CUPRINS

ARGUMENT ....................................................................................................................... 2
CAPITOLUL I .................................................................................................................... 3
NOȚIUNI GENERALE DE OSTEOLOGIE ȘI ARTROLOGIE ..................................... 3
1.1. OSTEOLOGIA ......................................................................................................... 3
1.2. ANATOMIA UMĂRULUI ....................................................................................... 3
1.3. NOȚIUNI GENERALE DE ARTROLOGIE .......................................................... 6
1.4. ARTICULAȚIA SCAPULOHUMERALĂ (articulația umărului) ......................... 9
1.5. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI ................................................ 13
CAPITOLUL II ................................................................................................................. 14
PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ (PSH)............................................................ 14
2.1. DEFINIȚIE ............................................................................................................. 14
2.2. CLASIFICARE ....................................................................................................... 14
2.3. FORME CLINICE DE PSH ................................................................................... 15
2.4. ETIOLOGIA BOLII ............................................................................................... 18
2.5. DIAGNOSTICUL POZITIV ȘI DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL .................. 18
2.6. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC ............................................................................. 20
2.7. TRATAMENT ........................................................................................................ 21
CAPITOLUL III ............................................................................................................... 24
KINETOTERAPIA ÎN PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ ................................ 24
3.1. PROGRAMUL KINETIC ÎN PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ........... 24
3.2. OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI ÎN PSH ...................................................... 24
3.3. TEHNICI ȘI METODE KINETICE...................................................................... 24
CAPITOLUL IV................................................................................................................ 28
PREZENTAREA CAZURILOR MONITORIZATE ...................................................... 28
4.1. METODOLOGIA UTILIZATĂ ............................................................................ 28
4.2. EXAMINAREA CLINICĂ A PACIENȚILOR ..................................................... 33
4.3. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE .......................................................... 37
4.4. EVOLUȚIA PACIENȚILOR ŞI ANALIZA REZULTATELOR OBȚINUTE ... 41
4.5. DISCUTAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ................................................. 43
CONCLUZII...................................................................................................................... 46
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 47

1
 ARGUMENT

Am ales această temă ,,Periartrita scapulohumerală” în urma activității practice

efectuate pe parcursul anilor de studiu, unde am observat incidența mare a bolilor
reumatismale, dintre care s-a remarcat periartrita scapulohumerală.
Scopul studiului meu (simple studii de caz) este acela de a demonstra (dacă mai era
nevoie) valoarea terapeutică deosebită a exerciţiilor fizice aplicate sub forma kinetoterapiei,
pentru recuperarea cât mai rapidă şi adecvată a mobilităţii articulare şi forţei musculare,
reduse ca urmare a periartritei scapulohumerale.
Am încercat în acest studiu să individualizez atât cât am putut programele de
kinetoterapie, în funcție de forma de periartrită scapulohumerală de care sufereau pacienții
monitorizați.

2
 CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DE OSTEOLOGIE ȘI ARTROLOGIE

1.1. OSTEOLOGIA
Osteologia este partea anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt organe dure,
rezistente, de culoare albă-gălbuie.

FIG.1. SISTEMUL OSOS

FUNCȚIILE OASELOR:

determină forma, dimensiunile și proporţiile corpului și ale diferitelor sale segmente;

servesc ca sprijin pentru întregul corp și pentru părțile moi;

alcătuiesc cavități ce protejează anumite organe delicate (creier, inimă);

servesc ca element de inserție pentru mușchi, devenind astfel pârghii acționate de
diverse grupuri musculare, îndeplinind funcția de locomoție;

constituie rezerva calcică a organismului.

1.2. ANATOMIA UMĂRULUI

Humerusul este un os lung și pereche, prezentând o diafiză și două epifize. Se așează în
sus extremitatea prevăzută cu un cap sferic, medial suprafața ei articulară, anterior șantul
profund pe care această extremitate îl prezintă.

3
 Humerusul este alcătuit din: corpul; epifiza sau extremitatea superioară; epifiza sau
extremitatea inferioară.
Corpul este aproape cilindric în porțiunea superioară și
prismatic triunghiular în porțiunea inferioară. Prezintă trei
fețe și trei margini bine diferențiate în porțiunea inferioară și
mult mai slab diferențiate în porțiunea superioară.
Fața antero - laterală prezintă ceva mai sus de mijlocul ei
o rugozitate în formă de V, numită tuberozitatea deltoidiană
pe care se inseră doi mușchi: mușchiul deltoid (pe brațul
superior) și mușchiul brahial (pe brațul inferior). Sub această
tuberozitate se află un șant puțin pronunțat, denumit șanțul
nervului radial, care pleacă de pe fața posterioară și prin care trec nervul radial și artera
brahială profundă. Deasupra tuberozității, fața antero - laterală este înconjurata de nervul
axilar.
Fața antero - medială prezinta 3 obiecte de studiu: gaura nutritivă a osului; șantul
intertubercular, ce descinde de la epifiza superioară; o impresiune rugoasă pentru inserția
mușchiului coracobrahial.
Fața posterioară este străbătută oblic de șanțul nervului radial. Deasupra acestui șanț se
inseră capul lateral al mușchiului triceps brahial, iar dedesubtul lui se inseră capul medial al
mușchiului triceps brahial.
Marginea anterioară este bine pronunțată. Marginea laterală și marginea medială
prezintă caractere comune. Conțin punți pronunțate în jumătatea proximală a corpului, ele
devenind adevărate creste în jumătatea distală a lui, amândouă recurbându-se și terminându-
se pe epicondilul corespunzător. Marginea laterală se continuă cu creasta supracodiliană
laterală, care se termină pe epicondilul lateral, iar marginea medială se continuă cu creasta
supracondiliană medială care se termină pe epicondilul medial. Aceste două creste dau
inserție despărțitoarelor care separă mușchii anteriori de cei posteriori ai brațului.
Epifiza sau extremitatea superioară este unită cu corpul prin colul chirurgical al osului.
La nivelul colului chirurgical se înregistrează cele mai frecvente fracturi ale humerusului, tot
aici având loc dezlipirea traumatică a epifizei (care se poate produce la copii și tineri,
deoarece epifiza superioară și diafiza se sudează abia la vârsta de 20 - 25 ani). Epifiza
superioară (sau proximală) prezintă mai multe obiecte de studiu:

4

Capul humerusului - este o suprafaţă articulară netedă, ce reprezintă o treime dintr-o
sferă. Orientare: privește medial, în sus și puțin posterior. Capul humerusului se
articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei, axul său formând cu axul diafizei un
unghi de 1300;

Colul anatomic - este un șant circular, care separă capul humerusului de restul
epifizei;

Tuberculul mare - este situat pe partea laterală a capului în partea superioară și
prezintă trei fațete pentru inserții musculare: fațeta superioară (pe care se inseră
mușchiul supraspinos), fațeta mijlocie (pe care se inseră mușchiul subspinos) și fațeta
inferioară (pe care se inseră mușchiul rotund mic);

Tuberculul mic este situat pe partea anterioară a epifizei, pe el inserându-se mușchiul
subscapular;

Șantul intertubercular (mai este numit și culisa bicipitală) este un șant vertical, care
pleacă de pe fața anterioară a epifizei și se termină pe fața antero - medială a diafizei.
El este limitat de creasta tuberculului mare (situată anterior) și de creasta tuberculului
mic (situată posterior). Prin acest șant alunecă tendonul capului lung al mușchiului
biceps brahial. Pe creasta tuberculului mare se inseră mușchiul pectoral mare, iar pe
creasta tuberculului mic mușchiul rotund mare.
Epifiza sau extremitatea inferioară este turtită și recurbată dinapoi înainte, astfel că
diametrul transversal este cu mult mai mare ca cel antero - posterior.
Epifiza distală prezintă un condil și doi epicondili.

*Condilul humerusului prezintă două categorii de formațiuni: Suprafețe articulare -
sunt destinate radiusului și ulnei, ele fiind reprezentate de către: trohleea humerusului,
capitulul humerusului și un șant intermediar. Trohleea humerusului răspunde
scobiturii trohleare de pe ulnă, ea fiind formată din două margini, două povârnișuri și
un șant. Șantul are un traiect spiroid de jos în sus și mediolateral, imprimând directia
mișcărilor din articulația cotului. Capitulul este o proeminență rotunjită ce este situată
lateral de trohlee. El răspunde fosetei articulare de pe capul radiusului. Șantul
intermediar separă trohleea de capitul. Capitulul este articular, răspunzând marginii
fosetei articulare de pe capul radiusului.

Fose - sunt în număr de trei: fosa coronoidă, fosa radială și fosa
olecraniană. Fosa coronoidă este situată deasupra trohleei, pe fața anterioară a
epifizei, în ea pătrunzând procesul coronoidian al ulnei, în mișcările de flexiune ale
5
 antebrațului. Fosa radială este situată deasupra capitulului, în ea pătrunzând capul
radiusului, în mișcările de flexiune. Fosa olecraniană este situată deasupra trohleei, pe
fața posterioară a epifizei, în ea pătrunzând olecranul, în mișcările de extensiune
ale antebrațului.
*Epicondilii sunt două proeminențe, care servesc pentru inserții musculare, unul fiind
medial, iar altul lateral.
Epicondilul medial este o puternică proeminență triunghiulară, la care se termină
creasta supracondiliană medială a diafizei, ce se poate explora prin inspecție și palpare. Fața
lui posterioară prezintă șantul nervului ulnar pe unde trece nervul omonim. Pe
epicondilul medial se inseră mușchii pronatori și flexori ai antebrațului, mușchii mâinii și
degetelor (rotundul pronator, flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului,
flexor superficial al degetelor).
Epicondilul lateral este mai mic decât cel medial, la el terminându-se creasta
supracondiliană laterală a diafizei. Acesta se poate explora prin inspecție și palpare, fiind un
reper important (ca și epicondilul medial) pentru proiecția formațiunilor de la nivelul
antebrațului. Pe epicondilul lateral se inseră mușchii supinatori și extensori ai antebrațului,
mușchii mâinii și degetelor (scurt extensor radial al carpului, supinator extensor al degetelor,
extensor al degetului mic, extensor ulnar al carpului, anconeu). La aproximativ 5 - 6 cm pe
marginea medială, deasupra epicondilului medial se găsește în mod inconstant o apofiză
triunghiulară, numită procesul supracondilian (această apofiză se regăsește în aproximativ 1%
din cazuri). Procesul supracondilian este legat de epicondil printr-o
bandeletă fibroasă, formând astfel un inel osteofibros, prin care trec nervul median și artera
brahială. Axul transversal al capului humerusului și cel al condilului numeral nu se află în
același plan frontal. La adult ele formează un unghi ascuțit, are 14 – 200 și este deschis
lateral, denotând torsiunea osului. La nou – născut, unghiul are aproximativ 600.

