba, din moment ce uneori chiar şi potcoavele sînt de lipsă, sau potcovarii. Cineva mi-a
povestit că într-un sat a fost nevoie de un proiect de colaborare cu un potcovar invitat din Franţa,
ca să-i înveţe pe tinerii de acolo meseria. În schimb, la oraş, în cartierul cu fiţe al Bucureştiului,
printre automobile supradimensionate, în culori de dric şi cu geamuri fumurii, se strecoară destul
de des, mai ales din primăvară pînă-n iarnă, căruţe trase de cai – uneori chiar de iepe cu mînji
alături. Animalele nu par deloc stresate, pasc liniştite urmele de gazon de la marginea trotuarelor,
în timp ce stăpînii adună fier vechi sau vînd pămînt de flori. Cît priveşte legătura nerostită între om
şi cal, ea se manifestă prin strigături misterioase: zurrriii! (zurück?) şi calul intră în marche
arrière.

Cu ocazia unei cercetări recente de teren am descoperit un loc fabulos, cu un soi de mitologie
proprie, care sugerează că poate schimbările în timp nu sînt chiar atît de radicale. Este vorba
despre o mică insulă din Balta Ialomiţei, unde au fost aduşi cu barca nişte cai. Spre deosebire de
oamenii care trebăluiesc pe insulă doar pînă la venirea iernii, caii rămîn acolo permanent, ca singuri
stăpîni ai teritoriului. „Ei sînt lăsaţi liberi să pască în pădure pentru că pot fi găsiţi uşor, nu au unde
să fugă, şi oricum sînt împiedicaţi în cruciş şi nu se pot nici măcar îndepărta prea tare. Iarna
mănîncă coaja de pe plopi, care e un adevărat medicament, căci are acid salicilic; aici e foarte
umed şi ei umblă prin noroaie şi cam fac reumatism, aşa încît aspirina îi ajută. Nu au fost potcoviţi
niciodată că doar nu merg pe asfalt, ei merg doar pe pămînt, pentru asta nu au nevoie de potcoave.
Ei sînt Volvo-ul nostru, cu suspensii moi.“ Povestea halucinantă însă e cea a calului alb, care nu
prea e pus la căruţă – de frumos ce e, dar merge împreună cu stăpînul la pescuit noaptea, în
perioadele de interdicţie. Din păcate, lumina lunii străluceşte atît de puternic pe pielea imaculată a
animalului, încît poate fi uşor descoperit de paznici. Şi atunci... „am început să îmbrac calul în
pături, dar tot îi străluceşte capul. Ce să fac? Mi-am scos căciula neagră cu urechi de pe cap şi am
tras-o peste fruntea calului. Apoi, l-am ascuns după nişte tufişuri, dar calul îl vedeţi cît e de înalt,
ochii i se vedeau deasupra frunzelor. Nu contează, sînt sigur că, dacă prin imposibil l-ar vedea vreun
paznic – aşa peste frunze cu căciula pe cap – ar fugi de nu s-ar vedea, că seamănă cu dracu’ în carne
şi oase!“.

Unicornii sint mentionati si de Biblie

Chiar daca Europa medievala a fost dominata de crestinismul combativ, care cauta
moduri de a extermina toate ramasitele crezurilor pagine, Biserica a acceptat unicornul,
folosindu-i sanctitatea si virtutea pentru a-l simboliza pe Christos.

Dupa cum informeaza site-ul baronage.co.uk, asocierea sa cu fecioarele este plina de

semnificatie. Unicornul este salbatic si neimblinzit, dar nobil, altruist si pur. Se spune ca
numai cea mai pura fecioara putea imblinzi unicornul. Cind vedea o fecioara in padure,
unicornul se indrepta spre ea si-si aseza docil capul in poala ei, cu inocenta unui copil.
Aceasta era singura slabiciune a inorogului. Aceasta caracteristica a stat la baza
povestilor despre vinatoarea inorogului, unde o fecioara este folosita pentru a ispiti
unicornul in capcana vinatorilor, care-l cautau de dragul cornului sau valoros.

Asa cum se spune in cartea Genezei, Dumnezeu I-a dat lui Adam sarcina sa denumeasca
tot ce-l inconjoara. In unele traduceri ale Bibliei, unicornul a fost primul animal pe care l-
a numit Adam, ridicindu-l astfel deasupra tuturor animalelor din lume. Atunci cind
Adam si Eva au parasit Paradisul, inorogul i-a insotit, devenind un simbol al castitatii si
puritatii. De aceea, puritatea unicornului din legendele occidentale provine din primele
scrieri ale Bibliei.

Simbol divin

Biblia ofera si o explicatie la intrebarea de ce unicornul nu a fost vazut de atit timp. In

timpul potopului care a zguduit lumea timp de 40 de zile si 40 de nopti, Noe a luat doua
din fiecare specie de animale pentru a le proteja; dar unicornii nu s-au aflat printre
acestea. O anecdota evreiasca mentioneaza ca, initial, inorogii s-au aflat in arca, dar ca
aveau nevoie de atit de mult spatiu si necesitau o atentie deosebita incit Noe i-a aruncat
in apa. Acestia fie s-au inecat fie au reusit sa se salveze si inca supravietuiesc undeva in
lume, sau, asa cum cred unii, a evoluat in narval sau unicornul polar, o balena cu corn.

In Vechiul Testament exista sapte referiri clare la unicorn, iar Talmudul de asemenea
face referiri similare despre el. In mitologia evreiasca se spune ca inorogul este cel mai
feroce dintre toate animalele si poate ucide un elefant numai cu o singura lovitura de
corn.

De-a lungul istoriei, biserica a interpretat inorogul in diferite feluri. In epoca medievala,
el a devenit simbolul lui Christos, iar cornul sau simboliza uniunea dintre Christos si
Dumnezeu. Pe de alta parte, in cartea lui Isaia se vorbeste despre unicorn ca despre
simbolul diavolului. In general insa, inorogul este privit ca un animal pur si virtuos.
Indiferent de pozitia unicornului in teoriile biblice, este evident ca exista credinta in
existenta animalului, atit in vremurile biblice, cit si secole mai tirziu. Faptul ca apare in
Biblie inseamna ca nici un crestin adevarat nu se poate indoi de existenta sa.

