CAIU S I ULIUS CAESAR

(100 – 44 a. Chr.)

Caius Iulius Caesar: o existenţă fascinantă, pentru contemporanii săi, dar şi

pentru noi, cei care o aflăm acum, peste mii de ani.
Caius Iulius Caesar: personalitate a istoriei universale, abil politician, geniu
militar. Caius Iulius Caesar:13 iulie/Quintilis 100 a.Chr. - 15 martie 44 a.Chr.
Este, în parte, dificil de refăcut o biografia ca a lui Caesar, de vreme ce ea se
confundă cu a Romei înseşi, cea de la sfârşitul secolului I a.Chr., când Republica
Romană, bătrână deja de cinci secole, se afla la sfârşitul său. A vorbi despre Caesar
înseamnă a vorbi despre o perioadă foarte complexă a puterii romane. Şi totuşi, Caesar
este seducător şi astăzi, te îmbie să îi cunoşti personalitatea, să afli ce gândea, ce...
Aparţinea gintei Iulia, o familie patriciană şi “troiana” a Romei (ginta Iulia
pretindea că se trage din Iulus-Ascanius, fiul lui Aeneas, strămoşul tuturor romanilor).
Între rudele sale ilustre se afla însuşi Marius, consul de şapte ori, celebru reformator al
armatei şi, mai ales, adversar al lui Sulla (dupa cum, foarte tânăr, a ajuns şi Caesar
însuşi, când s-a avântat, de partea popularilor, într-o ambiţioasă carieră politică.
Dacă la 13 ani era deja flamen dialis (preot al lui Iuppiter), dacă a primit o
instrucţie aleasă, ca a multor tineri ai vremii, desavârşită în Grecia, dacă s-a căsătorit,
îndată dupa ce a îmbracat toga virila, cu Cornelia, fiica popularului Cinna, partizan şi
successor al lui Marius, a avut şi prudenţa să plece în Asia, pentru a scapa de furia lui
Sulla. S-a distins în luptele cu Mitridate, primind corona civica.
O carieră politică rapidă şi uimitoare: în scurt timp, în anul 60 a.Chr., Caesar
avea să iniţieze primul triumvirat, o adevarată minune de diplomaţie, o alianţă
neoficială, încheiată împreună cu doi alţi bărbaţi puternici ai Romei, Pompeius şi
Crassus, în scopul împărţirii puterii în stat. Alianţa politică a fost dublată de alianţe
matrimoniale; mai întâi, Caesar şi-a căsătorit singura fiică cu Pompeius, deşi acesta
avea cam aceeaşi vârstă cu el, iar Iulia fusese promisă întâi altui pretendent; apoi,
triumvirii s-au înţeles să recomande fiecare cate un consul, pentru echilibrul forţelor;
Pompeius a recomandat pe Piso; ca să fie sigur de Piso, Caesar s-a însurat cu fiica
acestuia. De aceea se spune că, în acest triumvirat, Caesar avea o situaţie privilegiată:
era în acelaşi timp socrul lui Pompeius şi prietenul soţiei lui Crassus.
Ales pontif în absenţă, venit la Roma, s-a avântat în cursus honorum, devenind
consul în anul 59 a.Chr. pentru 58 a.Chr. Când şi-a depus candidatura la senat,
candidat democrat şi aproape catilinar, a reusit imposibilul, dar a rămas cu datorii
enorme. Consulatul său a debutat impetuos şi chiar ilegal, Caesar lovind dur în
aristocraţie, anihilând influenţa colegului său Bibulus şi obţinând proconsulatul în
Gallia Cisalpină; de aceea, politicieni au numit consulatul din 58 drept al lui Iulius şi
al lui Caesar - Iulio Caesare consulibus.
În perioada 58-50 a.Chr., Caesar a întreprins o campanie militară de proporţii,
de cucerire a întregii Gallii. A trecut şi Rinul în Germania, a trecut şi Tamisa în
Britannia. Memoriile sale de război - Commentarii de bello Gallico, redactate cu
evidentă intenţie apologetică, cuprind şapte cărţi, câte o carte pentru fiecare an de
campanie.
