Dr.

Mihalache Constantin

AJUTOR MEDICAL
ÎN TRAUMATISME DIFERITE

- suport de curs –

Constanţa - 2013
2
 C U PR I NS

CAPITOLUL I – ANATOMIA (scheme – desene)................................................................................................

CAPITOLUL II – ACCIDENTELE (generalităţi – teoretice – pentru instruire).........................................
II.a AJUTORUL MEDICAL ÎN ACCIDENTE MINORE ŞI MEDII ................................................................

II.a.1. Rănile (plăgile) ....................................................................................................................................

II.a.2. Hemoragiile .........................................................................................................................................

II.a.3. Fracturile .............................................................................................................................................

II.a.4. Luxaţiile ..............................................................................................................................................

II.a.5. Entorsele ..............................................................................................................................................

II.a.6. Arsurile ................................................................................................................................................

II.a.7. Insolaţia ...............................................................................................................................................

II.a.8. Degerăturile ........................................................................................................................................

II.a.9. Hipotermia - primul ajutor în hipotermie .........................................................................................

II.a.10. Electrocutarea ...................................................................................................................................

II.a.11 Lipotimia ............................................................................................................................................

II.a.12. Spânzuratul .......................................................................................................................................

II.a.13. Înecul .................................................................................................................................................

II.b. PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE INTOXICAŢII ........................................................................................

II.c. AJUTORUL MEDICAL ÎN TRAUMATISMELE MAJORE ....................................................................

II.c.1. Traumatismele coloanei vertebrale ....................................................................................................

II.c.2. Traumatismele toracice ......................................................................................................................

II.c.3. Traumatismele abdominale ................................................................................................................

II.c.4. Reguli de bază ale pacientului politraumatizat .................................................................................

CAPITOLUL III - EVALUĂRILE TRAUMATIZAŢILOR .............................................................................

III.a. CAPUL .........................................................................................................................................................

III.b. COLOANA VERTEBRALA .......................................................................................................................

III.c. TORACELE .................................................................................................................................................

III.d. ABDOMENUL .............................................................................................................................................

III.e. BAZINUL .....................................................................................................................................................

III.f. MEMBRELE ................................................................................................................................................

CAPITOLUL IV – ALGORITMUL SUPORTULUI VITAL DE BAZĂ ........................................................

IV.a. RECUNOAŞTEREA STOPULUI CARDIO-RESPIRATOR ....................................................................

IV.b. SUPORTUL VITAL DE BAZĂ ÎN SPAŢII ÎNGUSTE ..............................................................................

IV.c. RESUSCITAREA CU DOI SALVATORI ....................................................................................................

IV.d. POZIŢIA DE SIGURANŢĂ ........................................................................................................................

3
VI.e. OBSTRUCŢIA CU CORP STRĂIN A CĂILOR AERIENE .....................................................................

4
 CAPITOLUL I
ANATOMIA
(scheme – desene)

Anatomia studiază forma şi structura organismului.

Fiziologia studiază funcţiile diverselor organe.
Structura studiază organismul de la cel mai mic element al său, astfel:
CELULA este o membrană care conţine un nucleu şi un lichid numit citoplasmă. Este materie vie care respiră, se hrăneşte,
elimină deşeuri, este specializată.
ŢESUTUL este un ansamblu de celule de acelaşi fel (epitelial, osos, sanguin etc.).
ORGANUL este un ansamblu de ţesuturi diferite.
SISTEMUL este un ansamblu de ţesuturi cu o anumită funcţie (osteoarticular, muscular, nervos, endocrin).
APARATUL este un ansamblu de organe şi ţesuturi diferite care colaborează pentru îndeplinirea unei anumite funcţii
(circulator, respirator, digestiv, uro-genital).

ANATOMIA TOPOGRAFICĂ

SISTEMUL OSOS SISTEMUL MUSCULAR (680 SISTEMUL ENDOCRIN

(208 oase) muşchi) (glande)
CAP frontal, temporale, parietale, masticatori şi cei care dau hipofiza, epifiza, glandele
occipital, faţa (14 oase cu expresie feţei salivare
maxilarele)
GÂT coloana vertebrală sternocleidomastoidian muşchii tiroida, paratiroidele
(7 vert., cervicale) cefei
TRUNCHI SUPERIOR coloana vertebrala (12 vertebre intercostali, pectorali, marele
(torace) toracice, 12 perechi de coaste şi trapez (spate)
osul stern)
MIJLOCIU coloana vertebrală (5 vertebre diafragmul, abdominal, marele pancreas, ficat, splina, bila,
(abdomen) lombare) dorsal (sale) suprarenalele

INFERIOR sacrum (5 v. sudate), coccis (5 v. fesierii (extern, mediu şi intern) veziculele seminale
(bazin, pelvis) sudate), două iliace (coxale), stânga şi dreapta
ischion şi pubian
MEMBRUL UMĂR clavicula, omoplat deltoidul
SUPERIOR BRAŢ humerus biceps, triceps
COT articulate
ANTEBRAŢ cubitus şi radius flexori, extensori
INCH. MÂNĂ 8 oase carpiene
MÂNĂ 5 metacarpiene (palma) şi
falangele degetelor

MEMBRUL ŞOLD articulaţia coxofemurală

INFERIOR COAPSA femur biceps femural (post.) şi
cvadriceps femural (ant.),
muşchii aductori
GENUNCHI articulaţi cu rotula
GAMBA tibia (frontal), peroneu tibial (ant.) şi triceps sural
(posterior)
GLEZNA maleola (int./ext.)
PICIOR calcaneu, 5 tarsiene, 5
metatarsiene, falange

5
 Craniul, vedere frontală (după Petricu I.C. 1967)

Craniul vedere laterală (după Petricu I.C. 1967

Planurile corpului uman.

(după M. Voiculescu 1968)

Vertebră toracică (după Şanta N. et col 1967) Coloana vertebrală (după Şanta N. et col. 1967)
A. vedere laterală B. vedere de sus
1- corpul vertebral, cu suprafeţele articulare ale coastelor - a -,
2 - apofiza transversală,
3 - apofiza spinoasă,
4 - apofiza articulară intervertebrală, canalul neural (rahidian).

Cutia toracică (după Petricu I.C. 1967) Vedere anterioară a sternului şi cranială a unei coaste
(după Petricu I.C. 1967)

Scheletul centurii scapulare şi

membrului superior
(după Viorica Stănescu et col.
1969)

Bazinul (după Petricu I.C. 1967)

6
 Centura pelviană şi oasele membrului inferior Musculatura superficială
(după Viorica Stănescu 1969) (după Viorica Stănescu et col. 1968)

Compartimentarea cordului (după Petricu I.C. 1967)

Musculatura superficială
(după Viorica Stănescu et col. 1968) Circulaţia sângelui în inimă în timpul unui ciclu cardiac
(după Mogoş Gh. 1984)

Faţa

ventrală a cordului (după Petricu I.C. 1967) Faţa dorsală a cordului (după Petricu I.C. 1967)

7
 Organele respiratorii A şi căile respiratorii superioare B. Schema tubului digestiv şi a glandelor anexe, abdominale
(după Şanta N. 1967)

Peritoneul şi cavitatea peritoneală (după Viorica Stănescu 1969) Arii de proiecţie topografică la nivelul trunchiului
(după Voiculescu M. 1968)

8
 Organizarea generală a sistemului nervos Aspectul general al sistemului nervos central
(după Petricu I.C. 1967) (după Petricu I.C. 1967)

Lobii emisferelor cerebrale (după Victoria Stănescu) Schema dispoziţiei anatomice a glandelor endocrine
(după Victoria Stănescu 1969)

Globul ocular cu anexele (după Şanat N. 1967) Detalii ale globului ocular (după Petricu I.C. 1967)

Urechea (după Petricu I.C. 1967)

9
Cavitatea bucală

10
 CAPITOLUL II
ACCIDENTELE
(generalităţi – teoretice – pentru instruire)

 Accidentul este efectul unei întâmplări; (o întâmplare care provoacă “vătămare”).

Cauzele apariţiei accidentului:
 care dispun de om (de voinţă) prin nerespectarea unor reguli sau deprinderi prin activităţile unor persoane nepricepute,
nepregătite;
şi
 imprevizibile (prin apariţia unor defecţiuni, incendii, calamităţi).
Deci: cauze  întâmplarea accident  traumatism.
Clasificare:
a) după gravitate:
1) uşoare – plăgi
– entorse
– luxaţii
– fracturi
– arsuri superficiale, de întindere mică
– intoxicaţii minore
2) medii – fracturi de coaste cu:
– hemotorax şi pneumotorax
– hemoragii
3) grave (traumatisme cranio-cerebrale, vertebrale, cu politraumatisme ori cu complicaţii).
4) extrem de grave (cu ruptură de cord, ruptură de nerv, secţiune de măduvă, cu traumatisme cranio-cerebrale etc.).
b) mortale (prin strivire, prin decapitare).
c) după numărul de persoane afectate:
– 1-2 persoane = accident singular;
– 3-4 persoane = accident colectiv;
d) fără urmări;
e) accidente mutilante (cu invaliditate).
Urmărind criteriile care se impun de urgenţă în ajutorul medical pentru un accidentat, putem stabili cele 3 forme (ale
ajutorului medical):
 autoajutor (singular);
 ajutor reciproc (de altă persoană);
 ajutor medical (cadru medical).
La locul accidentului pentru menţinerea funcţiilor vitale în cadrul măsurilor de prim ajutor sunt:
a) evaluarea accidentatului la prima vedere;
b) estimarea timpului scurs de la accident;
c) limitarea efectului produs de agentul primar;
d) efectuarea unui bilanţ lezional după criteriul vital;
e) stabilirea punctelor de intervenţie după criteriul vital;
f) măsuri de prim ajutor;
g) aprecierea eficienţei măsurilor întreprinse;
h) hotărârea evacuării accidentaţilor;
i) aprecierea evacuării, a locului şi a factorilor de risc evaluaţi în funcţie de mijlocul şi timpul de transport.
În cazul în care este necesar a se acorda primul ajutor, în acelaşi timp, unui număr mare de accidentaţi, trebuie făcut un triaj al
cazurilor, în funcţie de starea fiecăruia, astfel:
- cazurile de primă urgenţă sunt cele în care accidentatul prezintă stop cardio-respirator, hemoragii mari, care nu pot fi
oprite prin garou, hemoragii ale organelor interne, plăgi mari la nivelul plămânilor, stare de şoc;
- cazurile din urgenţa a doua sunt reprezentate de accidentaţii cu hemoragii arteriale care pot fi oprite prin garou, plăgi
mari abdominale, amputaţii de membre şi mari distrugeri osoase şi musculare, accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa;
- cazurile din urgenţa a treia sunt reprezentate de accidentaţii cu traumatisme cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de
bazin, însoţite de fracturi şi de leziuni ale organelor interne, fracturi deschise, plăgi profunde, hemoragii de tot felul;
- ceilalţi accidentaţi intră în categoria urgenţelor obişnuite.
În funcţie de categoria de urgenţă se acordă primul ajutor şi se asigură transportul accidentaţilor.

Principiile ajutorului medical acordat bolnavilor accidentaţi.

Ajutorul medical impune următoarele principii:
A. Principii generale
 înlăturarea aglomerării şi evitarea panicii;
 evitarea manevrelor pripite şi periculoase;
 folosirea la un nivel înalt al prudenţei şi al logicii de care dispunem.
B. Principiile etapelor ajutorului medical necesare menţinerii funcţiilor vitale
Considerând aceste generalităţi într-o anumită ordine, remarcăm elementele pozitive – obligatorii (ca jaloane deosebite în
coordonarea acordării ajutorului medical), care trebuie aplicate în clipe, secunde în cazul unui accident, după cum urmează:
1. informarea = (obţinerea tuturor datelor despre agentul cauzator de accident, despre victimă, despre efectele produse de
accident, despre zona organismului afectată de accident, despre leziunile simple ori combinate provocate de accident, despre timpul
epuizat de la producerea traumatismului până la momentul acordării ajutorului medical);