Unicornul are puteri magice

Cornul unicornului este cautat de secole deoarece se crede ca are proprietati magice si
poate purifica otravurile. Cornul este spiralat si poate fi alb, auriu, negru sau colorat in
culorile curcubeului, in functie de virsta unicornului. Minjii sint la inceput aurii si devin
argintii abia cind ajung la maturitate. Exista teorii potrivit carora cornul este alb pe
exterior si negru pe interior. Se crede ca unicornul poate purifica apa unui riu printr-o
simpla atingere cu cornul. De aceea este foarte valoros. Se spune ca Papa Paul al III-lea a
platit 12.000 de galbeni pentru un corn, iar James I al Angliei a facut o afacere mai buna,
platind numai 10.000 de lire pentru unul. Cornul narvalului reprezenta un substitut
obisnuit pentru cel de unicorn pentru comerciantii fara scrupule.

Chiar daca existenta inorogului este pusa la indoiala, simbolismul acestui animal nu este.
Unicornul, la fel ca toate creaturile fabuloase, a fost de-a lungul timpului o reflectie a
sperantelor si temerilor omului, a visurilor si cosmarurilor sale sau a trairilor interioare.

Freud considera animalele mitologice drept reprezentari ale „temerilor si sentimentelor

universale“. Carl Gustav Jung, cel mai misterios si polemic psiholog al secolului XX,
credea ca puritatea inorogului este de mare importanta. In opinia sa, majoritatea
creaturilor suprarealiste reprezinta trasaturile de caracter cele mai josnice ale omului,
care, de obicei, sint mai neleguite decit ale animalelor. Aceste creaturi ucid pentru
placere si deseori sint implicate in atrocitati inimaginabile. Unicornul este o exceptie,
fiind un simbol al neprihanirii, nadejdii, dragostei, vulnerabilitatii si fragilitatii.

Unicornul in constelatie

Prima mentiune a constelatiei Monoceros sau Unicorn a fost facuta de Jakob Bartsch in
jurul anului 1624. Stelele din Unicorn erau descrise in detaliu in atlasul astronomului
Hevelius din anul 1690. Calea Lactee trece prin centrul acestei constelatii, iar Monoceros
cuprinde 146 de stele vizibile cu ochiul liber.

In timpurile moderne

Dorinta de a descoperi unicorn exista si astazi, iar in secolul al XX-lea au fost facute
numeroase incercari de a „crea“ acest animal. In anii '30, doctorul W. Franklin Dove din
Maine s-a folosit de cornul unui vitel tinar pentru a crea un taur cu un singur corn in
frunte. Chiar daca experimentul nu a oferit o explicatie cu privire la existenta unicornilor,
acesta a indicat totusi ca este posibil ca animalele sa creasca cu un singur corn. Cincizeci
de ani mai tirziu, acelasi procedeu a fost folosit pe caprele albe de Angora pentru a crea
Lancelot, „unicornul viu“, care traieste in California. Acest animal a fost folosit de circul
„Ringling Brothers“ sau „Barnum and Bailey Circus“ in anii '80.

Intoarcerea unicornului

Declinul unicornului a inceput in Renastere. Crezul care a dainuit de mii de ani a inceput
sa se risipeasca cind omul nu a putut dovedi existenta inorogului.

Sistematic, aparitia unicornului a fost atribuita mai mult unei intimplari credibile decit
faptului ca exista cu adevarat pe pamint. Rinocerii, caprele si caii au fost considerati
explicatii ale inorogilor.

Pe masura ce tehnologia a avansat, din ce in ce mai multe teste foarte precise si referinte
au inceput sa se dezvolte, ceea ce s-a adaugat gramezilor de dovezi impotriva existentei
acestui animal. In cele din urma, unicornul a fost adaugat listei de animale considerate
„mitice“, care, abia mai tirziu, au aparut in povestile pentru copii sau in fabule.

Oamenii spun ca unicornul se va intoarce, chiar si daca numai simbolic. Acesta este doar
o metafora a ceea ce oamenii cauta astazi: adevarul, puritatea si iubirea, care, in zilele
noastre, s-au pierdut in umbra tehnologiei.

Pentru a gasi inorogul, asa cum au facut stramosii nostri, trebuie sa uitam ce am invatat;
trebuie sa ne intoarcem la modul traditional de a privi lumea. Doar atunci vom gasi,
poate, unicornul.

Unicornul, creatura mitica divinizata de-a lungul

secolelor
Alina TAPI

Unicornul sau inorogul a reprezentat de-a lungul secolelor un subiect in

jurul caruia s-au iscat numeroase speculatii si puncte de vedere polemice.
Scrierile lui Aristotel, Gingis Han, Saint Thomas sau Saint Gregory reflecta
faptul ca acestia considerau unicornul drept o creatura foarte reala,
informeaza site-ul home.swipnet.se.

In mitologia chineza

Dictionarul explicativ Webster defineste unicornul ca „un animal mitic in general descris
ca avind corpul si capul unui cal, picioarele din spate ca ale unui cerb, coada unui leu, cu
un corn in mijlocul fruntii“. Cuvintul „unicorn“ provine din cuvintul latinesc „unicornis“,
„unus“ care inseamna „unu“, si cuvintul „cornu“, care inseamna „corn“. Inca din vechime,
unicornul a fost un subiect abordat de folclor si a reprezentat punctul de atractie al
legendelor. Chinezii credeau ca acest animal avea corpul unei caprioare, copitele unui cal
si coada unui bou, numindu-l „k'i-lin“. Pentru ei, unicornul era simbolul intelepciunii. In
jurul anului 2.800 inainte de Christos, imparatul Fu Hsi a scris ca a vazut un „k'i-lin“.
Acesta vazuse urme ale acestui animal, pe care le percepuse ca simbolurile unui limbaj
scris, crezind astfel ca inorogul a fost cel care a pus bazele limbii chineze scrise. Vederea
unui k'i-lin este considerata un semn de bun augur si deseori a insemnat nasterea unui
bun conducator. De-a lungul timpului insa, acest lucru a reprezentat un fel de
avertisment pentru oameni. Un grup de luptatori ai lui Gingis Han au raportat ca au
vazut un Chio-tuan, un fel de K'i-lin, ceea ce a insemnat un avertisment pentru oprirea
razboiului. Dupa aceasta instiintare, Mongolia a incetat planurile de batalie.

