Sunteți pe pagina 1din 26

CRONIC

ARI

MOLDOV

ENI
GRIGORE URECHE (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a
înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Cronicarul a învățat carte la Lvov, unde a studiat istoria,
geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica şi poetica. Reîntors în ţară a participat la viaţa politică
mai întâi ca logofăt (membru al Sfatului domnesc), apoi spătar (dregător la Curtea domnească care
purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei). În vremea
domniei lui Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar (comandant suprem al
armatei țării în lipsa domnului), iar din anul 1642, urmând calea părintelui său a ajuns mare vornic (cel
dintâi boier din Divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al Curții domnești și al întregii
țări).A murit în anul 1647 şi a fost înmormântat într-o criptă (cavou) de la mănăstirea Bistriţa din
Moldova.
Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să scrie Letopiseţul Țării Moldovei de când s-au
descălecat (întemeiat) Ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până
la Aron Vodă”, în care consemnează perioada cuprinsă între anii 1359- 1594, începând, aşadar, cu
întemeierea Moldovei de către Dragoş Vodă, la care a muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare
cunoscută, rămasă nefinisată. Autograful (scris de mâna autorului) cronicii s-a pierdut, rămânând 22 de
manuscrise ale copiştilor Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Dintre aceştia, cel mai
fidel copist a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălul, deoarece şi-a
permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.
Grigore Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii: cronicile polone şi latine, letopiseţele
moldovene în limba slavonă, din amintirile tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care
povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni şi actele aflate la curtea domnească.
Cronica începe cu scopul declarat al lui Grigore Ureche, acela ca
urmaşii să cunoască istoria, care are caracter moralizator, şi ca ,,să
rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să se
ferească şi să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi
să îndirepteze, dar şi din grija că aceştia să nu rămană asemenea fiarelor
şi dobitoacelor celor mute şi fără minte ”.
În lucrare este descrisă o epocă care îl face pe cronicar să vorbească
despre Moldova ca despre o ţară “ mişcătoare şi neaşezată “ aflată în
calea răutăţilor din cauza cărora “ de multe ori se făceau războaie “ ţara
fiind prădată și arsă, bântuită de foamete cu rare vremuri de bucurii și
linişte.
Principalele idei ale ,,Letopiseţului…” lui Grigore Ureche se referă
la originea romană a poporului şi latinitatea limbii române, afirmaţii
susţinute cu argumente istorice şi lingvistice, referindu-se la structura
vocabularului, care cuprinde elemente ,,ale vecinilor de primprejur”.
Viaţa internă a Moldovei ilustrează relaţiile dintre domnitori şi boieri,
obiceiurile şi protocolul de la curtea domnească, precum şi luptele interne
de la tronul Moldovei, duse între domnitorii ajutaţi de oastea străină.
Cronica începe cu descrierea primilor domnitori ai Țării Moldovei și
viața lor. Despre domnia lui Alexandru cel Bun, cronicarul dă mai
multe amănunte, carele multe lucruri bune a făcut în țară. Povestește
faptele domnitorilor de Alexandru cel Bun până la Ștefan cel Mare.
Locul central al cronicii îl ocupă domnia lui Ştefan cel Mare, care a
fost ales domn pentru vitejia lui de către boierii mari și mici, faţă de
care Ureche are o preţuire nemărginită şi o admiraţie mărturisită,
voievodul român fiind considerat un adevărat principe al Renaşterii.
El descrie în mod succesiv toate războaiele pe care le-a avut Ștefan
cel Mare cu turcii, tătarii, ungurii, polonii, se redau fapte din viața
particulară și pe tărâm religios. El apare ca un diplomat bun, care știe
să încheie pace la timp cu cei care intră în război, evită să facă război
pe 2 fronturi. Fiecare război se termină cu mulțumiri aduse lui
Dumnezeu prin ridicarea de mănăstiri și biserici. Istoria domniei lui
Ștefan cel Mare se termină cu moartea lui în care se descrie portretul
domnitorului. (primul portret literar).