Între timp, Crassus a murit în campania militară împotriva parţilor, iar Iulia,
fiica lui Caesar şi soţia lui Pompeius, a murit. Duşmăniile faţă de Caesar creşteau :
senatul şi rivalii se temeau de scopurile lui. Zvonurile îl faceau antipatic: se vorbea
despre jafurile unor oraşe întregi, ba chiar despre prădarea altarelor zeilor. Senatul i-a
devenit ostil, Pompeius, de asemenea: triumviratul se destrămase. În anul 52 a.Chr.,
după bătălia dramatică, dar victorioasă de la Alesia - deci la sfârşitul războiului gallic -
Caesar, care plecase de la Roma cu datorii enorme, trimisese Oraşului prăzi imense,
iar el devenise unul dintre cei mai bogaţi romani. Iată de ce, înainte de a ajunge el
însuşi la Roma, Caesar şi-a trimis opera, pentru a se apăra în faţa celor care cleveteau.
Abia încheiată această campanie, el a pornit spre sud, într-un nou război, de astă dată
civil, împotriva lui Pompeius Magnus, fostul său aliat. În lucrarea Vitae XII
Caesarum, istoricul Suetonius relatează împrejurările misterioase ale începutului
acestui conflict, undeva, la graniţa de nord a ţării, pe malul râuşorului Rubicon – Alea
iacta est! – Zarul a fost aruncat, avea să spună Caesar. Şi-a zdrobit adversarii
republicani şi pompeieni într-un război în care l-au urmat fără rezerve veteranii săi, ce-
l salutau cu Ave Caesar, morituri te salutant – Ave, Caesar, cei care vor muri te
salută. Victoriile au fost grele: 48 a.Chr. - Pharsalos, 46 a.Chr. –Thapsus, 46 a.Chr. –
Africa, 45 a.Chr. – Munda.
Întors triumfător la Roma, a pretins să fie numit dictator pe zece ani, apoi
dictator pe viaţă. Ca dictator, a înfăptuit o serie de reforme ce urmăreau instaurarea
unei monarhii de inspiraţie elenistică. Între reformele sale sociale şi politice merită
menţionate: colonizarea veteranilor în Italia şi în alte colonii, vaste construcţii publice,
reforma calendarului, care avea sa-i poarte numele, acordarea cetăţeniei celor din
Gallia Cisalpină (prin Lex Roscia), creşterea la 900 a numărului senatorilor; a
proiectat expediţii împotriva parţilor şi a dacilor.
Redactată probabil în vara anului 52 a.Chr., după înfrângerea lui Vercingetorix
(care avea să îi împodobească abia în 46 a.Chr. carul triumfal, apoi să fie sugrumat în
închisoarea Tullianum), cartea sa de memorii Bellum Gallicum avea să aibă şi o
urmare: Commentarii de bello civili, scrisă în doar trei cărţi, dar cu aceleaşi intenţii.
De fapt, opera literară a lui Caesar a fost mult mai amplă, însă mare parte s-a
pierdut. Ceea ce s-a păstrat, de maximă importanţă, ni-l arată pe Caesar exponent al
clasicismului latin, alături de Cicero şi, urmat la o oarecare distanţă, de Sallustius.
Cicero însuşi aprecia astfel scrierile contemporanului şi rivalului său: Sunt simple,
sunt desăvârşite, frumoase, lipsite de orice podoabă. Voia să pună la îndemana altora
material pentru istorie.., dar în realitate a înlăturat, pentru orice om de gust, intenţia
de a mai scrie; căci în istorie nimic nu e mai de preţuit decât acea pură şi luminoasă
conciziune.
Commentarii de bello Gallico, în şapte cărţi, prezintă războiul gallic. Fiecarei
cărţi îii corespunde câte un an de campanie militara (58-52 a.Chr.) O a opta carte,
scrisă în stilul lui Caesar, îi aparţine lui Hirtius, locotenent al lui Caesar, şi continuă
relatarea evenimentelor care aveau să ducă la războiul civil.
Commentarii de bello civili prezintă în cele trei cărţi confruntarile din anul 49
a.Chr. (două carţi) şi 48 a.Chr. (ultima carte).
Caesar a justificat, în felul său, inevitabilitatea războaielor. A invocat, pentru
cucerirea Galliei, necesitatea apărării graniţelor puterii romane, iar pentru razboiul
civil, provocările şi ilegalităţile foştilor aliaţi, punând în relief clemenţa sa.