In mitologia chineza, unicornul era un animal de bun augur, care venea printre oameni
numai cu misiuni importante. Printre aceste animale se mai numara dragonul, phoenixul
si broasca testoasa. Vocea sa era deosebit de frumoasa si se asemana cu clinchetul
armonios al clopoteilor. Blindetea lui era atit de extrema incit isi ridica picioarele foarte
sus pentru a evita sa calce pe orice vietuitoare. Unicornul era foarte puternic, un
conducator in rindul animalelor. Cu toate acestea, el traia singur si se credea ca este
imposibil de prins. Aparitia sa era interpretata ca un semn bun, iar faptul ca nu a mai fost
vazut de secole inseamna ca traim intr-o epoca imorala. Unicornul va aparea din nou la
momentul potrivit, cind bunatatea va domni iarasi.

Aparitia unicornilor

Oamenii cred ca unul dintre primii inorogi a aparut in urma cu 5.000 de ani, iar acesta i-
a divulgat imparatului Fu His secretele limbii scrise. Apoi, in anul 2.697 inainte de
Christos, un alt unicorn a aparut in gradina primului stramos al poporului chinez,
Imparatul Galben sau Huang Di. De aceea, acest fapt a fost vazut de imparat ca un semn
ca regatul sau va dainui si ca va fi pasnic. Doi unicorni au trait in timpul domniei
imparatului Yao, al patrulea din cei cinci imparati care au condus tara in urma cu 4.000
de ani.

Unicornii au fost vazuti si in India. Medicul grec Ctesias a scris ca a vazut un „magar
salbatic“ de dimensiunea unui cal, care avea un corn lung de o jumatate de metru, colorat
in trei culori: baza era alba, la mijloc era negru, iar virful era rosu.

In mitologia estica si occidentala

Cele mai cunoscute legende despre unicorn provin din cultura occidentala. Descrierea
obisnuita a unicornului drept un cal cu corn este foarte populara si dateaza de mii de ani.
Inca de la facerea lumii, povestile despre cei care au vazut un unicorn au facut inconjurul
planetei. Se spune ca primul care a vazut un inorog este Adam, in Gradina Edenului,
informeaza site-ul angelfire.com. Cu toate ca existenta acestor animale este larg
raspindita, nimeni nu a mai vazut unicorni de multe secole. Pentru cei care cred cu
adevarat in existenta sa, faptul ca nu au mai fost vazuti nu face decit sa le sporeasca
misterul. Altii considera ca inorogii inca mai traiesc in regiuni indepartate, putind fi
vazuti numai de cei de o virtute si cinste remarcabile.

In afara de China, exista si alte tari asiatice care exista legende despre unicorn. In
Japonia, inorogul este cunoscut sub numele de „kirin“, care are coama stufoasa si corpul
unui taur. Spre deosebire de unicornii din mitologia chineza, acesta era un animal de
temut, in special de criminali. De fapt, acesta putea descoperi vinovatia si se spune ca
judecatorii chemau unicornul pentru a determina partea vinovata intr-o disputa legala.
Dupa ce-si indrepta privirea spre cel vinovat, inorogul ii strapungea inima cu cornul.
In mitologia araba unicornul este cunoscut sub numele de „karkadann“, despre care se
spune ca era inzestrat cu calitati magice. Cornul lui reprezenta o arma de aparare
impotriva scorpionului, iar cine minca din carnea lui era eliberat de demoni. Potrivit
expertilor, care se bazeaza pe descrierea textelor antice, „karkadann“ era de fapt un oryx,
o antilopa mare, ale carei coarne privite din departate par a fi una singura, deci se
aseamana cu cornul inorogului.

Nasterea si moartea lui Confucius - prezise de unicorni

Chinezii credeau de asemenea ca inorogii pot prezice nasterea si moartea unor oameni
importanti, precum marele filozof Confucius. In anul 551 inainte de Christos, mama lui
Confucius, care era insarcinata, a intilnit un unicorn in padure. Acesta i-a daruit o mica
piatra de jad si si-a culcat apoi capul in poala ei. Ea si-a dat seama atunci de importanta
acestui semn si a stiut imediat ca acesta era un semn din partea zeilor. Bucata de jad avea
o inscriptie in care se vorbea despre deosebita intelepciune pe care o va avea fiul ei. Intr-
adevar, Confucius a devenit cel mai respectat filozof chinez. Chiar si in zilele noastre,
2.500 de ani mai tirziu, vorbele sale profetice sint inca respectate si venerate. Se spune ca
la batrinete Confucius a vazut si el un inorog, dindu-si seama astfel ca sfirsitul se apropie.

Unicornii sint mentionati si de Biblie

Chiar daca Europa medievala a fost dominata de crestinismul combativ, care cauta
moduri de a extermina toate ramasitele crezurilor pagine, Biserica a acceptat unicornul,
folosindu-i sanctitatea si virtutea pentru a-l simboliza pe Christos.

Dupa cum informeaza site-ul baronage.co.uk, asocierea sa cu fecioarele este plina de

semnificatie. Unicornul este salbatic si neimblinzit, dar nobil, altruist si pur. Se spune ca
numai cea mai pura fecioara putea imblinzi unicornul. Cind vedea o fecioara in padure,
unicornul se indrepta spre ea si-si aseza docil capul in poala ei, cu inocenta unui copil.
Aceasta era singura slabiciune a inorogului. Aceasta caracteristica a stat la baza
povestilor despre vinatoarea inorogului, unde o fecioara este folosita pentru a ispiti
unicornul in capcana vinatorilor, care-l cautau de dragul cornului sau valoros.

Asa cum se spune in cartea Genezei, Dumnezeu I-a dat lui Adam sarcina sa denumeasca
tot ce-l inconjoara. In unele traduceri ale Bibliei, unicornul a fost primul animal pe care l-
a numit Adam, ridicindu-l astfel deasupra tuturor animalelor din lume. Atunci cind
Adam si Eva au parasit Paradisul, inorogul i-a insotit, devenind un simbol al castitatii si
puritatii. De aceea, puritatea unicornului din legendele occidentale provine din primele
scrieri ale Bibliei.

Simbol divin

Biblia ofera si o explicatie la intrebarea de ce unicornul nu a fost vazut de atit timp. In

timpul potopului care a zguduit lumea timp de 40 de zile si 40 de nopti, Noe a luat doua
din fiecare specie de animale pentru a le proteja; dar unicornii nu s-au aflat printre
acestea. O anecdota evreiasca mentioneaza ca, initial, inorogii s-au aflat in arca, dar ca
aveau nevoie de atit de mult spatiu si necesitau o atentie deosebita incit Noe i-a aruncat
in apa. Acestia fie s-au inecat fie au reusit sa se salveze si inca supravietuiesc undeva in
lume, sau, asa cum cred unii, a evoluat in narval sau unicornul polar, o balena cu corn.
In Vechiul Testament exista sapte referiri clare la unicorn, iar Talmudul de asemenea
face referiri similare despre el. In mitologia evreiasca se spune ca inorogul este cel mai
feroce dintre toate animalele si poate ucide un elefant numai cu o singura lovitura de
corn.