1.3. NOȚIUNI GENERALE DE ARTROLOGIE

De studiul articulațiilor se ocupă artrologia (sinonim ”desmologia”). Articulațiile se
studiază din punct de vedere morfologic (alcătuire anatomică) și din punct de vedere
biomecanic (funcțional), păstrând permanent, în cadrul studiului, principiul: "Anatomia este
știința formei vii" (Fr. Rainer). Articulațiile fac parte integrantă din aparatul locomotor.
Acesta poate fi definit ca: "totalitatea structurilor morfofuncționale care permit mișcările
complexe, statica, posturile (poziționarea segmentelor corpului în spațiu)”.
6
 Elementele componente ale aparatului locomotor sunt:
 scheletul (oasele), care conferă: rezistență, sunt pârghii de acțiune a mușchilor;
 articulațiile (în număr de 310) care conferă posibilitatea mișcării pârghiilor;
 elementele dinamice: cinetice (mușchii în număr de 430); potențiale (tendoane, alte
structuri elastice).
Articulațiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate de formațiuni conjunctive și mușchi. Fără articulații nu ar
fi posibilă realizarea funcției statice și dinamice a oaselor, deci deplasarea și activitățile
organismului.
CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR
În funcție de acest factor, la care se adaugă formațiunile de legătură și modul de
dezvoltare, articulațiile au fost împărțite în trei grupe: articulații fibroase sau sinartroze, fixe;
articulații cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile; articulații sinoviale sau diartroze,
mobile.
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
Suprafețele articulare
Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice și plane. Aceste suprafețe, geometric, sunt de
două feluri: plane și sferoidale. În articulațiile plane mișcările sunt reduse. În cele cu
suprafețe sferoidale există porțiuni osoase convexe care corespund unor porțiuni concave.
Mișcările sunt mult mai intinse.
Cartilajul articular
Acesta este un cartilaj hialin, de culoare albă - sidefie, care acoperă suprafețe osoase ce
vin în contact. Prezintă două suprafețe: una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu
suprafața articulară opusă; una aderentă, ce se fixează pe suprafața articulară a osului.
Elementele anatomice de congruență
Sunt formațiuni ce asigură concordanța între două suprafețe articulare care nu se
"potrivesc". Ca și structură elementele de convergență sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două
feluri: cadrul, labrul articular; fibrocartilaje intraarticulare.
Capsula articulară
Capsula articulară este o formațiune care unește cele două oase care se articulează, dar
are rol și de protecție a suprafețelor articulare. Are forma unui manșon fibros, tapetat la
interior de sinovială. Are grosime variabilă, în raport cu mobilitatea articulară.
Ligamentele articulare
7
 Sunt formațiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care se inseră pe oasele ce
formează o articulație, ajutând la menținerea lor în contact. Rolurile ligamentelor în
biomecanica articulară sunt: întăresc capsula articulară; previn depășirea limitei fiziologice a
mișcării; sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mișcărilor; sunt suficient
de rezistente și inextensibile încât să mențină în contact suprafețele articulare.
Membrana sinovială
Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare ale unei articulații.
Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subțire, netedă și lucioasă. Acoperă toate
formațiunile situate în interiorul capsulei articulare.
Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al suprafețelor articulare în
mișcare, precum și rol de nutriție a cartilajelor articulare. Mai are rol de curățire și adeziune a
suprafețelor osoase. Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin
pereții capilarelor.
Cavitatea articulară, rolul mușchilor și presiunii atmosferice în menținerea suprafețelor
articulare.
Conducerea în articulații
Include sensul, direcția și amplitudinea mișcării. Conducerea articulației poate fi
osoasă, ligamentară și musculară.
Conducerea osoasă, când amplitudinea mișcarii este determinată de suprafețele articulare
(ex.: cotul). Când amplitudinea mișcării se datorează frânării ligamentare vorbim de
conducere ligamentară (ex.: șoldul). Când mișcarea este limitată exclusiv de acțiunea
mușchilor periarticulari vorbim de conducere musculară. Indiferent de felul conducerii,
mișcările se produc în jurul unui ax denumit axul articular. El este o linie teoretică în jurul
căreia se execută mișcările (www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/Artrologie-generalitati).
Biomecanica (kineziologia) este știința care studiază și explică unitatea, FORMA -
STRUCTURA – FUNCȚIA, la nivelul aparatului locomotor. Biomecanica, înca din vechime,
a căutat să aplice legile mecanicii cunoscute la vremea respectivă, la specificul aparatului
locomotor al animalelor și omului. Studiul mișcărilor articulare va fi raportat întotdeauna (la
om) la poziția bipedă, nu la cea anatomică (decubit dorsal). Bipedismul, caracteristic omului,
este condiționat de relația dintre centrul de greutate al corpului (care este situat aproximativ la
55 - 59% din înălțimea corpului măsurată de la sol, adică, în general, în dreptul vertebrei Si)
și poligonul de susținere care este reprezentat de aria cuprinsă între cele două tălpi sprijinite
8
pe sol (un trapez isoscel,
soscel, cu baza mare anterior). De asemenea, bipedismul
b dismul are și o condiție
dinamică,, anume echilibrul. Acesta presupune un mare consum de energie, toată musculatura
fiind mai puțin
țin sau mai mult implicată (cea cu activitate automată, involuntară
mare din punct de vedere filogenetic, cel mai mult). Variațiile centrului de greutate presupun
noi adaptări musculare și de poziție
poziț ale segmentelor osoase articulate. De aceea
acestuia a constituit o preocupare constantă a cercetărilor
cercetă (prima localizare a centrului de
greutate" BORELLI - "internates
internates et pubiu").
pubiu

1.4. ARTICULAȚIA
ȚIA SCAPULOHUMERALĂ (articulația umărului)
Oasele centurii scapulare - centura
entura scapulară este formată din claviculă și scapulă. Ea leagă
membrul superioar de trunchi.
ste un os alungit, de forma literei S, așezat
Clavicula este a superior în partea antero
toracelui. Orientare:: cu extremitatea turti
turtită lateral, cu concavitatea acesteia anterior
netedă superior. Clavicula prezintă două extremități
extremită (sternală și acromială) și
Extremitatea sternală are formă de prismă și servește la articulația claviculei cu sternul.
Extremitatea acromială (sau laterală) este turtită superoinferior, și se articulează cu acromionul
(ce aparține scapulei). Corpul prezintă
zintă două fețe
fe și două margini. Fața superioară este netedă și
superficială, fiind palpabilă pe toată lungimea (fig. 4).

FIG. 4. CLAVICULA ȘI ARTICULAȚIA STERNOCLAVICULARĂ

(moblog.whmsoft.net)

9
 Fața inferioară este denivelată și prezintă mai multe formațiuni osoase, care dinspre medial
spre lateral sunt: linia trapezoidă; tuberculul conoid; șanțul mușchiului subclavicular. Cele 2
margini (anterioară și posterioară) servesc la inserții musculare.
Scapula este un os lat, triunghiular și așezat pe fata postero - laterală a toracelui. Orientare: cu
fața concavă anterior, cavitatea glenoidă lateral și unghiul cel mai ascuțit inferior. Scapula prezintă:
două fețe (anterioară și posterioară); trei margini (superioară, medială și laterală); 3 unghiuri
(inferior, lateral și superior). Fața anterioară este concavă anterior și se numeste fosa
subscapulară (pe care se prinde mușchiul cu același nume). Fața posterioră este convexă și este
străbătută oblic, ascendent dinspre medial spre lateral, de spina scapulei. Aceasta crește
progresiv în înălțime spre marginea laterală, pe care o depășește sub forma unei apofize
osoase numite acromion și continuă anterior spina scapulei. Prezintă o față superioară rugoasă,
palpabilă, și una inferioară, iar pe marginea sa medială se află fața articulară acromială, prin care
se articulează cu clavicula. Spina scapulei împarte fața posterioară a scapulei în 2 fose:
superior fosa supraspinoasă și inferior fosa infraspionoasă. Marginea superioară prezintă două
elemente: incizura scapulei, situată medial pe această margine. Ea este transformată în canal de
ligamentul transvers al scapulei (ce trece peste această incizură). Prin canal trece nervul
suprascapular iar deasupra ligamentului trece artera suprascapulară; procesul coracoid, o
apofiză osoasă sub forma literei L, ce se îndreaptă anterior și lateral. Marginea medială dă
inserție mușchilor romboizi și este dințată anterior. Marginea laterală prezintă superior
tuberculul infraglenoidal (pentru inserția capătului lung al tricepsului). În rest, marginea laterală
servește la inserția mușchilor rotunzi. Unghiul superior este ascuțit și dă inserție mușchiului
ridicător al scapulei. Unghiul inferior este și el ascuțit. Unghiul lateral prezintă o suprafață
articulară, concavă, numită cavitatea glenoidă ce servește la articulația scapulei cu capul
humeral.

FIG. 5. SCAPULA (www.highlands.edu)

10
 Articulaţiile centurii scapulare sunt reprezentate de articulațiile sternoclaviculară și
acromioclaviculară. Articulația sternoclaviculară are fețele articulare formate de: fața
articulară claviculară; incizura claviculară a manubriului sternal; între ele se află și discul
articular ce ajută la congruența perfectă a celor două fețe (fig. 6). Mijloacele de unire sunt:
capsula articulară, ce are forma unui manșon ce se inseră pe marginile suprafețelor articulare;
ligamentele stemoclavicular anterior, posterior și ligamentul costoclavicular.
Articulația apromioclaviculară are fețe articulare reprezentate de fața articulară acromială și
extremitatea laterală a claviculei, între ele se găsește discul articular. Mijloace de unire: capsula
articulară; ligamentele: acromioclavicular și coracoclavicular (http://www.scritube. com/biologie/
osteologie-si-artrologi...).

FIG. 6. ARTICULAȚIA STERNOCLAVICULARĂ (en.wikipedia.org)

Articulația umărului
Această articulație unește capul humeral și cavitatea glenoidală a scapulei formând o
articulație sferoidală (fig. 7). Reprezintă ceea ce se înțelege mai frecvent atunci când se
vorbește despre umăr. Suprafeţele articulare: pentru humerus - capul humeral, suprafaţă ce
reprezintă 1/3 de sferă; ea este de 2 - 3 ori mai întinsă decât cea a cavităţii glenoidale; pentru
scapulă - cavitatea glenoidală de formă ovală, uşor înclinată anterior, uşor concavă, limitată
de o sprânceană osoasă. Slaba concavitate face ca cele 2 suprafeţe articulare să aibă
concordanţă redusă. Din punct de vedere osos articulaţia este deci foarte mobilă şi foarte instabilă.
Pentru stabilirea unei mai bune concordanțe între suprafeţele articulare la periferia cavităţii
glenoidale s-a dezvoltat un cadru constituit dintr-un fibrocartilaj numit labrum glenoidal. El

11
creşte stabilitatea articulaţiei şi în acelaşi timp nu modifică amplitudinea și varietatea
mișcărilor.
Mijloace de unire
Capsula articulară se inseră pe cadrul glenoidal şi pe colul scapulei. Superior urcă până
la procesul coracoid, înglobând tendonul lungii porţiuni a bicepsului. Pe humerus se ataşează
în jurul capului humeral (pe colul humeral, anatomic coborând până pe colul chirurgical).
Formează numeroase repliuri mai ales în partea inferioară. Datorită laxităţii sale favorizează
mişcări mai ample dar în acelaşi timp se favorizează şi producerea mai frecventă a luxaţiilor.
Capsula este întărită prin ligamente superioare şi anterioare: superior: ligamentul
coracohumeral ce pleacă de la procesul coracoid şi formează două fascicule ce se fixează pe tuberculul
mare al humerusului şi pe tuberculul mic. Este cel mai puternic ligament al articulaţiei;
anterior: ligamentele glenohumerale - sunt 3 fascicule fibroase ce se întind de la cadrul
glenoidal la colul anatomic al humerusului. Între aceste ligamente există zone de rezistenţă
scăzută.
Planul capsuloligamentar al umărului nu asigură o rezistenţă crescută a articulaţiei. De
aceea, această articulaţie este frecvent sediul unor luxaţii, mai ales cele ce antrenează capul
humeralanterior şi intern (luxaţii antero - interne). În aceste luxaţii capsula poate fi întinsă sau
chiar ruptă. Ele compromit ulterior stabilitatea umărului pentru mişcările de forţă şi necesită o
suplimentare a forţei musculare, în particular a mușchiului subscapular. Poziția care permite
maxim de distensie ligamentară (poziţia de repaus articular) este cea în care braţul este în
uşoară antepulsie, abducţie şi rotaţie internă.
Articulaţia scapulohumerală este stabilizată mai ales de muşchii profunzi ce formează o
adevărată centură musculară.

Fig. 7. Articulația scapulohumerală (www.sfatulmedicului.ro)

12
1.5. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI
Articulația umărului este o diartroză sferoidală. Suprafețele articulare sunt capul humeral și
cavitatea glenoidă a scapulei. Este cea mai mobilă dintre articulațiile corpului, în articulația
umărului se pot face mișcări de: flexie (proiecția brațului înainte); extensie (proiecția brațului
înapoi); adducție (apropierea brațului de corp); abducție (îndepărtarea brațului de corp); rotație
(medială și laterală) și circumducție.
Flexia și extensia se execută în jurul unui ax transversal care trece prin centrul cavității
glenoide și tuberculul mare al humerusului. Flexia este efectuată de mușchiul deltoid (cel
mai puternic flexor), biceps și mușchiul pectoral mare.
Extensia este efectuată de mușchiul rotund mare, mușchiul latissimus dorsi și mușchiul
triceps brahial.
Abducția și adducția se efectuează în jurul unui ax sagital (anteroposterior) care trece prin
capul humeral. Abducția este realizată până când brațul este dus în poziția orizontală de
mușchiul deltoid și mușchiul supraspinos. Peste orizontală continuarea mișcarii este posibilă
prin bascularea scapulei.
Adducția se realizează prin contracția mușchiului pectoral mare, capătul lung al tricepsului,
mușchiul rotund mare, mușchiul latissimus dorsi. Rotația se realizează în jurul unui ax vertical
care trece prin centrul capului humeral.
Rotația medială este făcută de mușchiul subscapular, mușchiul pectoral mare, mușchiul
deltoid, mușchiul rotund mare.
Rotația laterală este executată de mușchiul infraspinos, mușchiul rotund mic și fibrele
posterioare ale deltoidului.
Circumducția însumează succesiv combinarea mișcărilor de flexie - extensie, abducție –
adducție, rotație laterală – rotație medială. Este o mișcare conică cu vârful îndreptat spre
cavitatea glenoidă (http://www.scritube.com/biologie/OSTEOLOGIE-SI-ARTROLOGIE7171247.php).