Cu siguranţă, Caesar a dispus de un secretariat specializat, de dosare bine
întocmite, care l-au ajutat să redacteze lucrările. Pentru Războiul gallic, şi-a separat
informatiile în cele şapte cărţi, după anii calendaristici ai campaniei. Clasicizant şi
aproape atticizant, a optat pentu memorialistică, dar nu a uitat de maniera analistică a
istoriografiei.
Lucrarea nu începe, cum ne-am aştepta, cu o prefaţă, ci abrupt, ca si Catilinara
I a lui Cicero, cu descrierea Galliei. Totuşi, autorul face loc unor reflecţii politice – un
mesaj rationalist, echilibrat, prin care caută să legitimize invazia Galliei. Elogiază
virtuţile belgilor, cei mai viteji dintre galli, pentru că sunt izolaţi de traiul civilizat al
Provinciei, ceea ce arată că civilizaţia romană înlesneşte cucerirea altor popoare.
Atrage însă atenţia şi asupra virtuţilor primitive. Ca şi Cicero, Caesar vehiculează
conceptul de humanitas. Civilizaţia îi face pe barbari mai umani, mai cultivaţi, mai
uşor de romanizat. Pe de altă parte, romanii nu trebuie să uite că trebuie să ia în serios
res militaris. Teama de duşmani ţine pe barbari uniţi, în timp ce romanii au pierdut
coeziunea din momentul cuceririi Cartaginei.
După scurta descriere a Galliei, urmează prezentarea intrigilor locale, a mişcarilor de
trupe, a luptelor. Prin faţa noastră defilează soldaţii, cunoaştem disciplina, ordinea,
momentele dramatice ale conflictelor. Nu simţim însă niciodată sentimentele autorului.
Niciodată generalii care şi-au scris memoriile nu au recunoscut parţile slabe ale
lor. Caesar, mai mult, ca să dea impresia de obiectivitate, a scris despre sine la
persoana a III-a. Aşa, s-a impus nestingherit, a simulat că nu realiza o autobiografie, ci
o lucrare sobră, echilibrată, veridică. Generalul Caesar, devenind scriitor şi aflându-se
în centrul atenţiei, a practicat o adevărată şi rafinată artă a deformării adevărului
istoric, prin disimularea realităţii, prin omisiuni semnificative, prin remanieri discrete
ori prin acumulari de explicaţii. Dar a avut o uimitoare capacitate de a-şi captiva
cititorii, printr-o naraţie vioaie a faptelor, neîntreuptă de digresiuni, prin descrieri rare
si scurte, ca să nu slabească interesul, printr-o simplitate care nu a exclus eleganţa.
Opera lui Caesar rămâne un model de limbă latină pură. Scriitorul dovedeşte
cunoaşterea perfectă a sintaxei frazei; frazele sunt mai puţin ample decât la Cicero;
dacă acţiunea se precipită, frazele se scurtează; observăm preferinţa pentru exprimări
concentrate, pentru condensarea semnificaţiilor prin construcţii participiale (de zece
ori mai multe decât la Cicero şi la Sallustius). La nivel lexical, optează pentru
utilizarea masivă a verbului (prezentul istoric) şi a substantivului, rar a adjectivului.
Rara forta fizica, capacitate de gandire, spirit realist, vointa de fier, aptitudini
Stilul sobru, limpede, precis, echilibrat, simetric, elegant ni-l arată un demn
discipol al lui Apollonios Molon (care îi fusese magistru şi lui Cicero).
Commentarii rămân, peste veacuri, un model de expunere a evenimentelor
istorice. Generaţii de discipoli au învăţat limba latină folosind drept manual opera lui
Caesar, iar generali ca Napoleon I au consultat aceeaşi operă ca model de strategie
militară.
Sfârşitul lui Caesar a fost tragic: în ziua de la Idele lui Marte - 15 martie 44
a.Chr., a fost victima unei conspiraţii, căzând, sub cele 23 de lovituri de pumnal, la
picioarele statuii – în mărime naturală – a lui Pompeius, în clădirea senatului. Astfel a
sfârşit un geniu militar şi politic, un remarcabil scriitor, o fiinţă fascinantă, al cărei
cognomen a devenit sinonim cu puterea absolută. Caesar a dat numele său împăraţilor
romani care aveau să domnească după moartea lui: Octavianus Augustus, Tiberius,
Caligula, Claudius, Nero, Galba, Otto, Vitellius, Vespasianus, Titus şi Domitianus.