Caracterizarea personajului Ştefan cel Mare

(romanul “Fraţii Jderi”, de M. Sadoveanu)

Proiectat între mit, istorie şi legendă, voievodul reprezintă un

simbol, simbolul dragostei de ţară, al dreptăţii şi responsabilităţii faţă
de popor, pentru că lupta pentru independenţa naţională, credinţa
neclintită în izbândă, au constituit liantul care a unit pe voievod de
poporul care l-a urmat cu credinţă şi jertfă.
Portretul direct al voievodului, conturat de scriitor, reţine nota
definitorie prezentarea lui Grigore Ureche: “Fost-au acestu Ştefan
vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge
nevinovat…”
De o sobrietate şi concizie exemplară, cronicarul, om al epocii
sale, surprinde într-o gradaţie ascendentă, trăsăturile fizice şi morale
definitorii, relevând îndeosebi firea impulsivă, nota eroică a
comportamentului domnitorului.
Portretul direct al voievodului din Fraţii Jderi, alcătuit din
câteva linii, sugerează o proiecţie simbolică, monumentală, ce va fi
adâncită în roman: “Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an
al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta
ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor
şi o privire verde, tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa,
opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.”
Din această schiţă de portret se poate reţine îndeosebi puternica
strângere a buzelor, semn al voinţei şi stăpânirii de sine, al forţei
morale pe care o degajă privirea verde, tăioasă, dar mai ales
personalitatea copleşitoare a voievodului, rezultată din raportarea la
cei din jur, trezind respect şi admiraţie; “cei dinaintea sa, opriţi la zece
paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”.
Dar excepţionala sa personalitate se conturează, îşi măreşte
dimensiunile, mai ales din relaţiile cu alţii, prin efectul pe care
prezenţa sa îl produce în conştiinţa celorlaţi, autohtoni şi străini, din
perspectiva mulţimii, a călugărilor veneţieni, a arhimandritului
Şendrea, a părintelui Nicodim, a lui Nechifor Căliman, a oaspeţilor
polonezi, precum şi prin raportarea comparativă la domniile
precedente. “Ştefan Vodă se construieşte astfel, uriaş, pe calea
răsfrângerilor”, după cum remarcă Edgar Papu.
Personajul e conceput în două ipostaze, real ca un om, şi
simbolic ca un domn, asupra căruia insistă în special prozatorul,
pentru că în concepţia lui, Ştefan, domnul, trebuie să dea “lumină”,
“fără a primi nimic în schimb”.
Voievodul se va contura “din ipostaze parţiale, lăsând să se
afirme succesiv strategicul, politicul şi justiţiarul” (C. Ciopraga).
Apariţia voievodului la începutul romanului într-un moment cu
totul deosebit, de Înălţare, la hramul Mănăstirii Neamţu, la care e
adunată întreaga suflare omenească, e simbolică. Vestea sosirii
voievodului o aflau acum şi noroadele. Scena aşteptării lui Ştefan
Vodă dezvăluie personalitatea domnitorului prin efecte produse
asupra mulţimii. Scriitorul dilată notele portretului făcut de Grigore
Ureche şi construieşte monumental cu proiecţie în fantastic.
Acumularea succesivă de notaţii privind efectele produse asupra
mulţimii de către Voievod (gesturile, starea de spirit a mulţimii),
ridicarea evenimentului la dimensiunea forţelor naturii
(hiperbolizarea) asigură relief voievodului conferindu-i măreţie
simbolică şi o aură de legendă: “ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de
puşcă, murmurul trecu dintr-o latură în alta, apoi se revărsă în
ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se
tângui cu mâinile la frunte şi a-şi căuta pruncii. Dacă bate clopotul şi
vine Măria sa, cine ştie ce are să se întâmple… Au să se işte puhoaie,
are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război…
Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume
paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtându-i, după câte se
povestesc? Dacă şi riga ungurilor, Măria sa Matiaş – Crai, a dat
înapoi, la Baia, când a-a arătat asupră-I, călare pe cal alb, Măria sa
Ştefan Vodă – ce poate face un creştin de rând?
Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcând trei luni. I
s-au şi risipit oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii
spaimă despre acest Ştefan-Vodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului
şi a Chiliei şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a
blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice
în zilele lui cu puteri mari de oşti să bată război cu spurcaţii
ismailiteni (…) Se vorbeşte prin sate despre Măria sa că-i un om nu
prea mare de stat, însă groaznic, când îşi încruntă sprânceana”.
O caldă şi deplină comuniune între domn şi oameni, uniţi prin
idealul luptei şi jertfei pentru ţară, impresionează pe solii veneţieni. Ei
văd în acestă “comuniune caldă şi iluminare sufletească” dintre prinţ
şi oamenii săi, încă “una din tainele” acestui colţ de pământ;
Geronimo della Rovere, signor Guido şi ceilalţi sunt uluiţi de
chibzuinţa strategică puţin obişnuită frunţilor încoronate. Judeţul
voievodului e “totdeauna drept şi neînduplecat”; el este un spirit
cultivat, vorbeşte italiana, spre uimirea veneţienilor, murmură
“stihurile”, ascultă “vorbe dulci” în limba elină. El este o personalitate
luminată a timpului său, vestit în lumea creştinătăţii pentru faptele
sale eroice, un domn absolut şi democrat, care judecă destinul ţării, al
creştinătăţii, cu luciditate, intuiţie politică şi răspundere. Voievodul
este o personalitate excepţională şi, din acest punct de vedere, este un
personaj romantic.
Arhimandritul Şendrea, înţeleptul şi sfătuitorul lui Ştefan,
exprimă exact relaţiile dintre domn şi boier, grijile domnitorului. El
iartă pe domn pentru cele lumeşti şi-l blagosloveşte pentru stârpirea
minciunii, nedreptăţilor, pentru strânsoarea boierilor bătrâni şi
făurirea unei boierimi tinere.
Voievodul provoacă, în egală măsură, teamă, admiraţie, sfială.
Cei chemaţi se înfăţişează la Vodă “cu cutremur” sau “îngălbenesc”.
“Suntem sub tălpile luminăţiei sale Ştefan Vodă ca nişte seminţe de
cânepă”, zice Grigore Gogolea, un lotru temut de peste hotare.
Toate sunt rânduite şi stau sub ochiul voievodului şi al lui
Dumnezeu şi oamenii sunt pătrunşi de măreţia acestor rânduieli: “Noi
n-avem alta de făcut, decât să murim pentru legea noastră”, spune un
răzeş; “în afară de Dumnezeu şi de Vodă noi nu cunoaştem pe cineva
mai mare”.
Cinstea, loialitatea şi credinţa până la jertfa supremă sunt puse
în slujba ţării, a domnului. Credinţa în cauza comună şi dăruirea
pentru izbânda ei unesc voinţele individuale ale oamenilor care-şi
urmează Domnul.
Domnitorul are trăsăturile eroilor de legende: este puternic,
înfricoşător. Comisul Manole Păr-Negru îl numeşte “leul”, Ilisafta –
“balaurul”. Strostele Căliman apreciază că “pe Măria ta te slăvesc
curtenii, dar mai multă şi mai mare slavă îşi dă prostimea de la sate”;
răzeşii vorbesc de “rânduiala făcută de măria sa în ţară, porunci tari
au ieşit de la măria sa”.
Rânduiala ţării aşezată pe justiţie şi înţelepciune a dus la
înflorirea economiei, încât par a asculta de domn şi stihiile: “Ploile cad
la timp, iernurile au omături îmbelşugate, iazurile stau liniştite,
morile şi pâraiele cântă, prisăcile se înmulţesc în poiene”.
În faţa străinilor uimiţi, Ştefan apare ca un mare cărturar,
iubitor de cultură şi artă, un adevărat om al Renaşterii.
Ştefan intuieşte rolul său şi al Moldovei în lupta creştinătăţii
contra pericolului turcesc. Oamenii îl urmează cu credinţă, îl ascultă,
se jertfesc. Pentru Ştefan-Vodă, bătrânul comis Manole Păr-Negru se
hotărăşte să-şi refacă şalele prin călcătura unui doftor urs; pentru
Ştefan se pornesc în miez de iarnă boierii de la Timiş să boteze, în
tabăra de la Vaslui, pe cel mai mic dintre comişi, pe pruncul lui
Simion şi al Maruşcăi.