11
 2. scoaterea accidentatului din zona impactului = (din zona cauzatoare a traumatismelor);
3. crearea de condiţii victimelor, prin aşezarea în poziţii corespunzătoare = (pentru supravieţuire, pentru a fi pregătite în
vederea acţiunilor următoare de acordare a ajutorului medical);
4. examinarea stării generale a accidentatului = (conştienţa, puls, respiraţie, controlul şi coordonarea segmentelor
traumatizate, complicaţii etc.);
5. respiraţie artificială;
Trebuie să reţinem următoarele:
a) - Centrul organismului este inima – (pompa centrală).
- Capul, mâinile, picioarele, sunt la periferie (ţesuturile periferice).
- În craniu sunt componente ale sistemului nervos central doar cu „atribuţiuni“ centrale, însă ca „aşezare“ sunt la periferie.
b) Sistemul nervos se compune din:
• Sistemul nervos periferic (nervi – culeg informaţii);
• Sistemul nervos central – (putem arăta că aici are loc şi formarea arcului reflex) – care se compune din:
- măduva spinării (de la care pleacă rădăcinile nervoase);
- encefalul (creierul mare, creierul mic şi bulbul rahidian).
Astfel se face legătura între organism şi mediul exterior (sistem nervos al vieţii de relaţie) şi legătura între organe (între
aparate – ca fiind sistem nervos al vieţii vegetative (interne).
c) la plămâni prin capilarele alveolare O 2 pătrunde în sânge, (formează oxihemoglobina) care transportă O 2 spre – cord care
pompează spre: celulele din „Sistemul Nervos Central“ şi la ţesuturile periferice.
• oprirea respiraţiei (stopul respirator) şi:
- nu duce O2 la S.N.C.
- sângele preia O2 din depozitele periferice (de la ţesuturi) 3-5 min. pe care-l transportă la S.N.C. (la celule), timp în care se
impune respiraţia artificială (insuflaţii).
6. hemostaza (oprirea sângerării);
Hemostaza are 3 forme:
 spontană = (la sângerări uşoare, superficiale, care datorită elementelor de coagulare din sânge, opreşte spontan scurgerea
de sânge: - naturală, ori ajutate cu tratament - terapeutică – (calciu, vitamina K, venostat etc.);
 provizorie (oprire temporară)
- prin aplicarea de pansament compresiv;
- prin digito-presiune; comprimare cu pumnul;
- prin garou (cu materiale specializate sau improvizate);
 definitivă (chirurgical – ligatură de vas).
Sfaturi practice:
 în cazul hemoragiei interne bolnavul este culcat, având aşezat capul în jos şi picioarele în sus, pentru a proteja celule
Sistemului Nervos Central.
 aşezarea garoului după leziunea vasului, astfel:
a) arterial (de ducere) (împins) (de la inimă către periferie); sângele este:
- roşu;
- cu oxigen;
- pulsează ritmic; (secuse), cu forţă (jet);
- garoul deasupra leziunii.
b) venos (de întoarcere), (de la periferie către inimă); sângele este:
- violaceu;
- cu CO2;
- curge continuu, lent;
- garoul sub leziune.
Garoul se aplică timp de 60 minute cu slăbire din 15 în 15 minute, timp de 1-2 minute.
7. aplicarea de pansamente;
8. stabilirea ordinii urgenţelor = (extrema urgenţă ori gradul I, II şi III; estimarea timpului pentru evacuări poate fii un timp
util, timp limitat sau timp depăşit);
9. înscrierea (eliberarea) diferitelor menţiuni (date) despre accident ori accidentat, despre tratamente = (ori elemente
ale ajutorului medical, despre timp, despre manevre ori afecţiuni, complicaţii);
10. organizarea, asigurarea şi pregătirea pentru transportat = (materiale şi mijloace specializate ori improvizate);
11. însoţirea accidentatului = (pe timpul deplasării – evacuării).
C. Ajutorul medical propriu-zis (concret, specific, special) în cazul diferitelor traumatisme:
• minore;
• medii;
• grave (majore) în ordinea urgenţelor (ordine impusă de posibilitatea instalării stopului cardio-respirator):
- toracice;
- abdominale;
- bazin;
- coloana vertebrală;
- craniocerebrale.
Principii concrete în ajutorul medical pentru traumatisme grave:
- menţinerea permeabilităţii căilor aeriene;
- poziţia de siguranţă
- pansamente (pot feri leziunile de infecţii, fac hemostaza şi ajută la imobilizare)
- calmante (pentru a evita şocul dureros)
- sedative (reduc anxietatea – frica)
- perfuzie

12
- oxigen
- evacuare.

13
 II.a. AJUTORUL MEDICAL ÎN ACCIDENTE MINORE ŞI MEDII
II.a.1. Rănile (plăgile)
Sunt soluţii de continuitate apărute la nivelul tegumentelor, după unele “vătămări”.
Clasificare:
a) după agentul cauzal (vătămător):
 mecanice:
– tăiere;
– înţepături – accidentale sau terapeutice;
– ţepi;
– muşcături;
– contuzii (loviri);
– excoriaţie (zgârieturi la epidermă);
– zdrobire;
– arme de foc (cu efect unipolar sau bipolar);
 chimice (acizi, baze);
 termice – frigul (degerături);
– căldura (arsurile);
b) după regiunea organismului afectată:
 la cap;
 la torace;
 la membre;
 la abdomen etc.
c) după profunzime
- superficiale;
- profunde;
d) după structurile anatomice – penetrante;
– transxifiante;
e) după leziunile anatomo-patologice:
– simple;
– compuse;
– complicate;
f) după vechime – recente;
– vechi.

Ajutorul medical se acordă astfel:

1) stabilirea locului rănii;

2) controlul examinarea rănii (plăgii):
– marginile rănii:
- drepte;
- cu franjuri (anfractuoase).
– fundul rănii – corpi străini, ţesut zdrobit, noroi, bucăţi de os, vas de sânge rupt care sângerează;
3) hemostaza (oprirea sângerării);
4) curăţarea plăgii (cu apă oxigenată);
5) dezinfecţiile (în centru cu rivanol iar către marginea rănii se folosesc soluţii de alcool diluat);
6) protejarea de infecţie (comprese sterile);
7) pansamentele (bandajele, care necesită o anumită tehnică, manevrabilitate, în funcţie de zona (regiunea) unde este
rana precum şi de priceperea sau antrenamentul aceluia care execută respectivul pansament);
8) fixarea pansamentului;
9) evitarea complicaţiilor (prin tratament):
– contuziilor;
– hematomului;
– infecţiile: tetanos, erizipel, gangrenă, microbi banali, anaerobi;
Rănile necesită un tratament de urgenţă în primul rând pentru că ele reprezintă o poartă de intrare a microbilor în organism.
Tegumentul intact conţine la suprafaţa sa miliarde de germeni care nu pot pătrunde în organism. În momentul în treruperii
continuităţii tegumentului, aceşti germeni de pe suprafaţa pielii înconjurătoare intră în rană, unde găsesc un mediu de dezvoltare
deosebit de favorabil, constituit din sânge şi din straturile celulare zdrobite de agentul traumatic.
S-a constatat că, dacă rana nu a fost tratată timp de 6 ore, numărul germenilor ce s-au înmulţit în acest interval de timp atinge
nivelul la care apare infecţia.
Dacă în prima zi infecţia se află numai la nivelul rănii, în zilele următoare ea prinde traiectele limfatice şi ganglionii din
vecinătate, iar apoi, vărsându-se în circulaţia sanguină, se împrăştie în tot corpul. Din acest moment, tratarea bolii devine foarte
dificilă, viaţa bolnavului fiind pusă în pericol.
Deci, principalul scop al primului ajutor, în cazul rănirilor, este împiedicarea dezvoltării infecţiei. Pentru aceasta, se va face în
primul rând toaleta rapidă şi corectă a plăgii şi apoi se va face acoperirea ei cu un pansament steril. Această aco perire cu un
pansament este suficientă în cazul rănirilor în care nu sunt lezate toate straturile pielii (excoriaţii) sau în rănirile unor suprafeţe foarte
mici (plăgi înţepate).

14
 PLĂGILE TORACICE SUFLANTE
Definiţie: • plăgi penetrante toracice care au afectat tegumentul, toate straturile anatomice subadiacente, pleura şi
plămânul.
Cauze: • traumatisme, agresiuni (arme albe, arme de foc).
Primul ajutor: • pansament compresiv, fixat prin benzi adezive pe trei laturi.
• transport rapid spre o echipă medicalizată.
PLĂGILE CU AFECTARE VASCULARĂ
Definiţie: • plăgi în care a fost interceptat ram arterial sau venos, rezultând o hemoragie externă.

Primul ajutor:
• control digital al sursei de sângerare.
- hemoragiile arteriale importante în care sursa de sângerare este vizibilă, poate fi direct controlată.
• pansament compresiv - plăgi cu debit mic, moderat, continuu;
• aplicarea garoului în plăgi cu sângerare importantă, se realizează după următoarele reguli:
- pentru leziunile arteriale, garoul se montează deasupra plăgii (plaga arterială: sânge cu jet pulsatil);
- pentru leziunea venoasă, garoul se montează sub plagă (sânge închis la culoare, cu jet continuu).
Garoul se strânge până la oprirea hemoragiei, iar lângă garou se plasează un bilet cu dat, ora şi minutul la care s-a efectuat.
Garoul trebuie lărgit la fiecare 20 min. pentru a permite irigarea ţesuturilor subadiacente.

Aplicarea unei staze la nivelul arterei humerale (A) femurale (B ). (după Bej an L, Gornic Gh. 1981)
Pacientul cu plăgi vasculare va fi evacuat rapid, iar pe timpul transportului vor fi evaluate funcţiile vitale.

II.a.2. Hemoragiile
Hemoragia = este ruperea unui vas de sânge.

Clasificare:
a) după gravitate:
– uşoare;
– medii;
– grave;
– foarte grave, extrem de grave, fulgerătoare.
b) după locul de producere:
– interne;
– externe;
– exteriorizate printr-un organ (epistaxisul) (sângerare pe nas); hemoptizia - (tuse + sânge); hematuria - (prin urină),
hematemeză - (vărsătură cu aspect de zaţ de cafea); melenă - (scaun cu aspect de păcură neagră, lucioasă); otoragie - (ureche);
c) după vasul afectat:
– arteriale;
– venoase;
– capilare;
– mixte;
d) după momentul producerii accidentului şi al apariţiei sângerării:
– primare (apar odată cu traumatismelor şi leziunea vasului);
– secundare (scurgerea apare mai târziu faţă de momentul acţiunii traumatismului).

Semnele principale: paloare, pulsul slab şi rapid, transpiraţii reci, respiraţii ample, tensiunea arterială scade, extremităţile reci,
cianotice (vineţii).

Ajutorul medical pentru hemoragii, constă în efectuarea hemostazei.

15
 Pentru artera
Pentru artera carotidă
subclaviculară

Pentru artera
humerală

Locurile unde se exercită presiune pentru oprirea

hemoragiei

Pentru artera
femurală

Pentru artera
piciorului

II.a.3. Fracturile
= ruperea unui os (sau întrerupere a continuităţii în diferite situaţii). Această rupere poate fi la:
 la osul sănătos (spontan);
 la os patologic (în afecţiuni ale oaselor);
 după vârste;
 în funcţie de sex;
 profesie;
 stări fiziologice (ritmul biologic).
Clasificare:
a) după modul de producere:
- directe;
- indirecte;
- pe regiuni;
b) după locul producerii:
- închise;
- deschise;
c) după etiologie:
- patologice (în contextul diferitelor boli), (în cancer), (osteoporoză);
- lovituri;
- căderi;
- tensiuni, torsionări, tasări;
d) complete, incomplete, fragmentate (zdrobite, numite cominutive), (sfărâmate – ca parbrizul);
b) după orientare (oblice, transversale, longitudinale, spirale).
Semnele fracturilor (principiul general):
 probabile = (durerea, deformarea, impotenţa funcţională posibilă scurtare la fracturile deplasate, echimoze);
 de siguranţă = (traiect deformat, nu sunt transmise mişcările, nu există mobilitate, apar crepitaţii – frecătură între capetele
osului rupt).
Ajutorul medical:
– imobilizarea (cu atelă - specială ori improvizată) = (cuprinde focarul fracturii şi dacă este posibil articulaţiile adiacente).
Complicaţii:
1. grave (şoc traumatic);
2. imediate – embolie (cheaguri în vasele de sânge);
– hemoragie;
– secţionare de nerv;
– deplasare a suprafeţelor;
3. târzii – calus – târziu sau vicios;
3 – infecţii;
– anchiloze (redori).
Mijloacele de imobilizare:

16
 • să fie uşoare;
• să fie adecvate lungimii membrului care se imobilizează;
• să fie uşor de folosit;
• să asigure o contenţie bună;
• să fie stabile şi comode pentru pacient;
• să nu împiedice circulaţia de întoarcere.
Fracturile membrului superior
Fracturile de membru superior sunt:
• braţ - humerus: col chirurgical, diafiză, epifiză;
• antebraţ - radius şi cubitus;
• pumn şi mână.
Precauţii:
• evaluarea pulsului sub focarul de fractură;
• culoarea tegumentelor;
• imobilizare pe atelă Kramer; atenţie la edemul membrului superior.
Imobilizarea se va face cu multă prudenţă, cu mare blândeţe respectând toate principiile mobilizării atraumatice.
Imobilizarea în fractura de humerus se face cu atelă Kramer, cuprinzând articulaţia scapulo-humerală, articulaţia cotului şi
antebraţului. Se fixează cotul în unghi de 90 de grade. Atela se fixează cu faşă elastică (atenţie să nu fie compresivă) şi apoi se fixează
suplimentar de trunchi.
Fractura de radius şi cubitus (antebraţ) se imobilizează cu atelă Kramer, gonflabilă, vacumatică sau sisteme improvizate.
Imobilizarea cuprinde articulaţia cotului şi articulaţia pumnului. Mâna se sprijină de corp.
Fracturile membrului inferior
Fracturile de membru inferior sunt:
• fractura de femur;
• fractura de platou tibial;
• fractura de gambă (tibie şi peroneu);
• fractura de calcaneu;
• fractura de tarsiene, metatarsiene şi falange.
Fractura de femur este urgenţă majoră, atunci când este însoţită de sângerare. Pacientul poate pierde peste 1500 ml de sânge
intrând în soc hemoragie. Imobilizarea fracturii de femur se face pelvi-podal (bazin-coapsă-genunchi-maleolă-laba piciorului).
Mijloacele de imobilizare ale fracturilor sunt: atelele Kramer din sarma, aţele Spencer, aţele gonflabile, aţele vacumatice sau
chiar mijloace improvizate din material rigid (carton, scândură, placaje, rigle, Plexiglas etc.). Atelele se căptuşesc cu vată si faşă pentru
a fi comode si eficiente.
Analgezia este extrem de importantă, iar reevaluarea trebuie făcută pe toată perioada transportului până la întâlnirea cu echipa
medicală.
Fractura de platou tibial şi fractura de gambă (tibie şi peroneu).
Se utilizează diverse modele de aţele mai sus enumerate. Obligatoriu imobilizarea trebuie să cuprindă articulaţia genunchiului şi
articulaţia tibio-tarsiană şi calcaneu. Atela se plasează posterior. Se mai pot utiliza două atele aşezate lateral, respectând aceleaşi
principii. Fixarea atelelor trebuie să fie fermă, atraumatică. Atenţie:
Evaluarea permanentă a pulsului sub focarul de fractură, culoarea tegumentului, temperatura tegumentului.
Este interzisă utilizarea membrului la mers.
Fractura de bazin
Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă pacientul prezintă la nivelul bazinului mobilitate excesivă,
durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targa vacumatică. Fractura
de bazin poate deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă (peste 1500 ml sânge), fiind necesară asistenţa
medicalizată de urgenţă.
Examenul organelor genitale (testicule, scrot, labii)
La inspecţie putem observa: sângerări, hematoame masive, plăgi. Pacientul prezintă durere atroce până la instalarea stării de
soc. De asemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate.
Tratamentul consta în analgezie si transport la spital.
Amputaţia
Constă în îndepărtarea completă a unui segment de membru. Acesta se acoperă cu pansamente sterile, se aşează într-o pungă
cu gheaţă si se transportă de urgenţă (primele 3 ore de la amputaţie) la clinica de chirurgie plastică si reparatorie.
Traumatismele cranio-cerebrale
La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramidă nazală, ochii, urechile, gura, mandibula.
Craniul: putem observa: înfundări, fracturi sau deformări ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerări ale scalpului.
Aceste sângerări se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. Dacă există
substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi
trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind de
competenţa spitalului. Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital.
Piramida nazală .se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Fractura de piramidă nazală se
manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare
nazală.
Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza fractura şi de a opri sângerarea.
Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere.
în toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie. Dacă pupilele sunt inegale, acesta este
un semn de leziune cerebrală gravă.
Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerări şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la spital.
Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede
posibil. Dacă în conductul auditiv extern observam sângerare sau un lichid gălbui (lichid cefalorahidian), cu o compresă curăţăm

