Geea și Uranus, creatorii lumii, în mitologia greacă

Geea, zeița-mamă

Geea a avut mulți copii (Hippodamia, Pelops si Triptolemos). Puterea ei era

atât de mare, încât a născut dealurile și pe Pontos („mare”). Datorită mulțimii de copii,
pe care i-a născut singură sau cu ajutorul lui Uranus, Geea era venerată ca zeiță
-mamă, creatoare și hrănitoare a tot ce exista. Era cinstită și venerată în templele din
întreaga Grecie.
La crearea lumii, Geea a fost printre primii zei care au ieșit din haos, împreună
cu Tartar („infernul”), Erebus („întunericul”) și Eros (”iubirea universală”). Pentru
scurt timp, Geea (sau Gaia) se unește cu Tartar, dar mult mai importantă este legatura
cu Uranus, în urma căreia vor apărea plantele, râurile și mările.
Geea și Uranus au creat lumea pentru oameni și pentru zei. Ce mult îşi iubea
Gheea soţul!… Nu mai puţin o
îndrăgise Uranus pe soţia lui. Ca
să-i arate dragostea, zeul îi aşternea
pe frunte cununi de aur şi lumină,
atâta timp cât era ziuă şi noaptea o
învăluia într-o hlamidă albăstruie,
plină de aştri lucitori. O dezmierda
cu ploi şi vânturi şi nu se sătura să-i
spună că ea va fi mereu a lui, cât o
să fie lumea lume.
Iar ea se-mpodobea pentru
Uranus şi îşi punea veşminte
scumpe, pe care le ţesea anume din
frunze şi din ierburi verzi. Îşi
presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi,
strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.
La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care
i-a numit titani. Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-
un brâu de ape scânteietor, întreg pământul. Celui din urmă i-au zis Cronos şi el era
cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.
S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu câte-un singur ochi aşezat în
mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub
pământ: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi
trăsnete nimicitoare.

După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau centimanii, numiţi
aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe câte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.
Peste un timp, frumoasa Gheea a născut şi alţi prunci – unii forme-ngrozitoare,
enormi, hidoşi, necruţători.
Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să
fie răsturnat, din locul de stăpân ceresc, de către unul din feciori. Din pricina aceasta
dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu.

elev Trufaș Constantin Rareș

clasa a IX-a A
Romanul “Nunta in cer”, aparut in 1938 la Bucuresti, se inscrie in
proza erosului si face parte din literatura interbelica, Mircea Eliade
ilustrand, o data in plus, mitul iubirii si motivul cuplului ca tema
unica a acestei scrieri. George Calinescu vorbea despre
“gidismul” primelor romane ale lui Eliade, in sensul ca tinerii eroi
se inalta deasupra inhibitiei erotice, se revolta impotriva normelor
morale impuse de societate. Indragostitii lui Mircea Eliade traiesc
experiente-limita, stabilesc relatii profund umane in zona erotica,
sunt expansivi si descatusati de prejudecati. Romanul erotic
“Nunta in cer” de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului,
celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale
a fapturii omenesti. Cuvantul “androgin” vine de la grecescul
“aner, andros”, care inseamna “barbat” si de la grecescul “gyne:,
insemnand “femeie”, sensul intregului cuvant fiind acela de
“barbat-femeie” ca fiinta unica. Mitul Androginului este o legenda
mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica pe
care o exercita - reciproc - barbatul si femeia. Mircea Eliade
ilustreaza in acest roman erosul si mitul Androginului pentru a
reface unitatea si plenitudinea finite umane prin comuniune
erotica, dorind sa reconstituie unitatea primordiala a spiritului
uman. In aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei
eterne si al cuplului predestinate sa se regaseasca, formeaza
prezente constante, dar in romanele Maitreyi si Nunta in cer ele
constituie insasi substanta lor narativa. Semnificatia titlului
Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii
pereche, refacerea fapturii primordiale unice (mitul Androginului).
Omul este dator sa caute marea iubire, sa se pregateasca pentru
ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care I le
impune. Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina,
desavarsita, in care se contopesc barbatul si femeia. Ca ideal
erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer, unde sufletele se
impletesc in eternittate: “noi nu suntem din lumea asta, nu ne
putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o
astfel de nunta”. Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a
nefericirii celui ce a fost pedepsit de a ramane singur, avand o
singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua versiuni
erotice, concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in opozitie
ideatica, deoarece unul doreste sa obtina de la ea exact ceea ce
respinsese celelalt. Fiecare dintre cei doi eroi isi povesteste
experienta erotica celuilalt. Subiectul romanului este plasat in
Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara a lui
Eliade.
33649
DOWNLOAD PDF

Iubirea este una din cele mai vechi teme ale literaturii lumii ea fiind generata de sentimentul specific omenesc
care difera de la om la om in functie de varsta, sex, credinta, epoca istorica sau apartenenta culturala.