Pentru Ştefan Vodă, Ionuţ Păr-Negru “ar merge şi-n iad”, dacă
aceasta “ar place Domnitorului său” tot Jder cel mititel ştie că Măriei
sale “îi place mai cu deosebire prepeliţă învălită în slănină afumată şi
friptă în ţiglă la jeratic de fag”; tot pentru Ştefan voievod, Jderii apără
cu străşnicie herghelia de la Timiş, şi mai cu seamă pe Catalan.
Cuviosul Nicodim Jder îl zugrăveşte pe Ştefan în ipostaza
arhanghelului Sfânt Gheorghe care ucide “balaurul”, adică pe
otomani, “vărsându-i spurcăciunea sângelui”. Tot Nichifor Căliman, a
cărui ocină fusese răpită de pârcălabul Ciopei, vorbeşte de dreptatea
pe care i-a făcut-o domnul, fiind “înţelept şi cumpănit”, el şi-a pus
strajă tare , “are un glas blând, dar să nu vă încredeţi în acea
blândeţe”.
Reflectat astfel, din mai multe unghiuri de vedere,
personalitatea lui Ştefan capătă complexitate, adâncime şi
obiectivitate. Domnitorul este surprins în momente caracteristice:
călătorind prin ţară, făcând judeţe, întâlnindu-se cu dregătorii,
conducând oştirea, stând de vorbă cu sine însuşi, în clipe de linişte,
examinându-şi conştiinţa.
Discursul lui Ştefan la hramul Mănăstirii Neamţului
sintetizează politica domniei, care poartă însemnele epocii medievale,
“doreşte bine şi belşug…, să ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se
va clăti nici odinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă de cel
care stă deasupra vieţii şi a morţii”.
 Ca om al epocii sale, Ştefan respectă ceremonia religioasă,
rituslurile: se închină la icoana făcătoare de minuni a Maicei
Domnului, sărută Evanghelia, apoi mâna bătrânului stareţ
îndemnând “din ochi şi pe Alexăndrel să facă la fel; trecu pe sub
mormântul lui Ştefan Vodă Muşat şi-i aprinse făclie peste lespede”;
înainte de bătălii ajunează, dar pe boierii vicleni îi taie cu uşurinţă;
zideşte biserici, cunună şi botează, se dăruie plăcerilor lumeşti “ca o
fiinţă de carne şi sânge”.
Judecăţile lui Ştefan sunt aspre şi drepte: “boier ori mişel
simţea aceeaşi apăsare ca supt o întocmire neclădită aşezată de
Dumnezeu”.
Faptele lui Ştefan arată principiile sale politice, de domnie:
ridică la ranguri ostăşeşti pe cei mai vrednici, necruţător cu boierii
trădători, pedepseşte exemplar pe fiul lui Mamac Han, dându-i o lecţie
care îl impune în faţa duşmanilor.
La venirea sa în fruntea Moldovei, Ştefan a găsit boieri lacomi, o
ţară “fără rânduială”, unde umblă neorânduielile “ca vânturile” şi sunt
mulţi stăpâni. “Nu trebuie să fie decât unul”, spune Voievodul
starostelui Căliman.
El este blând şi familiar cu oamenii de rând ca Jderii sau
Călimanii, în mijlocul cărora îi place să poposească. Aprig şi iute la
mânie, este plin de înţelegere, duios şi generos cu cei care slujesc cu
credinţă Domnul şi Moldova.
Scriitorul vorbeşte de rânduiala făcută de voievod: “De când
puterea a fost în mâna lui Ştefan, s-a făcut lumină şi dreptate în Ţara
Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au
supus, au străbătut răii spânzuraţi la toate colţurile…, drumurile
erau paşnice.” Ştefan ridică boierime nouă, tânără, din rândul
oştenilor vrednici şi cu credinţă, este atent neobosit la mişcările din
ţară şi din afara ţării asigurându-se de informaţii la vreme,
cumpăneşte şi întreţine cu abilitate alianţe şi relaţii în afara hotarelor
ţării, face o căsătorie diplomatică, se comportă ca un domnitor
luminat, ce a strălucit în epoca sa. Principiile sale aparţin Renaşterii.
Scrisoarea aresată principilor creştini după victoria de la Vaslui
ilustrează un spirit lucid, o conştiinţă care a împlinit o misiune
europeană, dorind acum liniştea, pacea pentru întreaga creştinătate.