De-a lungul istoriei, biserica a interpretat inorogul in diferite feluri. In epoca medievala,
el a devenit simbolul lui Christos, iar cornul sau simboliza uniunea dintre Christos si
Dumnezeu. Pe de alta parte, in cartea lui Isaia se vorbeste despre unicorn ca despre
simbolul diavolului. In general insa, inorogul este privit ca un animal pur si virtuos.
Indiferent de pozitia unicornului in teoriile biblice, este evident ca exista credinta in
existenta animalului, atit in vremurile biblice, cit si secole mai tirziu. Faptul ca apare in
Biblie inseamna ca nici un crestin adevarat nu se poate indoi de existenta sa.

Unicornul are puteri magice

Cornul unicornului este cautat de secole deoarece se crede ca are proprietati magice si
poate purifica otravurile. Cornul este spiralat si poate fi alb, auriu, negru sau colorat in
culorile curcubeului, in functie de virsta unicornului. Minjii sint la inceput aurii si devin
argintii abia cind ajung la maturitate. Exista teorii potrivit carora cornul este alb pe
exterior si negru pe interior. Se crede ca unicornul poate purifica apa unui riu printr-o
simpla atingere cu cornul. De aceea este foarte valoros. Se spune ca Papa Paul al III-lea a
platit 12.000 de galbeni pentru un corn, iar James I al Angliei a facut o afacere mai buna,
platind numai 10.000 de lire pentru unul. Cornul narvalului reprezenta un substitut
obisnuit pentru cel de unicorn pentru comerciantii fara scrupule.

Chiar daca existenta inorogului este pusa la indoiala, simbolismul acestui animal nu este.
Unicornul, la fel ca toate creaturile fabuloase, a fost de-a lungul timpului o reflectie a
sperantelor si temerilor omului, a visurilor si cosmarurilor sale sau a trairilor interioare.

Freud considera animalele mitologice drept reprezentari ale „temerilor si sentimentelor

universale“. Carl Gustav Jung, cel mai misterios si polemic psiholog al secolului XX,
credea ca puritatea inorogului este de mare importanta. In opinia sa, majoritatea
creaturilor suprarealiste reprezinta trasaturile de caracter cele mai josnice ale omului,
care, de obicei, sint mai neleguite decit ale animalelor. Aceste creaturi ucid pentru
placere si deseori sint implicate in atrocitati inimaginabile. Unicornul este o exceptie,
fiind un simbol al neprihanirii, nadejdii, dragostei, vulnerabilitatii si fragilitatii.

Unicornul in constelatie

Prima mentiune a constelatiei Monoceros sau Unicorn a fost facuta de Jakob Bartsch in
jurul anului 1624. Stelele din Unicorn erau descrise in detaliu in atlasul astronomului
Hevelius din anul 1690. Calea Lactee trece prin centrul acestei constelatii, iar Monoceros
cuprinde 146 de stele vizibile cu ochiul liber.

In timpurile moderne

Dorinta de a descoperi unicorn exista si astazi, iar in secolul al XX-lea au fost facute
numeroase incercari de a „crea“ acest animal. In anii '30, doctorul W. Franklin Dove din
Maine s-a folosit de cornul unui vitel tinar pentru a crea un taur cu un singur corn in
frunte. Chiar daca experimentul nu a oferit o explicatie cu privire la existenta unicornilor,
acesta a indicat totusi ca este posibil ca animalele sa creasca cu un singur corn. Cincizeci
de ani mai tirziu, acelasi procedeu a fost folosit pe caprele albe de Angora pentru a crea
Lancelot, „unicornul viu“, care traieste in California. Acest animal a fost folosit de circul
„Ringling Brothers“ sau „Barnum and Bailey Circus“ in anii '80.

Intoarcerea unicornului

Declinul unicornului a inceput in Renastere. Crezul care a dainuit de mii de ani a inceput
sa se risipeasca cind omul nu a putut dovedi existenta inorogului.

Sistematic, aparitia unicornului a fost atribuita mai mult unei intimplari credibile decit
faptului ca exista cu adevarat pe pamint. Rinocerii, caprele si caii au fost considerati
explicatii ale inorogilor.

Pe masura ce tehnologia a avansat, din ce in ce mai multe teste foarte precise si referinte
au inceput sa se dezvolte, ceea ce s-a adaugat gramezilor de dovezi impotriva existentei
acestui animal. In cele din urma, unicornul a fost adaugat listei de animale considerate
„mitice“, care, abia mai tirziu, au aparut in povestile pentru copii sau in fabule.

Oamenii spun ca unicornul se va intoarce, chiar si daca numai simbolic. Acesta este doar
o metafora a ceea ce oamenii cauta astazi: adevarul, puritatea si iubirea, care, in zilele
noastre, s-au pierdut in umbra tehnologiei.

Pentru a gasi inorogul, asa cum au facut stramosii nostri, trebuie sa uitam ce am invatat;
trebuie sa ne intoarcem la modul traditional de a privi lumea. Doar atunci vom gasi, poate,
unicornul

Calul în tradiţiile româneşti

Calul a fost iubit de români de când existăm ca popor. În toate baladele şi colindele noastre, voinicii
au cai puternici şi frumoşi. Puternica afecţiune faţă de cal o regăsim şi în basmele cu caracter
mitologic, în care calul fermecat, mâncător de jăratic, este ajutorul lui Făt-Frumos în toate
încercările extraordinare prin care trece.

Regăsim aici credinţa de bază a românului cum că acest animal are însuşiri miraculoase în a-l
scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect secole de-a rândul. Calul i-a fost alături în zile de
sărbătoare şi tristeţe, la arat şi semănat, fiind în acelaşi timp şi mijloc de transport. Şi continuă să
fie, pentru majoritatea ţăranilor români, semn de bunăstare, ajutor în gospodărie, facilitate de
transport şi prieten credincios.

O formă contemporană de supravieţuire a cultului calului este Căluşul, ceremonial moştenit de la

geto-daci. Căluşul este capodoperă culturală a omenirii, inclus pe lista Patrimoniului Cultural
Imaterial al UNESCO.

Cavalerul trac și zeul Cal

În calendarul popular, anul pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup,
personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii.

Lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul este legat de astrul solar pe
care l-ar ajuta zilnic să urce pe bolta cerului, de la răsărit până la zenit. De aceea, sărbătorile
dedicate lupului sunt grupate pe timp de iarnă, iar cele ale calului (Caii lui Sântoader, Joia Iepelor,
Paştele Cailor ş.a) sunt concentrate pe timp de vară.

Cavalerul trac, zeul Cal în mitologia populară, luptă împotriva salbăticiunii asemenea Sfântului
Gheorghe, pentru a înfrânge natura întunecată a iernii și a readuce lumina caldă, dătătoare de
viață a verii. Simbol protector, imaginea cavalerului trac veghează asupra drumurilor din întreg
arealul carpatic și danubian.

Caii româneşti

Caii dacilor au fost foarte renumiţi în antichitate pentru rapiditatea lor. Poetul Ovidiu îi descrie ca
fiind “rapidus” şi “celer”. Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpurile lui Constantin cel Mare,
aminteşte de un cal luat de soldaţii romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici
frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (160,934 km.) şi să continuie
astfel timp de 8-10 zile.

Ovidiu, exilat în Pont , scrie despre geți și sarmați: „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu
se tem de armele ostaşilor romani. Ei au o deplină încredere în arcurile şi în tolbele lor pline cu
săgeţi şi în caii lor învăţaţi să facă curse foarte lungi şi să suporte timp îndelungat setea şi
foamea".

În secolele XVII şi XVIII, faima cailor din Ţările Româneşti trecuse deja pâna departe peste hotare,
fiind apreciaţi mai ceva ca şi caii arabi.

Azi, în România, populaţia de cai este de peste 800.000 de capete. Herghelia națională şi cele
particulare au în atenție rase culturale precum lipiţan, pur sânge arab, shagya arab și huțul sau
rase de sport cum sunt calul de sport românesc şi ghidranul. Localnicii cresc, în special, rase locale
cum sunt calul de Apuseni, de Făgăraș, de Bucovina.
Spectaculos pentru iubitorii de cai este calul sălbăticit din Delta Dunării, care revine la condițiile de
sălbăticie. Este un simbol puternic al existenței libere în cadrul natural.

• CALUL NĂZDRĂVAN: - După Făt-Frumos, este un protagonist adesea mai

important decât zmeul. Fără cal, orice faptă eroică este imposibilă.Mitologia hipică e
vastă, în fond se reduce la ideea străbaterii fulgerătoare a spațiului. E înfățișat ca un
animal dotat cu însuțiri intelectuale excepționale, un sfătuiror al omului și un inițiat.
- Originea cailor năzdrăvani nu este de bună seamă banală, împăratul bătrân
trebuie să-i aibă, ca și voinicii tineri de la vreun zmeu biruit, vreo cuvioasă ori
ființă infernală. Că tărâmul celălalt e locașul acestor cai este teoretic de admis,
având în vedere și tradiția calului ca zeu al morții.(G.Calinescu)
Săntoaderul

În trecut, anul nou vegetal şi calendaristic se inaugura prin câteva evenimente deosebit de
importante: Ziua Mărţişorului, Ziua Iarmaroacelor, reconstituirea grupurilor de surate şi alegerea
suratei mari (în unele sate se alegea şi surata cea mica şi chiar cea mijlocie), ritualul primei brazde.