17
urechea, după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este
vorba de o leziune cerebrală gravă (fractura de bază de craniu) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital.
In spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios-osul mastoidian. Un hematom la acest nivel, după un traumatism
cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.
Gura: trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerări ale limbii, gingiilor, palatului moale şi dur care se tratează prin
compresie locală cu comprese sterile.
Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în
plămâni. Mandibula şi maxilarul: în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială (durere, deformări, tumefacţii,
crepitaţii osoase).
Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub
formă de căpăstru. În plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical.(23, 27).
Semnele de suferinţă cerebrală;
• tulburări ale stării de conştientă (agitat, obnubilat, convulsii);
• tulburări de comportament;
• scara Glasgow permite evaluarea stării de conştientă, scorul Glasgow 8 şi mai mic de 8, indică o leziune cranio-
cerebrală gravă.

II.a.4. Luxaţiile II.a.5. Entorsele

(părăsirea poziţiei normale de către capetele osoase la nivelul (întindere exagerată a ligamentelor şi tendoanelor de la nivelul
unei articulaţii). unei articulaţii, cu sau fără ruptura acestora sau al capsulei).
Clasificare: Clasificare:
 patologice (boli neurologice, boli musculare etc.); - după gradul acestora:
 traumatice: - gr. I = simple;
- închise; - gr. II = moderate;
- deschise; - gr. III = grave (cu rupere de capsulă articulară).
- asociate cu fracturi;
 după locul articulaţiei afectate:
- maxilar inferior;
- umăr;
- cot;
- şold;
- genunchi.
Semnele: Semnele:
1. durerea; - durere;
2. impotenţa funcţională; - impotenţă funcţională;
3. deformarea regiunii; - deformare a regiunii.
4. scurtarea segmentului;
Complicaţii:
- fracturi;
- rupturi – nervi, vase;
- răniri;
- infecţii.
Ajutorul medical Ajutorul medical:
 urgent = imobilizare şi calmante; - gr. I repaus; calmarea durerii;
- gr. II comprese (apă rece, burow);
 definitiv = evacuare la spital (unde se face reducerea
- gr. III (cu ruptură de capsulă) imobilizare provizorie
de către medic).
(atele, ghips) timp de 3-7 zile.
Luxaţia fiind urgenţă se reţine după cuvântul gheaţă
(ICE):
- I = imobilizare
- C = calmare
- E = evacuare
În entorse oasele revin la poziţia normală..
În luxaţie, capetele osoase nu mai păstrează poziţia normală

1- membrană articulară;
2- cartilaj;
3- epifiza, partea spongioasă;
4- partea compactă;
5- diaflza, canalul medular;
6- măduva osoasă;
7- periost;
8- fascicul vasculo-nervos.

18
 Structura unui os lung.
(după Şanta N. et col. 1967)
Articulaţie sinovială; Articulaţie sinovială cu disc; Articulaţie
sinovială cu menisc. Tipuri de articulaţii mobile sinoviale
(după Petricu I. C. 1967)

II.a.6. Arsurile
Plăgi sau răni provocate de:
- căldură ( flăcări, gaze, vapori, lichide, corpi, radiaţii)
- substanţe chimice (acid sulfuric, acid azotic şi baze sodă caustică etc.)
- electricitate;
- razele X.
Semnele arsurilor sunt incluse în clasificare după cum urmează:
a) după gradul arsurii (după profunzime):
I = eritem (roşeaţă);
II = eritem + flictene (vezicule);
III= eroziuni (răni);
IV= carbonizare;
b) după gravitate:
- uşoare;
- medii;
- grave;
c) după regiunea vitală;
d) după suprafaţă: - cât % (regula de “9”): (pentru ambele feţe):
 cap 9%;
 membrele superioare 9% (fiecare);
 trunchi 36%;
 membrele inferioare 18% (fiecare);
 regiunea genitală 1%;
Ajutorul medical:
1. scoaterea din mediu;
2. neutralizare efectului agentului traumatizant (pături ude, soluţii);
3. înlăturarea reziduurilor;
4. înfăşurarea cu cearceafuri curate (protejarea de infecţii);
5. calmarea durerii;
6. administrarea de lichide;
7. antibiotice;
8. examinarea şi evaluare a leziunilor;
9. evacuarea către punctul medical ori direct către spital (în funcţie de gravitate);
10. acţiunile necesare ulterioare:
- toaleta;
- dezinfecţiile;
- tratamentul adecvat:
a) - profilactic;
b) - de bază: - suprimarea durerii;
- prevenire a şocului şi a infecţiei;
- curăţire;
- epitelizare;
- funcţionalitate.
- evacuare (după gravitate) către servicii de specialitate
Complicaţii (şocul postcombustional):
 primele ore – prin durere, şoc dureros;
 48 de ore – pierdere de sânge, lichide (apare şoc hipovolemic);
 2 săptămâni – infecţie – (şocul bacterian), septicemie.

II.a.7. Insolaţia
(expunere la razele solare a unor părţi ale organismului).

19
 Este un accident produs de acţiunea directă şi prelungită a razelor solare asupra capului şi cefei. Apariţia insolaţiei este favori -
zată de o adaptare insuficientă la soare, de efortul fizic sau de debilitatea organismului.
Forma uşoară a insolaţiei se caracterizează prin dureri de cap, moleşeală senzaţie de înfundare a urechilor, greaţă, înroşirea
puternică a obrajilor şi rărirea pulsului. Când insolaţia este de gravitate medie, durerea de cap are o intensitate foarte mare, pulsul şi
respiraţia se accelerează, apare o încleştare a maxilarelor, se instalează rigiditatea cefei.
Cel care acordă primul ajutor va aşeza accidentatul la umbră, în poziţie culcată cu faţa în sus, cu capul mai sus decât restul
corpului, îi va desface cravata, cordonul sau centura şi îi va pune comprese reci pe frunte, pe ceafă şi pe piept. Dacă accidentatul nu
varsă, i se vor da să bea băuturi dulci, ceai sau cafea. Se va face respiraţie artificială, dacă este cazul. După ce victima şi-a revenit, nu
va fi lăsată să-şi reia activitatea imediat, în soare.
Principala măsură de prevenire a insolaţiei este acoperirea capului cu o pălărie uşoară sau cu o şapcă de pânză albă sau din
paie. Se pot folosi şi mijloace improvizate de apărare contra soarelui, cum ar fi un coif de hârtie sau o batistă înnodată la colţuri.
Semnele insolaţiei:
- eritem;
- cefalee;
- moleşeală, senzaţia de greaţă şi vomă, tulburări de vedere;
Ajutor medical:
- scoatere din mediu;
- introdus într-o cameră răcoroasă (la umbră);
- culcat = (capul sus şi picioarele în jos);
- decongestionante; calmante; ceaiuri călduţe;
- comprese reci (pe cap), ventilaţie.

II.a.8. Degerăturile
Expunere la frig a unor regiuni neacoperite – (la extremităţi – sau la persoane cu o circulaţie slabă, la vârstnici, în caz de
oboseală, ori cu expunere la vânt, umiditate).
Factorii etiologici:
- principali (determinanţi) - atmosfera, frigul, vântul, variaţii bruşte de temperatură;
- secundari (favorizanţi):
a) - intrinseci - reactivitate slabă, lipsă de călire;
- oboseală;
- boli, vârstă înaintată;
b) - extrinseci – nefolosirea echipamentului adecvat, lejer: (mănuşi, încălţăminte).
Semnele:
- schimbarea culorii tegumentului (palid, vânăt);
- scade sensibilitatea;
- amorţeală;
- durere.
Continuând evoluţia frigului asupra tegumentelor, apar etapele de mai jos.
Clasificare:
- după grade: I = edem (inflamaţie, umflătură);
II = flictene (vezicule);
III = necroză (răni, eroziuni);
IV = gangrenă (după infecţie).
Ajutor medical:
- scoatere din mediu;
- aşezare într-o cameră cu posibilitatea de creştere treptată a temperaturii până la 20-22 ° C în timp de 5-6 ore şi acoperire cu
pături, haine etc.;
- alcool (rom) 50-100 gr;
- observare (examinare a tegumentelor) şi evaluare a leziunilor;
- tratament adecvat (local) ori evacuat în servicii de specialitate;
- urmărire-intervenţie în cazul apariţiei complicaţiilor.

II.a.9. Hipotermia - primul ajutor în hipotermie

Funcţia de termoreglare este definită ca şi capacitatea organismului de a-şi menţine temperatura centrală între limite bine
definite.
Organismul uman îşi menţine temperatura constantă în limitele unor mari modificări ale temperaturii mediului.
Echilibrul termic este un proces dinamic, permanent, şi se realizează graţie unor mecanisme complexe între producerea şi
pierderea de temperatură.
Menţinerea constantă a temperaturii corpului în ciuda variaţiilor termice exogene şi a diverselor activităţi ale organismului
implică intervenţia unor modificări funcţionale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine etc.)
coordonate de hipotalamus.

Mecanisme fiziologice în termoreglare

Mecanisme activate de frig Mecanisme activate de căldură

Care cresc producţia de căldură Care scad producţia de căldură Care cresc pierderea de căldură Care scad producţia de căldură

20
• frisonul; • vasoconstricţie cutanată; • vasodilataţie cutanată; • anorexia;
• foamea; • ghemuire; • transpiraţie; • apatia;
• activităţi voluntare • oripilaţie • intensificarea respiraţiei • inerţia
DEFINIŢIE: scăderea temperaturii centrale a corpului (măsurate la nivel esofagian, rectal, timpanic ) sub 35°C (95°F).
Etiologie (cauze).
• Hipotermie indusă prin manevre terapeutice;
• Hipotermie accidentală:
- primară, prin expunere la temperaturi scăzute;
- secundară, datorată unor suferinţe (termoreglare ineficientă).
Mecanismele de pierdere a temperaturii:
• RADIAŢIA: - pierderea de căldură în mediul înconjurător datorită gradientului de temperatură. Factorii importanţi în
pierderea de căldură prin radiaţie sunt suprafaţa corporală şi gradientul de temperatură.
• CONDUCŢIA: - PRIN CONTACT DIRECT dintre obiecte şi transfer molecular de energie calorică;
- Apa determină pierderea căldurii din corp de 25 de ori mai repede decât aerul, deoarece are o densitate mai mare. (Rămâi
uscat = rămâi în viaţă)
• CONVECŢIA: - procese de conducţie unde unul dintre obiecte este în mişcare;
Rata de pierdere a căldurii depinde de densitatea substanţei în mişcare. (Vântul este un exemplu de efect al convecţiei aerului
prin măsurarea intensităţii vântului rece se obţine cantitatea de căldură pierdută în mediu comparativ cu temperatura constantă a
aerului.)
• EVAPORAREA: Pierderea de căldură prin transformarea apei din lichid în gaz.
Factori determinanţi şi favorizanţi:
• temperatura scăzută a mediului;
• echipament necorespunzător;
• umezeală;
• oboseală fizică, epuizare;
• deshidratare;
• alimentaţie deficitară;
• ingestie de alcool;
• nu are cunoştinţe despre hipotermie;
• vârsta;
• boli asociate.
Stările hipotermiei:
Clasificarea este în funcţie de valoarea temperaturii centrale. Se cunosc 3 stadii ( faze):
• HIPOTERMIA UŞOARA - cu temperatura centrală 32 -35°C (89.6-94.9°F)
- Clinic • tensiunea arterială (TA) '
• frecvenţa cardiacă (AV)
• frecvenţa respiratorie (FR)
• starea de conştientă se alterează de la stupoare la stare confuzională;
• tonusul muscular creşte şi se asociază cu frisonul;
• vasoconstricţie periferică evidenţiată prin scăderea pulsului periferic, paloarea extremităţilor;
Consecinţa vasoconstricţiei periferice provoacă creşterea volumului sanguin central producând creşterea diurezei (diureza
rece). Aceasta poate provoca hipovolemie semnificativă.
• scade debitul cardiac pe măsura scăderii temperaturii.
 HIPOTERMIA MODERATĂ - cu temperatura centrală 28 - 32°C (82.4 - 89.4°F) - Clinic •obnubilare —> comă
 pierderea activităţii motorii fine (în special a mâinilor), determinate de scăderea fluxului sanguin periferic;
 stare de conştientă alterată ( cuvinte neinteligibile);
 frison violent;
 tulburări de comportament (dezbrăcare paradoxală fără percepţia frigului);
 afectivitate plată.
 HIPOTERMIA SEVERĂ - cu temperatura centrală mai mică de 28°C (82.4CF) -Clinic • imediat ameninţătoare de viaţă;
• frisonul are loc în două valuri:
- violent cu pauze din ce în ce mai lungi;
- absent.
• pierderea de echilibru, până la ghemuire (pentru a conserva căldură);
• rigiditate musculară;
• tegumente palide:
- frecvenţa cardiacă scade;
- frecvenţa respiratorie scade;
- scade fluxul sanguin periferic.
MOARTEA PRIN HIPOTERMIE
- Clinic • respiraţia devine agonică şi foarte superficială;
• inconştient;
• se dezvoltă tulburări de ritm, orice mişcare bruscă poate determina fibrilaţie ventriculara (F.V.);
• stop cardiac, deces.
Evaluarea victimei hipotermie:
Se face utilizând protocolul A, B, C, D, E, la care se adaugă examinarea temperaturii utilizând termometrul timpanic.
A: eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală);
B: Respiraţia ( metoda P.A.S.: priveşte, ascultă, simte);
C: circulaţia (determinarea pulsului carotidian şi femural);

21
 D: statusul neurologic: conştient; inconştient;
E: expunerea la factorii de mediu Atenţie: la haine ude sau umede.
Cum se face examinarea?
• conform protocolului de examinare primară şi secundară (atenţie: coloana cervicală).