Ştefan îşi judecă cu luciditate faptele, meditează asupra
destinului său de domnitor, slujitor al lui Dumnezeu şi al ţării sale, de
multe ori gândeşte la trecerea timpului: “Cu grijă şi cutremur mă voi
înfăţişa când va bate ceasul. Nădăjduiesc că Domnul şi Judecătorul
meu, cel care stă pururi în lumină şi vede în inimile noastre ca
într-un cleştar, va cerceta fără greş şi va zice: <<Acesta este slujitorul
meu Ştefan, carele a păcătuit pentru ca să se întemeieze dreptatea
mea în moştenirea părinţilor săi. A prigonit pe lotri; a bătut peste fălci
pe duşmani, a grăbit sfârşitul vicleniilor; toate le-a făcut spre slava
credinţii, ca să fie oştile credincioase mie>>”.
Scriitorul surprinde frămîntările voievodului, responsabilitatea
faţă de ţară : “Domnul nu părea întristat în afară; dar înlăuntru îi
sunau stihuri amărâte ale cărţii neamului său: capetele Muşatinilor
căzuseră unul câte unul, ucigându-se între ei, iar acum Ştefan Vodă
tăiase capul lui Petru Aron-Vodă, cel care îi ucisese părintele, pe
Bogdan-Vodă”.
Sunt vremuri crude şi sângeroase, dar necesare, din care
rămâne strălucitor pentru faptele sale. Raţiunea şi înţelepciunea,
subordonarea tuturor acţiunilor sale datoriei către ţară şi popor, fac
din Ştefan cel Mare un personaj clasic.
Ştefan cere cuviosului Nicodim să-i desfacă înţelesuri din
Apocalips, mai cu seamă vrea să audă glasul care a grăit în vedenia
Teologului la cap. 19.
Nicodim îi dezleagă înţelesurile adânci ale Apocalipsului, văzând
în Ştefan cuvântul legii noi a lui Hristos, luptătorul pe cal alb care va
lovi “fiara cu şapte capete şi zece coarne şi va vărsa spurcăciunea
sângelui”. Aceasta este taina domnitorului, în care Ştefan însuşi
pătrunde tâlcul acestor vorbe, rămase în inima sa, “luminându-se la
obraz”. El vede în aceasta misiunea sa de eliberator al creştinătăţii
împotriva “balaurului” ismailitean, ca un semn al divinităţii.
Mergînd la legendarul schivnic de la Izvorul Alb, Ştefan se
iniţiază asupra destinului Moldovei şi al său. El însuşi este un mag
care smulge sensul anumitor semne ale naturii şi le aplică treburilor
ţarii.Ştefan descifrează misiunea sa şi o înţelege cu ajutorul tuturor,
de la Statornic, de la Amfilohie Şendrea, părintele Nicodim şi alţi
oameni cumpătaţi şi înţelepţi.
Ştefan este mitizat.El este alesul divinităţii în conducerea luptei
împotriva păgînătăţii.Lui i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a
poruncit aşa: “Scoală, Ştefane, voievoade, şi apucă sabia pentru fiul
meu prea iubit.Şi Ştefan-Vodă a apucat sabia “ şi ” a bătut războiul ”,
“a răzbit duşmanul şi s-a întors cu mare izbândă”.Voievodul are o
viaţă crescută din legendă, pe care o întreţine lumea.
Despre Ştefan se zice că are şi o nălucă de urs; are şi-o pajură
care-l “priveghează ”, are însemnele divinităţii: “potrivit a fost crugul
stelei lui la naştere, între Carul mare şi Şarpe, şi binecuvîntările
monarhilor din Sfînt ul Munte au întors privirile lui Dumnezeu asupra
sa”.
Ştefan este zeificat, el este chemat a conduce şi a dobîndi
independenţa, este un vizionar.El are o vedenie în vis:” i se arată
schivnicul înălţat pe munte şi binecuvîntînd un pojar uriaş care
cuprinsese satele şi tîrgurile ţării”. ”Însuş Măria sa stătea acum lîngă
bărbatul sfînt şi simţea în sine cu mare cutremur tîlcuirea aceea a
visului“.