RITUALUL IARMAROACELOR
Ziua Iarmaroacelor mai era numită şi Ziua Sântoaderului, iar Iarmarocul mai era numit Iarmarocul lui
Sântoader şi avea loc în prima sâmbată de după Lăsata Secului. După Octavian Buhociu, Ziua
Iarmaroacelor era fixată în prima joi de după Sântoader, ziua fiind numită „Joia Iepelor“.
Deşi Ziua Sfântului Toader, zi consemnată în calendar şi respectată cu sfinţenie de ţărani, are o
importanţă deosebită în cultul creştin ortodox, cercetările de teren ne-au relevat şi în această zonă a sud-
estului Moldovei dăinuirea în paralel a unei alte credinţe. Este vorba de credinţa într-un personaj cu o altă
origine, probabil precreştină, al cărui nume este identic cu cel al Sfântului Creştin şi care, pentru ei, are o
foarte bogată semnificaţie. În ajunul acestui eveniment, oamenii tundeau vitele între coarne, la coadă şi la
chişiţă, apoi le ţesălau bine ca să le crească părul frumos, „ca să se cureţe de iarnă“. Mânjilor li se
tundeau coamele şi cozile, iar cailor li se retezau, de obicei doar simbolic, un smoc de păr de la coamă,
restul fiind frumos împletit. La gât li se legau zgărzi roşii, iar căpestrele erau împodobite cu canafi din lână
colorată, preferată fiind, ca şi în cazul zgărzilor, tot culoarea roşie.
Aproape toţi bărbaţii satului mergeau la Iarmaroc. Cei care duceau animale spre vânzare luau şi câteva
firimituri de pâine din „colacul miresei“, firimituri procurate de la vreo nuntă din timpul anului în curs, „ca
să se uite cumpărătorii la animale cum se uită nuntaşii la mireasă“. În afară de vânzările şi cumpărările de
cai, vaci etc., sătenii mai cumpărau de la acest Iarmaroc şi unelte agricole, precum şi diverse seminţe, mai
ales de plante leguminoase.
Din învălmăşeala semnificaţiilor ce însoţesc credinţele şi superstiţiile prilejuite de Ziua Sântoaderului,
primul lucru ce se desprinde foarte clar este exprimat prin sintagma „lepădarea de iarnă“, anotimpul
lupului, şi trecerea la primăvară, anotimpul calului.
SPăLAREA RITUALă A PăRULUI
În noaptea premergătoare Sântoaderului începeau pregătirile pentru spălarea rituală a părului fetelor.
În acest scop se fierbea o mare cantitate de leşie preparată din cenuşa de coceni de porumb ori din lemn
de stejar. Fetele ori mamele lor mergeau noaptea în grajd şi luau de trei ori, cât cuprindeau cu mâna, fân
din ieslea calului care avea coama cea mai frumoasă, pentru a-l pune în cazanul cu leşie. Când se apropiau
de iesle, fetele spuneau de trei ori: „Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau p-a mea!“ (Cavadineşti),
iar mamele: „Toadere, Sântoadere, dă codiţa iepei şi ţi-o dau pe-a fetei.“. Această formulă invocatoare era
repetată de trei ori, adică de fiecare dată când luau fân cu mâna. Formula respectivă a fost culeasă şi la
începutul secolului din satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, judeţul Galaţi, de către Ene Patriciu şi, de
asemenea, din comuna ţepu de marele folclorist Tudor Pamfile. Fetele din comuna ţepu îşi tăiau câte o
şuviţă de păr din cap şi o puneau sub o baligă de cal semiuscată, zicând de nouă ori textul invocator1.
Când aruncau fânul în cazanul cu apă, ele repetau aceeaşi formulă tot de trei ori. În unele sate ni s-a relatat
că, după ce luau fân, fetele smulgeau şi păr din coada iepelor, bineînţeles cu acelaşi procedeu ritualic ca şi
la fân, adică invocându-l pe Sântoader. Părul era aruncat în cazan o dată cu fânul. În comuna Pechea,
smulgerea sau tăierea părului din coada iepii se făcea numai la miezul nopţii. Fetele mergeau, în acest
scop, singure în grajd. Deseori, ele mai adăugau în leşie şi buruieni de tot felul, culese vara, în ziua de
Drăgaică (Sânzănii). În satul Cişmele, o dată cu florile culese în acest scop, fetele mai adunau şi pietre
găsite în acelaşi spaţiu cu florile, pe care le aruncau în cazan. Nu vrem să forţăm, desigur, analogiile, dar
simţim aici tentaţia de a pomeni totuşi un fapt asemănător semnalat de Durand în legătură cu simbolul
solar în „Structurile antropologice ale imaginarului“. Fetele din comuna Pechea adunau din albia pârâului
trei sau nouă pietre chiar în seara respectivă. „Să-mi fie capul tare, sănătos ca piatra“, ziceau ele în
momentul în care le aruncau în albia cu leşie.
şi în comuna Piscu spălarea era însoţită de retezarea - deseori doar simbolică - a părului. Părul fetelor
ce rezulta în urma retezării era aruncat, după cum am menţionat şi mai sus, în bălegarul cailor, tot cu
scopul de a se influenţa, prin transfer, creşterea sănătoasă a părului: „Să crească frumos ca la animale.“2.
Tot în comuna Piscu, şuviţa de păr retezată era aruncată uneori pe apă (Informaţii de teren - 1975).
În timp ce-şi spălau fetele pe cap, ori când le pieptănau, mamele le trăgeau uşor de păr şi spuneau de
trei ori cu voce tare: „Toadere Sântoadere, na codiţa fetei, dă codiţa iepei, groasă ca bârna, lungă ca
prăjina!“. Primele trei versuri apar invariabil, în toate satele zonei, cu foarte mici modificări, bunăoară: „Fă
codiţa fetei cât codiţa iepei“. Ultimele două versuri lipsesc uneori sau apar sub formularea: „Fata cât
bârna, coada ca struna.“ sau „Taie coada iepei şi o dă la fete.“ (Sl.Conachi).
Conform unor relatări culese de noi doar din câteva sate, după spălare fata se aşeza în cadrul uşii şi se
pieptăna, începând chiar din momentul în care soarele îşi făcea apariţia, „pentru ca să se mărite“. Aluzia la
măritiş este deci evidentă şi justifică, cel puţin parţial, ritualul de întreţinere a sănătăţii şi a frumuseţii
părului.
În ceea ce priveşte momentul spălarii pe cap, am surprins unele nuanţe demne de menţionat. În cele
mai multe sate, spălarea se făcea înainte de răsăritul soarelui. „Dacă te-apucă răsăritul soarelui nespălată
la cap, caii lui Sântoader ori caii iarmarocului - interesantă asociere - îţi vor hui“ sau „îţi vor treiera în cap“.
O dată cu răsăritul soarelui ies caii lui Sântoader - deci cursierii solari – şi „calcă, încurcând părul
fetelor care n-au făcut, până în acel moment, spălatul ritual“. „Dacă nu vă spălaţi repede, până nu răsare
soarele are să se încurce caii în părul vostru“.
Dacă aici sesizăm doar o aluzie la caii solari, în unele basme româneşti vom întâlni caii solari sadea,
cai cu o identitate bine precizată chiar şi prin numele ce-l poartă, cum ar fi, bunăoară, Galben de Soare,
calul fetei împăratului, deghizată în voinic3 şi, de asemenea, caii ignifugi - „caii de foc”- asemănători cailor
de la carul Sfântului Ilie, cai siderali, rupţi din soare4.
Alteori se face referire la caii din ogradă: „Dacă nu vă spălaţi până când răsare soarele şi ies caii din
ogradă, spre iarmaroc, tot anul o să vi se încurce părul.“. „Trebuie să te speli înainte de a apuca să calce
caii“ prin ogradă, adică înainte de a fi scoşi din grajd pentru a fi duşi la iarmaroc, înainte să răsară soarele.
REPERE ÎN MITOLOGIA GENERALă
SÂNTOADERUL - Centaurul Carpaţilor
Faptul că aceşti cai încep să circule o dată cu apariţia zorilor poate fi interpretat, desigur, ca o firească
integrare a animalelor în activitatea diurnă. Gândim totuşi că acei cai ce devin activi o dată cu răsăritul
soarelui pot fi, în aceeaşi masură, şi cai cursieri solari, caii lui Apolo sau alţi cai mitici, căci ei nu fac doar
zgomot pe drumul satelor, ci „calcă şi încurcă“ părul fetelor, „treieră în capul lor“; deseori ei coboară chiar
din sau prin podul casei.
Mitologia greacă ne mai dă încă un reper în acest sens. Este vorba de caii zeiţei Eos care coboară în
fiece dimineaţă din ceruri şi aleargă printre nori, vestind ivirea zorilor5.
Nerespectarea ritualului spălarii la cap va determina căderea părului sau faptul că „părul nu-i va mai
creşte frumos“. Despre o fată careia îi cădea părul se spunea: „Păi, bine soro, dacă nu s-a spălat pe cap în
noaptea de Sântoader!?“.
Iată că asemănarea cu centaurii din mitologia Greciei îşi mai găseşte încă un reper. Să ne amintim că
centaurul Chiron era un mare specialist în ale medicinii, iar venirea centaurilor la cumpăna anilor nu
însemna doar venirea acelor fiinţe semisălbatice din pădurile Thesaliei, care urmăreau şi răpeau fete, ci şi
a acestui bun prieten al oamenilor, mare terapeut şi fecior de zeu. şi probabil, pentru ca leacurile să aibă o
cât mai mare eficienţă în profilaxia bolilor părului, trebuie ca fetele să fie curate, adică să fi făcut spălarea
rituală a părului chiar în acea noapte sau dimineaţă. De asemenea, un studiu mai profund ne trimite şi la
mitologia vedică, unde gasim o pereche geamană de zei: Acvinii, cuplu asemănător dioscurilor, născuţi
din iapa divină Acvini. Erau vindecători de boli, la fel ca şi Chiron, şi aveau puterea de a reda oricui
tinereţea6.
Dacă cele relatate mai sus conferă Sântoaderului doar atribute solare, cursele de cai ce se organizau în
ziua respectivă îi relevă şi unele atribute chtoniene. Cursele ce se organizau pe imaşuri şi de-a curmezişul
ogoarelor pot fi implicate în adevărate practici de revigorare a naturii, de stimulare a demonilor vegetaţiei.
În unele sate (Tuluceşti, bunăoară) tinerii galopau mai întâi prin sat, în grupuri mici, chiuind cât îi ţinea
gura. Se adunau apoi la şosea şi, de acolo, porneau în mare viteză spre satul şiviţa. În majoritatea satelor
se adunau însă pe imaşuri şi porneau în goană de-a curmezişul ogoarelor.
În satul Piscu, călăreţii săreau peste şanţuri şi răzoare, străbătând zone mari din moşia satului.
În satele în care se serba Ziua Iepelor erau scoase la întrecere doar iepe, uneori fiind călărite chiar de
fete: „Noaptea se spălau la cap şi ziua călăreau iepele. Aşa făceau în trecut fetele ca să le crească părul
frumos.“ (satul Cişmele).
Dacă nu scoteau caii la întrecere şi nu făceau curse peste ogoare, le crăpa pielea. În toate relatările
despre această zi transpare teama de Sântoader. Deşi faptul acesta nu mai este evidenţiat în momentul de
faţă tot atât de bine ca în cercetări mai vechi, unde asemănarea cu centaurii de cultură greacă antică este
mult mai clară, informaţiile culese pe teren din ultimile decenii sunt totuşi satisfăcătoare. Mitul
Sântoaderului, aşa cum a fost el cunoscut în această zonă, cu întreg cortegiul de credinţe, superstiţii şi
obiceiuri ce-l însoţesc, nu poate fi în nici un caz o manifestare izolată, întâmplătoare, ruptă de manifestări
similare din alte zone ale ţării şi ale Europei.
Eugen HOLBAN
NOTE:
1) Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Librăriile „Socec“ ,Bucureşti, 1915, p. 74;
2) Buhociu Octavian, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p.
74;
3) Petre Ispirescu, Basme, p.70-97;
4) C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectiva comparată, p. 211-212;
5) Mic dicţionar mitologic greco-roman, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p. 139;
6) Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.
93.

