Sunteți pe pagina 1din 8

Clasa a XI-a A

Tiliban Andreea
Matei Alexandra
Anisei Patricia
Stratulat Cristina
Nedelcu Andreea
Sofocle (Greac veche -Sofokles - n. cca. 496 .Hr. - d. 406 .Hr.) a fost
un poet tragic grec. mpreun cu Eschil iEuripide a pus bazele tragediei clasice greceti. Aduce
nsemnate inovaii n tehnica teatral: renunarea la conexiunea
trilogiei prin crearea de piese independente, mrirea numrului
choreuilor de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor,
dezvoltarea dialogului, importana acordat decorului i costumelor.
Opera marelui poet tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120
de piese (dup diverse preri i izvoare, numrul pieselor e de 123,
130, 133, ba chiar i de 140), dintre care ne-au mai rmas n ntregime
numai apte. Scriitorul s-a nscut n anul 496 . Hr. n Colonos, cartier
mrgina al Atenei, ntr-o familie nstrit, fiind fiul lui Sofillus, un
armurier bogat. Sofocle a beneficiat de educaia specific tinerilor
timpului, iniiindu-se n teoria i practica muzical (profesor i-a
fost Lampros, unul dintre cei mai renumii maetri ai Antichitii, de la
care a nvat arta folosirii instrumentelor muzicale, mai ales
a kitharei), n practicarea dansului i a exerciiilor fizice (clrie,
conducerea carului), cptnd probabil, i unele cunotine tiinifice.
Adolescena, tinereea i maturitatea[modificare | modificare surs
La 16 ani a fost ales de compatrioii si conductor al tinerilor nsrcinai a celebra prin cntri i
jocuri aniversarea glorioas a Salaminei. Frumuseea-i contribuise, pe lng talentele sale, n a
dobndi aceast cinste. N-avea ns o voce sonor, de aceea a si fost scutit mai pe urma a se
supune datinei, care cerea ca poetul dramatic s joace n propriile piese. A aprut numai o dat
pe scen, n rolul lui Tamiris orbul.
Sofocle a manifestat din tineree o puternic pasiune
pentru literatur, cutnd cu nesa n operele homerice, n
tragediile lui Eschil i n folclor rspuns la numeroasele
probleme ale timpului su. Tragedia l-a atras nespus, nc de
copil participnd n corul ce susinea reprezentrile pe scen
ale pieselor naintailor si. n anul 468 i.Hr. s-a prezentat la
un concurs la Atena i a obinut pentru prima dat premiul I,
cucerind auditoriul rafinat al cetii. n cei 60 de ani de
creaie cetenii i-au mai aplaudat de nc 23 de ori victoria
la ntrecerile dramatice, fr a avea prilejul s-i
manifeste compasiunea pentru vreo nfrngere, al crei gust
amar Sofocle nu l-a simit niciodat.
Portretul de pe un vas grecesc al unui actor dintr-o pies
pierdut de-a lui Sofocle, Andromeda.Preot laic al cultului
unei zeiti locale, Sofocle a nfiinat i o asociaie literar i era prieten apropiat cu persoane
proeminente precum Ion din Chios, Herodot, Archelaos. Civilizat, manierat i spiritual, Sofocle
era ndrgit de contemporanii si, care vedeau n el ntruchiparea echilibrului i senintii.
Poreclindu-l Albina, pentru elocina lui dulce, acetia i fceau cel mai mgulitor
compliment la care putea aspira un poet sau povestitor - l asemuiau cu tragicul Homer.
Sfritul vieii[modificare |
Sofocle s-a stins din via n anul 406 .Hr., la numai cteva luni dup contemporanul su mai
tnr, Euripide. A fost nmormntat la Colonos, n pmntul su natal, cruia i-a adus laude i
slav n ultima sa pies: Oedip la Colonos. La doi ani dup moartea sa, Atena a fost nfrnt
de Sparta, ceea ce a nsemnat sfritul unei perioade de aproximativ o sut de ani de supremaie
cultural atenian. Aflat n centrul vieii publice din Atena, Sofocle a fost trezorier imperial i
diplomat, fiind ales de doua ori general.
i dup moarte, marele scriitor a continuat s domine scena greac, reprezentrile pieselor sale
bucurndu-se de mare succes. Din iniiativa lui Licurg, dup 40 de ani de la moartea lui Sofocle,
i s-a ridicat o statuie de bronz, iar numele su a intrat n rndul eroilor, alturi de Homer, Eschil
i alii.
