STUDIU DE CAZ:

 Vechile civilizaţii (sumeriană, mesopotamiană,

egipteană, chineză, greacă etc.) se fixează cu
aproximaţie în perioada 3000 î.H., dar, în
general, a existat o etapă de apogeu în jurul
anului 1500 î.H.
 Deşi pentru unele civilizaţii declinul Antichităţii
începe către anul 300 î.H., epoca se
prelungeşte până către secolul al IV-lea d.H.
 Luptele pentru putere, pentru impunerea unei credinţe, a unei idei
etc. au constituit principalul impuls în transformările lumii antice,
 iar între aceste preocupări dorinţa unanimă de a accepta ideea
morţii a generat cele mai multe dintre creaţiile spirituale.
Piramidele egiptene au păstrat texte de îndrumare a sufletului în
lumea morţilor (Cartea morţilor) care vădesc speranţa într-o viaţă
viitoare.
 Aproape că fiecare civilizaţie antică are un îndrumar similar ori
scrieri care ilustrează viaţa de dincolo de moarte, iar speranţa în
acest spaţiu stimulează formarea modelelor morale. Eroii, oamenii
cu viaţă exemplară sunt privilegiaţi în lumea de dincolo, ceea ce
conduce în timp la instituirea unor canoane care, parţial, stau şi
astăzi la baza atitudinii etice.
 Tipurile de erou din literatura antică au în comun dârzenia, puterea
fizică, inflexibilitatea morală, o legătură fermă cu strămoşii. Astfel,
Ahile, din Iliada homerică, este neînduplecat în luptă, devotat
prietenului său, Patrocle, aproape invincibil şi pe jumătate zeu. Nici
portretul lui Ghilgameş nu este altfel. Războaiele, confruntările cu
monştri ameninţători, călătoriile (până la marginea pământului)
sunt câteva dintre încercările eroice ale omului antic.
 Lumea civilizaţiilor de început are o atitudine religioasă
determinată de credinţa politeistă, ceea ce face ca
fiecare sector al vieţii, guvernat de unul sau mai mulţi
zei, să prezinte importanţă.
 Atât sentimentele cât şi acţiunile sunt patronate de zei,
care impulsionează ori obstrucţionează orice
întreprindere în funcţie de legăturile ritualice ale
individului cu zeul respectiv. Din această cauză şi
există o serie de insurgenţe la adresa zeilor:
Ghilgameş o sfidează pe zeiţa Iştar, Oedip îl
învinovăţeşte pe zeul Apolo, iar într-un mit chinez se
spune că un ţăran îl prinde într-o cuşcă pe zeul
fulgerului şi intenţionează să-l mănânce.
 Afectivitatea se află şi ea sub puteri destinale. Iubirea
este determinată adeseori de voinţa zeilor (ca în
Iliada), iar legăturile dintre îndrăgostiţi sunt eterne, ca
în cazul lui Orfeu şi Euridice.
 Ce reprezintă moira pentru grecii antici? (Vezi
citatele din slide-urile următoare).
 Prezentaţi opinia lui Petru Creţia despre
relaţia omului din Antichitatea greacă cu
destinul.
 Este valabilă această atitudine şi în cazul altor
culturi antice? Dezvoltaţi.
 În ce circumstanţe îşi conştientizează
Ghilgameş destinul? Comparaţi dorinţa lui
Ghilgameş de a obţine nemurirea cu
atitudinea lui Orfeu în faţa morţii.
