Universitatea „Al. I.

Cuza”
Facultatea de Istorie
Forma de învăţământ I.D
Anul III

Epoca
războaielor
civile romane
Prof. univ. dr. : Lucreţiu-Ion Bârliba

Student: Bejan Andrei-Nicolae

1
 În ultimul secol de existenţă, republica romană se confrunta cu probleme politice
complicate. Deşi mulţi romani credeau ferm în regimul republican, totuşi procesul destrămării
„constituţiei” republicane era inevitabil datorită faptului că instituţiile tradiţionale erau supuse
unei destabilizări progresive. Deşi esenţialul puterii la Roma era deţinut de Senat, autoritatea sa
reală cunoaşte o eroziune continuă, în cadrul procesului de adaptare a oraşului la Imperiul pe
care îl domina. În acest cadru, două „partide” (facţiuni) îşi dispută întîietatea unei vieţi politice
frământate, în care abunda loviturile de forţă, războaiele, violenţa: optimaţii (optimates) şi
popularii (populares). Optimaţii militează pentru conservarea instituţiilor republicane, dar şi a
privilegiilor vechii nobilimi. Popularii preconizează iniţial reechilibrarea puterilor în stat,
salvarea micii proprietăţi agrare, reducerea datoriilor contractate de săraci şi se sprijină pe plebei
şi pe unii italici. Ulterior, aceste obiective ajung pentru ei subsidiare, ca elemente ale unei
platforme propagandistice, întrucât urmăresc distrugerea instituţiilor republicane şi promovarea
puterii personale.
Conflictele cu barbarii, precum şi războiul socilor au scoc în evidenţă incapacitatea
structurilor republicane de a răspunde corespunzător necesităţilor momentului. Prăbuşirea formei
de guvernământ republicane, însă, a avut loc datorită războaielor civile care vor cuprinde cea mai
mare parte a secolului I î.Hr. şi se vor încheia prin dictatura lui Octavianus şi instaurarea
Imperiului. Acum, Roma v-a trece printr-o criză de creştere, perioadă în care cetatea oligarhică,
slăbită de războiul cu socii, se converteşte în Imperiu.
Primul episod al războaielor civile îl reprezintă lupta între Gaius Marius, exponentul
partidului popular şi C. Lucius Sulla, sprijinit de aristrocraţia senatorială. Gaius Marius,
reprezentat al burgheziei italice, se distinge la început pe câmpurile de luptă din Africa, unde îl
învinge şi capturează pe regele numizilor Iughurta. În condiţiile agravării pericolului germanic la
hotarul nordic, între 104-100 î.Hr. ocupă, an de an, consulatul şi totodată, comanda supremă a
armatei. El a salvat Roma de o dublă invazie barbară, triunfând asupra teutonilor (102 î.Hr) şi
asupra cimbrilor (101 î.Hr.). Aliindu-se cu partidul popular, aceste victorii îi aduc o poziţie
predominantă în Stat. În perioada de apogeu a lui Marius, se remarca un tânăr comandant al
acestuia, Sulla. El s-a impus în luptele cu cimbrii, precum şi în războiul socilor, astfel că în anul
88 î.Hr. graţie sprijinului acordat de aristrocraţia senatorială (optimaţii), a dobândit consulatul. În
acelaşi an, Senatul i-a încredinţat conducerea fortelor armate din Răsărit în războiul împotriva
lui Mithridate VI Eupator, regele Pontului.