13
 CAPITOLUL II
PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ (PSH)

2.1. DEFINIȚIE
Periartrita scapulohumerală (PSH) este un sindrom clinic caracterizat prin durere,
redoare articulară și impotența funcțională determinat de procese patologice localizate la
nivelul umărului și care afectează structurile periarticulare (ligamente, capsula articulară,
tendoane, bursa și mușchi) prin leziuni degenerative și/sau inflamatorii. Afectarea articulară
propriu - zisă se limitează mai ales la nivelul articulațiilor acromioclaviculară și
sternoclaviculară, deoarece articulația scapulohumerală are cea mai imperfectă coaptare și,
din acest motiv nu ajunge de obicei, prin ea însăși să determine disfuncționalități.
La nivelul structurilor umărului și în primul rând la nivelul tendoanelor, are loc un
proces de uzură a cărui accelerare și agravare pot fi determinate de traumatisme,
microtraumatisme, expunerea la frig, etc. O periartrită a umărului este cauzată de o inflamație
a tendoanelor care acționează mușchii rotatori (responsabili de mișcarea de rotație a
umărului, cel mai frecvent atins fiind mușchiul supraspinos), a bursei seroase
subacromiodeltoidiene (spațiul de alunecare dintre mușchiul deltoid și acromiom, pe de o
parte, și mușchii rotatori, pe de altă parte) și/sau a capsulei articulației scapulohumerale
(dintre omoplat și humerus). Ea este favorizată de factori congenitali (spațiu prea strâmt între
tendoanele rotatorilor și bolta osoasă subacromiala) sau este dobândită (utilizarea
profesională sau sportivă excesivă a articulației umărului). Este întâlnită la ambele sexe, la
subiecții activi, dar cu incidența maximă la cei peste 40 de ani (ALIN POPESCU, 2010).

2.2. CLASIFICARE
Periartrita scapulohumerală (PSH) are 5 forme clinico – anatomo – funcționale după
școala medicală franceză și 6 conform școlii engleze. Conform școlii engleze în cadrul PSH
intră următoarele 6 entități clinice: sindromul de împingere (impingement syndrome);
sindromul supraspinosului (tendinita degenerativă); tendinita bicipitală; tendinita calcifiantă
și bursita; capsulita adezivă; umărul pseudoparalitic. Cele doua clasificări sunt în mare
superpozabile, o particularitate în clasificarea engleză fiind sindromul de impingement.
Deoarece este mai didactică și mai ușor de înțeles voi prezenta în cele ce urmează
principalele forme clinice conform clasificării engleze.

14
2.3. FORME CLINICE DE PSH
♦ Impingement syndrome
Este determinat de o suferință a tendonului mușchiului supraspinos. Asupra acestuia,
datorită particularităților anatomice, se exercită o presiune („împingere”) care repetată poate
determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura parțială și chiar
totală de manșon („coafa”) al rotatorilor.
Tablou clinic
 Dureri recidivante la nivelul umărului, la subiecți tineri frecvent practicanți a unor
sporturi ca: aruncarea greutătii, suliței etc;
 Debut insidios, cu o creștere gradată a intensității durerii și care este accentuată de
activitate;
 Durerea are un punct maxim pe fața antero - laterală a umărului, iradiază pe braț, este
exacerbată noaptea, în somn, la schimbarea poziției și percepută la ridicarea brațului
mai ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea brațului deasupra capului), la abducția
pasivă și rotația internă;
 Mobilitatea umărului este afectată mai ales pentru mișcările de flexie și rotație internă.
Examenul clinic local
 Semnul „împingerii” este pozitiv; dacă se injectează 10 ml xilină 1% imediat sub
acromion durerea diminuă (semnul ”împingerii” se negativează) confirmând
diagnosticul de sindrom de impingement;
 Apăsarea marginii anterioare a acromionului produce durere intensă;
Imagistică
 Rx umăr: decelează prezența de: chisturi, necroza marii tuberozități a capului humeral,
osteofite pe marginea anterioară și fața inferioară a acromionului (artroza secundară).
O imagine radiologică normală a umărului nu exclude diagnosticul de PSH;
 RMN detectează un spectru larg de afecțiuni, de la degenerare până la ruptură parțială
sau totală. Mai poate evidenția leziuni ale țesuturilor moi și este deosebit de util în
urmărirea evoluției postoperatorii;
 Ecografia mio – entezo – osteo - articulară poate fi și ea utilă decelând rupturi medii la
nivelul coafei rotatorilor;
 Electromiografia și studiul velocității conducerii influxului nervos sunt obligatorii
atunci când o afectare neurologică este suspectată.

15
 Tratament

Medicamentos – se administrează numai la indicația medicului și constă în:
antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), corticoterapie locală (diprofos injectat sub
acromion), anestezice aplicate local (”intra” sau periarticular sau în puncte dureroase);

Fizioterapie: termoterapie, crioterapie, electroterapie analgetică și decontracturantă
(curenți diadinamici, interferențiali, curent galvanic etc), ultrasonoforeză, laser;

Kinetoterapia este cea mai importantă deoarece pe lângă recuperarea funcționalității
umărului, este esențială în combaterea recurenței;

Chirurgical: se adresează pacienților tineri care dezvoltă acest sindrom. La vârstnici
tratamentul este conservator.
♦ Tendinita degenerativă (sindromul supraspinosului)
Dintre mușchii care formează manșonul rotatorilor cel mai afectat de leziunile
degenerative este tendonul supraspinosului. Apare frecvent la bărbații peste 50 ani cu
activitate fizică intensă, cu o preponderență pentru anumite profesii: tâmplari, pictori, sudori.
La subiecții diabetici și alcoolici, un rol important îl joacă ischemia și leziunile
trofice.
Tabloul clinic
 Asimptomatic multă vreme, devine clinic manifest în urma unui traumatism local sau
după o solicitare excesivă;
 Durerea este imprecis localizată, de obicei în profunzimea umărului, accentuată
nocturn;
 Mobilitatea umărului este afectată pe toate axele de mișcare, mai accentuat pe abducție
(maxim la abducția între 70 – 1000);
 Evoluția cronică (peste 3 luni) poate determina hipotrofie musculară cu scăderea forței
musculare.
Examen clinic local
 La palpare apare durere extremă sub acromion, la 1 - 2 cm de marea
tuberozitate;
Imagistică
 Rx umăr: normală la cei cu tendinită recentă; chisturi, osteoscleroză, osteofite
(afecțiune cronică);
 Ecografia mio – entezo – osteo - articulara: confirmă diagnosticul.

16
 Tratament

Similar cu cel al sindromului de „împingere”.
♦ Capsulita retractilă
Apare mai ales în decada a 5-a și a 6-a de viață, cu predominanță la sexul feminin.
Se caracterizează prin apariția inflamației cronice a capsulei glenohumerale cu evoluție spre
fibroză, capsula articulară îngroșându-se și aderând la capul humeral.
Tabloul clinic
 Debut insidios cu dureri moderate ale umărului, cu exacerbări nocturne, cu redoare și
limitare progresivă a mișcărilor. În timp durerea dispare aproape complet dar
mobilitatea este total abolită;
 Există posibilitatea afectării bilaterale concomitente sau succesive;
 Are evoluție lungă (3 stadii) peste 9 luni, tratamentul trebuind adaptat astfel încât
pacientul să îl poată urma la domiciliu (inclusiv programul de recuperare).
Examenul clinic local
 La palpare, sensibilitate difuză;
 Limitarea mișcărilor (active, pasive) predominant abducția și rotația externă;
 Dacă se face testul cu xilină (sindrom de impingement) redoarea persistă nefiind vorba
de contractură musculară reflexă generată de durere.
Imagistica
 Rx umăr: inițial normală; osteoporoză la nivelul capului humeral, diminuarea spațiului
articular;
 Scintigrafia cu disfosfonat de Tc99: hipercaptare;
 RMN: decelează leziuni ale țesuturilor moi.
Tratament

Umărul trebuie mobilizat precoce;

Medicamentos: antiinflamatorii nesteroidiene, corticoterapie generală și locală,
antialgice, antidepresive triciclice;

Kinetoterapia: are ca obiectiv principal recuperarea mobilității care se face prin
abordarea structurilor necontractile ale umărului (capsula, ligamente, bursa, tendoane)
și separat prin abordarea structurilor contractile (mușchi);

Fizioterapia: termoterapie, electroterapie analgetică și decontracturantă (curenți
diadinamici, interferențiali, curent galvanic etc), masaj trofic, ultrasonoforeză,
laserterapie, hidrokinetoterapie.
17
 Umărul pseudoparalitic
Poate fi considerat drept stadiul tardiv al sindromului de impingement prezentat la
primul punct. Manșonul rotatorilor este format din tendoanele mușchilor supraspinos,
subspinos, subscapular și rotund mic. La tineri, ruptura manșonului este postraumatică, la
vârstnici degenerativă, prin diminuarea vascularizației apare ischemia care conduce la
tulburări trofice locale scăzând rezistența și favorizând ruptura la traumatisme sau solicitări
articulare minore. Ruptura poate fi totală sau parțială, tabloul clinic, paraclinic și tratamentul
fiind similare cu cele expuse la prima formă a bolii (după ALIN POPESCU, 2010).

2.4. ETIOLOGIA BOLII

Periartrita este inflamația țesuturilor din jurul unei articulații. În cazul umărului, noțiunea
de periartrită scapulo - humerală include durerile care au drept cauză procese sau afecțiuni:
inflamatorii; degenerative; nervoase; sunt afectate în special tendoanele articulației umărului.
Factori favorizanți: factori fizici; factori traumatici; efortul; factori degenerativi; factori
nervoși. Traumatismele și microtraumatismele repetate, expunerea la frig, factori favorizanți
ce țin de sistemul nervos (afecțiuni ale sistemului nervos central: accident vascular cerebral,
boala Parkinson, traumatism cerebral, sindrom talamic; afecțiuni ale sistemului nervos
periferic: nevralgie cervico - brahială, zona zoster), afecțiuni ale organelor intratoracice care
pot favoriza pe cale reflexă dezvoltarea unei PSH (TBC pulmonară apicală, IMA, intervenții
chirurgicale intratoracice etc) reprezintă principalele cauze de producere a acestei afecțiuni
(după ALIN POPESCU, 2010).