Portretul lui Ştefan cel Mare în cronica lui Grigore Ureche

„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de


sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județu. Amintrilea era om întreg la
fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La
lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vîriea, că văzîndu-l al săi, să nu
să îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu
perdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să rădică deasupra biruitorilor. Mai apoi,
după moartea lui, și feciorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești,
cum se tîmplă din pom bun, roadă bună iase. Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara
cu multă jale și plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul. Atîta jale era,
de plîngea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine
și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu
pentru sufletu, ce iaste în mîna lui Dumnezeu, ca el încă au fostu om cu păcate ci
pentru lucrurile lui cele vitejești, care niminea din domni, nici mai nainte, nici după
aceia l-au agiunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu
iarnă grea și geroasă, cîtu n-au fostu așa nici odinioara și decii preste vară au fostu
ploi grele și povoaie de apă și multă înecare de apă s-au făcut.”
Peste tot, voievodul e prezentat ca un om de statură mică, războinic, sângeros, dar, mai ales, bun strateg. Grigore Ureche
surprinde cele mai multe trăsături ale chipului şi sufletului domnitorului, pentru că a trăit într-un timp apropiat de cel al domniei lui Ştefan cel
Mare.
Pentru Grigore Ureche cea mai importantă trăsătură fizică a lui Ştefan este statura. El spune că voievodul era „om nu mare de statu”.
Acest amănunt pe care cronicarul îl reţine pune mai bine în lumină trăsăturile psihice ale apărătorului Moldovei. Omul nu mare de stat este
mare de suflet şi mare în privinţa faptelor.
Cronicarul a insistat asupra acelor fapte care formează portretul
psihic al domnului Moldovei. Ureche surprinde firea domnitorului atunci când arată că voievodul era „mânios şi de grabu vărsătoriu de
sângenevinovat”. E un domnitor autoritar şi de aceea Ştefan „omorâea fără judeţu”, adică fără să mai aştepte  judecarea celui pe care îl ştia
vinovat. Acestea sunt trăsăturile omului pe care cronicarul ar fi putut să-l cunoască din spusele boierilor bătrâni contemporani cu Ştefan cel
Mare.
Totuşi, Grigore Ureche nu poate să nege că Ştefan a fost o personalitate complexă. Trebuind să recunoască faptul că voievodul a fost „om
întreg la fire”, cronicarul enumeră trăsăturile acestei personalităţi.
  În letopiseţul său, el scrie că Ştefan era „neleneş” şi că „lucrul său îl ştia a
- l acoperi”, ceea ce înseamnă că zimbrul Moldovei, cum a fost Ştefan denumit, se ocupa de treburile ţării şi că îşi împlinea îndatoririle de
domn.
Cronicarul adaugă despre domn : „unde nu gândeai acolo îl aflai”, ceea ce arată că voievodul ştia unde enevoie de braţul său, de
exemplul său, de priceperea sa. Ştefan cel Mare este domnitorul care nu
-şi părăsea oştenii în momentele grele. În timpul bătăliilor era pretutindeni, alături de fiecare dintre supuşii săi. Dădea curaj celorlalţi prin fapta
sa, prin eroismul său, tocmai„ca văzându -l ai săi, să nu să îndărăpteze”.
Calităţile sale de bun conducător de oşti, de bun strateg, au făcut, după cum spune cronicarul, ca rar să fie„războiu de nu biruia”. Ceea ce
spune cronicarul despre apărătorul Moldovei, despre nădejdea în biruinţă, pe care Ştefan nu o pierdea, se confirmă şi din ce ştim din istoria
reală, unde este cunoscută a doua bătălie cu Mehmed al II-lea. La această luptă, Atletul lui Hristos, cum a fost denumit Ştefan de Papa de la
Roma, a plecat cu 40.000 de oşteni.El ştia că luptă împotriva celor 120.000 de turci conduşi de însuşi sultanul Mehmed al II-lea. Curajul său
dovedeşte şi că nu a pierdut niciodată „nădejdea” în biruinţă. Faptele eroului au lăsat o urmă adâncă în mintea şi inima poporului.