 „Pe de altă parte, oamenii homerici se ştiu supuşi atât Sorţii, cât şi pasiunilor şi
toanelor divine, ştiu că puterile şi vieţile lor sunt mărginite, că pot cădea pradă unor
forţe oarbe sau propriei lor voinţe de a se nimici unii pe alţii, că îi pândesc la tot pasul
durerea şi pierzania. Dar, cum se va vedea, ei ştiu – şi se poartă ca atare – că fiinţa şi
existenţa lor nu sunt lipsite de orice valoare şi de orice demnitate. Că forţa care
trăieşte în ei şi prin ei ca forţă omenească, dând avânt strădaniei lor, nu se anulează
în zădărnicie. De aici tranziţii bruşte de la sentimentul precarităţii omenescului la acela
al demnităţii sale, de la umilinţă la semeţie. [...] Şi ştiu că tot ce au de trăit – până la
vremea şi la felul morţii lor – le este prescris de soartă. Şi că, între ei şi Soartă, se află
şi zeii, care se joacă adesea cu ei. Şi totuşi se poartă în mare măsură ca şi când ar fi
liberi, ca şi când ar putea să-şi schimbe ursita sau lucrurile ar putea lua cumva alt
curs. Oricât ar şti că totul este hotărât din nevăzut, ei tot aleg şi stăruie să spere până
şi ceea ce prevestirile le-ar interzice să nădăjduiască. Iar atunci când Soarta îi
constrânge să aleagă doar între o cale sau alta, se simt liberi s-o aleagă, chiar când e
mai crâncenă, pe cea hotărâtă de ei în numele unei ierarhii de valori. E cazul lui Ahile.
Prin întreaga Iliadă străbate, până la absurd, tensiunea aceasta între predeterminare
şi libertate. În aşa măsură încât zeii se sperie uneori că oamenii, prin puterea şi
curajul lor, ar putea să le încalce voinţa. Mai mult, zeii, ei înşişi îngrădiţi de soartă, se
tem din când în când că forţa omenească ar putea frânge cercul ei de bronz şi săvârşi
ceva hyper moron, mai presus de hotărârea sorţii” (Petru Creţia – Catedrala de lumini,
Ed. Humanitas, 1997, p. 39).
 „Grecul din vremea lui Homer simte în adâncul inimii
dependenţa, subordonarea faţă de forţele care
acţionează în afara lui. Pietatea lui constă în faptul
că îşi aminteşte în permanenţă de acest lucru, că se
supune destinului. Deasupră-i domnesc zeii, având
puteri magice şi acţionând adesea după bunul lor
plac. Începe totuşi să se înfiripe ideea unei ordini
generale a lumii, a unei integrări a întâmplărilor
multiple din viaţa individuală şi colectivă într-o
rânduială prestabilită (moira)”. (Erwin Rohde –
Psyhé, Ed. Meridiane, 1985, p. 49).
 Solon vorbeşte de victimele ereditare ale lui Nemesis ca fiind
anaìtioi, «neresponsabile»; Teognis se plânge de nedreptatea unui
sistem prin care «criminalul scapă, iar altul este pedepsit mai târziu»;
Eschil, dacă nu greşesc, e înclinat să atenueze nedreptatea
admiţând că un blestem moştenit poate fi dezlegat. Iar faptul că
aceşti oameni acceptau ideea unei vini moştenite şi a unei pedepse
întârziate se datorează credinţei în solidaritatea familiei pe care
Grecia arhaică o împărtăşea cu alte societăţi timpurii şi cu multe
culturi primitive de astăzi. Oricât de nedreaptă ar fi fost, ea le apărea
ca o lege a naturii care trebuie acceptată; fiindcă familia era o unitate
morală, viaţa fiului era o prelungire a vieţii tatălui şi el moştenea
datoriile sale morale aşa cum le moştenea şi pe cele comerciale. Mai
devreme sau mai târziu fapta îşi cerea răsplata; după cum îi
povestea Pitia lui Cresus, legătura cauzală dintre crimă şi pedeapsă
era moira, aşadar o legătură pe care niciun zeu nu o putea dezlega”
(E.R. Dodds – Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, p. 53).
 „Vraja este condiţia prealabilă a oricărei arte dramatice. Astfel vrăjit,
exaltatul dionisiac se vede ca satir şi, ca satir, îl contemplă pe zeu,
adică odată metamorfozat, contemplă în afara sa o nouă viziune,
desăvârşirea apolinică a stării lui. Cu această viziune nouă, drama
este completă. Aşa fiind, trebuie să considerăm tragedia greacă ca
un cor dionisiac care se dezlănţuie iarăşi şi iarăşi într-o lume de
imagini apolinice. Vocile corului care se împletesc în tragedie sunt
deci originea întregului aşa-numit dialog, adică a întregii lumi
scenice, a dramei propriu-zise. Mai multe asemeni dezlănţuiri
succesive iradiază această cauză primordială a tragediei, această
viziune a dramei care e pe de-a-ntregul o apariţie de vis şi, ca atare,
de natură epică, dar care, pe de altă parte, ca obiectivare a unei stări
dionisiace, reprezintă nu eliberarea apolinică prin aparenţe, ci,
dimpotrivă, nimicnicia individului şi identificarea lui cu fiinţa
primordială“ (Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, în vol. De la
Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, pp. 213-214).