2.5. DIAGNOSTICUL POZITIV ȘI DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

Diagnosticul pozitiv
Diagnosticul pozitiv se pune în funcție de “sindromul de împingere” și “sindromul
supraspinosului”. Clinic, “sindromul de împingere” se caracterizează prin prezența unor
dureri recidivante la nivelul umărului, la subiecții tineri, în special la cei care practică
anumite sporturi (aruncări). Durerea are un debut relativ insidios, cu o creștere gradată în
intensitate, accentuată de activitate, are un punct maxim la regiunea antero - laterală a
umărului, iradiază în braț și exacerbează noaptea în somn la schimbarea poziției. Durerea este
percepută la ridicarea brațului mai ales în unghiurile de 90 - 120° (ridicarea brațului deasupra
capului). La examenul fizic se constată o limitare a flexiei și a rotației interne. Semnul
“împingerii” este pozitiv: se imobilizează scapula și se ridică brațul în față și în sus, până
18
deasupra capului. Bolnavul resimte o durere imensă în momentul în care marea tuberozitate a
capului humeral vine în contact cu arcul coracoacromial (la ultimile 100 ale ridicării pasive).
Concomitent se poate auzi un discret zgomot sau se pot percepe crepitații. Durerea,
determinată prin manevra de realizare a semnului “împingerii”, poate fi evitată prin injectarea
a 10 ml xilină 1%, imediat sub acromion, cea ce confirmă diagnosticul de “sindrom de
împingere”. Bolnavii cu sindrom de împingere prezintă dureri și în timpul abducției pasive (la
90°) și rotației interne. La palpare se produce o durere relativ intensă când se apasă marginea
anterioară a acromionului.
Diagnosticul pozitiv în “sindromul supraspinosului”
Clinic, tendinita degenerativă este întâlnită la bărbații de peste 50 ani, cu activitate
fizică intensă, suferința apărând de partea mai intens solicitată. Ea poate fi asimptomatică
multă vreme până la momentul declanșării durerilor de către un traumatism sau o solicitare
excesivă. Durerea este resimțită de obicei în profunzimea umărului, imprecis localizată și se
intensifică în timpul nopții mai ales când bolnavul este culcat pe partea afectată
împiedicându-l să se odihnească. La examenul obiectiv se constată o limitare a mișcărilor
umărului, mai ales a abducției. Durerea maximă este percepută de bolnav în cursul mișcării
de abducție între unghiul de 70° și cel de 100°, când solicitarea supraspinosului este maximă.
În suferințele cronice (cu o durată de peste 3 luni) sau în rupturile manșonului rotatorilor, se
constată hipotrofie și scăderea forței musculare. La palpare se provoacă o sensibilitate
deosebită sub acromion la 1 - 2 cm de marea tuberozitate. În caz de alte tendinite (tendinita
bicipitală), la nivelul micii tuberozități (tendinita subscapularului) în zona infero - laterală a
marii tuberozități (tendinita subspinosului sau micului rotund).
Diagnosticul diferențial
Durerile umărului sunt determinate de 3 tipuri de suferințe: afecțiuni ale structurilor umărului
(în exclusivitate), de regulă unilaterale; afecțiuni ale umărului, în cadrul unor determinări
poliarticulare, de regulă bilaterale; afecțiuni ale unor organe situate la distanță, durerea fiind
referată la nivelul umărului. Primele două tipuri de suferințe sunt determinate de leziuni
intrinseci ale umărului, iar cel de-al doilea tip de leziuni extrinseci. În PSH durerea este
generată de afectarea structurilor umărului (prima grupă). Diagnosticul diferențial trebuie
făcut cu celelalte afecțiuni din grupele enumerate mai sus.
Afectarea structurilor umărului – în exclusivitate – de regulă unilaterală, înafara formelor
clinice ale PSH: artroza glenohumerală; umărul “Milwaukec”; osteonecroza aseptică a
capului humeral; artrita septică, artrita tuberculoasa; tumorile primitive (osteosarcomul,
19
mielomul) sau secundare (metastazele osoase); distrofia simpatică reflexă; traumatismele
umărului; guta, pseudoguta.
Afectarea umărului, în cadrul unor determinări poliarticulare: poliartrita reumatoidă;
spondilita anchilozantă (forma rizomelică); polimiozita; artrita psoriazică; fibrozita.
Afectarea unor organe situate la distanță (dureri referate): nevralgia cervicobrahială
(discopatii cervicale); sindromul Pancoast – Tobias; afecțiuni biliare (litiaza); afecțiuni
cardiace (coronariene).

2.6. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

Evoluția periartritei scapulohumerale
Evoluția umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva
săptămâni sau cel mai mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă
durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic.
Alteori, evoluția spontană spre vindecare necesită 1 - 2 ani. La umărul blocat evoluția este
îndelungată deoarece în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista câteva
luni. Cu timpul însă, uneori după 6 luni, umărul începe să se elibereze și majoritatea
bolnavilor își recuperează în întregime mobilitatea. Perioadele de exacerbare a durerilor pot
să dureze de la câteva zile până la câteva săptămâni. La umărul dureros acut, evoluția este
uneori trenantă, durerile acute durând mai multe luni și nevrozând bolnavul. Adeseori, după
câteva săptămâni durerile diminuă treptat în intensitate, până ce dispar complet. Subliniem
caracterul recidivant al umărului dureros acut. Evoluția PSH, de cele mai multe ori se termină
obișnuit în câteva săptămâni, după care bolnavul își poate relua ocupațiile. Uneori rămâne o
senzație de jenă deșteptată de oboseală sau de frig și umezeală.
Prognosticul în PSH
Evoluția poate fi de multe ori îndelungată (câteva luni), prognosticul este în general
favorabil, obținându-se în urma unui tratament precoce, complet și susținut de recuperare
totală a acestei articulații și realizarea mișcărilor mai complexe și dificile. Totuși
prognosticul poate fi nefavorabil în următoarele situații: sunt afectate mai multe elemente
anatomice ale articulației (rupturi musculare, tendoane, bure, filete nervoase); afectarea
simultană a ambelor articulații scapulohumerale bolnave; vârsta înaintată la care: modificările
degenerative sunt importante; riscul rupturii manșonului rotatorilor este mai mare; pot exista
leziuni similare și la alte articulații (șold, genunchi); se asociază de multe ori o patologie
multiplă (caracteristică vârstnicului); se impune o politerapie (existența ulcerului peptic împie
20
dică administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene orale, complicațiile cardiovasculare
contraindică fizioterapia etc.); anumite forme clinice de periartrită scapulohumerală, ca de
exemplu tendi-nita calcifiantă (datorită prezenței microcalcifierilor insensibile) evoluează
cronic, cu numeroase perioade de exacerbare; administrarea tardivă a tratamentului; în
formele evoluate de PSH, diversele mijloace terapeutice nu sunt suficiente (periartrita scapulo-
humerală – masaj-kinetoterapie.ro).

2.7. TRATAMENT
Tratamentul medicamentos
Acesta este util din faza acută și va consta în administrare de antialgice, vitamine,
infiltrații și la nevoie antibiotice. La umărul dureros simplu ca medicație se aplică aspirina, se
fac infiltrații cu acetat de hidrocortizon. După cedarea durerilor, la umărul dureros acut se
administrează fenilbutazonă sau indometacin. De asemenea se fac mișcări pentru a se evita
anchiloza. Deci, atât în umărul dureros simplu cât mai ales în umărul dureros acut,
mobilizarea (activă și pasivă) va fi prudentă, treptată. În umarul blocat în faza inițială (de
infiltrație activă, însoțită de dureri), este utilă corticoterapia generală. În fazele tardive, orice
tratament medicamentos este inutil. Tratamentul esențial este kineziterapia sau balneo -
kineziterapia, razele infraroșii (IR), ultrasunetele (US). Unele intervenții chirurgicale
(extirparea focarului calcifiat, secționarea tendonului bicipital, denervația articulară) au
indicații restrânse și rezultate greu de apreciat.
Masajul în periartrita scapulohumerală
Masajul este o combinație de manipulații, de prelucrări mecanice multiple, aplicate
sistematic asupra organismului, cu mâna sau cu aparate special construite, în scopuri
terapeutice sau igienice. Aceste prelucrări, care se execută în majoritatea cazurilor cu ajutorul
mâinilor (manipulații), constau din diferite forme de neteziri, apăsări, frământări, stoarceri,
fricțiuni, vibrații, scuturări sau lovituri ușoare sau puternice, numite manevre de masaj.
Masajul trebuie adaptat la caracteristica anatomică a regiunii, evoluția bolii, starea
generală a bolnavului, sexul, vârsta și starea psihică a acestuia (www.kinetomedica.ro/blog-
articole-medicale/Periartrita_scapulohumerala_(PSH)-131.html).
Kinetoterapia
Tratamentul kinetic urmărește ameliorarea durerii, reducerea inflamației și a tendinței la
fibroză și recuperarea mobilitătii articulare. După masajul selectiv urmează kinetoterapia,
care se face la început prin mișcări pasive, care sunt la umăr: antepulsie unde ținem priza pe
21
umăr și contrapriza pe cot ducând mâna bolnavului prin ușoară vibrație în antepulsie, până la
un unghi pe care-l poate face bolnavul; retropulsie – priza este tot pe umăr și contrapriza pe
plica cotului care se face tot prin ușoară vibrație mișcând mâna către spatele bolnavului.
Mișcarile de antepulsie și retropulsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan
sagital: rotație internă (în jurul unui ax vertical); rotație externă (în jurul unui ax vertical);
abducție și adducție executate ăn plan frontal în jurul unui ax sagital. Pe lângă aceste mișcări
elementare umărul poate executa și mișcări combinate ca: mână, umăr opus; palma, regiunea
cervicală; circumducție. După aceste mișcări pasive urmează mișcările active pe care
bolnavul le execută singur, iar după acestea se mai fac mișcări active cu rezistență în care
maseurul ține rezistența iar pacientul încearcă să execute mișcările.
Umărul dureros simplu – cu stadiul acut, subacut și terminal
În stadiul acut nu se execută mișcări cu membrul superior afectat, dar se pot încerca
contracții izometrice cu rezistența, recomandându-se tehnica “hold - relax”.
Stadiul subacut permite mișcări pasive pentru mobilizarea articulației scapulohumerale,
trecând apoi la mișcări pasivo - ac Stadiul terminal determină refacerea forței musculare, a
stabilității și mișcările controlate ale umărului.
Umărul acut hiperalgic – necesită imobilizarea absolută a bratului în abducție de 700 și
ușoară flexie.
Umărul mixt – prezintă un deficit de mobilitate cu structuri contractile și necontractile ale
articulației: pentru structurile necontractile se realizează posturări, mobilizări pasive și
autopasive; pentru structurile contractile se recomandă mobilizări pe schema Kabat D1F cu
contrarezistență progresivă și exerciții “hold - relax” cu tensiune izometrică ce va crește
treptat realizând o relaxare musculară. Grupele de mușchi deficitare în acest stadiu sunt
deltoid, trapez, biceps și coracobrahial, urmărindu-se în special creșterea forței musculare.
Umărul blocat – conține același tratament kinetic cu al umărului dureros simplu și al
umărului mixt, prin posturări corecte și mobilizări precoce a membrului superior.
Umărul pseudoparalitic – în tratamentul de kinetoterapie prezintă două tipuri de
recuperare funcțională și anume recuperarea fără atelă și recuperarea cu atelă.
Recuperarea fără atelă, în care kinetoterapia se realizează din poziție joasă a brațului în 4
etape.
Etapa 1 durează 10 - 15 zile și cuprinde exerciții pentru: mobilizarea globală a umărului;
dinamizarea alungirii axiale a coloanei cervicale; relaxare; cot și mână; izometria deltoidului.

22
 Etapa 2 este formată din alte două săptămâni, în care exercițiile devin mai complexe și
solicitante: ex. de tip Codman, fără îngreunare; mișcări activo - pasive și auto - pasive cu
ajutor; mișcări active.
Etapa 3 se instalează la aproximativ o lună, în care exercițiile active vor îndeplini funcțiile
de flexie, abducție și adducție.
Etapa 4 reprezintă etapa de refacere funcțională, când toate mișcările active sunt posibile,
urmărind tonifierea musculară, stabilitatea și mobilitatea controlată a umărului.
Recuperarea pe atelă se folosește când durerile sunt intense și există impotență
funcțională, în cazuri grave de rupturi tendinoase mari. Este identică cu prima formă de
recuperare, cuprinzând tot 4 etape.
Etapa 1 (10 - 15 zile), în care nu se solicita articulația scapulohumerală. Se recomandă:
ex. respiratorii; ex. izometrice pentru deltoid; ex. de mobilizare a membrului superior; ex.
pentru coloana cervicală; ex. ale cotului și mâinii pe atelă.
Etapa 2 (4 săptămâni) nu solicită zona lezionată, dar se încearcă o întreținere funcțională a
umărului cu exerciții progresive: ex. pentru mobilizare pasivă de abducție și flexie, de la
nivelul atelei spre zenit; ex. fără atelă, dar cu susținere de către kinetoterapeut; ex. de tip
Codman, fără greutate; ex. active asistate cu execuția unor mișcări uzuale.
Etapa 3, când bolnavul poate să ridice o greutate de 1 kg de la nivelul atelei până la zenit,
scoțându-se atela. Durează aproximativ 6 săptămâni, iar programul kinetic se aseamană cu cel
din etapa 3 (recuperarea fără atelă).
Etapa 4 este etapa de refacere fucțională, având același sistem cu cel din etapa 4
(recuperare fără atelă) - http://www.betakinetocenter.ro/periartrita-scapulohumerala.
.