Reluând firul povestirii cronicarul descrie
domniile urmașilor lui Ștefan cel Mare, a lui
Bogdan Vodă cel Orb și Grozav a continuat
politica tatălui său, Ștefan ce Tânăr întru totu
seamănă cu firea moșului său. O deosebită
simpatie o are pentru Petru Rareș și consacră mai
multe pagini. Domniile lui Alexandru Lăpușneanu
și a lui Despot Vodă se descriu amănunțit, ne
povestește despre războaiele lui Ioan Vodă cel
Cumplit. Letopisețul se termină cu capitolul când
s-a așezat Aron Vodă, al doilea rând la scaun, s-a
întâmplat în 1594.
Cronica sa nu este o simplă înșiruire de date reci, istorice, ci o operă
în care se regăsesc și elemente de literatură întrucat cronicarul narează
evenimente, comentează și realizează portrete de domnitori sau boieri
după modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche pune bazele limbii
literare românești prin accent pe portretul literar. Din punct de vedere
istoric apar în cronica sa elemente de etnogeneză, Ureche fiind printre
primii care semnaleaza unitatea românilor: “ din multe limbi ieste
adunată și ne ieste amestecată graiul cu al vecinilor dimprejur, măcăr că
de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate, cu toate
acestea am păstrat caracterul latin, de la rîmleni ce le zicem latini: pîine
ei zic pani, carne ei zic caro, părinte ei zic pater și alte multe din limba
latinească”. Apar și elemente de continuitate și latinitate a poporului și a
limbii române. El apare ca un patriot cu o adâncă iubire față de neam și
țară și are simpatie față de domnitorii care contribuie la înălțarea
Moldovei.
Stilul cronicii lui Gr. Ureche este concis, sobru (simplu), o limbă curgătoare cu
elemente descriptive şi portretistice de exemplu în schițarea din câteva linii a unui
portret (de exemplu portretul voievodului Ștefan cel Mare) sau în prezentarea unor
tablouri simple, în reproducerea cuvintelor memorabile care definesc un erou, de pildă
a faimoaselor cuvinte rostite de voievodul Alexandru Lăpușneanu, când vine să ia
tronul împotriva voinței boierilor : ”De nu mă vor, eu îi voi pre ei și de nu mă iubesc,
eu îi iubesc pre dânșii”, sau cuvintele aceluiași pe patul de moarte, când adversarii
voiau să-l călugărească cu forța : ”Zic să fie zis că de să va scula, va popi și el pre
unii”.
Cronicarul Grigore Ureche a fost comparat pentru sobrietatea stilului cu istoricul
latin Tacit. Un singur pasaj poate da o idee de exactitate și preciziunea notațiilor lui :
”Domnind Pătru-vodă țara Moldovei, mare seacită s-au tâmplat în țară, de au secat
toate izvoarăle, văile, bălțile și unde mai nainte prindea peaște , acolo ara și piatră
prin multe locuri au căzut, copacii au secat de seacită, dobitoacele n-au fostu avându
ce paște vara, ci le-au fostu dărămând frunză. Și atâta prafu au fostu, cându să
scornea vântu, cât s-au fostu stângându troieni la garduri și la gropi de pulbere ca de
omet. Iar dispre toamnă deacă s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară și
cu acelea și-au fostu oprind sărăcimea foamea, că-i coprinsese pretitinderea
foametea.”
Cronica lui Grigore Ureche are o
deosebită importanță pentru literatura
română veche și istoriografie e prima
cronică în limba românească, e cea
dintâi cronică scrisă sub influența
literaturii apusului. Ea a constituit un
important izvor de inspiraţie pentru
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri,
Mihail Sadoveanu, Barbu Ştefănescu
Delavrancea.
