ANATOMIA MEMBRELOR INFERIOARE

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în: oasele centurii
pelviene şi oasele extremităţilor libere a membrului inferior. 
A) Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacral şi
cu coccisul formează bazinul.
1. Coxalul este un os pereche, de formă neregulată care provine din sudarea a trei
oase primitive: ilion, ischion şi pubis, care se sudează definitiv între 12-16 ani la
fete şi 13-18 ani la băieţi. La adult coxalul are două feţe (medială şi laterală),
patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi inferioară) şi patru unghiuri.
 Faţa medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta auriculară a
coxalului, fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie.
 Faţa laterală prezintă: fosa iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare.
 Marginea anterioară prezintă trei proeminenţe osoase, numite spina iliacă
antero-superioară, spina iliacă anteroinferioară, eminenţa iliopectinee, spina
pubisului.
 Marginea posterioară prezintă două proeminenţe osoase, numite spina iliacă
postero-superioară şi spina iliacă posteroinferioară; marea incizură sciatică,
spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub spina sciatică; tuberozitatea
ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini.
 Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă.
 Marginea inferioară prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau
faţa articulată simfizară care serveşte la articularea celor două oase coxale.
B) Oasele extremităţilor libere a membrului inferior sunt:
 femurul, care formează scheletul coapsei;
 tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei;
 oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului.
Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi rotula
sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.
1. Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se compune
dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize.
 Corpul are o formă asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu feţele convexe
şi netede. Pe muchia posterioară a corpului se găseşte o creastă osoasă - linia
aspră a femurului.
  Extremitatea superioară prezintă: capul femurului, gâtul femurului, trohanterul
mare, trohanterul mic şi creasta intertrohanteriană.
 Capul femural este o formaţiune osoasă de formă aproape sferică,
prevăzută cu o suprafaţă articulată.
 Gâtul sau colul femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară
aproximativ 5 cm.
 Trohanterul mare şi trohanterul mic sunt două proeminenţe osoase situate
la locul de unire dintre colul şi corpul femurului.
 Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este alcătuită din condilii
femurali (medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi lateral), trohleea
femurală şi groapa sau incizură intercondiliană.
 Condilii femurali sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate
unul medial şi altul lateral.
 Epicondilii femurali sunt două proeminenţe osoase situate de o parte şi de
alta a epifizei inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral).
 Trohleea femurală este o suprafaţă articulară asemănătoare cu un scripete
sau mosor, situată pe faţa anterioară a epifizei, respectiv, a condililor
femurali. Ea se articulează cu rotula.
2. Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul
gambei. Pentru descrierea anatomică ea prezintă: un corp și două epifize.
 Corpul are forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe și trei margini.
 Epifiza proximală mai este denumită și platou tibial, datorită aspectului plat pe
care îl prezintă. Prin intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza
inferioară a femurului.
 Epifiza inferioară prezintă o apofiză internă – maleola internă.
3. Fibula sau peroneul este un os lung, pereche, care împreună cu tibia formează
scheletul gambei. Tibia este așezată medial, iar fibula lateral. Fibula se compune
dintr-un corp și două extremități.
 Corpul fibulei reprezintă o creastă interosoasă pe care se inseră membrana
interosoasă a gambei.
 Extremitatea superioară sau capul peroneului prezintă o suprafață articulară
pentru condilul lateral al tibiei și o proeminență osoasă: vârful capului sau
apofiza stiloidă a peroneului.
  Extremitatea inferioară prezintă o formațiune osoasă care coboară sub nivelul
extremității inferioare a tibiei, denumită maleola laterală sau externă, care se
articulează cu astragalul (sau talusul) și o suprafață articulară pentru tibie.
4. Rotula sau patela este un os scurt, turtit antero-posterior, de formă triunghiulară,
situat în masa tendonului cvadriceps femural. Pe fața posterioară a rotulei se
găsesc două fețe articulare pentru articularea cu condilii femurali.