Tratamentul hipotermiei:
Principiile de bază în reîncălzirea unei victime hipotermice sunt:
• conservarea căldurii organismului;
• înlocuirea energiei consumate pentru generarea căldurii necesare (exemplu: frisonul este capabil să crească căldură
organismului cu 2°C într-o oră).
• Forma uşoară : încălzire pasivă externă 32 -34.9°C. pături calde, sac de dormit;
(89.6-94.9 F). îmbrăcăminte uscată, folie izotermă;
• repaus;
• adăpost, posibil încălzit;
• administrarea de lichide calde şi substanţe energizante:
- hidraţi de carbon;
- proteine.
Interzis - alcool; cofeină; tutun.

 Forma medie: încălzirea activă externă;

28-31,90C - pături electrice;
- sticle cu apă caldă;
- surse de încălzire:
- radiatoare;
- aeroterme;
- pături încălzite

 Forma severă: reîncălzire activă:

<280C - fluide încălzite la 420C
0
(< 82,4 F) - oxigen umidificat încălzit la 420C
- lavajul nazo-gastric
- bypass coronaro-pulmonar
- bypass venos-venos, etc.
Această ultimă formă este utilizată exclusiv de echipe medicale complexe specializate.

II.a.10. Electrocutarea
(acţiunea curentului electric natural – (trăsnetul) – ori artificial – (continuu şi alternativ) – asupra organismului cu efecte
locale – în zona de contact sau în profunzime – sau generale (asupra cordului, respiraţiei).
Efectele curentului electric sunt în funcţie de:
 proprietăţile curentului;
 rezistenţa tegumentului;
 timpul expunerii la curent;
 amperaj (care face electrocutarea).

Ajutorul medical impune 3 acţiuni:

- deconectarea (scoaterea, întrerupere de curent);
- aşezarea accidentatului pe spate (cu faţă în sus);
- respiraţie artificială (dacă este nevoie şi resuscitare cardiacă).
In electrocutări, primul ajutor urmăreşte scoaterea victimei de sub influenţa curentului electric şi menţinerea funcţiilor vitale,
în cazul în care acestea au avut de suferit.
Acţiunea curentului electric asupra organismului are efecte diferite de la individ la individ, precum şi în funcţie de
intensitatea, tensiunea şi frecvenţa curentului. Periculozitatea creşte începând de la intensitatea de 15-30 de miliamperi şi de la
tensiunea de 25 de volţi. Curentul menajer (110-220 volţi) poate provoca electrocutări. De asemenea, curentul alternativ este de patru
ori mai periculos decât curentul continuu. Curenţii de joasă tensiune (350-500 volţi), datorită şi utilizării lor pe scară largă, dau cele
mai frecvente accidente mortale.
Efectele curentului electric sunt mai intense la cei suferinzi de boli care slăbesc rezistenţa organismului (anemii, debilitate,
hipertiroidie, cardiopatii ş.a.) şi, de asemenea, oboseala, emoţiile, frigul sau umezeala pielii sau a îmbrăcămintei măresc efectele
nocive ale curentului electric.
Totodată, traseul curentului electric prin organism are o mare importanţă. Cele mai grave electrocutări se produc atunci când
victima apucă conductorul electric cu ambele mâini, în acest caz, curentul trecând prin inimă şi putând provoca fibrilaţia sau oprirea
acesteia. Trecând prin creier, curentul electric poate determina pierderea instantanee a cunoştinţei, cu căderea la podea. De aceea,
electrocutările pot fi însoţite şi de fracturi, dintre care cele mai frecvente interesează oasele craniului, bazinul şi colul femural. Dacă
firul electric este apucat cu două degete, curentul: are o acţiune mai puţin dăunătoare, deoarece, scurgerea sa se face numai prin
degetele respective.
Pericolul major al electrocutărilor este reprezentat de oprirea reflexă a respiraţiei şi a inimii. În astfel de situaţii, respiraţia
artificială şi masajul cardiac extern apar ca măsuri de mare urgenţă.
Primul gest al celui care acordă primul ajutor este eliberarea victimei de contactul cu sursa electrică. Această acţiune este
destul de dificilă, accidentatul putând strânge în mod reflex conductorul electric. Salvatorul se poate expune şi el la electrocutare
dacă nu ia unele măsuri de protecţie. Procedeul cel mai simplu şi eficace este oprirea curentului de la întrerupător sau deşurubarea

22
contactelor de la tabloul electric. Dacă acest lucru nu este posibil, se va încerca ruperea conductorului cu un băţ, cu un topor sau cu o
lopată cu mâner de lemn. În caz că nu se reuşeşte întreruperea curentului elec tric, se va trece la desprinderea accidentatului de
conductorul electric. Pentru a nu risca să fie electrocutat, salvatorul trebuie să stea pe o scândură sau alt material izolant şi să nu
atingă nici o parte neacoperită a victimei. El va folosi mănuşi de cauciuc sau îşi va înfăşura mâna şi braţul într-o haină.
In cazul în care electrocutatul şi-a pierdut cunoştinţa, însă continuă să respire, se va supraveghea libertatea căilor respiratorii,
prin evitarea căderii limbii, menţinând capul accidentatului în extensie şi împingându-i înainte maxilarul inferior.
Dacă electrocutatul este conştient, i se va da să bea un pahar cu apă în care s-a dizolvat o linguriţă de bicarbonat.
In cazul opririi funcţiilor vitale se vor lua măsuri de reanimare. De instituirea măsurilor de prim ajutor în primele
minute depinde în mare măsură salvarea vieţii electrocutatului. Dacă instituirea acestor măsuri se face în primul minut de la
producerea electrocutării (în cazul curenţilor de joasă tensiune) se obţin rezultate bune în 90% din cazuri.

II.a.11 Lipotimia
Lipotimia este o pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei. Ea se datorează scăderii cantităţii de oxigen din creier printr-
o defectuoasă irigaţie a sa cu sânge. De cele mai multe ori, cauza este de natură reflexă, nervoasă, fiind vorba de un spasm al vaselor
de sânge cerebrale. Leşinul apare îndeosebi la bolnavii de nevroză astenică, anemie debilitate, diabet ş.a. Intre cauzele frecvente ce
pot declanşa starea de leşin se numără: aerisirea insuficientă a încăperilor, starea de extenuare sau de oboseală prelungită, insomniile
şi emoţiile intense.
Lipotimia poate fi, de asemenea, consecinţa unei insolaţii, a unei hemoragii, a unei intoxicaţii sau a unui traumatism, în
special în regiunea capului (bărbie, gât) sau în partea superioară a abdomenului.
Lipotimia începe cu o senzaţie de slăbiciune şi ameţeală, vâjâieli în urechi şi poate merge până la pierderea sensibilităţii şi
cunoştinţei. Bolnavul este palid, are transpiraţii reci, pulsul este accelerat, slab bătut, respiraţia este superficială, mâinile şi picioarele
sunt reci.
Mai există o stare asemănătoare cu leşinul denumită „sincopă“ însă aici apar şi modificări ale bătăilor inimii, acestea putând
chiar să dispară. De asemenea se poate opri şi respiraţia.
In acordarea primului ajutor va trebui să se înceapă prin sprijinirea oricărei persoane care se află pe punctul de a leşina, pentru
a nu se lovi în cădere. Pentru combaterea insuficienţei circulatorii şi a anemiei cerebrale, bolnavul va trebui culcat pe spate, cu capul
mai jos decât restul corpului, cu picioarele ridicate, sprijinite pe o pernă: sau pe un sul făcut din haine. În acest fel, sângele poate
ajunge mai uşor la creier. Se deschide fereastra sau se scoate bolnavul afară, la aer. Se desface tot ce ar putea împiedica circulaţia
sângelui bolnavului: gulerul cămăşii, cravata, cureaua etc. Bolnavul va fi stropit, cu apă rece pe faţă şi pe piept şi lovit uşor cu
palmele peste obraz, ceea ce determină o excitaţie externă capabilă să-l readucă în simţire. În acelaşi scop, i se vor da să respire
substanţe volatile ca: oţet, parfum sau eter. Dacă bolnavul nu-şi revine, trebuie să i se facă fără întâr ziere respiraţie artificială prin
metoda „gură la gură“.
După ce şi-a revenit complet, accidentatul nu va fi ridicat, deoarece s-ar putea să reintre în starea de leşin. El va fi ţinut culcat
încă minimum 15 minute sau, dacă este nevoie, chiar mai mult, până la dispariţia senzaţiei de slăbiciune care persistă de obicei după
leşin. În acest timp, bolnavul va fi supravegheat cu atenţie. I se pot da băuturi calde, cum ar fi: ceai concentrat sau cafea tare.
Uneori, cel care a suferit un astfel de accident este atât de palid şi are pulsul şi respiraţia atât de slabe, încât pare fără viaţă. În
asemenea cazuri, trebuie continuată aplicarea cu perseverenţă a măsurilor de prim ajutor până când bolnavul îşi revine.
Sincopele sunt asemănătoare, ca semne exterioare. Ele însă, rareori apar la oamenii sănătoşi şi se datorează aproape
întotdeauna, sau unor lovituri în zone reflexogene ca: plexul abdominal, bărbia, gâtul, testiculele sau unor boli de inimă, vasculare,
hemoragii etc. În sincope, spre deosebire de leşin, pulsul devine aritmic, deosebit de slab şi poate chiar dispărea. Primul ajutor este
acelaşi ca şi pentru leşin, după care însă, bolnavul trebuie transportat la un spital.

II.a.12. Spânzuratul
Este un eveniment care desemnează suspendarea corpului deasupra solului cu ajutorul unei benzi (cordon, cablu etc.) plasate
la baza gâtului. De cele mai multe ori este voluntară, dar poate fi şi accidentală, completă (corpul nu are deloc contact cu vreun punct
de sprijin) sau incompletă (corpul are punct de sprijin pe sol).
De cele mai multe ori pacientul este găsit decedat, la mare distantă de producerea accidentului, rareori putându-se interveni cu
şanse reale, salvarea fiind totuşi posibilă în cazul unui prim ajutor bine organizat şi realizat. Uneori accidentul survine pe fondul
consumului de alcool sau droguri sau este un eveniment repetitiv la pacienţi cu afecţiuni psihice care nu au primit suport terapeutic
de specialitate. Elementele care determină gravitatea acestui accident sunt:
• compresiunea prelungită, intensă şi simultană pe ambele artere carotide;
• compresiunea violentă a căii aeriene superioare inclusiv cu fracturi de cricoid;
• compresiunea bilaterală a zonei reflexogene a glomusului carotidian;
• asocierea frecventă a leziunilor de coloană cervicală mai ales la nivel CI - C2;
Moartea survine în 3 - 4 minute de la suspendare.

Primul ajutor constă în:

• coborârea pacientului pe sol;
• evaluarea primară (atenţie la coloana cervicală);
• susţinerea funcţiilor vitale;
• resuscitare cardio-pulmonară atunci când este cazul;
• atenţie la pacientul cu stare de conştientă alterată (necesită măsuri ferme de imobilizare).