2
 Deoarece un tribun al plebei (P. Sulpicius Rufus) îi retrage comanda încredinţând-o lui
Marius, Sulla determină izbucnirea războiului civil în anul 88 î.Hr., când ocupă Roma prin forţa
armelor legiunilor sale. Era pentru prima dată în istoria Republicii, când un general roman îşi
lansa armata împotriva Cetăţii Eterne şi o cucerea. Marius şi partizanii săi din partidul
popularilor, refugiaţi în Africa şi Hispania sub conducerea lui Sestorius, sunt scoşi în afara legii
(hostes publici). Sulla debarcă apoi în Grecia, aliată între timp cauzei lui Mithridate VI, cucereşte
Atena şi Pireul, apoi înfrânge în bătăliile de la Cheroneea şi Orchomenos forţele regelui
Mithridate, încheind cu acesta pacea de la Dardanos (85 î.Hr.).
Popularii profită de absenţa lui Sulla din Italia şi, conduşi de consulul L. Cornelius Cinna,
ocupă, la rândul lor, Roma, preluând puterea spre sfârşitul anului 87 î.Hr. Sulla, victorios asupra
lui Mithridate, debarcă cu armata sa la Brundisium în sudul Italiei (83 î.Hr.) şi, după o bătălie
sângeroasă desfăşurată la porţile Romei, nimiceşte pe susţinătorii lui Marius şi, sprijinit de
optimaţi, instituie la Roma propria sa putere, Senatul atribuindu-i puteri extraordinare.
Reformele sale social-politice şi constituţionale vizează consolidarea puterii oligarhiei
senatoriale şi lichidarea bazei popularilor. Prin noua constituţie (Leges Corneliae) senatul deţine
puterea supremă în Stat, numărul senatorilor crescând de la 300 la 600. Puterea consulilor este
considerabil diminuată. Sulla reglementează cursus honorum (succesiunea magistraturilor),
stabilind limita de vârstă pentru fiecare din ele, la care se adaugă o perioadă obligatorie de pauză
de doi ani între o magistratură şi alta. Autoritatea tribunilor plebei a fost diminuată, luându-li-se
dreptul de iniţiativă legislativă, dreptul de veto, aceştia fiind excluşi şi din cursus honorum.
Plebicismul îşi pierde valabilitatea, devenind lege doar cu aprobarea Senatului. Cavalerii îşi pierd
dreptul de a face parte din tribunale. De asemenea separă imperium (comanda militară) în
imperium domi (exercitat la Roma) şi imperium militarae (comanda militară ce se putea exercita
numai în afara Italiei), pentru ca nimeni să nu mai poată mărşălui asupra Romei. Fiind un
conservator, Sulla impune austeritatea în moravuri, revenirea la tradiţia virtuţilor romane.
Prin aceste legi menţionate mai sus şi prin multe altele, Sulla vroia să nu fie atacat atât el
cât şi Statul roman, din nici o parte, de nici o putere. Sulla îşi însuşeşte şi unele din însemnele
exterioare ale monarhiei (se deplasa înconjurat de gardă, bate monedă cu efigia lui, făcea
dreptate stând pe tron şi era onorat ca zeu). Senatul începe să-şi manifeste neliniştea în faţa
puterilor nelimitate ale dictatorului, iar opoziţia, prin vocea lui Cicero, contestă regimul său.
Posibil ca această rezistenţă, să explice gestul lui Sulla care, în anul 79 î.Hr., renunţă la dictatură,