5. Oasele piciorului
Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și formează tarsul sau segmentul posterior al
scheletul piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul posterior și altul anterior.
 Rândul posterior este alcătuit din talus (astragal) și calcaneu.
 Rândul anterior este format din osul scafoid, cuboid și cele trei oase
cuneiforme.
Oasele mefatarsiene, în număr de cinci, alcătuiesc segmentul mijlociu al scheletului
piciorului. Ele sunt numerotate de la I la V, începând din dreptul degetului mare al piciorului.
Falangele alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior al piciorului. Ele sunt
în număr de 14. Fiecare deget, cu excepţia celui mare (haluce), are câte trei falange; proximală,
mijlocie şi distală.
Mușchii membrelor inferioare sunt mușchi puternici cu rol în menținerea stațiunii bipede
și în mers. Membrele inferioare au musculatura mult mai dezvoltată și mai puternică decât
membrele superioare. Mușchii membrelor inferioare sunt împărțiți în mai multe grupe musculare
în funcție de așezarea lor topografică:
 mușchi ai bazinului;
 mușchi ai coapsei;
 mușchi ai gambei;
 mușchi ai piciorului.
1. Mușchii bazinului se împart în două grupe:
o mușchi intrinseci ai bazinului;
o mușchi extrinseci ai bazinului.
Mușchii intrinseci ai bazinului formează diafragma pelviană (mușchiul ridicător anal,
mușchiul coccigian).
Mușchii extrinseci ai bazinului sunt mușchi ai extremității libere a membrelor inferioare.
Ei își au originea pe oasele bazinului și inserția pe extremitatea superioară a femurului. Sunt
mușchi scurți, dar groși și cu forță contractilă mare.
 Mușchii regiunii iliace
Mușchiul psoas mare își are originea sus, în regiunea lombară și se inserează pe
trohanterul mic al femurului.
Mușchiul iliac își are originea în fosa iliacă internă și se inserează pe trohanterul mic al
femurului. Mușchiul psoas mare și mușchiul iliac sunt puternici flexori ai coapsei pe bazin.
Mușchii psoas mare și iliac, care au un tendon comun, formează un alt mușchi numit iliopsoas.
Mușchii regiunii fesiere
Mușchiul fesier mare își are originea pe coxal, sacru și pe ligamentul sacrotuberos și se
inserează pe tractul iliotibial și pe linia de trifurcație externă a liniei aspre a femurului.
Contribuie la extensia, adducția și rotația laterală a coapsei.
Mușchiul fesier mijlociu își are originea pe coxal și pe creasta iliacă și se inserează pe
fața laterală a trohanterului mare. Efectuează abducția, extensia, rotația laterală și rotația medială
a coapsei.
Mușchiul fesier mic își are originea pe coxal și se inserează pe marginea anterioară a
trohanterului mare. Face abducția, extensia și rotația medială a coapsei.
Mușchiul piriform își are originea pe fața pelviană a sacrului și se inserează pe vârful
trohanterului mare.
Mușchiul obturator intern își are originea pe fața internă a circumferinței găurii obturate
și a membranei obturatorii și se inserează în fosa trohanterica. Este un rotator lateral al coapsei.
Mușchii gemeni (superior și inferior): primul își are originea pe spina ischiatică, iar cel
de-al doilea pe tuberozitatea ischiatică. Tendoanele lor de inserție se unesc cu cele ale
obturatorului intern.
Mușchiul pătrat femural își are originea pe tuberozitatea ischiatică și inserția pe creasta
trohanterică. Participă la rotația laterală a coapsei.
Muschiul obturator extern își are originea pe cadrul extern al găurii obturate și pe fața
externă a membranei obturatoare. Se inserează în fundul fosei trohanterice. Prin acțiunea lui este
un rotator lateral al coapsei.
2. Mușchii coapsei se împart în trei categorii:
- mușchii anteriori;
- mușchii mediali;
- mușchii posteriori ai coapsei.