II.a.13. Înecul
(accident produs de apă prin asfixie), (nu are aer în plămâni).
Se produce:
- în apă: mică, adâncă, dulce, sărată;
- la înotători sau la necunoscători de tehnica înotului.
Fenomenele fiziopatologice care produc înecul:

23
 a) - epuizarea - fizică;
- psihică;
b) - hidrocuţia (contactul); lovire cu apa ori prin diferenţă de temperatură dintre apă şi corp).
Înecul reprezintă un proces variabil ca durată, care nefiind întrerupt, duce la moartea în apă prin asfixie.
Succesul salvării depinde de multe condiţii, dintre care două sunt cele principale: timpul scurs de la scufundarea corpului şi
gradul de instruire a celui care salvează. Şansele de salvare sunt de 95% când scufundarea victimei s-a produs de 1 minut, scăzând la
75% după 3 minute, la 25% după 6 minute şi la numai 3% după 8 minute.
Înecatul scos la mal prezintă tabloul unui asfixiat la care miş cările respiratorii pot fi neregulate, superficiale sau absente.
Pulsul periferic se poate prezenta normal, slăbit sau nu se palpează. În 10% din cazuri tegumentele sunt albe, lucioase, în 20%
albastru-violacee, iar în restul de 70% culoarea lor este greu de apreciat, deoarece se modifică în funcţie de starea clinică, de
promptitudinea şi corectitudinea măsurilor terapeutice.
După aspectul exterior al înecatului se descriu două tipuri: înecatul alb şi înecatul vânăt (albastru sau cianotic). Cianoza
(culoarea violacee a pielii) este mai pronunţată la buze şi la unghii, dar nu există nici o corespondenţă directă între aceasta şi gradul
de asfixie.
Lipsa mişcărilor respiratorii, percepută vizual şi auditiv, indiferent de gradul cianozei, implică reanimarea respiratorie de
urgenţă. Lipsa pulsului periferic, midriaza (deschiderea largă a pupilei) şi chiar hipotensiunea arterială, de 50 mm Hg, necesită
reanimarea cardiacă.
Înecatul palid nu a înghiţit apă. La cel cianotic, apa înghiţită pătrunde în stomac şi în plămâni. La nivelul gurii şi nasului
înecatul poate prezenta o spumă aerată rozacee (semn de edem pulmonar), secreţii, resturi de vărsături etc. Aspectul clinic al
înecatului cianotic este foarte neplăcut, creând adesea la cel care încearcă salvarea lui o stare justificată de repulsie. Temperatura
corpului victimei este scăzută. Se mai pot observa semne ale unor traumatisme.
Reacţiile organismului în înec depind de gradul şi de durata suboxigenării, succedându-se în mai multe faze. Mecanismele re-
gulatoare ce intervin în fiecare dintre ele au o durată variabilă.
După o perioadă de latenţă care durează câteva secunde (în care tensiunea parţială a oxigenului scade sub 20 mm Hg), are loc
o reacţie de origine neurogenă a aparatului cardio-respirator, manifestată prin tahicardie şi inhibiţie reflexă a respiraţiei.
Urmează faza de compensare completă, care poate dura până la 90 de secunde. În acest răstimp nevoile de oxigen ale
organismului sunt compensate.
In faza următoare, denumită de decompensare incompletă, datorită producerii de adrenalină se mobilizează o nouă cantitate
de sânge bogat în oxigen, care vine din viscere spre organele vitale. Acest sânge este insuficient pentru a satisface nevoile acestor or -
gane. În consecinţă rezultă obnubilarea, victima îşi pierde cunoştinţa, nu respiră, deşi inima continuă să bată. În faza următoare
decompensarea se accentuează, se pierde tonusul muscular, se relaxează sfincterele, se dilată pupila. Urmează starea de agonie, sin-
copa mixtă (la cea respiratorie se asociază sincopa cardiacă) şi organismul se află în stadiul morţii clinice.
Înecatul prezintă o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte tipuri de asfixiaţi şi care fac reanimarea lui mult mai grea.
Prezenţa apei în alveolele pulmonare, chiar într-un strat foarte subţire, prin spasmul bronşic şi turtirea alveolară pe care o antre nează
tulbură mult schimburile respiratorii în plămâni, chiar în condiţiile unei vitalităţi asigurate. Din aceste motive insuflaţia de aer în
plămânii unui înecat trebuie să se facă cu o putere de trei ori mai mare decât la un om în stare normală.
Dacă temperatura apei (dulce sau sărată) este foarte joasă, scade şi temperatura corporală, ivindu-se iminent premisa pentru
producerea fibrilaţiei ventriculare. În acelaşi timp, temperatura scăzută a apei creează şi condiţii favorabile pentru conservarea creie-
rului în anoxie, făcând posibilă recuperarea acestuia şi după 10 minute, faţă de cele maximum 5-6 minute permise pentru anoxia
cerebrală în condiţiile obişnuite. Pierderea de căldură pentru cei care înoată sau se află în starea de înec este deosebit de importantă.
Apa este de aproape 30 de ori mai bună conducătoare de căldură decât aerul, din care cauză la 18°C dă senzaţia de frig, iar la
24°C de răcoare, în timp ce aerul la 18°C pare confortabil, iar la 24°C cald. Aceasta explică de ce înotătorii realizează performanţe
mai slabe în apa rece.
Atenţie:
 de reţinut şansele supravieţuirii în funcţie de timpul expunerii la înec;
 aspectul înecatului – fără apă este alb (palid), iar când înghite apa, devine cianotic (vânăt);
 în apa - dulce – este hemodiluţie;
- sărată – este hemoconcentraţie.
Ajutorul medical:
 atenţie pentru abordare (priza) cu prudenţă şi logică; (să evităm alte expuneri la accidente; complicaţii);
 să fie în timp util şi rapid, concomitent cu începerea reanimării;
 insuflaţii de aer în plămâni;
 eliminarea apei;
 resuscitare cardio-respiratorie.

II.b. PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE INTOXICAŢII

1. INTOXICAŢIILE (GENERALITĂŢI)
1.01. Pătrunderea unui toxic în organism, are poarta de intrare pe calea:
1. respiratorie (prin aer);
2. digestivă (alimente);
3. dermatologică (prin piele);
4. sânge (înţepături, muşcături).
1.02. Clasificările intoxicaţiilor:
1.02.1. profesionale (plumb, fosfor);
1.02.2. accidentale (întâmplătoare prin neglijenţă);
1.02.3. intenţionate (sinucideri, droguri);

24
 1.02.4. alimentare;
1.02.4.01. alimente cu toxine (aduse de vectori) cum sunt toxiinfecţiile alimentare (boli infecto-contagioase) Toxiinfecţiile
alimentare sunt boli acute, care apăr sporadic sau epidemic în urma administrării de alimente intens contaminate cu bacterii şi
toxinele acestora, caracterizate clinic prin supraadăugarea dispensiei tip gastroenterocolită acută şi fenomene toxice generale.
Principalele tipuri de toxiinfecţii alimentare sunt:
1. Toxiinfecţii alimentare provocate de bacterii care conţin endotoxine multiplicate intens în alimentul consumat.
2. Intoxicaţii alimentare datorate ingerării unor toxine preformate în aliment şi secretate de anumite bacterii (stafilococi,
endotoxine, clostridium).
3. Toxiinfecţiile alimentare provocate de anumite bacterii (proteus, streptococus) în care este necesar cantităţi foarte mari din
acest germen în alimentul consumat, pentru a se produce toxiinfecţia.
Alimentele care pot fi cel mai des consumate sunt:
- carnea şi produsele de carne;
- peştele;
- laptele şi produsele de lapte;
- ouăle (îndeosebi cele de raţă);
- praful de ouă;
- preparatele culinare din alimente perisabile.
Sursele de infecţie sunt reprezentate de: infecţii ale mâinilor (panariţii, furuncule, abcese, impetigo), purtători nazali sau
intestinali de germeni, alimente contaminate cu germeni proveniţi din zarzavaturi, legume, conserve.
Condiţiile favorabile de mediu extern care favorizează multiplicarea germenilor sunt: căldura, timpul scurs de la contaminarea
alimentelor.
În general în toxiinfecţiile alimentare grave, prin introducerea toxinelor preformate în aluat, predomină semnele sucului
endotoxic – manifestat prin scăderi arteriale, tahicardie, transpiraţii reci, paloare, insuficienţă renală acută până la şoc acut ireversibil
cu colaps cardio-vascular şi moarte.
În formele uşoare şi medii în care agentul cauzal îl reprezintă germenii fără toxico-geneza, dar multiplicarea în număr mare,
predomină tulburările digestive manifestate prin: scaune diareice frecvente (uneori peste 30 de scaune/24 ore), dureri abdominale,
vărsături la care se mai adaugă mai estompat semnele de şoc, datorate în principal pierderii de lichide şi electroliţi (Na, K, Mg).
1.02.4.02. alimente în care au pătruns toxice;
1.02.4.03. alimente care conţin otrăvuri (toxice);
1.02.4.04. alimente faţă de care organismul este alergic;

Intoxicaţiile acute exogene rezultă din introducerea în organism pe cale bucală, pulmonară - prin inhalaţie - prin piele, prin
injecţie, pe cale rectală, vaginală, mucoasa nazală etc.
În funcţie de natura toxicului, de acţiunea sa toxică specifica asupra organismului, de doza şi de durata acţiunii acestuia, se
pot realiza aspecte clinice variabile, de la moarte instantanee, până la manifestări oligo sau neurosim-patomatice:
1. Manifestări nervoase: depresiune psihică, somnolenţă, coma, delir, halucinaţii, cefalee, ameţeli.
2. Tulburări de vedere – vedere neclară, vedere colo-rată, dublă, lăcrimare.
3. Tulburări auditive: zgomote auriculare, diminuarea acuităţii auditive.
4. Tulburări olfactive: anosmie, nas înfundat etc.
5. Tulburări la nivelul cavităţii bucale: dureri dentare, uscarea gurii, salivaţie, dureri în limbă, faringe.
6. Tulburări respiratorii: dispnee, tuse spastică, senzaţie de constricţie toracică.
7. Tulburări cardiace: palpitaţii.
8. Tulburări abdominale şi digestive: dureri abdominale, sete.
9. Simptome urinare: dureri lombare, tulburări vezicole.
10. Simptome ale membrelor: dureri, crampe în membre.
Acest poliformism clinic, devine în parte caracteristic în funcţie de natura toxicului.
Contactul cu un intoxicat presupune: identificarea substanţei, stabilirea cantităţii de substanţă pătrunsă în organism, calea de
pătrundere.

1.03. Obiectivele, tratamentul în intoxicaţiile acute sunt:

1. Susţinerea funcţiilor vitale.
2. Îndepărtarea toxicului de la poarta de intrare.
3. Prevenirea absorbţiei.
4. Îndepărtarea toxicului absorbit în organism.
5. Administrarea de antitoxice generale şi specifice.
6. Stimularea mecanismelor celulare de poartă.

1.04. Primul ajutor impune:

I. Susţinerea funcţiilor vitale
1. Funcţia respiratorie prin respiraţie artificială, administrarea de oxigen, eventual administrarea de analeptice respiratorii,
respiraţia artificială este contraindicata în cazul intoxicaţiei cu gaze sufocante.
2. Funcţia circulatorie – impune efectuarea masajului cardiac extern şi administrarea de soluţii cristaloide (săruri glucozate,
bicarbonatată, ser fiziologic) sau coloidale pentru umplerea patului vascular.
II. Împiedicarea absorbţiei toxicului
1. Stimularea vomei – prin excitarea faringelui în special după ingerarea de apă caldă (se da bolnavului să bea un litru de apă
caldă în care s-a pus 2 linguriţe de sare sau o linguriţă de muştar la un pahar de apă); voma nu se produce la intoxicaţii comatoase, la
cei cu convulsii sau după ingerarea de substanţe corozive, petrol şi substanţe înrudite, lacuri de vopsele.
2. Spălătura gastrică – se face cu sonda Faucher sau în lipsa acesteia, cu un tub de cauciuc la care se adaptează o pâlnie. În
situaţiile în care bolnavul nu cooperează, se astupă orificiile nazale cu o mână şi se împinge între cele două maxilare, policele mâinii
care susţine capul bolnavului prin intermediul obrazului respectiv.

25
 După introducerea sondei în stomac, se face o spălătură cu o cantitate mare de apă călduţă (8-10 litri) introducându-se treptat
cate 200-500 cm3. Care se elimina. În apă se pot introduce diverse antidoturi.
2.1 Antidotul universal: cuprinde oxid de zinc 1 parte, cărbune activ 2 părţi, în apă sau soluţie albumată cu permanganat de
K; se mai poate utiliza soluţia de amidon bicarbonat de Na 1%, permanganat de K 1/2000.
2.2 Soluţii de albumină (lapte sau 4 albuşuri de ou la 1 litru de apă) în intoxicaţiile cu metale grele.
2.3 Magnezia Calcinată (Magnezia Usta) 20-300 gr. în 200 ml apă sau oţet diluat.
2.4 Taninul şi soluţiile iodurate precipită alcaloizii.
2.5 Sulfurile alcaline, soluţia de hidroxid de Na 0,5% saturată cu hidrogen sulfurat neutralizează toxicele metalice (Cu, Hg,
Pb) unii alcaloizi.
2.6 Cărbune animal – absorbant de alcaloizi.
2.7 Cărbunele vegetal – unul dintre cele mai active neutralizante – absorbante – 6 linguriţe administrate într-un pahar cu apă
pe sonda gastrică, care se scoate după 30 de minute.
3. Administrarea unui purgativ (sulfat de Mg sau Na 10-30 în 200 ml. apă) introdus pe sonda la sfârşitul spălăturii în cazul în
care bolnavii nu au diaree severă.

În intoxicaţii prin inhalaţii

1. Scoaterea victimei la aer proaspăt, îndepărtarea îmbrăcămintei prea strâmte.
2. Respiraţie artificială.

În intoxicaţii prin contaminarea pielii

1. Veşmintele atinse vor fi îndepărtate.
2. Pielea se va spăla cu apă şi cu săpun, nu se vor întrebuinţa antidoturi chimice.

În contaminarea toxică a ochilor

1. Spălarea abundentă cu apă, timp de 10 minute, fără aplicarea antidoturilor chimice.

În muşcătura de vipere, insecte, păianjeni

1. Imobilizarea bolnavului, incizia şi secţionarea plăgii.

2. Aplicarea unui garou deasupra locului muşcăturii.
3. Pungă de gheaţă.

II.c. AJUTORUL MEDICAL ÎN TRAUMATISMELE MAJORE

Traumatismele
Definiţie:
Ansamblul tulburărilor integrităţii anatomice sau funcţiilor fiziologice ale ţesuturilor şi organelor, produse de un agent
vulnerant (mecanic, termic, electric, chimic).
Datorită posibilităţii evoluţiei negative şi cu complicaţii surprinzătoare, sunt considerate grave cu un ajutor medical foarte
redus prudent cu supraveghere obligatorie în timp.