Calul – considerat un animal nobil, calul este simbol de curaj, gratie si viteza, precum si de
virilitate in traditia occidentala, simbolizand focul si cerul.
A fost odata considerat o creatura atomica si de aceea poate fi asociat si cu apa, si cu luna,
simbolizand moarte fiind de asemenea cunoscut cai o calauza spre moarte.
In multe culturi antice, calul este considerat un animal inteligent, impletind puterea si ratiunea
cu puterile divinitatii si magiei, transformandu-1 in animalul cel mai important pentru
sacrificiu.
Culoarea sa este un factor important in conturarea simbolurilor sale: calul alb este solar, dar
poate semnifica si marea si luna; calul negru este semnul mortii si al distrugerii.
Calul greco-roman a fost un prevestitor al razboiului dedicat lui Marte, Hades si lui Poseidon.
Se spune ca Poseididon ar fi creat primul cal. Deoarece Pegasus era un cal inaripat, nascut din
picaturile de sange provenite din capul Medusei, era considerat mesagerul zeilor.
In credinta scandinava, calul ra-a sacru pentru Odin fiind deosebit de important pentru celti
fiind considerat armasarul Zeului Soarelui fiind un simbol al fertilitatii.
Calul alb era o emblema saxona, iar mai tarziu a devenit deviza casei de Hanovra.
In budismul chinezesc, calul inaripat poarta Cartea legii. Pentru japonezi, Bato Kwannon, zeul
indurarii, poate lua o forma asemanatoare.
In Islam, Mahomed a fost dus la cer de armasarul Borak, deci calul simbolizeaza fericirea.
Crestinii privesc calul ca simbol al curajului, generozitatii si a desfasurarii rapide a vietii. Cei
patru cai ai Apocalipsei sunt fiecare in parte cate un simbol: alb (ciuma), cel rosu (razboi), cel
negru (foamete) si cel galben (moarte).
In zodiacul chinezesc, calul corespunde Gemenilor si simbolizeaza pragmatismul si dragostea.

Calul năzdrăvan
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Calul fantastic este prezent intr-o arie mitologică vastă (Pegasos la greci; Sleipnir, calul lui
Odin, la scandinavi; Merani la kartvelii caucazieni). În mitologia folclorică româneasca,
acesta are sens dublu: vehicul aerospațial și consilier al eroului.

[modifică] Natură. Atribute

Nefolosit, Calul Năzdrăvan pare o mârțoagă fără valoare, singurul mijloc de a-l redresa fiind
hrănirea cu jăratic[1], iar atunci, după restabilirea funcțiilor potențiale, el nu se avântă deodată
în zbor, ci face mai întâi o probă, adică o evoluție de încercare. Adesea, păstrează în urechile
sale multiple obiecte magice: o perie care, aruncată îndărăt, se preface în pădure
impenetrabilă, o gresie sau un inel, din care răsare un munte, repectiv un zid, inescaladabil. [2]

Aproape întotdeauna, Calul Năzdrăvan efectuează toate muncile intelectuale și fizice dificile
sau insolite, necesare eroului. Sunt cazuri de funcționalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu
nările, a băii împărătești[3], transportul terestru, aerospațial[4] sau cel puțin prin glisare
relativistă între tărâmuri; alteori, Calul Năzdrăvan devine car de luptă care se autopilotează
abil, în lupinguri iuți împrejurul vrăjmașilor (Zmeul, Scorpia, Ghionoaia), asigurând
călărețului său cele mai avantajoase poziții strategice.