3
considerând misiunea sa reformatoare încheiată şi se retrage pe domeniul său din Campania.
Sulla a inaugurat o linie care v-a fi urmată de reprezentanţii prmului şi celui de-al doilea
triumvirat şi se v-a încheia prin înlocuirea sub Augustus a sistemului republican prin monarhie.
Reformele lui Sulla, ca reprezentant al oligarhiei senatoriale, loveau în interesele plebei şi ale
cavalerilor. Măsurile sale legislative au devenit în scurt timp ineficiente, fiind anulate (70 î.Hr.).
Din cauza disputelor dintre cele două grupări politice (populari şi optimaţi) care încercau
să-ţi impună propria voinţă, în anul 60 î.Hr., a apărut primul triumvirat format din trei oameni
politici remarcabili: Cnaeus Pompeius (făcea parte din nobilitas, fiind respectat pentru
înfrângerea marianilor în Africa şi Hispania), Marcus Licinius Crassus (un cavaler extrem de
bogat, ajuns apoi în ordinul senatorial, pe baza averii sale şi care se remarcase ca general în
timpul răscoalei lui Spartacus) şi Iulius Caesar (care îndeplineşte diverse misiuni în Orient,
devine chestor (68 î.Hr.), pontiflex maximus (63 î.Hr.), şeful cultului, apoi guvernator al
Hispaniei). Cei trei au împărţit puterea: Pompeius alege guvernarea Hispaniei pentru cinci ani,
Caesar a Galliei, iar Crassus a Siriei. Acest prim triumvirat, a fost reînnoit la Lucca, în Etruria în
anul 56 î.Hr., din cauza tensiunilor apărute între cei trei, însă după moartea lui Crassus în Orient,
la Carrhae, într-o luptă împotriva parţilor, triumviratul se destramă.
Începutul celui de-al doilea război civil are ca premise puterea acaparată de Pompeius,
deoarece acesta primeşte de la Senat funcţia de consul sine colega în anul 52 î.Hr., iar pe Caesar
printr-un decret îl demite din funcţiile sale militare. Caesar nu-şi abandonează puterea şi
legiunile pe care le are ca guvernator al Galliei. Asfel începe cel de-al doilea război civil după cel
al lui Sulla şi Marius.
Astfel, Caesar traversează cu legiunile sale Rubiconul, râu care separă Gallia cisalpină de
Italia peninsulară, la 10 ianuarie 49 î.Hr., deschizând ostilităţile cu Pompeius şi războiul civil
care v-a dura peste patru ani. Surprins de rapiditatea înaintării lui Caesar, Pompeius este obligat
să se refugieze (martie 49 î.Hr.) de la Brundisium în Grecia, unde începe concentrarea de forţe în
vederea recuceririi Italiei. Pentru a-şi asigura spatele, Caesar se îndreaptă mai întâi împotriva
concentrării de forţe pompiene din Hispania, evaluate la şapte legiuni, pe care le înfrânge în
august 49 î.Hr. în bătălia de la Ilerda. Debarcând apoi în Epir (ianuarie 48 î.Hr.) Caesar este
antrenat la început într-un adevărat război de poziţii la Dyrrachium. Confruntarea decisivă dintre
cele două armate are loc în Thessalia, la Pharsalos (9 august 48 î.Hr.). Înfrânt, Pompeius se
refugiază în Egipt, unde este asasinat din ordinul regelui Ptolemeu XIII. Urmărindu-l, Caesar