TRAUMATISME GRAVE

CRANIO-CEREBRALE • Atenţie
1 - scalp - plăgi superficiale (unice sau multiple) sau profunde (escoriaţii infecţia
sau decolante) • Pansament
2 - craniu - fracturi compresiv
- liniare (simple, multiple, izolate, ramificate) (calotă, capelină)
- cominutive (depresive, nedepresive) • Evacuare
- penetrante/perforante
- complexe
3 - cerebrale: comoţie, contuzie (edem, hematom, dilacerare, edem cerebral)
Factori legaţi de:
a - starea creierului preexistentă traumatismului (vârstă, starea vaselor,
reactivitate specifică, leziuni cerebrale preexistente)
b - condiţiile traumatismului (viteza, masa, natura, durata, direcţia)

TRAUMATISMELE FEŢEI, GÂTULUI, TORACELUI, ABDOMENULUI • Pansament

La abdomen: contuzii sau plăgi care pot fi superficiale, profunde, penetrante, compresiv
cu sau fără leziuni ale organelor interne. • Evacuare

26
TRAUMATISMELE COLOANEI VERTEBRALE Imobilizare completă în
poziţia în care l-au găsit
după traumatism
Provocate prin: lovire, cădere, tasare, torsionare
Durere, mobilitate scăzută, parestezii (amorţeli), pareze (hemipareze), paralizii.

DECESE ÎN FUNCŢIE DE TIMPUL SCURS PÂNĂ LA ACORDAREA MĂSURILOR DE P.A.M

AFECŢIUNEA DECEDAŢI DUPĂ TIMPUL DE:

STOP CARDIAC 15% 50% 80% 90 secunde 2,5 minute 4 minute
ASFIXIE 15% 50% 80% 2 minute 4 minute 6 minute
HEMORAGIE 15% 50% 80% 20 minute 30 minute 80 minute
STARE DE ŞOC 15% 50% 80% 2 ore 5 ore 12 ore

RESUSCITARE CARDIO-RESPIRATORIE

RESPIRAŢIE ARTIFICIALĂ MASAJ CARDIAC EXTERN RESUSCITARE CARDIO-

Metode:
- gură la gură,
- gură la nas,
- oxigen, butelie, mască
Ritm: insuflaţii/min.
Ritm: insuflaţii/min.
Tehnică:
- culcat pe spate pe un plan drept,
dur (duşumea);
- orientarea căilor respiratorii: capul
în hiperextensie;
- eliberarea căilor respiratorii:
a - scoatere corpi străini, curăţire
cavitatea bucală, poziţia limbii
b - luxarea mandibulei
c - pensarea nărilor
Metode: Condiţii: RESPIRATORIE
- masaj cardiac extern, - un salvator,
- defibrilare, - doi salvatori
- masaj cardiac intern
80 – 100 compresiuni/min. - un salvator 30 compresiuni, 2 insuflaţii.
80 - 100 compresiuni/min. - doi salvatori - 30 compresiuni, 2 insuflaţii.
Tehnică: HELP ME
- culcat pe spate pe un plan drept, dur; H - hiperextensia
- poziţia pentru punctul de E - eliberarea căilor respiratorii
compresiune perpendicular în jumătatea L - luxarea mandibulei
inferioară a osului stern, cu podul unei P - pensarea nărilor
palme cu degetele în hiper extensie, ME - masaj cardiac – extern
cealaltă palmă suprapusă, apăsare (compresiuni toracice)
energică cu o profunzime de 3-4 cm
- verificare puls la carotidă cu trei
degete la 3-4 cm în stânga osului hioid.

SCORUL GLASGOW AL COMELOR

A. Deschiderea ochilor B. Răspunsul verbal

Spontană 4 Orientat 5
La apel 3 Confuz 4
La stimul dureros 2 Cuvinte fără sens 3
Nu deschide 1 Zgomote 2
Fără răspuns 1
C. Răspunsul motor

27
 La comandă 6
Localizează la stimul 5
Retrage la stimul 4
Flexie la stimul 3
Extensie la stimul 2
Absent 1
Limitări ale Scorului Glasgow:
Scorul Glasgow nu se calculează la orbi, surzi, bolnavi paralizaţi sau cu amputaţie, bolnavi cu hematoame gigante ale
globilor oculari şi copii sub 2 ani.

II.c.1. Traumatismele coloanei vertebrale

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul victimei, se desface colierul cervical, şi al
doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului si apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne
sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor
vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă si durere locală. Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor
superioare şi inferioare. Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este
deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele
mijloace de imobilizare:
- colierul cervical (este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale. El va fi plasat imediat ce s-a realizat
fixarea manuală a capului. Gulerul cervical protejează coloana cervicală faţă de mişcările de flexie extensie, mai puţin faţă de cele de
lateralitate şi aproape de loc faţă de cele de rotaţie (26,27). Caracteristicele gulerelor cervicale:
• să fie semirigid;
• să fie adecvat ca mărime;
• să fie adecvat reliefurilor anatomice ale regiunii;
• să fie uşor de plasat şi de ridicat;
• să fie uşoare şi uşor de întreţinut;
• să prezinte apertură anterioară (pentru accesul la pulsul carotidian şi să poată permite accesul chirurgical la
calea aeriană ).
- targa fixă (targa spinală);
- dispozitivul universal de fixare al capului;
- vestă extractoare tip KED;
- salteaua vacumatică.

II.c.2. Traumatismele toracice

Examinarea toracelui se face prin inspecţie , palpare, percuţie si auscultaţie. La inspecţie observăm:
- mişcările toracelui; - deformaţii; - asimetrii;
- escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde; - corpi străini.
La palpare pot apare: durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală. La percuţie poate fi sonoritate (aer între foiţele pleurale)
sau matitate (sânge în torace). La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.
Leziunile cele mai frecvente întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura de claviculă, luxaţia scapulo-
humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene superioare, voletul costal, pneumotorace (aer între foiţele pleurei) si
hemotorace (sânge în torace).
Fracturile costale se tratează conservativ. Nu se imobilizează cu corset. Se administrează algocalmin ca analgetic sau orice
alt analgetic existent în trusa (tramadol, piafen, etc).
Atenţie! Trebuie întotdeauna să ne asigurăm că pacientul nu este alergic la substanţele administrate.
Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie, palpare si percuţie. în caz de fractură apar deformaţii osoase,
crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în "8 ".
Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie acută,
sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit.
Examinarea articulaţiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia/subluxaţia acestei
articulaţii care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii.Tratamentul constă în administrarea unui analgetic, repunerea în
ax a articulaţiei prin manevre specifice cât mai repede posibil şi fixarea cu pansament tip Desault. Nu insistaţi să repuneţi articulaţia
în ax, administraţi analgetic, imobilizaţi articulaţia şi transportaţi pacientul la ortopedie.
Obstrucţia căilor aeriene superioare ucide rapid. Pacientul horcăie, tegumentele se albăstresc, este agitat şi apoi devine
obnubilat, respiraţia devine din ce în ce mai greoaie, pulsul scade sub 40 de bătăi pe minut, prezintă insuficienţă musculară majoră şi
îşi poate pierde starea de conştientă.
Tratamentul constă în eliberarea căilor aeriene, manevra Heimlich, aspiraţia căilor aeriene, administrarea de O 2 cu debit 4-6
1/min., transport la spital.
Voletul costal apare atunci când sunt fracturate 3 coaste în cel puţin 2 locuri. Peretele toracic are "mişcări libere", pacientul
respiră greu şi are dureri atroce. Se administrează un analgetic, O 2 şi se imobilizează cu o bandă de leucoplast lată, segmentul flotant.
Pneumotoracele sufocant apare după traumatisme toracice acute: constă în acumularea de aer între foiţele pleurale. Pacientul
nu poate expira, are dureri toracice atroce şi prezintă emfizem subcutanat, zgomote pulmonare diminuate, sonoritate pulmonară la
percuţie (ca o tobă) şi insuficienţă respiratorie acută. Tratamentul constă în decomprimare imediată prin introducerea unui ac în sp.II
intercostal pe linia medio-claviculară pe marginea superioară a coastei subiacente.
Exuflaţia
Definirea generală a manevrei: manevră de urgenţă ce se efectuează în caz de pneumotorax sufocant care angajează un
pronostic vital.
Manevra este de maximă urgenţă pentru pacienţii care au o insuficienţă respiratorie extrem de severă ca urmare a prezenţei
unui pneumotorax sufocant şi al cărui risc vital este iminent şi imediat, nepermiţând amânarea terapiei mai mult de 1 - 2'. Deci, în

28
aceste condiţii, dacă echipa medicală este la o distanţă mai mare, iar iminenţa de stop respirator a pacientului este reală şi datorată
acestei cauze (pneumotorax compresiv), atunci manevra este singura care poate salva pacientul, cu condiţia ca atât indicaţia cât şi
realizarea să fie corecte. Materiale necesare
• ac gros (de preferat canulă de cel puţin 14-16 G, sau ac pentru administrare intravenoasă);
• soluţie pentru dezinfecţie;
• tampoane vată;
• mănuşi dacă este posibil.
Tehnica de lucru:
• personalul necesar - salvator cu pregătire corespunzătoare
• poziţionarea pacientului decubit sau semişezând în funcţie de starea pacientului
• mod de lucru:
- se vor căuta foarte repede semnele pneumotoraxului sufocant: dispnee foarte intensă cu ortopnee, cianoză. agitaţie
psihomotorie extremă, anxietate, devierea traheei (la baza gâtului) spre partea opusă pneumotoraxului, hemitoracele respectiv imobil,
venele gâtului destinse, eventual emfizem subcutanat şi timpanism la percuţie; se dezinfectează zona de puncţie;
- se puncţionează spaţiul II intercostal pe linia medioclaviculară. (reperul pentru spaţiul II intercostal este reprezentat de
unghiul Louis), razant cu marginea superioară a coastei inferioare, absolut perpendicular pe planul peretelui toracic; în momentul
străpungerii pleurei parietale aerul iese cu zgomot şuierător;
- la ac se ataşează un deget de mănuşă din latex care va avea cealaltă extremitate perforată, astfel ca în expir aerul să iasă din
torace şi din mănuşă, iar în inspir să nu pătrundă aer din afară în torace.
Complicaţii:
• infecţia;
• hemopneumotorax - lezarea pachetului vasculonervos intercostal;
• hemoragia externă dacă puncţia nu se realizează la locul menţionat şi se lezează pachetul vasculonervos
intercostal (subcostal).
Contraindicaţii:
Nu există contraindicaţii având în vedere că pneumotoraxul sufocant are risc vital imediat.
Limite:
• nu se face ventilaţie înainte de exuflaţie!
• această manevră măreşte rapid volumul de aer din pleură şi implicit presiunea intrapleurală agravând starea
pacientului.
Evaluare, interpretare:
în momentul exuflaţiei complete, semnele clinice ale pneumotoraxului se reduc considerabil sau dispar şi pacientul în stop
cardio respirator poate prezenta resuscitare spontană. (17,18).
Hemotoracele
Constă în acumularea de sânge în cavitatea pleurală. Pacientul prezintă şoc, stare care se manifestă prin transpiraţii,
obnubilare, tensiune arterială scăzută, puls crescut peste 120 bătăi/minut şi diminuarea zgomotelor pulmonare, colabarea venelor de
la baza gâtului şi matitate la percuţia toracelui.
În toate situaţiile este necesar apelarea serviciului de urgenţa şi transportul de urgenţa la spital sub supraveghere medicală.

II.c.3. Traumatismele abdominale

Examinarea abdomenului se face prin inspecţie, palpare, percuţie si auscultaţie. La inspecţie observăm:
• deformaţii;
• asimetrii;
• cicatrici postoperatorii
• escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;
• corpi străini.
La palpare abdomenul poate fi dureros şi tare "abdomen de lemn".
Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne (ficat, splină, intestine), care produc
hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţa majoră şi se transportă de urgenţă la spital.
În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg.
Extracţia corpului străin în prespital poate provoca leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate (15).

II.c.4. Reguli de bază ale pacientului politraumatizat

Managementul de urgenţă al pacientului politraumatizat reprezintă o acţiune de mare complexitate, care se desfăşoară pe mai
multe etape şi nivele succesive, necesitând o mare desfăşurare de forţe şi echipament specializat, experienţă, competenţă şi
comportând totodată o serie de riscuri pe care echipajele trebuie să le cunoască, să le controleze şi să le evite.
Managementul pacientului politraumatizat se desfăşoară sub semnul „orei de aur", însemnând prima oră de la producerea
accidentului, timp în care pacientul este indicat să ajungă dacă este posibil, într-un centru de traumă. Din această „oră de aur”,
primele 10 minute din momentul producerii accidentului poartă numele de „minutele de platină”, tocmai pentru a scoate mai bine în
evidenţă importanţa majoră e acestora la pacientului politraumatizat, implicit în deciderea şansei sale de supravieţuire.
Acţiunea prospitalicească (pe munte) a pacientului politraumatizat trebuie să cuprindă o serie de aspecte practice determinate
de particularităţile abordării acestei categorii de pacienţi.

Acestea sunt:
a) scena accidentului poate oferi informaţii valoroase despre:
• mecanismul principal al traumei;
• tipurile probabile de leziuni ale victimelor;
• mecanismul traumei asociate;
• posibile leziuni asociate;
• poate expune la o serie de riscuri specifice;

29
 • prezenţa a mai multor echipe specializate care lucrează simultan.
b) polimorfismul lezional;
c) potenţialul de evolutivitate al leziunilor;
d) posibilitatea de potenţare şi agravare reciprocă a unor leziuni;
e) existenţa efectului de sustragere de simptome şi semne clinice ale unor leziuni, către altele;
f) prognosticul vital şi funcţional puse în discuţie încă de la început;
g) implicaţiile multiple economice, sociale şi emoţionale ale traumei;
h) posibilitatea ca pacientul să fie încarcerat în accidentele rutiere montane sau fixat în crevase;
i) necesitatea ca pacientul să fie transferat în centrul de traumă care îi oferă cele mai mari şanse de supravieţuire şi care nu
este în mod necesar şi cel mai apropiat;
j) necesitatea de a dispune de mijloace de transport atraumatice, rapide, dotate cu echipament de reanimare şi de comunicaţii
adecvat.