Sofocle i cariera politic[modificare | modificare surs]
Ca om politic, Sofocle n-a artat totui priceperea, dei a ocupat funcii n stat n timpul
lui Pericle . El n-a reuit s se adapteze tuturor meandrelor vieii politice a Atenei i s-i
gseasc un loc stabil n evoluia conflictului dintre democraia sclavagist i grupurile
aristocratice conservatoare. n tineree, Sofocle a nclinat spre acestea din urm, simpatiznd cu
gruparea reacionar a lui Cimon, ca apoi s adere la politica lui Pericle. Spre sfritul vieii sale
Sofocle a oscilat din nou, ajungnd s participe chiar la un complot (n anul 411 i.Hr.) urzit n
scopul rsturnrii guvernrii democratice la Atena.
Inconsecvenele lui Sofocle n atitudinea politic se oglindesc n bun msur i n piesele sale,
printr-o serie de ovieli i compromisuri pe care le manifest n hotrrea verdictului asupra
luptei dintre vechile i noile norme morale sau politice pe care le reclam viaa democratic i
instituiile ei. Dar totul este explicabil ntruct nsi guvernarea democratic sclavagist
cuprinde n sine contradicii, manifest adesea nehotrre i ovial, este zdruncinat de lupte
interne i ciocniri de interese dezbinatoare.
n 413 .Hr., cnd avea optzeci de ani, Sofocle a devenit comisar special pentru investigarea
dezastrului militar atenian din Sicilia.
Numit omul Secolului de Aur al Atenei, Sofocle redimensioneaza intr-o oarecare
masura, tragedia greaca. El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj; luand in
considerare perioada tulbure in care a fost scrisa, se poate observa ca tragedia lui Sofocle nu mai
urmareste elanul si grandoarea (spre deosebire de Eschil), ci pune accent pe gandire si
sentimentele inaltatoare ale cetateanului Atenei. Oedip Rege e considerata o capodopera, si
pana astazi a ramas un punct de referinta, mentinandu-se ca modern. S-a spus ca este prin
excelenta o tragedie a destinului implacabil. f9n13ni
Ca specie, tragedia apartine genului dramatic, in versuri sau in proza, in carepersonajele
sunt puternic angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu propriile
lor sentimente, conflictul solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului. Infruntarea dintre
eroii tragici si elementele contrare vointei si sentimentelor nobile care-i anima degaja maretie si
sublim. Aristotel definea tragedia drept imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare
intindere, in grai ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit ca forma, potrivit diferitelor parti ale
tragediei, imitatie facuta de personaje in actiune, iar nu printr-o povestire, si care, starnind mila si
frica, savarsesc purificarea specifica unor asemenea emotii. (este reliefat rolul de catharsis pe
care il indeplineste opera) Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul, ce reprezinta o
categorie estetica prin care se construieste un conflict amplificat de imprejurari vitrege si al carui
deznodamant este infrangerea sau moartea unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a unor
categorii sociale de valoare. Desi mor, ei lasa in urma ideea triumfului adevarului in numele
caruia se sacrifica (EX : Oedip) si iesind din individualitatea proprie, devin modele
reprezentative pentru intreaga conditie umana.
Tragicul se poate asocia cu dionisiacul (atitudine de extaz, de zbucium), cu apolinicul (starea lui
Oedip de la inceputul operei; atitudine marcata de calm, liniste, constanta in manifestari), cu
hybrisul (orgoliul lipsei de masura), cu moira (destinul, soarta; la greci, ii stapaneau chiar si pe
zei) sau cu sublimul (desavarsirea, perfectiunea).
Structura operei releva o alta trasatura a tragediei: respectarea regulii celor trei unitati -; de timp,
de actiune si spatiu. Astfel, piesa nu este impartita in acte si scene, toata actiunea petrecandu-se
intr-o singura zi, in acelasi loc ( la Teba, in fata palatului Labdacizilor) si intr-un ritm alert care
are menirea crearii unei tensiuni dramatice in continua crestere.
Titlul evidentiaza personajul principal si statutul sau: conducator al Tebei. El
concentreaza o situatie provocata de destinul atotputernic iar incercarea sa de solutionare
declanseaza tragedia, dar totodata reliefeaza caracterul sau nobil si demn. Singurul fir al actiunii
este dezlegarea enigmei ce plutea asupra mortii lui Laios si implinirea destinului implacabil de
catre personajul principal.