Este cel mai erudit dintre cronicarii moldoveni, credea că numai prin
carte omul poate ajunge la cunoașterea adevărului: „cititul cărților este
cea mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă (lucru). Era
cunoscător al culturii greco-latine și a limbilor greacă și latină. Ca și
înaintașul sau, pribegește împreuna cu familia în Polonia și va studia la
colegiul din Bar. Își construieste o cultură solidă și, când va reveni în
Moldova, va scrie Letopisețul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace de
unde l-a lăsat Grigore Ureche până la moartea Ștefăniță Vodă, fiul lui
Vasile Vodă Lupu, care ilustrează evenimentele cuprinse între anii 1595 –
1661, precum şi ideea romanităţii şi continuităţii poporului, a unităţii
etnice şi lingvistice a românilor. Dacă Gr. Ureche excela în arta
portretului, Miron Costin excelează în arta descrierii. Jumătate de cronică
prezintă elemente trăite de cronicar, conferind astfel conţinutului un plus
de adevăr istoric, obiectivitate, responsabilitate. A avut o viață grea,
zbuciumată pentru ca în cei 65 de ani de viață s-au perindat 22 de domnii.
Moare decapitat de Constantin Cantemir fiind acuzat de unelitiri
împotriva domniei.
Este însăși una din epocile cele mai importante din istoria noastră. După ce
prezintă din punctul de vedere moldovenesc domnia eroică a lui Mihai Viteazul,
cronica trece la dommile Movileștilor, care înseamnă începutul influenței culturale
a Poloniei în Moldova. Marile războaie turco-polone pentru această țară. Descrie
domnia de mare strălucire și prestigiu a lui Vasile Lupu (1634-1653) împletită prin
politică și cultură cu aceea a vecinului său muntean Matei Basarab și cu marea
răscoală a Cazacilor din Ucraina, formează miezul partea cea mai importantă a
cronicii. După aceea, istoria cclor trei domnitori Gheorghe Ștefan (1653 1658),
Gheorghe Ghica (1658-1659)și Ștefan Lupul (1659-1664).
Miron Costin nu cercetează numai războaiele și schimbările de dommi, ci și
„lucrurile din lăuntru” luptele între boieri, caractere, ctitori, intrigi și reforme.
Cronica lui Miron Costin se ridică mult deasupra celorlalte cronici
moldovenești prin valoarea ei istorică literară, față de cronica lui Ureche,
înaintașul său. Ureche nu era contemporan cu epoca pe care o descrie și a compilat
știrile. Altfel stau lucrurile cu Miron Costin. Este adevărat ci un mic număr de
informații istorice el este îndatorat in cronică lui față de câteva izvoare străine, dar
aceste informații constituie numai o mică parte din cronica lui Miron Costin.
Pentru epoca despre care scrie, el n-a avut nici un izvor intern, iar pentru domnia
lui Vasile Lupu și a domniilor celor trei voievozi următori a fost martor ocular.
Din alt punct de vedere cronica lui Miron Costin este
prețioasă: el este, pe cât e omenește posibil, imparțial și
socoate ca o datorie de cinste a scriitorilor letopisețelor, să
nu ridice și nu coboară pe nimeni pe nedrept, după simpatii
și antipatii. Condeiul nu e în slujba nici unuia dintre
domni și autorul este totuși foarte bine informat, căci
ocupă înalte demnități, joacă un rol politic, familia sa era
inrudită cu domni, el poate astfel cunoaște tainele și
pricinile ascunse ale faptelor.
Prețuirea lui Miron Costin pentru literatura veche
românească este că a reușit să descrie o luptă sau o
răscoală cu calitațile unui istoric, care sunt în același timp
note de talent literar, pe care le-a stăpânit Miron Costin.
,,De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor” – este o altă operă literară şi ştiinţifică, cu un
pronunţat caracter polemic. Lucrarea a fost scrisă în
ultima perioadă a vieţii lui Miron Costin, în timpul
domnitorului Constantin Cantemir, adică între 1686 –
1691. Ideea centrală este argumentarea latinităţii limbii
române şi a romanităţii poporului nostru. Opera s-a
născut din revolta şi indignarea cronicarului îndreptate
împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, mai ales
împotriva lui Simion Dascălul şi a lui Misail Călugărul,
care strecuraseră afirmaţia că moldovenii ar proveni din
tâlharii de la Roma, eliberaţi din puşcării şi exilaţi pe
teritoriul Daciei.