23
 CAPITOLUL III
KINETOTERAPIA ÎN PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ

3.1. PROGRAMUL KINETIC ÎN PERIARTRITA SCAPULOHUMERALĂ

În numeroase stări patologice, programele de kinetoterapie au devenit o prezenţă
obligatorie, kinetoterapia fiind cea mai reprezentativă şi mai complexă specialitate care
abordează mişcarea în scop terapeutic. Precizez că programul kinetic nu constă doar în lucrul
la sala de gimnastică, ci presupune şi folosirea unor mijloace adjuvante cum ar fi: o serie de
procedee fizice, terapia ocupaţională, masajul, hidroterapia, fără de care programul kinetic nu
ar putea atinge obiectivele propuse. Programele kinetice cuprind exerciţii din diferite poziţii
de lucru, însă kinetoterapeutului, pe baza recomandărilor de specialitate, îi revine sarcina de a
selecta şi apoi de a urmări îndeaproape executarea exerciţiilor în funcţie de particularităţile
fiecărui pacient.
3.2. OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI ÎN PSH
Obiectivele kinetoterapiei: combaterea durerii şi a redorii articulare; deblocarea
articulaţiei scapulohumerale; recuperarea mobilităţii controlate şi a forţei musculare;
recâştigarea funcţionalităţii globale a membrului superior în totalitate.
3.3. TEHNICI ȘI METODE KINETICE
Pentru restabilirea mobilităţii în stadiu de puseu acut, imobilizarea şi posturarea se vor
întrebuinţa schimbând la intervale scurte de timp unghiul de deschidere (abducţie - adducţie,
flexie - extensie, rotaţie internă - rotaţie externă). Pot fi întrebuinţate cu succes exerciţii
pasive, în mod special cele auto - pasive, dar se va căuta o trecere cât mai rapidă la exerciţiile
active şi active cu rezistenţă. Pentru a obţine o mai eficientă tonizare în timp scurt, se vor
promova exerciţiile izometrice (cu contraindicaţie în cazurile de preinfarct şi infarct
miocardic). De asemenea exerciţiile izotonice, au avantajul că rezolvă simultan atât
redobândirea mobilităţii cât şi a forţei. Sunt multe combinaţii de exerciţii care se compun din
alternanţa contracţie izometrică - contracţie izotonică în lanţ cinematic închis şi deschis.
Ca tehnici amintim: iniţiere ritmică; mişcare activă de relaxare – opunere; contracţii
repetate; relaxare – contracţie; stabilizare ritmică; inversare lentă; inversare lentă cu opunere;
izometrie alternantă (cu respectarea contraindicaţiilor); rotaţie ritmică.
Metodele folosite: Klapp; Kabat şi Bad Ragaz; metoda Codman; înotul terapeutic; jocul cu
mingea în apă etc. Principiile în abordarea tratamentului kinetic sunt: cel al nondolorităţii, al
24
accesibilităţii în cadrul căruia, ca o particularitate, se va trece treptat de la exerciţii kinetice în
lanţ cinematic închis, apoi semideschis şi la sfîrşit lanţul cinematic deschis. Tonizarea
musculară se va rezolva simultan cu recâştigarea mobilităţii şi stabilităţii. Pentru atingerea
unui nivel funcţional este suficient a se ajunge la forţa 4 (pe scara 0 - 5). Nu sunt
contraindicate exerciţiile pasive, dar este bine a se ajunge cât mai repede la cele active. În
timpul şedinţelor de kinetoterapie este indicat ca ritmul de execuţie a mişcărilor să se facă în
ritmul respiraţiei deoarece este un ritm biologic, uşor suportabil, iar exerciţiile să nu
depăşească patru timpi, de preferinţă doi timpi. În formele de reumatism inflamator
(spondilita anchilozantă, poliartrita reumatoidă) umerii sunt afectaţi în mod deosebit în pusee
şi mai ales în stadiile avansate de evoluţie. Tratamentul kinetic se nuanţează în funcţie de
starea de puseu sau faza cronică şi se aplică simultan cu rezolvarea obiectivelor specifice ale
acestor boli (după MARCU V. et al., 2006, www.academia.edu/5442980/KINETOTERAPIE....).
Hidrokinetoterapia poate fi aplicată chiar din fazele iniţiale dureroase. Apa caldă, pe
lângă efectul calmant antialgic, permite exerciţii complexe pentru mobilizarea umărului.
Kinetoterapia umărului blocat începe printr-un tratament preventiv al capsulitei retractile.
Aceasta presupune posturarea corectă a umărului inflamat şi mobilizarea precoce a
membrului superior. Se recomandă exerciţiile cu bastonul, roata şi diverse instalaţii de
scripeţi.
EXERCIȚII RECOMANDATE ÎN KINETOTERAPIA PERIARTRITEI
SCAPULOHUMERALE
Posturarea membrului superior afectat pe toate direcţiile de mişcare
*În flexie: pacientul în poziţia decubit dorsal cu braţul sus în prelungirea
trunchiului, genunchii flectaţi, un săculeţ cu nisip este dispus la nivelul 1/3 inferioare a
braţului; cotul este extins; se menţine 15 minute.
*În extensie: pacientul în poziţia decubit dorsal pe o banchetă cu membrul superior
afectat în afara planului de sprijin, un săculeţ cu nisip este dispus la nivelul 1/3 inferioare a
braţului.
*În abducţie: pacientul este în poziţia aşezat pe un scaun cu spătar astfel încât
spătarul scaunului să fie sub axilă; între spătarul scaunului şi axilă se dispune o pernă astfel
încât braţul să fie fixat în abducţie.
*În rotaţie externă: pacientul în decubit dorsal pe o banchetă cu mâinile sub cap,
încearcă coborârea coatelor pe planul patului.

25
 *În rotaţie internă: pacientul din poziţia aşezat pe un scaun încearcă ducerea
antebraţelor în regiunea lombară.
Mişcări de alunecare în articulaţia scapulohumerală
**Pacientul în decubit controlateral, kinetoterapeutul va pune o priză pe capul
humerusului, iar cealaltă dedesubt în axilă; se execută o mişcare de apăsare în jos pe capul
humerusului.
**Poziţia pacientului este în decubit dorsal, kinetoterapeutul face o priză pe capul
humeral iar cealaltă priză deasupra cotului; glisarea este realizată de hemibazinul
kinetoterapeutului.
Mişcări de tracţiune cu decoaptarea suprafeţelor articulare
***Din decubit dorsal
Cu braţul şi cotul flectate la 90°, kinetoterapeutul face o priză pe antebraţ iar cu
umărul va sprijini cotul pacientului, executând astfel o tracţiune în articulaţia glenohumerală.
Kinetoterapeutul de partea afectată, coapsa sa vine în contact cu axila pacientului; cu mâna
dreaptă apucă de la nivelul feţei posterointerne a cotului pacientului, duce membrul superior
în abducţie şi rotaţie internă iar mâna dreaptă este plasată cu eminenţa hipotenară pe capul
humeral: execută o uşoară tracţiune a membrului superior ducându-l în adducţie.
***Din decubit lateral
Kinetoterapeutul în spatele pacientului susţine cu antebraţul său drept antebraţul
pacientului, mâna sa dreaptă este plasată pe faţa anterioară a umărului; se execută uşoare
mobilizări cu tracţiuni finale ale umărului.
Pacientul cu antebraţul pe zona lombară, kinetoterapeutul în faţa pacientului prinde
cu mâna sa dreaptă faţa posterosuperioară a umărului iar cu mâna stângă spina omoplatului:
execută tracţiuni şi mobilizări scapulotoracice.
Pacientul cu membrul superior în abducţie, kinetoterapeutul în faţa pacientului
plasează antebraţul stâng în plica cotului pacientului şi îşi prinde antebraţul drept, mâna sa
dreaptă prinde omoplatul la nivelul inserţiei trapezului mijlociu: execută o uşoară tracţiune.
***Din aşezat
Pacientul cu membrul superior în abducţie la 45º şi cotul flectat, kinetoterapeutul în
spatele pacientului prinde cu mâna dreaptă la nivelul cotului iar cu mâna stângă face o uşoară
presiune pe faţa anterioară a umărului ducând braţul în abducţie la 90º.
Exerciţii active ale umărului
♦ Din decubit dorsal
26
 Cu genunchii flectaţi, membrul superior afectat este pe o placă alunecoasă cu o
patină cu rotile în mână; se execută abducţii şi adducţii.
Cu genunchii flectaţi, membrele superioare prind un baston de capete; se execută
ducerea bastonului în sus cu ridicarea uşoară a capului de pe sol, apoi revenire la poziţia
iniţială.
♦ Din decubit lateral
Pe partea sănătoasă, membrul afectat cu braţul lipit de corp şi cu cotul flectat, o
greutate în mână; pacientul execută rotaţii interne şi externe ale braţului.
Pe partea sănătoasă, membrul afectat prinde un cordon elastic; se execută abducţii şi
adducţii ale braţului.
♦ Din poziţia aşezat Pe un scaun, pacientul face rotări ample ale umărului suferind,
cotul este în extensie. Cu un baston la spate, execută ridicări şi coborâri ale bastonului.
Pe băncuţa de gimnastică, membrul superior afectat cu palma pe băncuţă (sub palmă
o batistă); se execută alunecarea, cu control, a membrului superior.
♦ Din ortostatism (de preferat în faţa unei oglinzi)
Trunchiul uşor aplecat, membrul sănătos se sprijină de un scaun, membrul afectat
ţine o măciucă; se execută pendulări ale braţului (tip Codman).
Membrele superioare în abducţie de 90º cu câte o măciucă în mână; exercită
circumducţii ale braţelor.
Cu un baston apucat de capete şi ţinut la nivelul coapselor execută ducerea
bastonului în sus peste cap concomitent cu flexia capului, apoi revenire.
Cu un baston apucat de capete şi ţinut la nivelul umerilor execută abducţii şi
adducţii orizontale.
Cu o minge medicinală în mâini execută ducerea mingii pe cap, apoi pe umărul
drept, apoi pe umărul stâng.
Cu un cordon elastic în mâini, coatele sunt flectate, execută extensia alternativă a
coatelor.
Cu un cordon elastic în mâini, coatele sunt extinse, execută abducţii simultane ale
braţelor (http://www.drstroiavictoria.ro/pdf/5.pdf).

27
 CAPITOLUL IV
PREZENTAREA CAZURILOR MONITORIZATE

4.1. METODOLOGIA UTILIZATĂ

În perioada noiembrie – aprilie 2016 au fost monitorizați 5 pacienți cu diagnostic de
periartrită scapulohumerală. Pacienţii cu care am lucrat prezentau PSH cu diferite forme de
evoluţie. Din acest motiv am întocmit programe de kinetoterapie în funcţie de gravitatea
afecţiunii, având drept scop refacerea mobilităţii articulare a umărului şi a hipotrofiei
musculare datorată impotenţei funcţionale a braţului afectat.
Metodele utilizate au fost testarea articulară în articulaţia umărului şi testarea forţei
musculare a braţului. Ca material am folosit goniometrul pentru a măsura gradele de
mobilitate şi banda metrică pentru a măsura perimetrele braţelor.
Pacienții analizați în cadrul cercetării au fost în număr de 5, de sex feminin, cu vârste
cuprinse între 42 -62 de ani.
Metode de cercetare folosite
În realizarea acestui studiu am folosit următoarele metode: metoda observaţiei;
metoda anamnezei; metoda studiului de caz; metoda testelor; metoda prelucrarii statistice a
datelor.
Metoda observaţiei
Observaţia se defineşte ca fiind urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei
persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice. Subînţeles observaţiei, simultan
sau consecutiv ei, este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite, simţite în
general (ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă şi
cantitativă s-au prezentat cele observate etc). Scopul observaţiei este culegerea de date
concrete, a căror analiză ştiinţifică să permită generalizarea.
Metoda anamnezei
Anamneza este o elaborare coerentă a modului de apariţie şi desfăşurare a suferinţelor
actuale ale bolnavului ca şi a unor fapte sau evenimente precedente. Ea începe prin abordarea
bolnavului şi stabilirea unei relaţii de încredere, având drept obiective: evidenţierea
simptomatologiei dominante (în cazul nostru în sfera reumatologică), a istoricului afecţiunii,
a antecedentelor generale (personale patologice, heredocolaterale patologice, condiţii de