Fiind lovita, din senin, de ciuma, locuitorii Tebei vin sa ceara sprijin si sfat regelui, care a
avut dintotdeauna pentru ei o grija parinteasca, lucru dovedit si acum prin trimiterea cumnatului
sau, Creon, la Delfi pentru a afla cauza blestemului. O data aflat motivul (unul din locuitorii
cetatii omorase pe Laios, fostul conducator), Oedip incepe ancheta pentru aflarea adevarului,
aruncand totodata un blestem asupra ucigasului, pe care il sorteste sa fie toata viata urmarit de
pacatul savarsit, iar nici un locuitor sa nu-l adaposteasca din motiv ca-i o rusine pentru noi.
Prevestind parca tragedia care urmeaza, adica taina nasterii si crimei lui Oedip, le marturiseste
tebanilor un motiv superior al actiunilor sale: Iar eu ce-i sunt urmas/ In scaunu-i regesc, cum
si-n al lui culcus/ Caci azi a mea-i nevasta lui, iar pruncii lui,/ De n-ar fi fost de soarta greu loviti
-; ei azi/ Tot tata mi-ar fi spus, ca si ai mei -; eu vreau/ Ca sa-l razbun, ca greu au fost ei urgisiti,/
Cum l-as fi razbunat pe tata. Pornind cercetarea, el o conduce tot mai aprig cu cat incepe sa
banuiasca, la un moment dat ca vinovatul ar putea fi chiar el. Acestea sunt confirmate si de
batranul proroc Tiresias, care nu va fi insa crezut la inceput, ci jignit si acuzat de complot
impreuna cu Creon pentru inlaturarea regelui. Tot batranul intuieste orbirea lui Oedip: Azi
vede-va orbi! E om avut -; sarac/ Va fi! Un orb dus de toiag, cersind tot prin/ Straini. Si va afla
ca alor lui copii/ Le-a fost si tata dar si frate el le-a fost;/ Ca maica-si i-a fost si fiu, i-a fost si
sot;/ Si ca pe tatal sau si l-a ucis! Te du-n/ Palat! Si sa framanti in gand tot ce ti-am spus./ Iar
de-ai sa afli ca-am prezis gresit, sa spui/ Ca-n mestesugul meu sunt un nepriceput!
Din descoperire in descoperire, Oedip se prabuseste in prapastia crudului adevar: necunoscutul
pe care cu multi ani in urma il omorase era chiar tatal sau, Laios; iar Iocasta, regina vaduva cu
care s-a casatorit, este chiar mama sa. Un slujitor aduce vestea ca sotia sa s-a spanzurat,
innebunita de pacatul savarsit. Acelasi slujitor instiinteaza ca, gasind-o moarta, Oedip si-a scos
ochii cu un ac pentru a-si ispasi ingrozitoarea crima, el nealegand moartea pentru ca nu suporta
gandul sa-si intalneasca parintii pe lumea cealalta. Paraseste Teba dupa ce, reflectand la
consecintele pe care le vor suporta fetele sale, isi ia ramas bun de la ele: Pe voi, copile, dac-ati
pricepe de pe acum/ Eu mult v-as sfatui: rugati-va acum/ Ca orisiunde veti trai s-aveti un trai/
Mai bun decat al tatalui ce v-a dat nastere
Rolul principal este detinut de Oedip, un erou tragic care, prin demnitatea sa, nobletea si
staruinta cu care a dorit sa afle adevarul, devine un model de conduita omeneasca. Personajul are
profunzime sufleteasca si oricate intentii bune ar avea pentru poporul sau, aduna in jurul sau tot
raul posibil, el de fapt neavand nici o vina, fiind doar este mana destinului, vina sa fiind
mostenita. Prin lovitura destinului necrutator, care se implineste indiferent de dorintele omului si
a actiunilor sale, putem vorbi de o tragedie a demnitatii umane si o tragedie a cunoasterii (dorinta
aflarii adevarului l-a impins catre autopedepsire si exilare). Sofocle ilustreaza prin aceasta ideea
ca omul este prins fara a putea scapa in mrejele destinului decis de zei. Conflictul evolueaza pe
baza revelatiilor succesive, revelatii venite sub forma loviturilor de destin, care dau dinamism
actiunii si provoaca incordarea, tensionarea cititorului.