De la iubirea de aproape la iubirea de sine, de la iubirea imposibila la cea domestica, de la emotia

adolescentina pana la sentimentul profund al maturitatii iubirea a facut sa vibreze lira marilor scriitori. Tema
iubirii a fost intalnita inca de la primele scrieri „Cantarea cantarilor” sau „Epopeea lui Ghilgames” iubirea este
tema obsedanta literaturii. Scriitorii au cantat iubirea aratand suferinta si fericirea implicata de aceasta si au
incercat sa gaseasca un sens vietii si chiar mortii prin iubire, de aceea ea reprezinta mai mult decat un
sentiment. Este de fapt un mod de existenta, o sansa data omului de a se ridica de la rangul de muritor.

Permanenta acestui sentiment pare a fi explicata de mitologie prin simbolul ANDROGINULUI care ilustreaza
eterna cautare a iubirii, a sufletului pereche ce caracterizeaza fiecare fiinta umana. In mitologia greaca
androginul era o fiinta fabuloasa, jumatate barbat jumatate femeie.

Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existand diferite idei referitoare la
iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atat in literatura romana cat si in cea universala sunt: iubirea ca
initiere, iubirea ca pasiune si iubirea tragica.

In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinte
supranaturale si reprezinta un proces de initiere configurat intr-un singur mit: mitul erotic al zburatorului. Mit
fundamental al poporului roman, mitul este dupa cum afirma George Calinescu: „personificarea invaziei
instinctului puberal”. In conceptia criticilor, folcloristilor, etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un
zmeu sau demon, o naluca, care intra noaptea pe horn avand infatisare de balaur sau de sarpe. Zburatorul
apare in visul fetelor ca un tanar frumos chinuindu-le somnul. Dintre toti cei care s-au ocupat cu studierea
acestui mit doar Mihai Eminescu a fost singurul care a prelucrat acest mit care apare in opera sa Calin(file din
poveste). Ion Heliade Radulescu a dedicat o intreaga poezie acestui mit numita „Zburatorul”, considerata cea
mai izbutita creatie a acestuia.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in literatura. Ea se caracterizeaza prin
atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea sentimentului de iubire, prin incalcarea unor
reguli ale comunitatii in care traiesc cei doi. In cazul ei cei doi indragostiti traiesc o stare de
exaltare(entuziasm) permanenta care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de
imprejurari ti aceasta departare se impune pentru a verifica sentimentele si in acelasi timp pentru a-i pastra
intensitatea. Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de suferinta, de o anumita doza de nebunie si de o
tentatie a mortii.

In mitologia greaca pe langa zeul iubirii ,Eros, exista si un zeu al mortii, Thanatos iar psihologia moderna
considera ca instinctul erotic si cel al mortii sunt doua instincte dominante ale psihicului uman. Eros este
divinitatea primordiala a mitologiei grecesti. El este zeul cel mai vechi care le daruieste indragostitilor
asemenea spirit de sacrificiu incat accepta sa moara pentru altii. Eros realizeaza armonia universului prin
atractia contrariilor care nu apare numai intre oameni si animale ci si intre astri, intre sunete si intre partile
corpului. Iubirea devine astfel cosmica, principiul ordonator al lumii. Thanatos este zeul mortii in mitologia
greaca caruia ii corespunde divinitatea feminina romana Mors. El era fiul zeitei Nyx si fratele lui Hypnos, zeul
somnului. Hesiod il numeste in „Teogonia” zeul teribil care are „inima de fier, suflet de arama, nepasator in
pieptul sau” si care se afla in dusmanie chiar cu zeii nemuritori.

In mitologia greaca si cea egipteana au fost scrise foarte multe mituri in care se gaseste tema iubirii.
Personajele acestor mituri nu sunt fiinte umane ci sunt zei sau eroi ai civilizatiei si din acest motiv gesturile lor
constituie mistere. In mitologia egipteana cel mai celebru cuplu de indragostiti este Isis – Osiris. Isis zeita
casatoriei simbolul armoniei matrimoniale si fidelitatii casnice a femeii fata de sotul ei chiar si dupa moartea lui
poseda arta magiei, a tamaduirii si chiar a invierii din morti. Ea este cea care ii initiaza pe oameni in arta
medicinii.
In mitologia greaca un cuplu de indragostiti era Pyramus si Thisbe. Cei doi tineri se iubeau dar parintii lor se
opuneau acestei iubiri. La una din intalniri Thisbe vede o leoaica plina de sange. aceasta se sperie si o ia la
fuga dar ii cade valul iarv lupoaica unge valul cu sange. Pyramus cand vede crede ca iubita sa a murit si se
sinucide, iar Thisbe vazandu-si iubitul mort se sinucide si ea.

Un important scriitor al literaturii care a adoptat iubirea in operele sale a fost Ioan Slavici. El a zugravit in
romanul sau „Mara” povestea tulburatoare a unei iubiri care se infiripeaza instantaneu si are puterea unei
fatalitati. Aceasta iubire, protagonistii ei fiind Natl si Persida, are caracteristicile clare a unei iubiri-pasiuni,
Slavici urmarind de-a lungul romanului evolutia sentimentelor celor doi, descriindu-le pe acestea in amanunt si
reusind astfel sa traseze un drum bine definit al iubirii-pasiuni.

