Caracterizarea personajului principal Ştefan cel

Mare din drama „Apus de soare”, de Barbu

Ştefănescu Delavrancea
Ştefan cel Mare, personajul central al dramei Apus de soare, este un personaj atestat istoric
construit cu o psihologie complexă, compusă din două ipostaze: conducător de ţară şi om bătrân
şi bolnav, întrucât piesa ilustrează ultimul an de domnie şi de viaţă al măreţului voievod (1504).
Personajul este măcinat de două conflicte puternice: un conflict interior între datoria de domn şi
slăbiciunile omeneşti şi un conflict exterior, între statutul de conducător al Moldovei şi duşmănii
care vor să destabilizeze orânduielile ţării.

Iniţial, Ştefan cel Mare se conturează din replicile celorlalte personaje, ce se constituie într-un
personaj colectiv, care-şi exprimă, în mod direct, profundul ataşament şi admiraţia pentru bravul
domnitor : „că mult e bun şi viteaz şi nepărtinitor”, „preaslăvitul nostru stăpân”, „slăvitul nostru
voievod”, chiar şi duşmanii lui îl numesc „şoiman” şi „vultur”. Caracterul romantic şi legendar
al personajului se conturează prin epitete hiperbolice, ca „zmeul”, „soarele”, „sfântul”, „înzăoat”,
„scăldat în sânge de şerpoaică”, „va trăi cât Matusalem”, evidenţiind astfel dimensiunea mitică a
personajului.

Trăsătura dominantă a lui Ştefan cel Mare este patriotismul fierbinte şi înălţător care i-au
determinat faptele şi atitudinile în întreaga perioadă cât a condus Moldova şi chiar şi acum, în
ultimul an de viaţă şi de domnie. Realismul şi legendarul se îmbină armonios, conturând un
personaj excepţional, romantic, care se va creiona şi indirect, prin propriile fapte şi vorbe.

Autocaracterizările sunt numeroase: „că sunt bătrân, că sunt bolnav”, dar „sufletul nu vrea şi
trupul nu mai poate”. Conflictul interior se manifestă permanent între puternicul, viteazul,
nemuritorul voievod şi omul care este bătrân şi bolnav, ce are conştiinţa limitelor sale: „bătrân,
bolnav şi neputincios ... mantia asta e prea grea”. Întrebat ce-l doare, voievodul dă un răspuns
sugestiv pentru cele două ipostaze: „Nimic pe domnul Moldovei... [...] Şi toate pe Ştefan
Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun”.

În acest conflict, domnitorul învinge totdeauna omul, deoarece puternica dragoste pentru
Moldova este mai presus de slăbiciunile omeneşti şi-i dă voievodului voinţă şi forţă de acţiune.
Ştefan îşi identifică destinul fu acela al Moldovei, idealul conducătorului de ţară se contopeşte cu
istoria neamului: „Maria şi Moldova e totuna

Ca procedeu artistic, dramaturgul utilizează tehnica basoreliefului pentru reliefarea personalităţii

marelui voievod. Faptele sunt puţine, dar evidenţiază indirect acelaşi profund sentiment patriotic
al domnitorului care este pus în antiteză romantică faţă de meschinăria boierilor potrivnici, iar
vigoarea şi fermitatea sa sunt accentuate în contrast cu blândeţea doamnei Maria.

Puterea de sacrificiu, vitejia şi curajul domnitorului, care este totdeauna exemplu în luptă pentru
ostaşii săi, sunt evidenţiate indirect, prin intruziune narativă, de către clucerul Moghilă, care
relatează impresionat şi exaltat expediţia din Pocuţia: „Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară
credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. [...] Straşnic răcnea leul Moldovei, că vuia valea şi
codrii”.

Puterea exemplului personal şi spiritul justiţiar sunt recunoscute nu numai de cei loiali
domnitorului, ci şi de duşmanii săi: „boier, răzăş, ţăran supus, era tot una în faţa lui”. Metafora
„soarelui” este adesea folosită de celelalte personaje pentru a ilustra personalitatea marelui
voievod.

Figura legendară a domnitorului este construită şi prin opiniile celorlalte personaje despre el.
Oana îl venerează şi-l numeşte: „Slăvitul domn ăl Mare”, Domnul cel Sfânt”, „preaslăvitul
nostru stăpân”, „Slăvitul nostru voievod”. Doamna Maria are pentru Ştefan o dragoste profundă:
„Viteazul meu, Sfântul meu stăpân”. Clucerul Moghilă îl divinizează, aidoma nu numai supuşilor
măriei sale - „Leul Moldovei”, „Soarele nostru”-, ci chiar duşmanilor: „Mare a fost”, „Şoimanul”
şi „Vulturul”.

Piesa Apus de soare este o dramă romantică atât prin tema inspirată din istoria naţională, cât şi
prin crearea unui personaj excepţional, de dimensiuni legendare şi mitice, care creează o
atmosferă fabuloasă, păstrând însă şi o anumită solemnitate.