O data aflat ucigasul, Oedip isi asuma toate consecintele pe care tot el le hotarase,
constientizand raul ce se salasluia in el. Faptul ca a orbit reprezinta puterea interioara ce il
caracterizeaza (amanunt specific eroilor de tragedie) si lipsa puterii de a prevedea; dar, totodata,
ochii inchisi in exterior se deschid in interior, putand privi adanc in sine. Oedip suporta treptat
starea de catharsis, la fel ca si cititorul, el prabusindu-se incet in interior, caci pacatul mostenit se
transforma in blestem. Prin destinul sau, devine un arhetip cultural, o paradigma pentru inaltarile
si decaderile omului
Ca elemente specifice tragediei, intalnim conceptul de datorie al personajului principal;
vointa sa de fier de a afla adevarul si a-si ajuta poporul. Apoi, prezenta corului, care
simbolizeaza vocea celor adunati si sprijinul si compasiunea pentru cel care odata i-a izbavit.
Corul exprima, cutremurat, sensul profund al tragediei: Nu-i om mai urgisit decat esti tu!/ Mai
grele-amaruri si urgii/ Nicicand schimbat-au viata vreounui om. Apoi, desprindem caracterul
moralizator al operei, exprimat prin pilde si maxime si compun ideile etice ale operei. Corifeul
corului incheie tragedia exprimand o idee a filozofului Herodot: Vedeti-l, vedeti-l, voi oameni
din tara mea, Teba!/ Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine,/ Al tarii stapan ajunsese. La
soarta-i, ravnind-o,/ Priveau toti tebanii. Azi soarta-l arunca urgie/ Cumplita Oricui asteptati-i
si ziua din urma/ A vietii. Si numai cand omul trecutu-i-a pragul,/ Dar fara amaruri, atunci fericit
socotiti-l! -; orice om ajuns la apogeul maririi nu trebuie invidiat, pentru ca oricand poate
decadea, fericirea fiind ceva vremelnic in aceasta lume. Caracteristic tragediei este si caracterul
sincretic, piesa imbinand textul cu muzica si miscarea corului.
Tragedia Oedip rege reflecta foarte fidel epoca in care a fost scrisa, atmosfera sumbra a piesei
recompunand autenticitatea acelor vremuri. Dar, atentia lui Sofocle se indreapta spre
realizarea unei personalitati umane cat mai complexe. De aici deriva bogatia de aspecte si situatii
psihologice; de aici irupe, de asemenea, si lirismul specific sofoclean izvorat din sufletul
personajelor.
Istoria este plina de personaje si destine tragice, de evenimente cu un urias efect tragic. Esenta
tragicului presupune o mare personalitate lovita de o suferinta care ii pregateste pieirea sau cel
putin o ameninta.
In lucrarea lui Sofocle vedem mai intai o lovitura a soartei, subtila, stranie, ingrozitoare, care
face pe un om sa treaca de la constiinta intelepciunii lui, la descoperirea unei nestiinte
indelungate, de la siguranta nevinovatiei lui, la suferintele remuscarii; de la admiratia si respectul
tuturor, la umilinta si mizerie. Vedem apoi impulsul vointei omenesti care indeplineste aceasta
mare schimbare numai prin hotararile ei.
Cele doua elemente ale tragediei antice, fatalitatea si libertatea, conlucreaza spre
un telcomun si din inlantuirea lui rezulta moralitatea spectacolului. Forta superioara, care se
joaca atat de crud cu omul, ar risca sa revolte in noi sentimentul de independenta, credinta
noastra in justitie si ar fi deci odioasa si imorala, daca victima insasi nu ar avea si ea o parte de
responsabilitate. Oedip are si el o vina ca poarta povara curiozitatii lui, a orgoliului lui, a
violentei si maniei lui. El este tarat de dubla fatalitate a firii lui si a destinului.
Dramatica istorie a fiului regelui Laios din Teba a furnizat literaturii, artelor plastice dar
si muzicii, inca din timpurile cele mai vechi, o bogata materie. In muzica, legenda lui Oedip nu a
inspirat prea multi compozitori, subiectul Oedip fiind abordat de un englez Henry Purcel, doi
italieni Andrea Gabrieli, Antonio Sacchini, un german Felix Mendelssohn-Bartholdy, un rus
Igor Stravinsky si un francez Arthur Honegger. Fiecare din ei l-au tratat fragmentat : unii
numai episodul cercetarilor lui Oedip rege, altii numai pe cel al mortii lui Oedip la Colona sau
numai povestea Antigonei. Meritul de a fi tratat in intregime istoria vietii lui Oedip de la nastere
pana la moarte va revenii unui roman George Enescu.
George Enescu despre Oedip spune imi este cea mai draga. In primul rand pentru ca m-
au costat luni de munca si ani de neliniste. Apoi pentru ca am pus in ea tot ce simteam, ce
gandeam, in asa fel incat ma contopeam uneori cu eroul meu. Un asemenea subiect nu-l alegi tu,
te alege el pe tine. Te prinde, te tine, si nu-ti mai da drumul. Nu te poti desprinde decat luand in
mana condeiul si hartia cu portative[2].