4
ocupă Alexandria şi intervine în conflictul dinastic, sprijinind pe Cleopatra VII împotriva fratelui
ei, Ptolemeu XII. Ca urmare Caesar, este asediat în citadela Alexandriei de partizanii lui
Ptolemeu şi numai sosirea unor întăriri din Asia Mică îi permite să obţină victoria în bătălia de la
Nil (27 martie 47 î.Hr.). A urmat o serie de victorii împotriva lui Farnace II, fiul lui Mithridate
VI, împotriva lui Cato, strănepotul scriitorului, în bătălia de la Thapsus, în Hispania, unde fiul lui
Pompeius a mobilizat o puternică armată. Bătălia victorioasă de la Munda (17 martie 45 î.Hr.),
pune capăt războiului civil.
Revenit în Roma este ales dictator pe 10 ani, ca apoi să fie desemnat pe viaţă. Bate
monedă cu chipul său, dictatura sa luând aspectul unei monarhii de natură divină. A introdus o
serie de legi ce arătau un compromis între formele de guvernământ republicane şi pregătirea căii
spre monarhie. A fost bănuit că ar vrea să devină rege, fiind ucis de o conjuraţie a unui grup de
senatori conduşi de C. Cassius Longinus şi M. Iunius Brutus la 15 martie 44 î.Hr.
Cei ce l-au asasinat pe Caesar credeau că Republica îşi v-a reveni de la sine, neînţelegând
că vremea ei apusese şi că nu peste mult timp această formă de guvernare v-a apune lăsând loc
monarhiei. Marcus Antonius, fiind fidel lui Caesar dar urmărindu-şi şi propriul interes, fiind ales
consul, obţine validarea de către Senat a actelor lui Caesar şi asmute asupra conjuraţilor plebea
romană rămasă credincioasă acestuia. Ameninţaţi, conjuraţii se refugează în Orient, iar Marcus
Antonius a introdus un regim de guvernare autoritar. Obţine guvernarea Galliei Cisalpine şi
Transalpine, motiv pentru care intră în conflict cu Senatul.
În acel moment, sosind din Grecia se v-a ridica un tânăr, Gaius Octavianus, moştenitorul
legal al lui Caesar care dă dovadă, la cei 19 ani ai săi, de o dârzenie deosebită, de o remarcabilă
maturitate şi abilitate politică în asumarea posturii conferite de dictatorul dispărut. El se arată ca
un aliat al Senatului, reuşind să se impună în faţa rivalilor săi, aceasta ducând şi la primele
confruntări cu Marcus Antonius. În timpul tulburărilor din 44-43 î.Hr., Octavianus recrutează o
armată din veteranii lui Caesar, şi ajutat de Cicero, obţine rangul de consular şi un imperium
propraetorian în Italia. La începutul anului 43 î.Hr., legiunile lui Octavianus sprijină campania
militară întreprinsă de consulii Hirtius şi Pansa, în nordul Italiei, împotriva lui M. Antonius, care
este înfrânt în bătălia de la Mutina.
După aceea la Bononia are loc al doilea triumvirat (oct. 43 î.Hr.) între Octavianus,
Antonius şi Lepidus din cauza situaţiei complexe şi confuze de la Roma. Lex Titia, votată la
Roma, acorda triumvirilor puteri excepţionale (imperium) pe timp de 5 ani şi le încredinţa

5
comanda în războiul din Orient împotriva lui Cassius şi Brutus, ucigaşii lui Caesar. A fost
întocmită o listă de proscrişi, a duşmanilor personali, fiind executaţi 300 de senatori şi 2000 de
cavaleri, în frunte cu Cicero, vinovat pentru Filipicele sale împotriva lui Augustus.
Conducătorii conspiraţiei de la Idele lui Marte, au strâns în Peninsula Balcanică o
puternică armată (aprox. 100.000 de soldaţi), sprijinită de o flotă de război superioară forţelor
navale ale triumvirilor. În anul 42 î.Hr. a avut loc marea ciocnire de pe câmpiile de la Philippi, în
Macedonia, între cele două armate, soldată cu victoria triumvirilor. După victorie, triumvirii şi-
au împărţit armata şi provinciile: Marcus Antonius obţine Orientul, Octavianus devine stăpânul
provinciilor din Occident, iar Lepidus nordul Africii. De la început rivali, M. Antonius şi
Octavianus au devenit curând duşmani, ciocnirea cea mai sângeroasă dintre cei doi fiind războiul
de la Perugia, din nordul Italiei (41-40 î.Hr.) împotriva soţiei lui M. Antonius, Fulvia şi a fratelui
acestuia, Lucius, urmând reînnoirea triumviratului la Brundisium (septembrie 40 î.Hr.), M.
Antonius căsătorindu-se cu Octavia, sora lui Octavianus, acesta fiind doar un acord precar pentru
ce avea să urmeze.
În anul 36 î.Hr. M. Vipsanius Agrippa (învingător la Mylae şi Naulochos) lichidează
statul din Sicilia al lui Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, care primea proscrişi
republicani şi controla Mediterana Occidentală, împiedicând aprovizionarea Romei cu grâne,
urmând să fie executat din ordinul lui Octavianus la Milet, după fuga sa aici. Lepidus este obligat
să părăsească triumviratul deoarece încercase să răscoale legiunile cantonate în Sicilia în folosul
său, Octavianus reuşeşte să unifice Occidentul sub autoritatea sa şi întreprinde campanii
împotriva triburilor locale din Dalmaţia şi Illyricum, iar M. Antonius în Orient se lasă sedus de
Cleopatra care se serveşte de el pentru a-şi croi un imperiu. Din această cauză are loc
confruntarea de la Actium, pe coasta apuseană a Peninsulei Balcanice (2 sept. 31 î.Hr.). Înfrânţi
pe mare şi pe uscat, M. Antonius şi Cleopatra se retrag în Egipt. Octavianus nu pleacă în
urmărirea lor, ci îi atrage pe dinaştii din Orient şi oraşele greceşti de partea sa, însă când să atace
Egiptul este înştiinţat că în Italia a pornit o revoltă, din cauza neplătirii şi neîmproprietăririi
legiunilor după serviciile aduse la Actium. Astfel este obligat să debarce la Brundisium şi să
satisfacă pretenţiile nemulţumitorilor, deoarece Italia constituia baza acţiunilor sale, iar pierderea
ei ar fi determinat prăbuşirea planurilor de viitor.
Abia în vara anului 30 î.Hr., Octavianus a pătruns în Egipt unde atât M. Antonius cât şi
Cleopatra sfârşesc prin a se sinucide, iar Caesarion, ca posibil contracandidat, este executat.