Există și indicația nevoii de înlocuire periodică a Calului Năzdrăvan, după o prea mare uzură:
"Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei: - Stăpână, până acum m-ai ascultat la
orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. Eu sunt
bătrân de aci înainte; și mi-e să nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare și fă călătoria
mai departe cu el. Încredete lui cum te-ai încrezut în mine și nu te vei căi. El este mai tânăr
decât mine și mai sprinten, și te va învăța ca și mine ce să faci la vreme de nevoie." [5]

[modifică] Calul Năzdrăvan și alți cai mitologici

Deși în genere muritor, Calul Năzdrăvan le e superior cailor imortali Xanthos și Balios ai lui
Ahile, ca și calul artificial din basmele arabe[6], prin polifuncționalitate și înțelepciune.

1. ^ basmul Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă: "Pe urmă umple o tava cu jăratic, se
duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Și atunci, numai iaca ce iese din
mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numărai
coastele; și venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic."; basmul Ileana
Simziana, din colecția lui Petre Ispirescu: "Și daca mă vezi așa de jigărit, este că n-
are cine să mă hrănească ca el [Împăratul]. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum
să-mi priiască mie, în zece zile m-aș face de nu m-aș da pe zece ca d-alde ăștia.
Atunci, fata zise: - Și cum trebuie să te îngrijească? - Să mă spele în toate zilele cu apă
neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade, și pe fiecare zi o
baniță de jăratec."
2. ^ basmul Ileana Simziana, din colecția lui Petre Ispirescu.
3. ^ basmul Ileana Simziana, din colecția lui Petre Ispirescu.
4. ^ Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă: "Fiul craiului, punându-i zabala în gură,
încalecă, și atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri și apoi se lasă în jos ca
o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună și iar se lasă în jos mai
iute decât fulgerul. Și unde nu mai zboară și a treia oară până la soare"
5. ^ Ileana Simziana, din colecția lui Petre Ispirescu.
6. ^ Istoria calului fermecat din O mie și una de nopți

Calul –însoţitorul şi sfătuitorul eroului, este prin excelenţă în spaţiul indiano-european,

animalul benefic. În tradiţiile funerare, el conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea
cealaltă, iar în basm se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratec, protejat de sântoader şi
binecuvântat de Sfântul Ilie, el întrupează atât forţele selenare, cât şi forţe solare, apărând în
credinţele noastre şi ca animal al lumii subpământene şi ca fiinţă înaripată: de pildă, în basme,
el poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară cu gândul, se revitalizează periodic şi cunoaşte
toate vicleniile lumii. De sărbătoarea patronată de Sfântul Toader există tradiţia de a fi lăsaţi
liberi toţi caii satului, să alerge şi să scape de toate frustrările: în sensul acesta, calul poate fi
considerat un depozit de nemulţumire, sau cum îi spune G. Durand, un “perfid şi un nărăvaş”,
pe care doar eroul îl poate îmblânzi; dualismul acestui simbol vine tocmai din această dublă
ipostază, de animal liber şi de animal domesticit cu greu, nesupus de om, el este un pericol,
dar şi un animal care impune teamă. Ca animal învins de erou, calul se transformă în aliat şi
călăzitor, un fel de alterego raţional.
Proverbe si expresii
Calul de dar nu se cauta in gura.” “Voinic tanar, cal batran – greu se-ngaduie la drum.” (acesta-i de la
Creanga) “Calul batran greu se mai invata la ham.” “a te inhama la munca” “Bate saua sa priceapa iapa.”
“pun eu saua pe tine” “a face din tantar armasar” “a necheza ca o iapa” “la Pastile cailor” “cai verzi pe
pereti” “unul Hais si altul Cea” (in ce zona se dirijeaza asa caii?) “vrei calule ovaz?”
nu mor caii cand vor cainii"

Si magarul are patru picioare, dar nu e cal

Si pentru calul schiop se gaseste surugiu

Se pune tantarul cu armasarul

Sa cumperi saua dupa cum e calul

Pune capastrul in coada calului

Pe cal sa-l hranim prieteneste si sa-l manam dusmaneste

Pe calul cel mai iute si mai tare in gura, nimic alt il supune, decat fraul si zbalele tare-n gura

Pe magar cat sa-l impodobesti, armasar tot nu poti sa-l numesti

Omul la tinerete ca calul fara frau

Orice ham nu incape pe orice cal

Nu netezi calul cu biciul, da’ netezeste-l cu ovasul

Moare calul, ii ramane saua, moare omul, ii ramane numele

Incaleca calul, ca sa-i afli naravul

Fraiele de aur nu fac mai bun calul

Fiecare pune bucuros saua pe iapa vecinului

De multe ori dintr-o iapa buna iese un catar

De multe ori dintr-o iapa buna iese un magar si dintr-un maracine iese un trandafir

De om ros si de cal balan sa te feresti ca de satan

Cu calul naravas sa nu te joci niciodata

Cine cal strain incaleca curand descaleca

Cine cauta cal fara cusur merge pe jos

Calu-i gandul omului

Calul batran cu greu se invata la ham

Calul bun se cunoaste in mers, omul bun se cunoaste in prietenie

Calul bun se vinde din grajd

Calul de dar nu se cauta la dinti

Calul de pomana nu se cata-n gura

Calul este aripa omului

Calul raios gaseste copacul scortos

Calul se cata de dinti si omul se cata de parinti

Calul trage la traista cu ovas si omul la crasma cu vin ales

Baba e calul dracului

A-si cauta cal de mire

A umbla calea manzului

A fi sanatos ca un cal

A i se nazari cai verzi pe pereti

A da peste calul vatafului

A dezlega calul de la gard

A ajunge nici cal, nici magar

Caii apocaliptici

Apocalipsa 6:1Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat,
şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca
de tunet: "Vino şi vezi!"
Apoc 5.5-7; Apoc 4.7;
Apocalipsa 6:2M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea
un arc; i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor, şi ca să biruiască.
Zah 6.3; Apoc 9.11; Ps 45.4-5; Zah 6.11; Apoc 14.14;
Apocalipsa 6:3Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie
zicând: "Vino şi vezi."
Apoc 4.7;
Apocalipsa 6:4Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit
puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se
junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.
Zah 6.2;
Apocalipsa 6:5Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură
vie zicând: "Vino şi vezi!" M-am uitat, şi iată că s-a arătat un
cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă.
Apoc 4.7; Zah 6.2;
Apocalipsa 6:6Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea:
 "O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un
leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!"
Apoc 9.4;
Apocalipsa 6:7Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a
patra zicând: "Vino şi vezi!"
Apoc 4.7;
Apocalipsa 6:8M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se
numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa
morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să
ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.
Zah 6.3; Ezec 14.21; Lev 26.22;