Particularităţile managementului pacienţilor traumatizaţi sunt următoarele:

• siguranţa echipei;
• evaluarea scenei accidentului montan;
• securizarea, delimitarea, semnalizarea, iluminarea scenei accidentului;
• găsirea tuturor victimelor accidentului – Atenţie la victimele din avalanşe;
• triajul iniţial este obligatoriu şi el va decide priorităţile la tratament şi/sau echipe
suplimentare solicitate;
• stabilizarea şi securizarea vehiculului avariat precedă obligatoriu intervenţia (accidentul rutier este rar dar nu exclus
având în vedere multiplele căi de acces cu autoturismul: Transfăgărăşan etc.);
• intervenţia tehnica a salvatorilor montani nu întotdeauna poate fi concomitentă cu intervenţia echipelor medicale
motiv pentru care pregătirea medicală a membrilor echipei salvamontului presupune paşi complecşi iar în ultimul timp
s-a acceptat ideea: introducerea în structura echipelor de salvamont a personalului medical calificat (medici, asistenţi
medicali).
• evaluarea primară va fi obligatoriu combinata cu imobilizarea coloanei cervicale şi concomitent cu deschiderea căii
aeriene;
• fractura de coloană cervicală va fi obligatoriu suspicionată la toţi politraumatizaţii la care:
- accidentul poate determina astfel de leziuni;
- marca traumatismului se află deasupra nivelului claviculelor;
- victima acuză simptomatologie specifică;
- în toate aceste situaţii pacientul va fi tratat cu toate precauţiile impuse de prezenţa unei fracturi de coloană
cervicală, până la proba contrarie (infirmare radiologică certă a fracturii de coloană cervicală);
• măsurile de restabilire şi susţinere a funcţiilor vitale se instituie imediat, pe măsură ce se descoperă criteriile
de instabilitate a acestor funcţii;
• oxigenoterapia obligatorie după ce calea aeriană a fost deschisă şi securizată;
• managementul plăgilor toracice suflante, stabilizarea voletelor costale;
• controlul hemoragiilor externe pentru obţinerea stabilizării hemodinamice (pansamentul compresiv);
• recunoaşterea hemoragiilor interne (puls accelerat, paloare, transpiraţii etc.);
• corpii străini prezenţi nu se vor extrage ci se vor fixa stabili în poziţia în care se află împiedicând astfel
leziuni suplimentare;
• plăgile vor fi acoperite cu comprese sterile şi pansament steril fără a se încerca explorarea plăgilor - Atenţie:
sângerările abundente vor fi urmate de pansament compresiv;
• examinarea secundară "din cap până în picioare" este obligatoriu de îndată ce evaluarea şi stabilizarea
funcţiilor vitale au fost efectuate. Ea permite un bilanţ lezional complet.
• Imobilizarea fracturilor are ca scop reducerea durerii, prevenirea sau agravarea stării de şoc, reducerea complicaţiilor
vasculare şi nervoase, reducerea sângerărilor;
• mijloacele de imobilizare şi transport vor fi alese în funcţie de specificul lezional;
• hipotermia, factor agravant al leziunilor traumatice, obligatoriu de evaluat şi de prevenit;
• analgezia deosebit de importantă, durerea fiind un factor principal de declanşare şi întreţinere al şocului;
• reevaluarea permanentă este obligatorie şi începe întotdeauna cu A (A, B, C);
• transportul se face la cel mai apropiat centru de traumă;
• comunicarea permanentă cu echipele medicale este obligatorie;
• evaluarea permanentă a pacientului politraumatizat se exprimă prin calcularea scorului de traumă şi a scorului
Glasgow;
• completarea documentelor cu mare atenţie întrucât fiecare caz reprezintă un caz medico-legal;

30
 CAPITOLUL III
EVALUĂRILE TRAUMATIZAŢILOR

III.a. CAPUL
La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramida nazală, ochii, urechile, gura, mandibula.
Craniul: putem observa: înfundări, fracturi sau deformări ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerări ale scalpului.
Aceste sângerări se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. Dacă există
substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi
trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind de
competenţa spitalului. Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital.
Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea
regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare nazală.
Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza fractura şi de a opri sângerarea.
Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere.
În toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie. Dacă pupilele sunt inegale, acesta este
un semn de leziune cerebrală gravă.
Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerări şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la spital.
Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede
posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare sau un lichid gălbui (lichid cefalorahidian), cu o compresă curăţăm
urechea, după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este vorba de
o leziune cerebrală gravă (fractura de bază de craniu) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital.
În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios-osul mastoidian. Un hematom la acest nivel, după un traumatism
cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.
Gura: trebuie examinata cu atenţie. Pot apare sângerări ale limbii, gingiilor, palatului moale şi dur care se tratează prin
compresie locală cu comprese sterile.
De asemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni.
Mandibula şi maxilarul: în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială (durere, deformări, tumefacţii, crepitaţii
osoase).
Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub
formă de căpăstru. în plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical.

III.b. COLOANA VERTEBRALA

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul victimei, se desface colierul cervical, şi al
doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne
sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor
vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor
superioare şi inferioare. Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este
deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele
mijloace de imobilizare:
• colierul cervical (este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale;
• targa fixă (targa spinala);
• dispozitivul universal de fixare al capului;
• vesta extractoare tip K£D;
• salteaua vacumatică.
Se mai observă la nivelul gâtului venele jugulare, care pot fi colabate (hemoragii), destinse (compresiune intratoracică).

III.c. TORACELE
Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie. La inspecţie observăm:
• mişcările toracelui;
• deformaţii;
• asimetrii;
• escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;
• corpi străini.
La palpare pot apare: durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală.
La percuţie poate fi sonoritate (aer între foiţele pleurale) sau matitate (sânge în torace).
La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.
Leziunile cele mai frecvente întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura de claviculă, luxaţia scapulo-
humerală, luxaţia sterno-claviculara, obstrucţia căilor aeriene superioare, voletul costal, pneumotorace (aer între foiţele pleurei) şi
hemotorace (sânge în torace).
Mai putem examina: timpul şi frecvenţa respiraţiei, efortul respirator.
Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie şi palpare.
în caz de fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic şi
fixarea cu un pansament în formă de 8. Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând
insuficienţa respiratorie acută sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit.
Examinarea articulaţiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia/subluxaţia acestei
articulaţii, care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii.

31
 III.d. ABDOMENUL
Examinarea abdomenului se face prin: inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie. La inspecţie observăm:
• deformaţii;
• asimetrii;
• cicatrice postoperatorii;
• excoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;
• corpi străini.
Tonusul peretelui abdominal evaluat la palpare: abdomenul poate fi dureros şi tare "abdomen de lemn".
Mărirea progresivă de volum a abdomenului.
Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne (ficat, splina, intestine), care produc
hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţă majoră şi se transportă de urgenţă la spital.
Evisceraţiile traumatice - exteriorizarea prin plagă a unor viscere abdominale: intestin subţire, colon, epiplon.
Cicatrice post operatorii, hernii cu diverse localizări sau modificări fiziologice ale abdomenului (sarcina).
În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg.
Extracţia corpului străin în prespital poate provoci leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate.

III.e. BAZINUL
Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă victima prezintă la nivelul bazinului mobilitate excesivă,
durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targa vacumatică.
Fractura de bazin poate deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă (peste 1500 ml sânge), fiind necesară asistenţa
medicalizată de urgenţă.
Examenul organelor genitale (testicole, scrot, labii).
La inspecţie putem observa: sângerări, hematoame masive, plăgi. Victima prezintă durere atroce până la instalarea stării de
şoc. Deasemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate.
Tratamentul constă în analgezie şi transport la spital.
Atenţie la:
• uretroragie (scurgerea de sânge prin meatul urinar)- leziune de uretră;
• rectoragia (pierderea de sânge prin anus) - leziunea accidentală a rectului.

III.f. MEMBRELE
Examenul membrelor superioare şi inferioare urmăreşte:
• culoarea, umiditatea şi temperatura tegumentelor (palide, cianotice, reci, calde, umede, uscate);
• echimoze, escoriaţii, plăgi, hematoame, hemoragii cu sânge venos (culoare închisă a sângelui cu curgere continuă);
hemoragii cu sânge arterial (culoare roşie intensă a sângelui ce curge în jet, în ritmul pulsaţiilor cordului).
Atenţie: Apreciaţi debitul hemoragiei!
• deformări, scurtări şi poziţii vicioase ale membrului respectiv (de ex. luxaţia scapulo-humerală, genunchi, şold, rotaţii
patologice ale membrului inferior - fractura de col femural).
La palpare: crepitaţii osoase, întrerupere a continuităţii traiectului osos, durere = fracturi.
• palparea pulsului periferic pe tot axul arterial al membrului. Absenţa pulsului sub focarele de leziuni atrage atenţia unei
leziuni vasculare post traumatice.
• verificarea motilităţii, sensibilităţii superficiale si profunde si forţei musculare simetrice.
• reflexele comparativ, bilaterale.
• examinarea articulaţiilor;
• reumplerea capilară, element extrem de valoros la examinarea membrelor superioare pentru prezenţa semnelor de
hemoragie. Timpul de reumplere capilară normal nu trebuie să depăşească 2 secunde.

32
 CAPITOLUL IV
ALGORITMUL SUPORTULUI VITAL DE BAZĂ

1. Se asigură securitatea salvatorului, a victimei şi a persoanelor din jur (riscuri legate

de mediu şi de victimă),
2. Se evaluează starea de conştientă a victimei:
• se scutură victima uşor de umeri şi se întreabă cu voce tare:
"S-a întâmplat ceva?"

Evaluarea stării de conştientă

3A. Dacă victima răspunde verbal sau prin mişcare:

• se lasă în poziţia în care a fost găsită;
• se evaluează starea victimei şi se solicită ajutor dacă este nevoie;
• se reevaluează periodic victima.

3B. Dacă victima nu răspunde:

• se strigă după ajutor;

Chemarea ajutorului

• victima se poziţionează în decubit dorsal;

• se deschid căile aeriene prin:
- hiperextensia capului (cu o mână pe frunte se împinge cu blândeţe capul spre spate păstrând policele şi indexul libere
pentru eventuala pensare a nasului dacă va fi necesară ventilarea victimei);
- ridicarea bărbiei (cu vârful degetelor celeilalte mâini plasate sub menton).

4. Menţinând căile aeriene deschise, salvatorul încearcă să stabilească, timp de maxim 10 secunde, dacă victima respiră normal;
se exclud mişcările ventilatorii ineficiente, „gasp"-urile:
• privind mişcările peretelui toracic anterior;
• ascultând zgomotele respiratorii;
• simţind fluxul de aer pe obraz.

Deschiderea căilor aeriene

33
 În primele minute după oprirea cordului victima mai poate respira slab sau poate avea gaspuri rare, zgomotoase. Nu trebuie
confundate cu respiraţia normală. Încercarea de a determina existenţa unor respiraţii normale „privind, ascultând şi simţind" fluxul de
aer, trebuie să dureze cel mult 10 secunde. Dacă salvatorul nu este sigur că victima respiră normal, trebuie să acţioneze ca şi cum ea
nu ar respira normal.

5A. Dacă victima respiră normal:

• se aşează victima în poziţie de siguranţă (vezi mai jos);
• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar dacă este singur, va lăsa victima şi se va duce după ajutor;
• se reevaluează periodic respiraţia.

Evaluarea respiraţiei

5B. Dacă victima nu respiră normal:

• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar dacă este singur, va lăsa victima şi se va duce după ajutor;
• la întoarcere va îngenunchea lângă victimă şi va începe compresiile toracice;
• salvatorul plasează podul unei palme pe centrul toracelui victimei;

Plasarea mâinii pe centrul toracelui

• podul palmei celeilalte mâini se plasează peste mâna care se află pe torace şi se întrepătrund degetele, evitând compresia pe
coaste sau pe apendicele xifoid;

Plasarea ambelor mâini pe torace

• salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu coatele întinse, va efectua comprimarea sternului cu 4-5 cm;
• după fiecare compresie toracele trebuie să revină la normal, fără a pierde contactul mâinilor cu sternul;
• compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp;
• compresiile se continuă cu o frecvenţă de 100/minut (ceva mai puţin de 2 compresii pe secundă).

34
 6A. Combinarea compresiilor toracice cu ventilaţiile:
• după 30 de compresii toracice se redeschid căile aeriene prin împingerea capului şi ridicarea mandibulei;
• se pensează părţile moi ale nasului folosind policele şi indexul mâinii de pe frunte;
• se deschide puţin cavitatea bucală a victimei menţinând însă bărbia ridicată;

Poziţia corectă pentru efectuarea compresiilor Toracice

• salvatorul inspiră normal, pune buzele în jurul gurii victimei asigurând o bună etanşeitate şi expiră constant, timp de 1
secundă în gura victimei; în timpul expirului va privi ridicarea peretelui toracic anterior al victimei şi va urmări menţinerea ridicată a
acestuia ca într-o respiraţie normală;
• se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează gura de victimă şi se urmăreşte revenirea toracelui la
poziţia iniţială, ca într-un expir normal; aceasta reprezintă o ventilaţie eficientă;
• după 2 ventilaţii se repoziţionează rapid mâinile şi se execută încă 30 de compresii toracice;
• se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un raport de 30:2;
• întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei este indicată doar dacă aceasta începe să respire
normal; altfel, resuscitarea nu trebuie întreruptă.

