Personalitatea lui Stefan cel Mare

Gavrila Vladut
Clasa a lX-a C
 Introducere

• Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2

iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul
Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu
a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte
împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul
Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul
domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.
•  Barbat glorios si victorios care a biruit pe toti regii
vecini…om fericit căruia soarta i-a hărăzit cumultă
dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat
numai unele însuşiri şi anume prudenţa împreunatăcu
şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate,
altora biruinţa contra duşmanului, numai tie ţi le-
ahărăzit la un loc pe toate. Tu esti drept, prevazator,
isteţ, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar
eşti socotit printre eroii secolului nostru.
• ”(cronicarul polon Miechowski)
• Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru
apărarea integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au
determinat admirația contemporanilor, acesta devenind un erou
popular în tradiție.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (Luptător pentru
Hristos).
• Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: “Fost-au acest Ștefan,
om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de
multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la
fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia
ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de
nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se
cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea
lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se
tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
• Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate
ale lui Ștefan cel Mare este o intrepindere dificilă, având în vedere
că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar
multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau
mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural
local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova.
Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter
apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte
probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea
obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui,
au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a
crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru
deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor.
„Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care
îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele
îi erau cu adevărat proprii.
• Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor
ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate
spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre
mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).
• „«Om nu mare de statura» dar probabil cu un trup
foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă,
cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe
spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape
ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă
trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să
șchiopăteze”
(Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps
omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare)
 Ștefan cel Mare după
Portret de la Evangheliarul de la
Humor, considerată cea
Biserica din mai exactă reprezentare
Patrauti a domnului.
• Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel
Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament
coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își
controleze o serie de manifestări negative tipice acestui
caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de
furie sau mânie, imprudența etc.
• „Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la
început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un
moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui
timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm
pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe
decât cugetate.
(A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare)
• Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul
maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl
portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”,
unde remarca privind lipsa de credință se referea la
presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de
suzeranitate față de regele Ungariei.
La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl
caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean,
nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost
numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un
document din arhivele statului venețian concluziona
că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent
• Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind
că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era
religios și crud in acelaș timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe
alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei
supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au
păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât
numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și
cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.
La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul
îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari,
omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc.
Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care
suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de
moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind
protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată,
era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin
necesități dinastice, politice sau militare.
 Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea
că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria
faptelor sale
Portrete