Fratii Jderi

de M.Sadoveanu

In conturarea personalităţii lui Ştefan cel Mare (a trăit între anii 1429-1504 şi a domnit
în Moldova între 1457-1504), Mihail Sadoveanu preia maniera şi trăsăturile din portretul
alcătuit de cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei. Ştefan cel Mare, personaj
real şi personaj atestat istoric, este voievodul Moldovei, ilustrat atât ca domnitor, cât şi ca om.
Portretul este preluat de la Grigore Ureche, „se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu
prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana”.

Deşi concis, portretul fizic conturat direct de narator este semnificativ şi din punct de
vedere psihologic: „Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars
proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică
strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la
zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Accentuarea privirii semnifică forţa morală a
eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jur. Nechifor Căliman îi
face un portret alegoric „acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul
cerbului numai jivine.”

Ca principal mijloc de caracterizare, Ştefan este construit mai ales din naraţiunile
celorlalte personaje, el fiind la început absent, dar influenţând comportamentul oamenilor
care-l aşteaptă, conferindu-i astfel o forţă divină asupra lor.

Apariţia voievodului în roman are loc într-un moment cu totul deosebit, la

Sărbătoarea Hramului Mănăstirii Neamţ, unde este adunată întreaga suflare omenească a
Moldovei. Naratorul ilustrează cu măiestrie regizorală mişcările scenice ale mulţimii, duhul
legendei, atmosfera de ireal ce învăluie totul. Prozatorul pregăteşte cu artă apariţia
domnitorului, creând o emoţie puternică în rândul maselor de ţărani, iar evenimentul este
notat prin reacţii şi gesturi foarte sugestive: „femeile prinseră a se tângui cu mâinile la tâmple
şi a-şi căuta pruncii”.

Ştefan este o personalitate recunoscută a Renaşterii, „Măria Sa a băut apa

înţelepciunii din aceeaşi fântână răsăriteană din care s-a adăpat Apusul”. El este un învăţat, un
mag iniţiat în tainele naturii, pentru că „noi domnii şi stăpânitorii trebuie să urmăm pilda
soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”. Voievodul este familiar cu supuşii,
apropiat de oamenii simpli, îi cunoaşte pe fiecare pe nume, face dreptate celor mulţi, îi
răsplăteşte pe cei care luptă pentru libertatea Moldovei, iar cu boierimea trădătoare este
neîndurător.

Caracterizarea indirectă este realizată prin faptele, vorbele şi atitudinile

personajului, reieşind spiritul justiţiar al domnitorului care este neînduplecat cu cei ce greşesc,
instaurând în Moldovă orânduiala, siguranţa şi spiritul dreptăţii, de aceea este respectat şi iubit
de cei mai mulţi, dar şi temut de cei ce înclină spre trădare şi necinste. Vodă are, astfel, o
autoritate deplină asupra tuturor. 

Ştefan cel Mare este simbolul puterii, autoritatea, instanţa supremă, întrucât el este
cel care trebuie să înţeleagă „de ce răsare şi asfinţeşte soarele”. Ştefan cel Mare este un
personaj clasic pentru că acţionează mereu sub imperiul datoriei faţă de ţară şi popor, iar între
raţiune şi pasiune, învinge totdeauna raţiunea.

Ştefan cel Mare este un personaj romantic pentru că este construit din trăsături
excepţionale, căpătând aură mitică şi legendară, trăsături ce reies atât din opiniile oamenilor,
cât şi din comportamentul lui în bătălii, unde dovedeşte o vitejie fabuloasă. Definitorie pentru
patriotismul fierbinte şi eroismul lui excepţional este lupta de la Vaslui, ca simbol al tuturor
izbânzilor sale împotriva duşmanilor ţării.

Ştefan cel Mare simbolizează tipul domnitorului suveran luminat şi autoritar,

înconjurat de boieri şi răzeşi supuşi voinţei sale. Este exponent al idealurilor de libertate şi
dreptate ale poporului său, fiind înălţat la condiţia de supraom, căpătând trăsături mitice şi
legendare. Trăsăturile ce domină portretul lui Ştefan cel Mare sunt aşadar: patriotismul
fierbinte, setea de adevăr, vitejia, curajul, puterea de sacrificiu, spiritul justiţiar.

Mihail Sadoveanu vede în Ştefan cel Mare, ca şi Nicolae Iorga, pe „cel mai cinstit şi
mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”, aşa cum îl portretizase şi Grigore
Ureche în Letopiseţ „iute la mânie”, menţinându-l într-o aură legendară prin modul în care se
răsfrânge în conştiinţa celorlalţi, situând personajul la limita dintre fantastic şi real, dintre mit
şi istorie, dintre istorie şi legendă.