Mușchii anteriori ai coapsei
Mușchiul tensor își are originea pe spina iliacă superioară și creasta iliacă și se inserează
pe tractul iliotibial. Prin acțiunea sa contribuie la abducția coapsei și la extensia genunchiului.
 Mușchiul croitor este cel mai lung mușchi al corpului. Își are originea pe spina iliacă
antero-superioară și se inserează pe fața medială a extremității superioare a tibiei. El face flexia
coapsei pe bazin și contributie la rotația medială și la flexia gambei pe coapsă.
Mușchiul cvadriceps are patru capete de origine: dreptul femural, vastul medial, vastul
lateral și vastul intermediar. Cele patru capete se unesc și se termină cu un tendon puternic care
înglobează rotula prin care se inserează pe tuberozitatea tibiei.
Mușchii mediali ai coapsei
Mușchiul gracilis își are originea pe ramura inferioară a pubelui și inserția pe fața medială
a tibiei prin „laba de gâscă”. Face mișcarea de abducție și flexia gambei.
Mușchiul pectineu își are originea pe creasta pectineală a pubelui și se inserează pe linia
pectinee a femurului. Face mișcarea de adducție și de flexie a coapsei pe bazin.
Mușchiul adductor lung (sau mușchiul adductor mijlociu) își are originea pe unghiul
pubelui și se inserează pe buza medială a liniei aspre a femurului.
Mușchiul adductor scurt (sau mușchiul adductor mic) își are originea pe ramura inferioară
a pubelui și se inserează pe buza mediană a liniei aspre a femurului.
Mușchiul adductor mare își are originea pe ramura ischiopubiană și petuberozitatea
ischiatică și se inserează pe buza medială a liniei aspre a femurului cu o porțiune și cu alta
porțiune pe condilul medial al femurului.
Mușchii posteriori ai coapsei
Mușchiul biceps femural își are originea printr-un capăt lung pe tuberozitatea ischiatică și
printr-un capăt scurt pe buza laterală a liniei aspre a femurului. Se inserează pe capul fibulei și
face extensia coapsei, flexia gambei pe coapsă și rotația laterală a gambei.
Mușchiul tendinos își are originea pe tuberozitatea ischiatică și inserția pe tibie.
Mușchiul semimembranos își are originea pe tuberozitatea ischiatică și se inserează pe
condilul medial al tibiei. Face flexia și rotația medială a gambei.
3. Mușchii gambei se împart în trei grupe:
 mușchii anteriori;
 mușchii posteriori;
 mușchii laterali ai gambei.
Mușchii anteriori ai gambei
Mușchiul tibial anterior își are originea pe condilul lateral, pe fața laterală și pe
membrana interosoasă. Se inserează pe primul cuneiform și pe baza metatarsianului I. Executa
flexia dorsală, inversiunea și adducția piciorului.
 Mușchiul extensor lung al degetelor își are originea pe condilul lateral al tibiei, pe capul
și marginea anterioară a fibulei și pe membrana interosoasă. Se inserează pe aponevroza dorsală
a ultimelor patru degete (II-V) și face flexia dorsală, extensia și pronația piciorului.
Mușchiul extensor lung al halucelui își are originea pe fața medială a fibulei și membrana
interosoasă și se inserează pe prima și a doua falangă a halucelui. Face extensia degetului mare,
flexia dorsală a piciorului, inversiunea și adducția.
Mușchiul fibularis tertius (sau peroneus tertius) își are originea pe fața anterioară a fibulei
și se inserează pe fața dorsală a bazei metatarsianului al V-lea. Face flexia dorsală și pronația
piciorului.
Mușchii posteriori ai gambei sunt compuși din mușchii planului superficial și mușchii
planului profund.
Mușchii planului superficial
Mușchiul triceps sural, format din mușchii gemeni și mușchiul solear, este cel mai
puternic mușchi al gambei.