 „Sub specie aeternitatis, tragicul există numai în măsura
în care constituie un punct de tranziţie eternă pentru
victoria binelui şi a salutarului. În Dumnezeu, tragicul este
un moment veşnic răscolitor, dar totuşi veşnic biruit. De
aceea, dacă am vrea să ni-l imaginăm pe Dumnezeu sub
chipul unui erou tragic, care suferă din cauza eului său
scindat, sub chipul unui erou, care, în forul său interior,
are de-a face cu o forţă contrară, adumbritoare şi
prăvălitoare, ar trebui să adăugăm că eroul acesta creşte
totodată, în mod substanţial, dincolo de tragic, căci îşi
domină scindarea şi o duce la împăcare şi mântuire“
(Johannes Volkelt – Estetica tragicului, Ed. Univers,
1978, p. 588).
 „Majoritatea viselor înregistrate în literatura
assiriană, hittită şi egipteană veche sunt vise sacre,
în care apare un zeu şi transmite celui adormit un
mesaj limpede, precizând uneori viitorul, cerând
alteori să i se consacre un cult. Cum este şi firesc
într-o societate monarhică, privilegiaţii care visau
astfel erau de obicei regi (idee care apare şi în
Iliada); oamenii de rând se mulţumeau cu visul
simbolic obişnuit, pe care îl interpretau cu ajutorul
unor cărţi de vise“ (E.R. Dodds – Dialectica spiritului
grec, Ed. Meridiane, p.133).
 „Figura cea mai dureroasă a teatrului grecesc, nefericitul
Oedip, a fost concepută de Sofocle sub aspectul unui
suflet nobil care, în ciuda înţelepciunii sale, este sortit
eroarei şi mizeriei, dar care la urmă, datorită grozavelor
lui suferinţe, radiază o forţă magică şi binefăcătoare a
cărei acţiune dăinuieşte şi după moartea sa. Cu
admirabila lui profunzime de spirit, poetul vrea să arate
că un suflet nobil nu păcătuieşte; faptele sale pot
răsturna legea, orânduirea firească, chiar lumea morală;
dar consecinţele înalţă o lume nouă pe ruinele celei
vechi“ (Fr. Nietzsche – Naşterea tragediei, în De la Apollo
la Faust, Ed. Meridiane, 1978, p. 217).
 Destinul de fiinţă muritoare declanşează atitudini
diferite în operele amintite mai sus. Care dintre aceste
atitudini este mai aproape de modul vostru de a
reacţiona? Argumentaţi.
 Povestea lui Oedip ilustrează un caz de protest
împotriva destinului. Expuneţi pe scurt mitul şi
subliniaţi părţile pe care insistă Sofocle în
transpunerea lui literară. Care este cauza principală a
destinului oedipian? Cum explicaţi faptul că destinul lui
Oedip constituie o pedeapsă pentru faptele tatălui
său?
 Subliniaţi sentimentul din secvenţa: „Voi, muritori, vă
perindaţi mereu, / Mereu, dar viaţa voastră ce-i? /
Nimicnicie-i văd!“
 Selectaţi câteva fragmente din cărţile studiate, în care
să apară atitudinea omului antic faţă de destin.
 Citiţi fragmentul extras din E.R. Dodds,
Dialectica spiritului grec şi comentaţi opinia lui
despre hybris. Aduceţi un argument în sprijinul ori
împotriva ideii lui.
 Templul din Delfi era patronat de zeul Apolo. În
viziunea lui André Bonnard (Civilizaţia greacă),
acest zeu este responsabil de tragedia pe care o
trăieşte Oedip. Aduceţi două argumente pentru a
susţine ori pentru a respinge această idee.
 Comentaţi un citat critic dintre cele de mai sus,
după planul următor: Prezentaţi pe scurt despre
ce este vorba în citat. Spuneţi la ce opere literare
se referă citatul. Ce părere aveţi despre afirmaţie?
Care este argumentul pe care vă bazaţi propria
idee?