28
viaţă, profesie şi condiţii de muncă, deprinderi alimentare, consum de alcool, fumat, regim de
activitate fizică etc.).
Metoda studiului de caz
Studiul de caz este frecvent utilizat în psihologie şi pedagogie; este mult folosit în clinica
medicală, unde fiecare pacient este deosebit de alţii, şi la fel în criminologie. Scopul metodei
este să determine caracteristicilor unice ale subiectului sau condiţiei şi să faciliteze
înţelegerea unor situaţii asemănătoare.
Metoda testelor
Testul reprezintă o probă standardizată ce vizează determinarea cât mai exactă a gradului
de dezvoltare a unei însuşiri fizice sau psihice. Evaluarea acestei însuşiri se face prin
raportarea ei statistică la situaţia altor subiecţi. Rezultă o clasificare a subiectului, de tip
cantitativ sau tipologic.
Etalonarea testelor este operaţia de stabilire a scalei valorice a rezultatelor (scorurilor)
unei populaţii sau eşantion. Testele măsoară cunoştinţe, funcţii fiziologice, psihice,
psihomotrice şi motrice, modalităţi de reacţie şi de adaptare, trăsături mai mult sau mai puţin
manifeste ale individualităţii, atitudini psihosociale etc.
Metoda prelucrarii statistice a datelor
Prelucrarea statistică a datelor cercetării duce la o mai mare precizie în formularea
concluziilor. Cu ajutorul acestei metode a fost posibilă realizarea tabelelor şi a diferiţilor
indicatori statistici cât şi ilustrarea grafică a rezultatelor obţinute provenite din prelucrarea şi
interpretarea datelor. Mai concret, această metodă a fost folosită pentru a da semnificaţii
rezultatelor obţinute din cercetare.
Designul experimental
Pentru pacienții investigați, cu diagnostic de PSH am întocmit programe de kinetoterapie
aplicate individual, funcţie de vârsta pacientului, de forma PSH şi de gradul de deficienţă al
mobilităţii articulare. Cercetarea s-a desfăşurat timp de 6 luni în sezonul rece deoarece în
cazul bolnavilor cu PSH frecvenţa bolii este mai crescută în această perioadă.
Pe parcursul cercetărilor am folosit foile de observaţie pentru documentarea clinică în
vederea evaluării funcţionale a umărului afectat şi fişele de tratament în vederea întocmirii
fişelor individuale. În aceste fişe am trecut rezultatele măsurătorilor efectuate periodic şi în
urma acestora am întocmit grafice din care să reiasă mai bine evoluţia refacerii sau
ameliorării deficitului de amplitudine a mişcărilor la nivelul umărului afectat. Datele obținute
au fost centralizate în tabele individuale şi colective. Ele au fost apoi prelucrate statistic.
29
 Procedura de lucru
Recuperarea în poziţie joasă a braţului
Acest tip de recuperare se utilizează în cazurile când durerile sunt puţin intense, se
conservă o oarecare mobilitate activă, ceea ce înseamnă că ruptura este parţială, după cum
urmează: primele 10 - 15 zile se vor face exerciţii care să nu fie solicitante după cum
urmează: exerciţii pentru mobilizarea întregului umăr, exerciţii dinamice pentru coloana
vertebrală cervicală pentru mobilizare şi izometrie pentru tonifierea musculară, toate
exerciţiile de cot şi mână, exerciţii de relaxare a membrului superior respectiv, cefei şi
umărului, exerciţii pasive de mobilizare a braţului, exerciţii izometrice pentru deltoid;
următoarele 14 zile se creşte uşor solicitarea adăugându-se la cele amintite: exerciţii de
alunecare caudală, cu braţul în uşoară abducţie, exerciţii de alunecare ventrală, exerciţii de
alunecare circumferenţială, exerciţii de pendulare de tip Codman fără greutate în mână,
mişcări activo - pasive şi autopasive cu scripete sau ajutat de celălalt membru, mişcări active
asistate mai ales flexie, circumducţii cu membrul superior atârnat, abducţii. Se mai poate
utiliza şi hidroterapia; după încă o lună, exerciţiile devin mai solicitante astfel încât se
intensifică exerciţiile asistate, cu accent pe mişcarea activă. Mişcarea activă liberă se face
până în punctul de insuficienţă musculară numit „punctul de trecere” – se execută flexii,
abducţii, flexii - abducţii, flexii - adducţii. La punctul de trecere se face coborârea cât mai
lentă a braţului, cu asistare moderată de către kinetoterapeut sau folosind un scripete.
Exerciţiile indicate: exerciţii de retropulsie, exerciţii active pe toată amplitudinea,
hidrokinetoterapia; În perioada de refacere funcţională accentul se pune pe: exerciţii de
tonifiere musculară, statice, dinamice, cu rezistenţă evitând punctul de trecere, exerciţii
pentru stabilitate şi mobilitate controlată.
Metode kinetoterapeutice de recuperare funcţională a umărului
În elaborarea programului de recuperare trebuie respectate trei aspecte practice
cunoscute: metodele generale de recuperare analitică a mişcărilor fundamentale ale umărului;
metode particulare ale recuperării PSH; completarea programului analitic cu un program de
readaptare a umărului la gestualitatea curentă şi profesională.
Metode generale de recuperare analitică a mişcărilor fundamentale ale umărului:
anteducţia are ca muşchi principali fasciculul anterior al deltoidului, iar ca accesorii
coracobrahialul, marele pectoral, deltoidul şi bicepsul brahial. Deficitul deltoidului poate fi
compensat prin tonifierea muşchilor accesorii; retroducţia are ca muşchi principal marele
dorsal, iar ca accesorii fasciculul posterior al deltoidului, marele rotund, micul rotund,
30
romboidul şi fasciculul mijlociu al trapezului; abducţia are ca muşchi principal fibrele
mijlocii ale deltoidului și supraspinosul, iar când se exercită o rezistenţă puternică intervine şi
bicepsul, iar la abducţia de 900 intervin trapezul superior şi marele dinţat; adducţia are ca
muşchi principali marele pectoral, iar ca accesorii fibrele anterioare ale deltoidului,
romboidul, marele rotund, lugukl triceps, şi dorsalul; rotaţia externă are ca muşchi principal
subspinosul şi micul rotund iar ca accesoriu fascicolul posterior al deltoidului; rotaţia internă
are ca muşchi principal subscapularul şi marele rotund iar ca accesorii marele rotund şi
marele dorsal; ridicarea umărului are ca muşchi principali fasciculul superior al trapezului şi
unghiularul omoplatului; coborârea umărului are ca muşchi principal micul pectoral iar ca
accesorii fascicolul mijlociu şi inferior al trapezului marele dinţat, marele dorsal şi
subclavicularul; antepulsia umărului şi abducţia omoplatului: această mişcare este efectuată
în articulaţia scapulo-toracică şi are ca muşchi principal, marele dinţat, marele şi micul
pectoral asociindu-se, dacă antepulsia este însoţită de membrul superior respectiv; retropulsia
umărului şi abducţia omoplatului au ca muşchi principal fascicolul mijlociu al trapezului,
romboizii şi accesoriu marele dorsal.
Metode particulare de recuperare a umărului în PSH
*Umărul dureros acut – subacut
Stadiul acut – necesită imobilizarea în poziţie de repaus, cu braţul la 35 – 450 în abducţie,
cu perna mică sub axilă şi susţinut de eşarfă. În timpul nopţii abducţia este menţinută cu o
pernă; braţul se sprijină şi el pe o pernă. De cele mai multe ori asocierea rotaţiei externe
aduce un plus de ameliorare a durerilor. În acest stadiu nu se execută mişcări în umărul
afectat. Umărul subacut, permite începerea mobilizării scapulohumerale, dar prin mişcări
pasive, apoi pasivo - active şi active asistate. Primele mişcări pasive vor fi cele cu tracţiune
cu de coaptare. Mişcările pasive analitice vor fi selecţionate în funcţie de necesitate. Baza
programului de kinetoterapie vor fi în continuare exerciţiile autopasive care vor începe cu
cele de tip Codman. Mişcările active vor debuta prin realizarea schemei Kabat diagonala 1
flexie pentru a pregăti de fapt activitatea de pe schema 2 flexie. În PSH mişcările afectate în
special sunt flexia, abducţia şi rotaţia externă, adică exact mişcările care intră în schema
diagonalei 2 flexie. Începem însă cu diagonala 1 flexie, pentru a nu solicita din start toate cele
trei mişcări, ci doar flexia şi rotaţia externă, plus abducţia, care de obicei este nedureroasă.
Rezistenţa opusă de kinetoterapeut pe parcursul executării schemei este dozată în funcţie de
durerea pacientului. Stadiul terminal este dominat de următoarele obiective: refacerea forţei
musculare, a stabilităţii şi mişcării controlate a umărului. Sunt permise toate mişcările,
31
accentul punându-se pe cele active cu rezistenţă pentru creşterea forţei musculare. Este
permis şi exerciţiul izometric, dar acesta duce la un prea mic beneficiu kinetic pentru umărul
dureros simplu. Foarte importante sunt şi exerciţiile pentru refacerea stabilităţii, prin
tonifierea manşonului rotatorilor, se mai pot utiliza hidrokinetoterapia şi înotul terapeutic.
*Umărul dureros simplu
Este forma clinică particulară cunoscută şi sub numele de periartrita dureroasă simplă
neanchilozantă. Aceasta este consecinţa leziunilor degenerative ale tendoanelor celei de a
doua articulaţii, falsa articulaţie dintre acromion şi deltoid, mai ales tendoanele
supraspinosului şi bicepsului. Este forma clinică cea mai frecventă. Caracteristica acestei
forme clinice este conservarea mobilităţii, rareori existând o discretă impotenţă funcţională
datorată durerii.
Umărul blocat
Kinetoterapia umărului blocat începe cu: postura corectă a umărului inflamat în abducţie -
rotaţie externă - flexie pe braţ; mobilizarea precoce şi regulată a membrului superior la cei
predispuşi să facă periartrită.
Kinetoterapia corectă a umărului dureros simplu şi mixt
În ceea ce priveşte recuperarea mobilităţii, kinetoterapia umărului blocat se suprapune
celei indicate umărului mixt respectându-se următoarele particularităţi: dată fiind evoluţia
mult mai lungă, programul kinetic va fi astfel structurat încât pacientul să-şi poată executa
exerciţiile la domiciliu, controlul de specialitate fiind făcut la intervale de 2 – 3 săptămâni;
imobilizarea prelungită atrage scăderi importante ale forţei musculare, motiv pentru care se
vor face exerciţii de creştere a forţei; un rol important în acest program îl ocupă terapia
ocupaţională. Se pot utiliza şi exerciţii care folosesc diverse montaje de instalaţii kinetice.
Terapia ocupaţională
Aproape toate gesturile cotidiene ale vieţii şi activităţile casnice, precum şi numeroase
profesii solicită intens articulaţia scapulohumerală în cadrul deplasării membrelor superioare.
În cadrul terapiei ocupaţionale se pot efectua activităţi care solicită în mod particular umerii:
depănatul, ţesutul la război şi cu cadru, aplicarea de tapet cu ruloul pe pereţi, scris şi desenat
pe tablă, lustruirea unei suprafeţe plane, cusutul la maşina manuală, călcatul rufelor, întinsul
rufelor de uscat, folosirea fierăstrăului şi a unor instalaţii cu manivele. Activităţile de
grădinărit precum săpatul, prăşitul, culesul fructelor din pom. Dintre jocurile sportive se
recomandă: voleiul, baschetul, tenisul de câmp şi de masă. De asemenea se recomandă şi
înotul terapeutic în PSH.
32
4.2. EXAMINAREA CLINICĂ A PACIENȚILOR
Metode de examinare clinică
Examenul clinic permite depistarea unor particularităţi care orientează diagnosticul.
Examenele radiologice prezintă modificări caracteristice în faza iniţială, contribuţia lor
diagnostică fiind mai mare în formele de evoluţie cronică. Umărul poate fi sediul unor
procese reumatismale, traumatice, infecţioase, vasculare, neurologice, a căror natură trebuie
precizată printr-o anamneză amănunţită şi un examen fizic sistematic. Pe de altă parte trebuie
stabilită localizarea exactă a procesului patologic: la nivelul tendoanelor, burselor seroase,
capsulei sau osteoarticular. Astfel, anamneza trebuie să stabilească dacă bolnavul a prezentat
în antecedente: infecţii streptococice, gonococice, peneumococice; reumatism articular acut,
poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă, sindrom Riter, gută, sindrom umăr – mână;
traumatisme şi fracturi sau microtraumatisme profesionale; pericardită, afecţiuni coronariene
şi aortice, diabet; paralizii ale nervilor periferici; tumori cervico – scapulo - humerale,
metastaze.
Examenul umărului
La inspecţie, examinăm comparativ aspectul morfologic al umerilor, membrelor
superioare şi coloanei vertebrale din faţă, din spate şi din profil, contractura sau atrofia unor
grupe musculare. Studiul atitudinii antalgice ne poate sugera diagnosticul. Astfel, un subiect
care se prezintă cu braţul în adducţie şi rotaţie internă, cu cotul flectat şi susţinut de mâna
sănătoasă şi cu regiune cranio – cervicală înclinată de partea umărului dureros ne sugerează
existenţa unei bursite acute subdeltoidiene, semnalate uneori şi printr-o tumefiere ovoidă şi
roşeaţă locală subacromială. Un umăr supraridicat ne impune să investigăm ipoteza unei
leziuni sau rupturi a tendonului supraspinos sau a unei contracturi persistente a trapezului.
Umărul proiectat anterior sugerează contractura persistentă a marelui pectoral. Un umăr
coborât însoţit de atrofia trapezului sugerează leziunea nervului spinal. Amiotrofia muşchilor
subspinos şi supraspinos sugerează leziunea nervului suprascapular. Constatarea unei
echimoze pe faţa anterioară a braţului însoţite de o proeminenţă subcutanată la acest nivel ne
orientează către ruptura lungii porţiuni a bicepsului. La palpare: palpăm anterior articulaţia
acromioclaviculară, şanţul deltopectoral şi pliul axial anterior; posterior palpăm unghiul
omoplatului şi spina omoplatului care se continuă cu faţa inferioară a acromionului; extern
palpăm faţa superioară a acromionului şi marginea sa externă; infero - intern palpăm în axilă
partea superioară a diafizei humerale.