Mușchii gemeni – unul medial și unul lateral – își au originea pe condilii medial și lateral
și se inserează pe o aponevroză lată, dezvoltată pe fața anterioară a mușchiului. Aponevroza
aceasta se îngustează tot mai mult și se unește cu tendonul solearului, formând tendonul lui
Ahile. Tendonul lui Ahile se inserează pe tuberozitatea osului calcaneu.
Mușchiul solear își are originea pe fața posterioară a tibiei, pe fața posterioară și capul
fibulei și pe arcada tendinoasă a solearului. Fibrele musculare se termină pe un tendon lat care se
unește cu tendonul gemenilor și formeaza tendonul lui Ahile.
Mușchiul plantar subțire este un mușchi mic și fusiform care își are originea pe planul
popliteu al femurului și pe capsula genunchiului, inserându-se pe tuberozitatea calcaneului.
Mușchii planului profund
Mușchiul popliteu își are originea în condilul lateral al femurului și se inserează pe linia
poplitee a tibiei și pe suprafața de deasupra ei.
Mușchiul tibial posterior își are originea pe membrana interosoasă și pe marginile
corespunzătoare ale tibiei și fibulei. Tendonul său se inserează pe tuberozitatea osului navicular
și pe cuneiformul I si al II-lea.
Mușchiul flexor lung al degetelor își are originea pe fața posterioară a tibiei și se
inserează prin patru tendoane cărora le sunt anexați mușchiul pătrat al plantei și lombricalii.
Mușchiul flexor lung al haluceului își are originea pe fața posterioară a fibulei și pe
membrana interosoasă și se inserează pe falanga distală a halucelui.
 Tendoanele mușchiului tibial posterior, ale mușchiului flexor lung al degetelor și ale
mușchiului flexor lung al halucelui au mare importanță în menținerea arcului longitudinal al
bolții piciorului.
Muschii laterali ai gambei
Mușchiul peronier lung își are originea pe condilul lateral al tibiei și pe capul fibulei. Se
inserează pe baza primului metatarsian.
Mușchiul peronier scurt își are originea pe fața laterală a fibulei și se inserează pe baza
metatarsianului al V-lea.
4. Mușchii piciorului se împart în doua grupe: mușchii dorsali si mușchii plantari ai
piciorului.
Mușchii dorsali ai piciorului
Mușchiul extensor scurt al degetelor (sau mușchiul pedios) își are originea pe fața
superioară și laterală a calcaneului și se inserează prin patru tendoane subțiri pe falangele
proximale ale primelor patru degete.
Mușchiul extensor scurt al halucelui își are originea pe partea superolaterală a calcaneului
și se inserează pe baza falangei proximale a halucelui.
Mușchii plantari ai piciorului
După așezarea lor topografică, mușchii plantari ai piciorului se împart în trei grupe:
 mușchii plantari mediali;
 mușchii plantari laterali;
 mușchii regiunii plantare mijlocii.
Mușchii plantari mediali
Mușchiul abductor al halucelui își are originea pe tuberculul medial al calcaneului și
inserția pe partea medială a bazei primei falange a halucelui.
Mușchiul flexor scurt al halucelui își are originea pe primul cuneiform și ligamentul
plantar lung și insertia, printr-un capăt medial și altul lateral, pe părțile corespunzatoare ale bazei
primei falange a halucelui.
Mușchiul adductor al halucelui își are originea printr-un capăt oblic pe cuboid,
cuneiform, baza metatarsienelor al II-lea – al IV-lea și ligamentul plantar lung și printr-un capăt
transversal pe capsula articulațiilor metatarso-falangiene a III-a – a V-a. El se inserează printr-un
tendon unic pe partea laterală a primei falange a halucelui.
Mușchii plantari laterali
Mușchiul abductor al degetului mic își are originea pe tuberculii medial și lateral al tuberozității
calcaneului și pe aponevroza plantară. Se inserează pe fața laterală a bazei falangei proximale a
degetului mic.
 Mușchiul flexor al degetului mic își are originea pe ligamentul plantar lung și baza
metatarsianului al V-lea și se inserează pe fața laterală a bazei falangei proximale a degetului
mic.