Pensarea nasului Ventilaţia gură la gură

Ghidurile actuale recomandă ca resuscitatorul să administreze o ventilaţie într-o secundă, cu un volum de aer care să determine
expansionarea toracelui victimei, dar evitând ventilaţiile rapide sau bruşte.
Ventilaţia gură la nas reprezintă o alternativă eficientă la ventilaţia gură la gură în situaţiile de traumă facială severă sau dacă
gura nu poate fi deschisă, atunci când victima este ventilată în apă sau când este dificilă obţinerea unei bune etanşeităţi prin ventilaţie
gură la gură.
Dacă primele ventilaţii nu produc ridicarea peretelui toracic, atunci înaintea următoarei tentative:
• se verifică gura victimei şi se îndepărtează orice obstrucţie vizibil;
• se verifică extensia capului şi ridicarea mandibulei;

Îndepărtarea obstrucţiilor vizibile

35
 • oricum nu trebuie încercată efectuarea a mai mult de două ventilaţii înainte de reluarea compresiilor toracice.

Dacă la resuscitare participă mai mulţi resuscitatori, aceştia ar trebui să se schimbe la fiecare 1-2 minute pentru a evita epuizarea
fizică. Efectuarea schimbului între resuscitatori se va face cât mai rapid.
6B. Resuscitarea doar cu compresii toracice se poate efectua după cum urmează:
• dacă salvatorul nu poate sau nu doreşte să administreze ventilaţii gură la gură, atunci va efectua doar compresii toracice;
• în acest caz, compresiile toracice trebuie efectuate continuu, cu o frecvenţă de 100/minut;
• resuscitarea va fi oprită pentru reevaluare doar dacă victima începe să respire normal; altfel resuscitarea nu trebuie
întreruptă.
7. Resuscitarea va fi continuată până când:
• soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea;
• victima începe să respire normal;
• salvatorul este epuizat fizic.

IV.a. Recunoaşterea stopului cardio-respirator

Ghidurile actuale privind recunoaşterea SCR de către persoanele laice recomandă începerea RCP dacă victima este inconştientă
(nu răspunde la stimuli) şi nu respiră normal.
Palparea pulsului carotidian este o metodă inexactă în confirmarea prezenţei sau absenţei circulaţiei sangvine. De asemenea,
căutarea semnelor de circulaţie sangvină prezentă (mişcări, ventilaţii, tuse) nu par să confirme cu exactitate mai mare contracţiile
eficiente ale cordului.
Persoanele laice întâmpină dificultăţi în aprecierea prezenţei sau absenţei ventilaţiilor eficiente la persoanele inconştiente.
Aceasta se poate datora deschiderii inadecvate a căilor aeriene sau prezenţei gaspurilor. Când sunt întrebate telefonic de către
dispecerul de la serviciul de ambulanţă dacă victima respiră normal, deseori persoanele laice confundă gaspurile cu ventilaţia
normală. Din această cauză începerea RCP este amânată. Respiraţiile agonice sunt prezente la aproximativ 40% din pacienţii în SCR.
În perioada instrucţiei trebuie subliniat că aceste gaspuri sau respiraţii agonice apar frecvent în primele minute după instalarea SCR.
Ele reprezintă o indicaţie de începere imediată a RCP şi nu trebuie confundate cu respiraţia normală.

IV.b. Suportul vital de bază în spaţii înguste

În cazul SVB în spaţii înguste executat de un singur salvator este recomandată efectuarea RCP peste capul victimei, iar în cazul
existenţei a doi salvatori, se recomandă poziţia-călare.

IV.c. Resuscitarea cu doi salvatori

Deşi resuscitarea efectuată de doi salvatori este mai puţin solicitantă, totuşi este important ca ambii resuscitatori să cunoască
complet algoritmul şi să fie antrenaţi. De aceea se recomandă ca această tehnică să fie rezervată specialiştilor în resuscitare sau acelor
salvatori care fac parte din grupuri antrenate.
Sunt de făcut următoarele sublinieri:
• chemarea ajutorului este o prioritate; astfel, un salvator începe singur resuscitarea iar celălalt pleacă după ajutor;
• se recomandă ca salvatorii să stea de o parte şi de alta a victimei

Resuscitarea cu doi salvatori

• se utilizează un raport de 30 compresii la 2 ventilaţii; la finalul fiecărei serii de 30 compresii salvatorul respectiv va fi pregătit
să administreze cele două ventilaţii; pentru o mai bună coordonare, cel care face compresiile poate număra cu voce tare;
• ridicarea bărbiei şi extensia capului vor fi menţinute tot timpul resuscitării; se administrează cele două ventilaţii timp în
care compresiile toracice se întrerup; acestea se reiau imediat după a doua ventilaţie, aşteptând doar ca salvatorul să îndepărteze
buzele de pe faţa victimei;
• dacă salvatorii vor să facă schimb de locuri, pentru că de obicei, cel care face compresiile toracice oboseşte, acesta trebuie
să se facă cât mai rapid.

IV.d. Poziţia de siguranţă

36
 Poziţia de siguranţă este folosită în managementul victimelor inconştiente care respiră şi au semne de circulaţie sangvină şi nu
prezintă leziuni ale coloanei vertebrale.
Poziţia de siguranţă prezintă ca dezavantaj compresia unui braţ, recomandându-se urmărirea circulaţiei periferice a braţului şi
înlăturarea compresiei cât mai rapid; dacă este necesară menţinerea poziţiei de siguranţă pe o perioadă mai lungă de timp, după 30
minute victima va fi întoarsă pe partea opusă. Există câteva variante ale poziţiei de siguranţă fiecare cu avantajele sale. Nu există o
singură poziţie potrivită pentru toate victimele. Poziţia trebuie să fie stabilă, aproape de poziţia laterală reală, cu capul decliv şi fără
ca presiunea pe torace să împiedice ventilaţia.
CNRR recomandă următoarea secvenţă de manevre pentru poziţia de siguranţă:
• dacă este cazul, se îndepărtează ochelarii victimei;

Braţul în unghi drept cu corpul, cotul îndoit şi palma orientată în sus

Dosul palmei în contact cu obrazul

Flectarea incompletă a coapsei pe abdomen

Rotirea victimei către salvator

37
 • salvatorul îngenunchează lateral de victima aflată în decubit dorsal şi cu membrele pelvine întinse;
• braţul de partea salvatorului se poziţionează în unghi drept cu corpul, cotul fiind îndoit şi palma orientată în sus;
• braţul de partea opusă se aduce peste torace de aceeaşi parte cu salvatorul şi se poziţionează cu dosul palmei în contact cu
obrazul;
• salvatorul prinde membrul inferior de partea opusă cu mâna chiar deasupra genunchiului şi îl trage în sus, dar păstrând
contactul piciorului cu solul (o flectare incompletă a coapsei pe abdomen);
• cu o mână pe genunchiul flectat şi cu cealaltă menţinând dosul mâinii victimei pe obraz, se roteşte victima spre salvator în
poziţie laterală, până când piciorul flectat se sprijină pe sol;
• se ajustează poziţia membrului inferior de deasupra astfel încât coapsa şi genunchiul să fie flectate în unghi drept;
• se împinge şi se menţine capul spre posterior pentru a asigura libertatea căilor aeriene; această manevră se realizează prin
ajustarea poziţiei mâinii de sub obraz;

Pacient în poziţie de siguranţă

• se verifică respiraţia la intervale regulate.

În ciuda dificultăţilor ce pot apare atât la antrenamente cât şi într-o situaţie reală, rămâne fără îndoială faptul că plasarea
unei victime inconştiente în poziţie de siguranţă poate fi un gest salvator de viaţă.

IV.e. Obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene

Moartea accidentală prin obstrucţia cu corp străin a căi¬lor aeriene (OCSCA), deşi rară, poate fi prevenită; mai puţin de 1%
din evenimentele de obstrucţie cu corp străin sunt mortale. Deoarece majoritatea cazurilor de OCSCA apare, atât la copii cât şi la
adulţi, în timpul mesei, frecvent, aceste evenimente au martori. Totuşi, este nevoie de intervenţie rapidă, cât timp victima este încă
responsivă.

Recunoaşterea OCSCA
Pentru supravieţuirea unui eveniment de OCSCA este necesară recunoaşterea rapidă a urgenţei. OCSCA nu trebuie
confundată cu leşinul, infarctul miocardic, epilepsia sau alte situaţii care pot produce insuficienţa respiratorie acută, cianoza sau
pierderea stării de conştientă.
În general obstrucţia apare în timpul mesei, victima ducându-şi frecvent mâinile spre gât. Pacienţii cu obstrucţie uşoară pot
vorbi, tuşi şi respira. Cei cu obstrucţie severă însă, nu pot vorbi, răspund prin mişcări ale capului, nu mai pot respira sau au respiraţii
zgomotoase, eforturile de tuse sunt ineficiente, nezgomotoase şi devin în scurt timp inconştienţi.
În recunoaşterea evenimentului de OCSCA este indicat ca salvatorul să întrebe victima conştientă: „te-ai înecat?"

Algoritmul de intervenţie în caz de OCSCA la adult

(acest algoritm poate fi utilizat şi în cazul copiilor peste un an)

1. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie uşoară a căilor aeriene:

• Se încurajează victima să tuşească, fără a mai face altceva.

Pacient cu OCSCA

2. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie severă a căilor aeriene şi este conştientă:
• Se aplică până la 5 lovituri la nivelul toracelui posterior, după cum urmează salvatorul se poziţionează lateral şi uşor în
spatele victimei;
♦ va sprijini cu o mână pieptul victimei şi o va înclina uşor spre înainte astfel încât, atunci când corpul străin va fi
dislocat, să se deplaseze mai degrabă spre cavitatea bucală decât să alunece mai jos în căile aeriene;

38
 ♦ cu podul palmei celeilalte mâini va administra până la 5 lovituri bruşte interscapulovertebral (între omoplaţi).
• După fiecare lovitură se verifică dacă a fost înlăturat obstacolul. Scopul nu este acela de a aplica toate cele 5 lovituri ci
ca fiecare din acestea să fie capabilă să disloce corpul străin.
• Dacă după cele 5 lovituri între omoplaţi corpul străin nu a fost înlăturat, se efectuează 5 comprimări abdominale bruşte
astfel, salvatorul:

Lovituri interscapulovretebrale

♦ se poziţionează în spatele victimei cu ambele braţe în jurul părţii superioare a abdomenului acesteia

Manevra Heimlich

♦ va înclina uşor victima spre înainte;

♦ va plasa pumnul între ombilic şi apendicele xifoid;
♦ va prinde pumnul cu cealaltă mână şi va trage brusc spre în sus şi înapoi;
♦ va repeta de maxim 5 ori această manevră.
• Dacă obstrucţia nu a fost înlăturată, se continuă alternând 5 lovituri între omoplaţi cu 5 comprimări bruşte ale abdomenului.

3. Dacă victima devine inconştientă:

• se aşează cu grijă pe sol în decubit dorsal;
• se alertează imediat sistemul medical de urgenţă;
• se începe SVB direct cu aplicarea compresiilor toracice. Personalul medical antrenat şi cu experienţă în detectarea pulsului
carotidian va începe aplicarea compresiilor toracice chiar dacă pulsul este prezent (pacient inconştient şi cu OCSCA).
Chiar şi în cazul rezolvării cu succes al unei OCSCA, sunt posibile complicaţii ulterioare datorate retenţiei de material străin
la nivelul tractului respirator superior sau inferior. Pacienţii cu tuse persistentă, dificultăţi de deglutiţie sau cu senzaţia de corp străin
retenţionat la nivelul gâtului dar şi cei la care s-au efectuat comprimări abdominale, care pot determina leziuni interne grave, trebuie
trimişi pentru evaluare medicală.

Utilizarea defibrilatorului extern automat

DEA standard pot fi folosite la adulţi şi copiii peste 8 ani. Pentru copiii între 1 şi 8 ani se vor folosi, dacă este posibil, padelele
pediatrice sau modul pediatric de lucru; dacă nu este posibil, se va folosi DEA disponibil, Utilizarea DEA nu este indicată în cazul
copiilor sub un an.

Algoritmul utilizării DEA:

1. Trebuie asigurată securitatea salvatorului, victimei şi a celor din jur.
2. Dacă victima este inconştientă şi nu respiră normal, salvatorul va trimite pe cineva după DEA şi va chema ambulanţa.
3. Salvatorul va începe RCP conform protocoalelor SVB.
4. Imediat după sosirea defibrilatorului:

39
 • va porni defibrilatorul şi va ataşa padelele. Dacă există mai mult de un resuscitator, SVB trebuie continuat în timpul
efectuării acestor manevre;
• vor fi urmate comenzile vocale sau cele afişate;
• resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce DEA analizează ritmul.
5a. Dacă există indicaţie de şoc:
• resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima;
• va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile (DEA complet automate vor administra şocurile direct);
• va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate.
5b. Dacă nu există indicaţie de şoc:
• salvatorul va reîncepe imediat SVB cu un raport compresii toracice: ventilaţii de 30:2;
• va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate.
6. Resuscitarea va continua până când:
• soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea;
• victima începe să respire normal;
• salvatorul este epuizat fizic.

Defibrilator extern automat

Comenzile vocale sau afişate ale DEA trebuie (re)setate conform cu recomandările actuale privind SVB şi defibrilarea.
Modificările ar trebui să includă cel puţin:
1. DEA va administra doar un singur şoc în cazul unui ritm la care acesta este indicat.
2. Scoaterea comenzii de verificare a ritmului, a respiraţiei sau a pulsului imediat după şoc.
3. Introducerea unei comenzi pentru reluarea SVB imediat după şoc (efectuarea compresiilor toracice chiar în cazul prezenţei
circulaţiei spontane nu este dăunătoare).
4. Permiterea unui interval de timp de 2 minute pentru efectuarea RCP, înaintea comenzii de reverificare a ritmului, respiraţiei
sau pulsului.

40