33
 Examenul mobilităţii
Cercetarea sistemică a limitării unor mişcări active, pasive şi rezistive ne oferă date
importante pentru diagnostic. Pentru bilanţul articular, măsurăm cu goniometrul
amplitudinea mişcărilor fundamentale, active şi pasive. Pentru bilanţul muscular ne limităm
în practica curentă să testăm clinic capacitatea grupului muscular respectiv de a asigura o
amplitudine completă şi eficace a mişcărilor active şi rezistive.
Evaluarea dinamicii procesului recuperator
Gimnastica articulară este una din metodele de bază ale gimnasticii terapeutice care se
adresează aparatului locomotor şi cuprinde exerciţii şi procedee grupate după „principalele
axe şi planuri de mişcare ale articulaţiilor mobile luate ca unitate motoare”. Pentru aplicarea
cu bune rezultate a gimnasticii articulare este necesară o foarte bună cunoaştere anatomo -
fiziologică a tuturor articulaţiilor corpului, în mod deosebit a celor mobile, iar cercetarea
mobilităţii articulare trebuie realizată după aceeaşi metodologie la toate articulaţiile corpului.
Pentru stabilirea gradului de mobilitate articulară mai întâi examinăm bine fiecare
articulaţie şi apoi se trece la determinarea capacităţii funcţionale a articulaţiei respective.
Testarea capacităţii funcţionale a articulaţiilor se realizează prin mai multe metode:
dinamometria este metoda de apreciere în kilograme forţă a forţei musculaturii adiacente unei
articulaţii. Măsurarea de face cu dinamometre adaptate special; goniometria reprezintă
metoda de apreciere a mobilităţii articulare şi se realizează cu ajutorul unor aparate speciale
numite goniometre; electromiografia este metoda obiectivă de înregistrare a capacităţii
funcţionale a musculaturii şi implicit a articulaţilor; testele clinice cu ajutorul cărora se
stabileşte valoarea exactă a capacităţii funcţionale a articulaţiei date. Cercetarea se realizează
întâi cu ajutorul mişcărilor active realizate de subiect şi apoi se completează cu mişcările
pasive şi active cu rezistenţă. Sunt descrise mai multe teste. În ţara noastră se foloseşte testul
FNPI gradat pe o scală de la 0 la 5.
Descrierea testului FNPI:

valoarea 0 – când muşchiul nu realizează nici o contracţie – articulaţia fără mişcare;

Valoarea 1 o apreciem când sesizăm o contracţie modestă sau uşoare tremurături la
palparea muşchiului dar mişcarea este imposibilă;

Valoarea 2 se apreciază când contracţia este posibilă iar mişcarea se poate efectua
numai prin eliminarea forţei gravitaţionale şi a oricărei rezistenţe externe;

Valoarea 3 se apreciază când muşchiul se contractă şi se produce o mişcare posibilă
chiar împotriva gravitaţiei, fără rezistenţă externă; Valoarea 4 este considerată când
34
 prin contracţia musculară se realizează o mişcare împotriva forţei de gravitaţie la
care se mai adaugă o rezistenţă uşoară sau medie;

Valoarea 5 este cea normală când muşchiul poate executa mişcare împotriva unei
forţe exterioare egală cu valoarea forţei normale deci capacitatea funcţională este
totală.
În lucrarea de față am folosit ca metode de evaluare am folosit goniometria şi testingul
muscular. Testarea clinică musculoarticulară va reprezenta aşadar, modalitatea prin care se va
aprecia calitativ şi cantitativ, capacitatea de mişcare a sistemului mioarticular. După
realizarea examenului static şi dinamic al capacităţii funcţionale a articulaţiei pe baza
cunoaşterii exacte şi amănunţite a principalelor indicaţii şi contraindicaţii se va stabili
programul concret de recuperare. În continuare voi prezenta schema de studiere a mobilităţii
articulare a umărului.
Schema de studiere a mobilității articulare a umărului
Componenţa Axul de Mişcări Mobilitatea
articulaţiei mişcare normală
a. Dintre centura - transversal - ridicarea şi coborârea ♦ 10 – 12 cm
scapulară şi torace umerilor
(sternoclaviculară şi - ducerea umerilor înainte - ♦ 7 – 10 cm
acromioclaviculară); înapoi
-articulaţia - rotaţia umerilor ♦ 600
scapulotoracică
b.articulaţia - sagital - flexie deasupra orizontalei; ♦ 155 - 1950
scapulohumerală - extensie deasupra orizontalei; ♦ 90 – 1000
- flexie sub orizontală; ♦ 900
- extensie sub orizontală; ♦ 30 – 350
- abducţie; ♦ 1800
- adducţie; ♦ 900

- rot. Internă; ♦ 900

- rot. Externă; ♦900
- longitudinal - circumducţie.

Metode de acţionare recuperatorie

Programul kinetic în PSH trebuie să cuprindă mai multe etape începând cu refacerea
amplitudinii mişcărilor, apoi exerciţii de tonifiere sau refacere a forţei musculare, atunci când
este cazul de reducere a trofiei musculare, refacerea stabilităţii şi abilităţii şi creşterea forţei
musculare.

35
 Refacerea mobilităţii
Este primul obiectiv recuperator pentru umăr, deoarece orice limitare a mişcărilor este
greu suportată de bolnav şi îl va împiedica în exercitarea activităţilor profesionale şi chiar a
activităţilor uzuale zilnice. Astfel, refacerea mobilităţii se realizează prin: adoptarea unor
posturi, mobilizări pasive, tehnici de alunecare, mobilizări autopasive, refacerea forţei
musculare, tonifierea musculaturii scapulare, tonifierea musculaturii glenohumerale.
Refacerea stabilităţii mişcării controlate şi abilităţii se face prin: exerciţii pentru
musculatura scapulară, exerciţii pentru musculatura glenohumerală. Creşterea forţei
musculare se realizează cu ajutorul exerciţiilor active cu rezistenţă: utilizarea scripetoterapiei
cu contragreutăţi, utilizarea cordoanelor elastice sau a instalaţiilor cu arcuri, utilizarea
ganterelor şi halterelor, contracţii izometrice.
Model de program de kinetoterapie în PSH
Nr. Exerciţiul Nr. Indicaţii metodice
crt. repet.
1 Masajul umărului şi al braţului. 5 min. Manevre liniştitoare pe
musculatura contractată.
2 Flexia şi extensia pasivă în articulaţia 8 ori Primele mişcări se fac cu atenţie
umărului. şi limitate ca amplitudine la
trecerea prin poziţiile dureroase.
3 Rotaţia internă şi externă pasivă în 8 ori
articulaţia umărului.
4 Circumducţia pasivă în articulaţia 2x5 ori
umărului.
5 Stând cu un baston în faţă apucat de 10 ori Mâna sănătoasă ajută prin
capete ridicarea braţului afectat lateral intermediul bastonului cealaltă
ajutat de celălalt braţ cu arcuiri. mână.
6 Stând cu braţul afectat lateral, cu bastonul 8 ori
apucat de mijloc rotirea energică a
bastonului într-un sens şi în celălalt.
7 Stând depărtat cu o greutate în mână 12 ori Se obţine o amplitudine mare în
balansarea braţului înainte înapoi. mişcare folosind elanul dat de
obiect.
8 Din.aceeaşi ridicarea braţului lateral, 4 ori
rotind în acelaşi timp greutatea.
9 Culcat pe spate pe masa de gimnastică cu 2x5 ori Dacă la început mişcarea este
o greutate în mână rotări ample de braţe în dureroasă se execută fără
ambele sensuri. greutate.
10 Stând cu umărul la perete cercuri mari cu 2x5 ori
mâna pe zid într-un sens şi în celălalt.
11 Atârnat cu spatele la scara fixă. 20 – 30 Se relaxează bine musculatura
s. umărului.
12 Stând cu faţa la scara fixă ridicarea 5 ori
braţelor întinse prin lateral-sus cu mutarea
lor din şipcă în şipcă apucat de sus.

36
4.3. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE
Fişa de tratament nr. 1. Culegerea datelor:

Nume şi prenume: A. V.;

Vârsta: 46 ani;

Sex: feminin;

Stare civilă: căsătorită;

Ocupația: muncitoare în agricultură.
Motivele internării: Bolnava în vârstă de 46 de ani se prezintă la internare cu umăr dureros şi
cu limitarea mişcărilor la acest nivel. Afecţiunea a apărut la o săptămână după ce a fost
operată de o hernie cervicală C5 – C6 şi nu a cedat la tratamentul făcut în spital după operaţie.
După externare bolnava revine de 2 - 3 ori pe săptămână pentru tratament.
Diagnostic: periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr hiperalgic, la care se adaugă sechele
algofuncţionale post hernie discală C5 – C6 operată.
Examen clinico – funcţional
Testare Bilanț articular Perimetre (cm)
Anteducție Retroducție Abducție Braț drept Braț stâng
Inițială 45 15 30 31 29
intermediară 65 25 55 31 30
finală 80 30 70 31 30,7

Bilanţ muscular
Testare Forța Forța Forța
globală globală globală
anteducție retroducție abducție
Inițială 2+ 2+ 2
intermediară 3 3 3
finală 4 4+ 4

Fişa de tratament nr. 2. Culegerea datelor:

Nume şi prenume: V. S.;

Vârsta: 47 ani;

Sex: feminin; Stare civilă: căsătorită;

Ocupația: cadru didactic.

37
 Motivele internării: Bolnava în vârstă de 47 de ani se prezintă la medic după o perioadă
îndelungată, aproximativ 6 luni de la debutul durerii, puse pe seama reumatismului
poliarticular de care suferă încă din tinereţe. Boala a evoluat spre umăr blocat agravat de
evoluţia degenerativă la nivelul articulaţiei scapulohumerale. Boala este cronicizată şi
necesită tratament îndelungat fizico – kinetic, medicamentos atât prin spitalizare cât şi
ambulatoriu.
Diagnostic: periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr mixt stâng.
Examen clinico – funcţional
Testare Bilanț articular
Anteducție Retroducție Abducție
Inițială 30 20 30
intermediară 55 30 50
finală 85 40 80

Bilanţ muscular
Testare Forța globală Forța globală Forța globală
anteducție retroducție abducție
Inițială 3+ 3+ 3
intermediară 4 4 3
finală 4+ 4+ 4

Fişa de tratament nr. 3. Culegerea datelor:

 Nume şi prenume: D. M.;
 Vârsta: 59 ani;
 Sex: feminin;
 Ocupația: pensionară;
 Stare civilă: văduvă.
Motivele internării: Pacienta în vârstă de 59 de ani se prezintă la medic cu dureri foarte
puternice la nivelul articulaţiei scapulohumerale drepte. Boala apare pe fond de menopauză
cu osteoporoză evidenţiată radiologic, în urma unei mişcări bruşte de ridicare a braţelor
pentru o activitate casnică, soldându-se cu o ruptură parţială a coifului rotatorilor. Ridicarea

38
la verticală este aproape imposibilă, în schimb sunt posibile mişcările active. Diagnostic:
periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr pseudoparalitic drept.