Mușchiul opozant al degetului mic are originea comună cu scurtul flexor și se inserează
pe marginea laterală a metatarsianului al V-lea.
Muschii regiunii plantare mijlocii
Mușchiul flexor scurt al degetelor își are originea pe tuberculii calcaneului și aponevroza
plantară și inserția prin patru tendoane perforate de cele ale flexorului lung al degetelor.
Mușchiul pătrat al plantei își are originea pe marginile laterală și medială ale feței
plantare a calcaneului și se inserează pe tendonul flexorului lung al degetelor.
Mușchii lombricali sunt patru mușchi mici care își au originea pe tendoanele flexorului
lung al degetelor și inserția pe aponevroza dorsală a ultimelor patru degete.
Mușchii interosoși ai piciorului sunt în număr de șapte, dintre care trei sunt intersosoși
plantari și patru interosoși dorsali.
Mușchii interosoși plantari își au originea pe metatarsienele al III-lea, al IV-lea și al V-lea
și se inserează pe fața medială a bazei falangelor proximale ale degetelor.
Mușchii interosoși dorsali sunt mușchi bipenați și își au originea pe ambele oase
metatarsiene care mărginesc spațiul osos. Se inserează pe baza falangelor proximale ale
degetelor II, III și IV.

FIZIOLOGIA MEMBRELOR INFERIOARE

Oasele formează axul central, schela generală a corpului, îndeplinind mai multe funcţii:
 determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale
segmente.
 servesc ca sprijin şi susţinere pentru întregul corp şi pentru părtile moi,
datorită rezistenţei lor.
 formează pârghiile sistemului locomotor;
 funcţie de apărare (protecţie)
 servesc ca elemente de inserţie pentru muşchi şi ligamente, devenind
pârghii acţionate de grupe musculare, oasele reprezentând aparatul pasiv al sistemului
locomotor.
 constituie o importantă rezervă de calciu al organismului.
 să asigure un mediu pentru măduva osoasă (care produce celulele
sângelui).
 conferă poziţia bipedă a omului.
 Principalele proprietăți ale oaselor sunt rezistența și elasticitatea. 
Datorită acestor proprietăți, oasele nu se rup atunci când asupra loc acționează diferite
forțe de presiune sau de tracțiune (forțe paralele cu axul longitudinal, perpendicular pe suprafața
lui și prin torsiune - holicoidal). 
Rezistenţa la presiune şi la compresiune a osului. Fiecare fibră de colagen a osului este
alcătuită din segmente periodice, repetitive la fiecare 64 nm (nanometri) ai lungimii sale;
cristalele de hidroxiapatită se află adiacent fiecărui segment de fibră şi se leagă strâns de aceasta,
împiedcând alunecarea lor. Acest lucru este esenţial pentru a asigura rezistenţa osului. Fibrele de
colagen ale oasului, ca şi cele din tendoane, au o mare rezistenţă la tensiune, în timp ce sărurile
de calciu au o mare rezistenţă la compresiune. Aceste proprietăţi combinate, la care se adaugă
gradul de legare între fibrele de colagen şi cristale, crează o structură osoasă care are o mare
rezistenţă atât la întindere cât şi la compresiune.
O altă proprietate importantă de adaptare a  osului este capacitatea de vindecare a
fracturilor. În cazul unei fracturi, la locul fracturii apare o formațiune osoasă nouă, numită
calus (Osdesmal), prin intermediul căreia se face sudarea segmentelor osoase. La acest proces
contribuie și periostul, care poate în anumite condiții, mai ales în rândul persoanelor tinere, să
regenereze osul.
Mușchii sunt organe capabile de mișcare având posibilitatea de a-și scurta dimensiunile
efectuând lucru mecanic. Mușchiul este un organ alcătuit din țesut muscular. Mușchiul scheletic
este învelit într-o teacă conjunctivă rezistentă numită epimisium. Această teacă trimite fascicule
în interior formând perimisum care trimite fascicule ce izolează fiecare fibră musculară, fascicule
numite endomisium.