Oedip este in felul sau, coloana vertebrala a intregii creatii enesciene, detinand locul de
frunte in ansamblul creatiei lui Enescu atat in privinta chintesentei crezului artistic enescian, cat
si in privinta stilului sa, cu totul original, fruct al simbiozei atributelor specifice muzicii
romanesti si a cuceririlor expresive si stilistice universale[3]. Oedip reprezinta varful semet al
masivului care sfruteaza dimensiunile infinitului. Escaladarea lui presupune un act de
indrazneala justificata numai in masura in care a fost precedata de o indelungata perioada de
pregatire.
Oedip-ul enescian reprezinta esenta celor doua tragedii a lui Sofocle : Oedip Rege si
Oedip la Colona. Sofocle reda drama sufleteasca a lui Oedip, a unuia dintre cei mai inzestrati
si mai bine intentionati oameni care, dintr-o data, se vede ticalos, distrus de destin. Din inaltimea
gloriei, maretiei si demnitatii, cade fulgerator sub lovitura ursitei. Omul lui Sofocle nu este
inzestrat cu o vointa oarba ci cu o vointa lucida, de nezdruncinat. Si aceasta vointa este
subordonata unor teluri nobile, ce afecteaza viata cetatii, a colectivitatii. Oedip actioneaza
voluntar in interiorul lor fierbe, asemeni lavei unui vulcan, atunci cand se vede incoltit de
obscuritate.
Sofocle vorbeste in Oedip despre maretia omului, desi nu ignora posibilitatile sale
marginite si complexa sa viata, plina de neprevazute contradictii. Aceasta poezie este trista. Dar
contemplarea suferintei nu inseamna totdeauna disperare. Omul, in fiinta, cu nobletea si barbatia
sa, poate gasi alinare impotriva sortii[4].
Eroii lui Sofocle sunt suflete tari, robite unei singure robiri. Oedip este un om marinimos
si curat, ingrozit, din adancul inimii, de omucidere si incest.
Problema mitului lui Oedip exprima efortul omului de a descoperi in strafundurile sale
zona de lumina, caci fenomenul uman din lumina vine si numai prin aspiratia spre ea poate fi
superior explicat.
Oedip este prima licarire a constiintei superioare de sine. Prin el isi face aparitia
sentimentul interior al eului adica perceperea eului ca pe o realitate de sine statatoare, mai
esentiala omului decat trupului, gandurile si paaiunile sale, o realitate indistructibila si eterna pe
care nici o calamitate a soartei n-o poate anihila. Devenit constient de eul sau, omul capata o
forta zeiasca, cele mai monstruoase comploturi dezlantuite impotriva lui, spargandu-se jalnic de
acest granitic meterez, chiar daca firava lui haina trupeasca a trebuit sa fie sacrificat.
Convingerea, ca prin constienta spirituala de sine a omului e invincibil si fixat in eternitate, i-a
dat lui Oedip puterea sa infrunte Sfinxul aruncandu-i nimicitor exclamatia : omul e mai tare
decat destinul.
Oedip nu recunoaste superioritatea destinului fata de vointa omeneasca, el este convins ca
este mai puternic decat soarta si o va invinge, iar la sfarsit, el cel lovit si nedreptatit, el cel orb,
devine vazator si stapanitor la randul sau, condus pentru a conduce, Oedip striga din toate
puterile : sunt nevinovat. Vointa mea nu a fost in nici una din crimele mele. Eu am invins
destinul. Aceasta idee, aceasta credinta constanta in triumful sau moral formeaza unitatea de
conceptie a operei.
Cu Edmont Fleg si George Enescu s-a ajuns la treapta cea mai inalta pe care a urcat-o
Oedip timp de doua milenii, in imensa evolutie a mitului : de la un Oedip inmvins la un Oedip
invingator ; de la pesimismul vremurilor apuse, la optimismul vremurilor noastre[5]. Slava
fiinta omeneasca de altadata, zdrobita sub povara unui destin absurd a devenit progresiv o forta
constienta un invingator al oricarui obstacol moral sau material.
Descatusat de orice piedica si orice prejudecata, omul erou isi desfasoara personalitatea si
energia sa in slujba celor multi, inalta pe altii inaltandu-se pe sine, omoara in el orgoliul si
descopera in propriul sa eu mijlocul de a obtine victoria. Oedip e omul nou, care nu se lasa
condus de o fatalitate oarba ce isi creeaza el destinul sau.