Miron Costin demonstrează originea romană a poporului român cu
argumente ştiinţifice, apelând la izvoare istorice privitoare la împrejurările
cuceririi Daciei de către Traian. Aduce argumente lingvistice în susţinerea
latinităţii limbii române şi argumente de ordin etnografic, comparând
portul, firea, obiceiurile moldovenilor cu cele ale romanilor. ,,De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit stămoşii lor” este o lucrare istorică de
mare importanţă pentru cultura veche românească, întrucât este prima
scriere care priveşte poporul român în unitatea sa legată de originea
comună a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.
Miron Costin este primul umanist care conturează sincronizarea
Ţărilor Române cu istoria celor europene, argumentând asemănările
evidente dintre civilizaţia, obiceiurile şi limba italienilor cu cele ale
românilor, ilustrând concret cu exemple din latină care stă la originea
ambelor limbi, română şi italiană.
Alte opere scrise de Miron Costin sunt:
poemul ,,Viaţa lumii”, în care ilustrează idei
filozofice importante ca ,,fortuna labilis” (soarta
este schimbătoare) şi ,,vanitas vanitatum”
(deşertăciunea deşertăciunilor);
,,Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei”
,,Istoria în versuri polone despre Moldova şi
Muntenia” , lucrări scrise în limba polonă, în care
dezvoltă aceleaşi idei referitoare la romanitatea
poporului şi latinitatea limbii române, susţinute cu
numeroase exemplificări lexicale, geografic şi cu
informaţii despre vechile instituţii româneşti.
Nu a avut șansa ca ceilalți doi cronicari să se formeze în
Polonia. Rămâne orfan la 9 ani și pleacă la rude în
Muntenia. Astfel, are posibilitatea să constate că și în
Muntenia se vorbea limba română. Se înrudeste cu familia
Cantemir și, mai târziu, va fi sfetnicul de taină, prietenul și
îndrumatorul lui Dimitrie Cantemir.
Peregrinează împreuna cu Cantemir în Rusia timp de 7
ani, dupa ce domnitorul a fost învins de turci la Stanilești
(1771) și a trebuit sa se autoexileze în această țară.
Deasemenea mai pribegeste încă 2 ani prin lume, dupa care
revine în Moldova, iar la bătrânețe începe să scrie
Letopisețul… de acolo de unde l-a lăsat Miron Constin.
Continuă cronica lui Miron Costin, operă scrisă la vârsta de 60 de ani, prin
urmare cei aproape 70 de ani dintre cei ilustraţi în Letopiseţ coincid cu viaţa lui, iar
evenimentele le-a consemnat singur ,,dintru a sa ştiinţă”. ,,Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Dabija Vodă (1661) până la a doua domnie a lui Movrocordat”
(1743) relatează, în principal, domnia lui Dimitrie Cantemir. Evenimentele istorice
narate nu se bazează pe documente, fapt ce dă cronicii un caracter subiectiv. A
folosit ca izvor de inspirație „Cronica anonimă”, care surprinde istoria domniilor
Moldovei de la 1661 până la 1705. El prin Letopiseț… ca și predecesorii urmărește
scopuri didactice, de a da îndrumări în viață și învățăminte celor ce vor citi cartea:
„ cu cât vă veți îndemna a citi acest letopiseț mai mult, cu atît veți ști a vă feri de
primejdii și veți fi mai învățați. Ideea romanităţii poporului român este și în cronica
lui I. Neculce
În faţa cronicii se află 42 de legende istorice , sub titlu ,,O samă de cuvinte”
despre care spune că sunt ,,audzite din om în om”. Vocaţia de povestitor a lui
Neculce se relevă în legende, unde stilul are savoarea limbii populare. În aceste
legende se dă o mare importanță figurii lui Ștefan cel Mare, care e descris în culori
vii în primele 9 legende, apoi urmează istorioară lui Alexandru Lăpușneanu care
zidește mănăstirea Slatina, a lui Petru Rareș, Ieremia Movilă, Vasile Lupu. Prin ele se
ingaurează în literatura română un început de nuvelă istorică.
Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în evidenţă a
unei virtuţi, a unui viciu, a unui defect. proape toţi domnii, despre care vorbeşte în
cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că
Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era un om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor,
geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad; Constantin Cantemir (1685-1693)carte nu
ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine.
La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca
zăpada;. Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte
aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le
iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de
multe ori răcnea tare, cam cu grabă.
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile,
naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi
apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva
rânduri: “ La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui
Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu
blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate ” . Tot la Neculce
întâlnim şi frecvenţa cea mai mare a dialogului.
Talentul artistic al lui Neculce se manifestă şi în folosirea epitetelor populare
expresive, relevante ,,bogate nevoi şi ruşini face turcii beţilor oameni”, care dau
povestirii o cadenţă şi o atmosferă proprie nordului Moldovei.
Cronica însăși, raportând evenimente reale, e presărată cu
numeroase anecdote, cu caracterizări și portrete, tablouri și
descrieri care aparțin, mai mult decât istoriei propriu-zise,
literaturii. Dacă nu face operă de curată ficțiune, Neculce este
în orice caz un evocator autentic al trecutului și când povestește
întâmplări, la care el însuși a luat parte, un neîntrecut
memorialist. Ironia este calitatea principală a expunerii lui Ion
Neculce.
În fine, o însușire naturală a stilului popular al lui Neculce care
scrie în limba vorbită a Moldovei din prima jumătate
a secolului al ΧVIII – lea este paremiologia, vorbirea în pilde,
proverbe sau zicale, din care unele scoase din Biblie,
precum : ”Ruga smeritului nuori în cer pătrunde” ; ”Cine sapă
groapa altuia, dă într-însa”; ”Nu va folosi averea în ziua
urgii”; ”Căințele cele de apoi întru nemica sânt”; ”Pasărea
vicleană dă singură-n laț”.
Letopisețul lui I. Neculce e cu mult mai bogat în
amănunte, cu mult mai plastic și mai colorat în
descrieri decât celelate cronici. Faptul că el nu știe
alte limbi e un mare avantaj, limba lui nu e
influențată de alte limbi, limba cronicii lui e un
amestec din limba cărților bisericești pe care o
vorbea poporul. El foloseşte graiul dulce
moldovenesc.
Opera lui Ion Neculce a constituit o permanentă
sursă de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu, ca
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail
Sadoveanu.
Portretul lui Ştefan
cel Mare
“…a căzut calul lui Ştefan Vodă în război. Iară un Purice
aprodul i-a dat calul lui. Şi nu putea în grabă încăleca
Ştefan Vodă, fiind om mic. Şi a zis Purice aprodul:
„Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te suie pe
mine şi încalecă” […] „Sărace Purice, de oi scăpa eu şi
tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, în Movilă””
Ion Neculce
Contribuția cronicarilor la dezvoltarea limbii române
1. Istorie
- Au pus bazele istoriografiei românești;
- Au transmis idei fundamentale în legatura cu etnogeneza;
- Reprezinta contribuția documentară cea mai bogata pentru istoria noastră medievală.
2. Limba română
- Cronica reprezintă un nivel superior de folosire a limbii române față de textele religioase;
- Reprezintă efortul de transformare a limbii din mijloc de comunicare în mijloc de
transmitere și de creație a culturii.
3. Literatura
- Cronicile conțin primele exemple de compunere în limba poporului (primele forme de
literatura orginala);
- Implicarea autorilor în text și participarea la judecarea oamenilor și a evenimentelor
(caracterul subiect al relatărilor);
- Caracter memorialistic;
- Prezența unor procedee ale prozei artistice (narațiunea, descrierea, portretul,
caracterizarea, dialogul);
- Sitlul supravegheat.