6
Astfel, Octavianus „a adus Egiptul în stăpânirea poporului roman”, cum se afirma în testamentul
său politic. Octavianus depăşeşte astfel toate obstacolele care-l separau de puterea absolută. Cu
victoria lui Octavianus de la Actium s-au încheiat războaiele civile şi frământările sociale ce au
zguduit Roma timp de aproape un secol, ca rezultat al crizei profunde prin care trecea statul
roman. Această criză avea două aspecte: unul politic-militar şi altul social-economic, ambele
pregătind instaurarea unei noi forme de guvernământ la Roma. Contradicţia fundamentală care a
dus la dispariţia sistemului republican a fost cea dintre extinderea continuă a statului roman şi
transformarea sa într-un veritabil imperiu universal şi vechea constituţie romană, cu principii de
bază pentru guvernarea unui oraş-stat, care nu mai corespundea noii situaţii.
Sulla a încercat să-şi asigure o dominaţie personală cu sprijinul armatei şi a oligarhiei
senatoriale, renunţând după scurt timp la încercarea sa. Pompeius a urmărit să stabilească un
compromis între constituţie şi principiul protecţiei personale, sfârşind prin a fi apărătorul
Senatului împotriva lui Caesar. Acesta şi-a întemeiat întreaga putere exclusiv pe forţa armatei,
fiind potrivnic oligarhiei senatoriale. Nici încercarea sa nu a fost de durată deoarece Republica,
deşi trecea printr-o criză gravă, tradiţiile rebublicane mai erau încă viabile.
Ultima încercare a Senatului de a se reafirma ca organ suprem de conducere în Stat, după
asasinarea lui Caesar, a fost anulată de către M. Antonius şi Octavianus tot cu sprijinul armatei.
Cei doi comandanţi militari îşi întemeiau pretenţiile la conducerea supremă pe puterea armelor,
această dispută încheindu-se în favoarea celui din urmă. Octavianus v-a instaura o formă
personală de conducere, bazată pe forţa armată. Dar, spre deosebire de Caesar, care vroia să
treacă direct la monarhia absolută, Octavianus v-a păstra formele şi magistraturile republicane şi
v-a menţine o colaborare cu Senatul. Astfel, Octavianus a instaurat un nou regim politic,
monarhic, care, în prima fază, s-a numit Principat.

Bibliografie
o Cizek, Eugen, Istoria Romei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002
o ***Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010
o Vasilescu, Mihail, Orientul Mijlociu şi Mediterana în Antichitate, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iaşi, Curs pentru facultatea de istorie, anul I, semestrul I, 2015-2016.