Prima intalnire a celor doi protagonisti, momentul infiriparii iubirii, are un puternic impact asupra acestora, ei
sunt cuprinsi de o atractie reciproca puternica care nu ii va mai parasi si de un sentiment care prevede,
oarecum, suferintele prin care vor trecea. Pe parcurs ce iubirea lor evolueaza, incercarile de a i se opune devin
din ce in ce mai zadarnice. Atat Persida cat si Natl nu pot evita intalnirile asa

zise intamplatoare, pe care ei insusi le provoaca iar in momentele in care se zaresc sunt cuprinsi de aceeasi
atractie reciproca puternica Iubirea dintre Natl si Persida este insotita atat de suferinta cat si de o anumita
doza de nebunie si de o tentatie a mortii. Pana ce ajung sa se casatoreasca pe ascuns, cei doi sufera din iubire,
ei fiind despartiti unul de altul de imprejurari. Insa chiar si dupa nunta, Persida continua sa sufere datorita
comportamentului lui Natl si agresivitatii acestuia, iar Natl de pe urma nesigurantei si geloziei sale. Tentatia
mortii se regaseste atat in comportamentul lui Natl cat si in cel al Persidei. Persida simte ca singurul ei refugiu
inafara manastirii ar fi moartea iar Natl ajunge la Arad la un inalt nivel de degradare atat sufleteasca cat si
trupeasca, gandindu-se chiar si la varianta mortii. Doza de nebunie a celor doi protagonisti reiese din hotararea
acestora de a se casatori pe ascuns si de a fugi singuri la Viena.

Iubirea dintre Natl si Persida trece peste obstacolele intalnite si incalca regulile comunitatii in care traiesc cei
doi. Natl si Persida se diferentiaza atat prin etnie, confesiune religioasa, familie, educatie cat si prin insusi
temperamentul lor. Totusi, cu ajutorul iubirii cei doi trec peste toate obstacolele ce se ivesc in cale, renuntand
la orice si reusind in final sa realizeze o casnicie reusita, binecuvantata atat de parinti cat si de Dumnezeu si
desavarsita de aducerea pe lume a unui copil.

Alti mari scriitori romani care au abordat tema iubirii in operele lor sunt Camil Petrescu in opera „Ultima noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi”, Tudor Arghezi scrie ideile precum „Creion” si „Psalmul de taina”, Nichita
Stanescu adopta tema iubirii in romanele „Adolescenti pe mare” si „Leoaica tanara” si in cele din urma cel mai
mare scriitor roman, Mihai Eminescu,a adoptat tema iubirii in poeziile sale „Sara pe deal” ,”Floare albastra”,
„Lacul”, „Dorinta”.

Se remarca astfel ca marii scriitori ai literaturii romane au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu rezultate
de o imensa importanta pentru literatura autohtona. Faptul ca iubirea I-a atras dintotdeauna pe autorii unor
opere de mare sau mica amploare este natural, caci iubirea este poate cea mai vasta sursa de inspiratie prin
faptul ca este o experienta unica pentru fiecare in parte si poate fi privita sub nenumarate aspecte. Si in folclor
iubirea este o tema fundamentala si poporul a creat o categorie estetica caracteristica ei: Doina. Doina, fie de
jale, fie de dor, exprima profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea si suferinta pe care acesta o poate
provoca.

Iubirea este o tema inepuizabila si oricat s-ar scrie despre iubire, mai raman inca multe de scris. De aceea noii
scriitori, viitoarele nume sonore continua sa scrie despre dragoste, sub alte forme, sub alte titluri, descriind noi
trairi. Iubirea este si va ramane tema fundamentala a literaturii tuturor prezentului, trecutului si viitorului.
„Mitul se refera întotdeauna la o „creatie”, el povesteste cum ia
fiinta
ceva sau cum un model de comportare, o institutie, o deprindere de
munca au
fost stabilite, iata de ce miturile constituie paradigma pentru toate
actele
omenesti semnificative”, conchide Mircea Eliade în monumentalul
sau studiu
Aspecte ale mitului 1963.
Forma de manifestare a spiritualitatii umane, literatura este „fiica
mitologiei” (M. Eliade). Din aceasta perspectiva mitul este un
(de)codificator al
mesajului ideatic al textului, este substanta, materia prima din care
se
plamadeste opera.
Intentionat sau nu, fiecare creatie literara descinde din mit, prin
variatele
filiatiuni intertextuale vazute de R. Barthes ca o adevarata
„hifologie” (pânza de
paianjen). Drept consecinta a acestui fapt, opera literara este mereu
deschisa
spre noi interpretari si revalorificari (Umberto Eco), impunându-se
imperios
promovarea unei lecturi mitico-critice (Gilbert Durand) care ar
permite
descoperirea si resuscitarea fondului mitic.
Romanul lui Mircea Eliade Nunta în cer