Mușchiul este un organ bogat vascularizat și bine inervat. Mușchii scheletici prezintă
două sau mai multe puncte de prindere pe os. Punctul de prindere al tendonului mușchiului pe
osul fix poartă numele de origine iar punctul de prindere pe osul mobil se numește inserție.
Proprietățile mușchilor:
1. Contractilitatea este proprietatea specifică muşchiului şi reprezintă
capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Când muşchiul
se contractă fără sarcină, el se scurtează cu viteză maximă în fără tensiune. Când se
contractă cu o sarcină mai mare decât forţa sa, atunci el dezvoltă o tensiune maximă, fără
scurtare. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomelul, iar baza moleculară o
constituie proteinele contractile.
2. Excitabilitatea se datorează proprietăţilor membranei celulare
(permeabilitate selectivă, conductanţă ionică, polarizare electrică, pompe ionice) Muşchii
răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat, urmat de contracţia
caracteristică. Între manifestarea electrică de la nivelul membranei fibrei musculare şi
fenomenele mecanice de la nivelul sarcomerului se produce un lanţ de reacţii fizico-
chimice, numit cuplaj excitaţie-contracţie.
3. Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub
acţiunea unei forţe exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele
conjunctive şi elastice din muşchi.
4. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub
acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaus când forţa a încetat să
acţioneze. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura
perimisiumului. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru
mecanic, mai ales atunci când trebuie învinsă inerţia. Interpunerea unei structuri elastice
între forţă (mușchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile
prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă, uniformă, a obiectului.
5. Tonusul muscular este o stare de tensiune permanentă, caracteristică
muşchilor ce au inerţie motorie somatică şi senzitivă intactă. Tonusul muscular este de
natură reflexă.
Funcțiile mușchilor sunt:
1. Contracția musculară izometrică-contracția în care mușchiul nu-şi
modifică lungimea dar tensiunea creşte. În pofida creșterii tensiunii în mușchi acesta nu
poate depăși rezistenţa opusă de sarcină şi astfel mușchiul nu se poate scurta.
2. Contracție musculară izotonică-scurtarea mușchiului cu menținerea unei
tensiuni musculare constante. Contracția izotonică este implicată în majoritatea
activităților fizice zilnice: mers, alergat.
3. Secusa –contracție ca urmare a stimulării unice a fibrelor musculare.
4. Contracția tetanică
- Incompletă creșterea frecvenţei de stimulare generează o contracție
continuă şi mai puternică decât secusa. Contracțiile alternează cu perioade de relaxare
incompletă.
- Completă - frecvenţa de stimulare nu permite perioade de relaxare pe
durata contracției musculare cu obținerea unui platou al tensiunii musculare dezvoltate.
Forța dezvoltată este maximă şi net superioară atât secusei cat şi contracției tetanice
incomplete.
5. Termoreglare – contracția musculară produce căldură.
 DEFINIȚIE

Clasic, fractura se defineşte ca o discontinuitate a osului, produsă în urma unui

traumatism de mică importanţă, care acţionează asupra unui os fragilizat printr-o suferinţă
anterioară (osteoporoză, tumoare osoasă, osteotită, etc.). De aceea este foarte important să se
studieze terenul pe care se produce fractura, în aparenţă banală, introducând astfel numeroase
erori în prognosticul şi tratarea leziunii.
Fractura este deci o boală generalizată (dereglări post-traumatice generale) declanşată
mai ales prin intermediul sistemului nervos.

TIPURILE DE FRACTURI ALE MEMBRELOR INFERIOARE

În funcţie de felul în care acţionează forţa determinantă:

1. Fractura directă se produce la nivelul la care acţionează forţa, reprezentată prin
zdrobire, compresiune sau şoc violent. Acestea sunt fracturi apărute la marile
accidente, care se asociază cu leziuni mai mult sau mai puţin grave ale părţilor moi.