Ideea sacrificiului face din Ştefan nu numai un vizionar, dar
aproape un inspirat: “Avea dreptate şi Măria sa între puţini, să
coboare o clipă din nourul în care îl vedeau curtenii şi
noroadele”.Domnia, în concepţia lui Ştefan, cere jertfă pentru ţară,
“noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am
pus jertfă fiinţa noastră ”.
După cum se observă, personalitatea domnitorului se
conturează în roman prin acumulări treptate de elemente care
ilustrează cum se răsfrînge imaginea domnitorului, în ochii şi sufletul
celorlalţi, din fapte şi confesiunile sale, din ceea ce spune, din
întreaga epocă care poartă pecetea lui.
Romanul se încheie apotetic cu evocarea bătăliei de la Vaslui,
strălucită victorie a voievodului şi oştenilor săi, în care domnitorul
apare, ca şi la hramul Mănăstirii Neamţului, măreţ, deasupra tuturor,
simbolic, învăluind în aceaşi aură de legendă: “s-a arătat pe un
pridvor, Măria-sa Ştefan călare“ (din perspectiva înălţimii, imaginea
este măreaţă şi simbolică). Reacţia celor din jur eziprimă aceaşi
înfiorare la vederea domnului: ”în jurul măriei sale se aflau stînd cu
încremenire şi cu inimile îngheţate” unii dintre boieri.
Slujitorii săi iubiţi rămaşi pe cîmpul de luptă “au fost strînşi din
nămoluri, la dorinţa voievodului”. Este o pagină plină de poezie şi
trragism a durerii unui popor, subliniată în vorbele şi comportamentul
voievodului.
Scriitorul notează detalii ce creionează voievodul: domnul s-a
trezit “c-un suspin de gînduri” şi a poruncit “zi de post şi de rugăciune
pentru toţi morţii noştri” (pronume personal I pl. – implică voievodul
în îndurarea colectivă).
Voievodul apare monumental, călare pe Vizir şi împresurat de
curteni. Scriitorul îi urmăreşte mişcările: “a dat ocol bătăliei” şi “s-a
oprit” în locul unde morţii Moldovei fuseseră adunaţi.
Durerea voievodului şi evlavia creştinească sunt tulburătoare:
“spre altarul ce se ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare a
îngenunchiat”; după pilda domnului, “s-au supus în genunchi
steagurile de răzeşi, curtenii şi toată suflarea câtă era de faţă”. Apoi
s-au citit “Stâlpii morţilor”.
Domnul şi oştenii sunt una în durere, ca în bătălie: “din
îngenuncherea sa, voievodul ridica în răstimpuri privirile, chemat de
acea tăcere îngheţată a oştenilor săi.
Stăteau cu faţa spre cer, însemnaţi de alinarea din urmă şi
luminăţia sa îşi simţea inima înnegurată de jale.”
Notaţiile, acumulate cu grijă, sugerează legătura dintre domn şi
oştenii săi; ei sunt puterea voievodului către care-şi ridică privirea, cu
aceeaşi durere ridicată la dimensiuni cosmice. Respectând cu pioşenie
datina creştină, domnul “şi-a rupt” din sufletul său vorbe ce au
valoare de legământ; o poezie a neuitării celor duşi “dincolo”: “avem
să-i simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemângâiaţi de pieirea lor –
când răsare soarele…, când soarele asfinţeşte…”, “la bătaia miezului
nopţii…”.
Natura pătrunsă şi ea de aceeaşi suferinţă: “După ce a tăcut
Măria sa, a sunat vântul mai cu tărie… şi pluteau în văzduh până la
auzul Măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişară să-şi
petreacă morţii”.
Prin dragostea de ţară, eroism, spirit justiţiar, Ştefan este
ridicat la rangul de zeitate ca în epopeile antice. El nu este un caracter
în sensul balzacian. Exemplar, prin faptele lui, el este un model, un
arhetip, pentru că domn şi supuşi sunt uniţi prin acelaşi ideal al
dorinţei de libertate şi credinţă în izbândă. “Reprezentarea modelului
perfect, absolut, arhetipul şi-a găsit cea mai deplină înfăţişare în
ciclul Fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare. Sadoveanu nu
poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarcerii” (Alex. Paleologu). “Prin
opera lui Sadoveanu, personalitatea lui Ştefan cel Mare, erou al
istoriei naţionale, este ridicată la cotele sublimului.” (Ion Pop).