Caracterizarea lui Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare este personajul principal al dramei “Apus de soare” de Barbu
Ștefănescu-Delavrancea, este un personaj dramatic atestat istoric, un personaj real,
romantic și legendar, construit cu o psihologie complexă, compusă din două
ipostaze: conducător de țară și om bătrân și bolnav. Personajul este conturat de
două conflicte: un conflict interior dintre datoria de domn și slăbiciunile omenești și
unul exterior, dintre statutul de conducător al Moldovei și dușmanii care vor să
destabilizeze ordinile țării.
Conflictul interior se manifestă permanent între puternicul, viteazul voievod și omul
care este bătrân și bolnav, ce are conștiința limitelor sale: “ bătrân, bolnav și
neputincios”. Întrebat ce-l doare, voievodul dă un răspuns sugestiv pentru cele două
aspecte: "Nimic pe domnul Moldovei... [...] si toate pe Stefan Mușatin, fiul lui Bogdan
și nepotul lui Alexandru cel Bun". În acest conflict domnul învinge mereu omul,
deoarece puternica dragoste pentru Moldova este mai presus decât slăbiciunile
omenești și-i dă voievodului voința și forța de acțiune.
Trăsătura dominantă a personajului este patriotismul înălțător care i-au determinat
faptele și atitudinile în perioada în care a condus Moldova. Scriitorul a conturat cu o
forță artistică egală pe omul Ștefan, bătrân și bolnav, ca și pe voievodul Ștefan, care
se identifică cu interesele Moldovei. Ca domn, Ștefan atinsese culmea gloriei și
autorității sale și a dus o politică înțeleaptă, sprijinindu-se pe micii boieri și pe răzeși,
făcând ordine și legi drepte, centralizând puterea în scopul apărării țării. Are o
personalitate copleșitoare cu care își domină dușmanii. De aceea, puținii boieri,
paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr tremură la gândul sabiei și își
pun nădejdea în boala și bătrânețea domnitorului. Își păstrează entuziasmul și
curajul viteazului dintotdeauna. Va întreprinde expediția din Pocuția din care iese
învingător, dar cu rănile agravate.
Gesturile sunt de o măreție gravă ce amplifică dramatismul momentului, scriitorul
stăpânind cu măiestrie arta oratorică și dovedind o intuiție psihologică remarcabilă:
„Io, Ștefan Voievod, am suit pe Bogdan pe tron…Io, Ștefan voievod, i-am așezat cu
mâna mea, coroana strămoșilor mei…”. În finalul discursului, Ștefan pune pe umerii
fiului său, Bogdan, mantia sa, simbol al puterii, și-l așază pe tron, îngenunchind în
fața lui și sărutându-i dreapta, în semn de recunoaștere.
În concluzie, putem spune, că Ștefan cel Mare apare construit vizionar, exprimând
idealul de liberate și independență națională al poporului său, identificându-se cu el
și devenind, astfel, un simbol.