2. Fractura indirectă se produce în alt loc decât acolo unde a acţionat agentul traumatic.
Aceste fracturi sunt cele mai numeroase şi după modul aplicării traumatismului, se
pot produce diferite tipuri anatomo-patologice de fracturi. În fracturile indirecte,
traumatismele pot acţiona prin unul din următoarele 4 mecanisme:
a. flexiune, când forţa se exercită asupra unei curburi osoase care depăşind
elasticitatea normală rupe osul la maximum de curbură;
b. tracţiunea, în urma contracţiilor musculare violente care duc la smulgerea unor
fragmente osoase, ce prezintă zone de inserţie tendinoase sau fracturi parcelare ale
epifizelor prin tracţiune ligamentoasă;
c. compresiune, în lungul axului osului, ducând la fractura epifizei, ca în fracturile
de astragal sau pilon tibial în urma căderii de la înălţime;
d. torsiunea, când forţa vulnerantă produce o răsucire a membrului determinând
totdeauna o fractură spinoidă sau helicoidală.
În funcţie de gradul discountinuității osului:
1. Fracturi incomplete, care se observă mai ales la copii şi se prezintă sub următoarele
forme:
a. deformarea osului în grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune în
lungul osului. În aceste condiţii se produce mai mult o dislocare trabeculară în
regiunea metadiafizară, care se traduce radiografic printr-o uşoară îngroşare
fusiformă sau în inel;
 b. ruperea incompletă sau în flexiune, care se observă la copii când datorită
elasticităţii şi grosimii periostului se produce un traiect de fractură care
interesează numai corticala dinspre conconvexitatea osului. Este clasică fractura
“en bois vert” (în lemn verde);
c. fisurile, se întâlnesc mai ales la adulţi şi mai rar la copii, integritatea formală a
osului este păstrată şi numai radiografiile din incidenţe diferite, pot să arate
traiectul de fractură.
2. Fracturile complete pot să aibă traiectul de fractură cu sediul variabil, în caz de
fractură directă şi dimpotrivă, să se situeze la nivelul punctelor slabe ale osului dacă
fractura este indirectă. Traiectul poate fi transversal, oblic, spiroid, longitudinal, în
vârf de clarinet şi în farină de fluture.
Fragmentele sunt în general în număr de două, uneori un traiect de fractură accesoriu
separă un al treilea fragment. Când există mai multe traiecte, fractura este cominutivă,
fragmentele osoase purtând numele de eschile. Deplasarea fragmentelor este variabilă, uneori
minoră, alteori complexă. Aceasta deplasare se poate face:
a. prin translaţie, când unul din fragmente este deplasat înainte, înapoi, intern sau
extern, faţă de celelalte fragmente, producând încălecarea lor;
b. prin rotaţie, când un fragment se roteşte în jurul axului sau longitudinal, în vreme
ce celălalt rămâne imobil sau ambele fragmente se rotesc unele faţă de celelalte,
în aceste cazuri există decalajul fragmentelor;
c. prin unghiularea unui fragment faţă de celălalt. De obicei, fragmentele suferă
deplasări complexe, când se asociază unghiularea cu încălecarea sau deplasarea
laterală cu decalaj.
În funcţie de integritatea pielii, fracturile pot să fie:
1. Fracturi închise, când segmentele osoase sunt acoperite cel puţin de piele.
2. Fracturi deschise, în care pielea a fost lezată şi osul ajunge în contact cu exteriorul. În
acest caz se poate infecta, poate apărea un proces septic de osteită sau chiar
osteomielită care întârzie vindecarea sau poate da naştere unor complicaţii, distrugeri
osoase, calus vicios, pseudoartroze.

CLASIFICAREA FRACTURILOR MEMBRELOR INFERIOARE

Fracturile membrelor inferioare sunt următoarele:

1. Fracturile de bazin;
2. Fracturile de femur;
3. Fracturile de rotulă;
4. Fracturile oaselor gambei;
5. Fracturile tarsului.