 Alături de oracol, visul constituie altă cale de
a afla destinul prestabilit. Faceţi o scurtă
prezentare a viselor studiate până aici
(Epopeea lui Ghilgameş, Iliada) şi comparaţi-
le cu visele tălmăcite în cea mai veche carte
de oniromanţie, cea a lui Artemidoros (slide-ul
următor).
 Pe ce este întemeiată veridicitatea visului ori
a predicţiei oracolului?
 „Cineva a visat că intră în şcoala de gimnastică din cetatea
natală şi că-şi vede acolo propria statuie, ridicată chiar
pentru el. Apoi, i s-a părut în vis că întreaga schelărie
exterioară a statuii s-a desfăcut. Şi întrebat fiind ce s-a
întâmplat cu statuia, i s-a părut că răspunde: Statuia e în
bună stare, dar schelăria s-a desfăcut. A devenit şchiop de
ambele picioare. Rezultatul este corect: şcoala de
gimnastică simbolizează buna constituţie fizică a trupului în
întregul său, statuia semnifică faţa, iar schelăria exterioară
— restul trupului. [...] Cineva a visat că-şi iese din trup ca un
şarpe din vechea-i piele. A doua zi a murit. Sufletul său, pe
punctul de a-i părăsi trupul, îi arăta astfel de fantasme. [...]
Să visezi că-ţi speli propriile veşminte ori pe ale altora
înseamnă că scapi de unul dintre neajunsurile vieţii, pentru
că şi veşmintele îşi pierd murdăria.” (Artemidoros din Daldis
— Carte de tălmăcire a viselor)
Nimeni nu se întoarce de acolo
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei, Ca
să liniştească inimile noastre. Până
când noi înşine nu mergem spre locul
în care ei s-au dus
Fii bucuros
Că poţi să-ţi laşi inima să dea uitării,
Că oamenii te vor sfinţi într-o zi.
Dă urmare dorinţei tale
Atâta vreme cât vei trăi,
Aşază mireasmă de mir pe capul tău,
Înveşmântează-te în pânză subţire de
in
Şi unge-te cu unsorile minunate ale
zeilor!
Sporeşte încă mai mult plăcerile pe
care le ai
Şi nu lăsa inima ta să se slăbească.
Urmează dorinţei tale şi fă-ţi bine ţie
însuţi.
Fă cele ce doreşti pe lumea aceasta
Şi nu-ţi răni inima ta,
Până când ziua bocetelor va veni peste
tine,
Căci cel ce are inima liniştită nu dă
ascultare jelirilor lor
Şi plânsetele nu izbăvesc pe om de
Lumea de Dincolo.
Refren: Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu
te mâhni!
Ia seama! nimeni nu-şi poate lua avuţia
cu el!
Niciunul din oamenii care au plecat
dintre noi nu poate veni înapoi!“
 A. „Cum ne-am putea însă imagina această psyche care,
rămasă neobservată în timpul vieţii, îşi face simţită prezenţa
abia când se desprinde de trup, alăturându-se nenumăratelor
ei consoarte şi plutind în împărăţia întunecată a «nevăzutului»
(Hades)? Însăşi denumirea ei, ca şi cele date «sufletului» în
limbile multor altor popoare, o arată ca fiind ceva aerian, o
suflare care se manifestă, la omul viu, sub forma respiraţiei. Ea
iese prin gură sau prin rana deschisă a muribundului şi,
e1iberată, poartă şi numele de «imagine» (eidolon). La
marginea Hadesului, Odiseu vede plutind «imaginile celor care
s-au chinuit în viaţă». Aceste imagini fără trup, impalpabile, ca
un fum (Iliada, XXIII, 100), ca o umbră (Odi, XI, 207; X, 495),
reproduc totuşi în chip distinct contururile celor dispăruţi.
Odiseu recunoaşte de îndată printre aceste imagini
fantomatice pe mama sa, Antikleia, pe Elpenor, care abia
murise, pe tovarăşii săi de luptă din războiul troian, căzuţi
înaintea lui. Sufletul lui Patroclu, care i se arată lui Achile în
timpul nopţii, este întru totul asemănător celui dispărut, ca
înălţime, statură şi fel de a privi“ (Erwin Rohde – Psyche, Ed.
Meridiane, 1985, pp. 17-18).
 B. „Iată-l, s-apropie sufletul bietului prieten Patroclu,
Însuşi leit după stat, după faţa cu ochii cei mândri Şi
după glas, după port. La creştet îi stete şi-i zise:
«Dormi şi de mine uitat-ai cu totul, Ahile? Eu nu sunt
Printre cei vii, ci sunt mort şi-i păcat că de mine nu-ţi
pasă. Pune-mă-n groapă curând, ca aşa să pot trece
de poarta Iadului. Umbrele morţilor, dusele suflete,
acolo Calea mi-aţin peste râu şi-ncă nu mă primesc
între ele; [...]» Dar lui îndată-i răspunse şoimanul
Ahile: «Dragul meu, suflete scump, de ce vii la mine
şi-aceste Tu mi le spui şi pe rând mi le ceri câte una?
Eu toate ţi le voi face deplin după cum ţi-i dorinţa şi
voia Dar mi te-apropie, vino să stăm împreună o clipă
Îmbrăţişaţi amândoi ostoindu-ne jalea şi plânsul.» Asta
i-a zis şi s-a-ntins cu braţele el, ci pe dânsul Nu-l putu
strânge, că sufletul tocmai ca fumul, sub glie S-a risipit
târâind.“ (Homer – Iliada, XXIII, 65-73; 92-100)
 C. „Ceata de suflete-acum de pe maluri cu zgomot se-
ndeasă, Mame şi tineri bărbaţi şi vieţile stinse din
trupuri De-ale vitejilor nobili, copii şi copile fecioare,
Tineri pe rug aruncaţi sub ochii părinţilor jalnici, Fără
de număr! Întocmai, de brumă, la-nceperea toamnei,
Frunzele veştede cad sau, fără de număr, întocmai
Paseri s-adună din văi, când frigul în stoluri le mână
Peste cuprinderi de mări, departe-n mai calde
pământuri.[...] Gloata ce-o vezi e fără mormânt,
nevoiaşă cu totul. Charon de colo-i luntraşul şi-n luntre
se duc îngropaţii. Însă dincolo de râul sălbatec,
dincolo de râpă, Nimeni nu trece cât timp n-au oasele-
n groapă repaos. Jalnici o sută de ani ei umblă şi-
aşteaptă pe maluri; Numai atunci îi primeşte şi
Charon, şi balta dorită.“ (Publius Vergilius Maro –
Eneida, cartea a VI-a, 306-312; 325-330)
 Născută din ritualurile dionisiace, care presupuneau sacrificiu
sacramental și serbări carnavalești,adică haosul morţii care
precede viaţa, tragedia conservă sensurile mitice și magico-
religoase.
 Tragicul se întemeiază pe un hybris (o greșeală iniţială faţă de
zei, pentru care plătesc toţi urmașii vinovatului).
 Pentru greci, există un destin prestabilit (moira), împotriva
căruia nici măcar zeii nu se pot lupta. Tragedia prezintă o
experienţă universal-valabilă (se poate întâmpla oriunde,
oricând, oricui).
 Personajul se confruntă cu un destin implacabil și, deși nu-l
poate învinge, el capătă sentimentul eternităţii,căci fapta sa
presupune moarte sublimă,iar istoria sa intră în memoria
generală, definind natura intimă și imuabilă a fiinţei.
 Sensul acestei confruntări este subliniat de un cor vorbit,
specific tragediei antice,sau ca în tragedia shakespeariană – de
o instanţă venită de dincolo de moarte.
 Această specie este caracteristică modului de gândire
grecesc.
 tragedia - specie literară în care personajul se
confruntă cu destinul, iar experienţa sa este sublimată,
transfigurată printr-un gest înalt și eliberator, provenit
dintr-o îndelungată tradiţie mitico-ritualică. Geneza
cuvântului tragedie se află în sintagma grecească
tragos ode (cântecul ţapului), ceea ce evocă ritualuri
marcate de o jertfă de sânge însoţită de invocaţii și
cântece magice.
 tragicul - categorie estetică prin care se definește
experienţa cea mai intensă a fiinţei – confruntarea cu
limita omenească.
 hybrisul - constituie un act de revoltă împotriva zeilor
și a destinului, atitudine pentru care vor trebui să
greșească și să plătească toţi urmașii vinovatului
iniţial. T