Examen clinico – funcţional

Testare Bilanț articular
Anteducție Retroducție Abducție
Inițială 25 10 25
intermediară 45 20 50
finală 70 25 70

Bilanţ muscular
Testare Forța globală Forța globală Forța globală
anteducție retroducție abducție
Inițială 2 2- 2+
intermediară 3 3 3
finală 4 3+ 4

Fişa de tratament nr. 4. Culegerea datelor:

Nume şi prenume: T.A;

Vârsta: 42 ani;

Sex: feminin;

Stare civilă: căsătorită;

Ocupația:I.T.
Motivele internării: Bolnava în vârstă de 42 de ani se prezintă la internare cu umăr
dureros şi cu limitarea mişcărilor la acest nivel. Afecţiunea a apărut la o săptămână după un
efort intens(mutatul mobilei).
Diagnostic: periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr drept hiperalgic.
Examen clinico – funcţional
Testare Bilanț articular
Anteducție Retroducție Abducție
Inițială 30 15 20
intermediară 45 20 35
finală 80 30 50
39
 Bilanţ muscular
Testare Forța Forța Forța
globală globală globală
anteducție retroducție abducție
Inițială 2+ 2+ 3
intermediară 4 4 4
finală 4+ 4+ 4+

Fişa de tratament nr. 5. Culegerea datelor:

Nume şi prenume: N .S;

Vârsta: 62 ani;

Sex: feminin;

Stare civilă: căsătorită;

Ocupația: pensionară
Motivele internării: Bolnava în vârstă de 62 de ani se prezintă la medic după o perioadă
îndelungată, aproximativ 2 ani de la debutul durerii, puse pe seama reumatismului
poliarticular de care suferă încă din tinereţe. Boala a evoluat spre umăr mixt ,este cronicizată
şi necesită tratament îndelungat fizico – kinetic, medicamentos ambulatoriu.
Diagnostic: periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr mixt stâng.
Examen clinico – funcţional
Testare Bilanț articular
Anteducție Retroducție Abducție
Inițială 35 15 30
intermediară 55 25 55
finală 75 30 80

Bilanţ muscular
Testare Forța globală Forța globală Forța globală
anteducție retroducție abducție
Inițială 3+ 3+ 3
intermediară 4 4 3
finală 4+ 4+ 4

40
4.4. EVOLUȚIA PACIENȚILOR ŞI ANALIZA REZULTATELOR OBȚINUTE
În urma rezultatele obţinute după testările efectuate, se poate constata îmbunătăţirea
indicilor de mobilitate, aspect deosebit de important pentru membrul superior precum şi a
forţei musculare a braţului afectat.
Aceste constatări demonstrează eficienţa tratamentului kinetic aplicat, precum şi
atingerea obiectivelor propuse în cadrul acestei cercetări. Astfel, la capitolul mobilitate,
valorile înregistrate în urma tratamentului kinetic ilustrează creşteri semnificative la toţi
pacienţii cu PSH.
Analizând datele obținute putem spune că s-au înregistrat creşteri ale valorilor testate la
cele 5 paciente bolnave, ca urmare a programului de kinetoterapie aplicat.
Se poate constata, în mod firesc că aceste rezultate au variat atât în funcţie de forma PSH
cât şi de particularităţile individuale ale fiecărui pacient.

EVALUAREA REZULTATELOR BILANŢULUI ARTICULAR

Testare iniţială (grade) Testare finală (grade) Diferenţa Tf – Ti (grade)

Nr.
crt.
Subiecţii Ante- Retro- Ab- Ante- Retro- Ab- Ante- Retro- Ab-
ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie

1 A. V. 45 15 30 80 30 70 35 15 40

2 V. S. 30 20 30 85 40 80 55 20 50

3 D. M. 25 10 25 70 25 70 45 15 45

4 T. A. 30 15 20 80 30 50 50 15 30

5 N. S. 35 15 30 75 30 80 40 15 50

Media 33º 15º 27º 78º 31º 70º 45º 16º 43º

41
 80

70

60

50

40 78
70
30
45 43
20 33
27 31
10 15 16
0

Testare iniţială Testare finală Diferenţa Tf – Ti

Fig. 1 – Reprezentarea grafică a rezultatelor evaluării bilanţului articular

EVALUAREA REZULTATELOR BILANŢULUI MUSCULAR

Fiecare caz a fost analizat în parte, prin întocmirea fișelor
fi individuale de tratament.
tratament În fişe
am notat periodic datele bilanţului articular pentru următoarele mişcări:
mişcări: anteducţie,
retroducţie şi abducţie, datele bilanţului muscular.Pentru a evalua calitatea forţei
ţei musculaturii
ce deserveşte articulaţia umărului, am recurs la înregistrarea forţei globale a musculaturii ce
efectuează următoarele mişcări: anteducţie, retroducţie şi abducţie. Datele au fost înregistrate
atât la începerea tratamentului prin kinetoter
kinetoterapie,
apie, cât şi la sfârşitul perioadei de tratament.

Testare iniţială forţa Diferenţa forţa globală Tf

Testare finală forţa globală
globală – Ti
Nr.
Subiecţii
crt.
Ante- Retro-- Ab- Ante- Retro- Ab- Ante- Retro-
Retro Ab-
ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie ducţie

1 A. V. 2+ 2+ 2 4 4+ 4 1,5 2 2

2 V. S. 3+ 3+ 3 4+ 4+ 4 1 1 1

3 D. M. 2 2 2+ 4 3+ 4 2 1,5 1,5

4 T. A. 2+ 2+ 3 4+ 4+ 4+ 2 2 1,5

5 N. S. 3+ 3+ 3 4+ 4+ 4 1 1 1

Media 1,5 1,5 1

42
 100%
90%
80%
70%
60%
1,5 1,5 1
50%
40%
30%
20%
10%
0%
1 2 3

1 - Anteducţie 2 - Retroducţie 3 - Abducţie

Fig. 2 – Reprezentarea grafică a rezultatelor evaluării bilanţului muscular

4.5. DISCUTAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

OB
În urma evaluării și interpretării parametrilor măsuraţi
raţi şi evidenţiaţi în tabele, reiese
progresul realizat de cei 3 pacienţi care au executat programul
program de recuperare în general de 2 -
3 ori pe săptămână, dar şi acasă în urma recomandărilor primite.
Discuții asupra cazului 1
Pacienta A. V., în vârstă de 46 de ani, a fost operată de hernie cervicală C5 – C6. În urma
intervenţiei chirurgicale rămâne cu sechele algo - funcţionale la nivelul umărului stâng.
Diagnosticul stabilit este de PSH, forma de umăr acut hiperalgic. Fiind vorba de o formă
care recidivează,
divează, evoluţia bolii este de cele mai multe ori de câteva luni, iar recuperarea se
realizează doar parţial, nu total. La prima testare anteducţia avea 45ºº iar după 2 luni
recuperarea este parţială ajungând la 80º.
80 Retroducţia se recuperează aproape tota
total de la 15º la
prima măsurătoare la 30º la ultima testare. Mişcarea
Mişcarea de abducţie este cea mai durero
dureroasă şi cea
mai limitată, măsurând la început 300 iar după tratament nu depăşeşte 700. Pacienta nu poate
realiza la început nici mişcări simple, ca ducerea mâinii la ceafă sau la spate, datorită limitării
abducţiei, retroducţiei rotaţiei externe şi interne. Revine la normal şi perimetrul braţului stâng
care datorită durerii nu a fost mobilizat şi avea în minus 2 cm, faţ
faţăă de braţul sănătos. În 2 luni
de tratament
ent kinetic braţul creşte de la 29 – la 30,7 cm. În ceea ce priveşte forţa musculară se
reface şi ea, dar tot parţial. Astfel, forţa globală anteducţie de la 2+ ajunge la 4, forţa globală
retroducţie creşte de la 2+ la 4+, iar forţa globală de abducţie de la 2 creşte până la 4 la final.

43
Discuții asupra cazului 2
Pacienta V. S. are 47 de ani și prezintă periartrită scapulohumerală sub formă de umăr
mixt stâng, la care este supraadăugat un reumatism poliarticular de care suferă încă din
tinereţe şi duce la limitarea amplitudinii mişcărilor normale. Recuperarea a necesitat o
perioadă de timp mai îndelungată fără a se reveni la valorile normale ale bilanţului articular şi
muscular. Limitarea mişcărilor se datorează atât durerii cât şi redorii articulare structurale.
Mişcările de anteducţie, mişcări pasive la început, apoi active erau mult limitate, măsurând
300 iniţial, se ajunge la 850 final. Retroducţia afectată şi ea de reumatism a avut la început
valoarea de 20º iar după tratament kinetic se reface până la 40º. Abducţia în articulaţia
scapulohumerală este şi ea mult limitată 300 şi revine doar la 800 în urma tratamentului. De
asemenea nu se reface complet nici perimetrul braţului stâng afectat, care mai prezintă un
minus de 1 cm faţă de braţul sănătos, după tratamentul kinetic. Forţa musculară a braţului se
reface parţial astfel: forţa globală anteducţie de la valoare 3+ care era iniţial ajunge la 4+,
forţa globală retroducţie ajunge în final la valoarea 4+, iar forţa globală abducţie de la 3
creşte la 4.
Discuții asupra cazului 3
Pacienta D. M., în vârstă de 59 de ani are periartrită scapulohumerală dreapta, forma
pseudoparalitică, apărută în urma unei mişcări bruşte de ridicare a braţelor, care s-a soldat cu
ruptura fibrilară a tendoanelor muşchilor rotatorilor. Datorită vârstei pacientei dar şi
ostoporozei, recuperarea s-a făcut în aproximativ 2 luni de gimnastică medicală, bilanţul
articular arată progresul în refacerea amplitudinii mişcărilor. Anteducţia prezintă valori
scăzute la prima testare 25º, dar se reface parţial până la 70º după kinetoterapie, iar
retroducţia de la 10º se reface parţial la 25º. Abducţia nu se reface total de la 25º iniţial ajunge
la 70º la testarea finală. Din punct de vedere al perimetrului braţului, acesta se reface aproape
total 33,2 cm având un minus de 8 mm faţă de braţul sănătos care are 34 cm. Forţa globală
anteducţie ajunge în final la 4 plecând de la valoarea 2, forţa globală retroducţie se reface
parţial de la 2 iniţial ajunge la 3+ în final, iar forţa globală abducţie de la 2+ creşte până la
valoarea 4, urmare a tratamentului kinetic.
Discuții asupra cazului 4
Pacienta în vârstă de 42 de ani are periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr drept
hiperalgic, apărută la o săptămână după un efort intens(mutatul mobilei). Recuperarea a
necesitat o perioadă de 3 luni, fără ca valorile bilanţului articular şi muscular să revină la
cele normale. Limitarea mişcărilor se datorează atata durerii dar şi a redorilor articulare. La
44
prima testare anteducţia avea 30º iar după 3 luni recuperarea este parţială ajungând la 80º.
Retroducţia se recuperează aproape total de la 15º la prima măsurătoare la 30º la ultima
testare. Mişcarea de abducţie este cea mai dureroasă şi cea mai limitată, măsurând la început
200 iar după tratament nu depăşeşte 500. În ceea ce priveşte forţa musculară se reface şi ea,
dar tot parţial. Astfel, forţa globală anteducţie de la 2+ ajunge la 4+, forţa globală retroducţie
creşte de la 2+ la 4+, iar forţa globală de abducţie de la 3 creşte până la 4+ la final.
Discuții asupra cazului 5
Pacienta în vârstă de 62 de ani cu periartrită scapulohumerală (PSH) – umăr mixt stâng, se
prezintă după o perioadă îndelungată, aproximativ 2 ani de la debutul durerii. Aceasta
suferă de reumatismului poliarticular încă din tinereţe. Recuperarea a necesitat o perioadă de
timp mai îndelungată fără a se reveni la valorile normale ale bilanţului articular şi muscular.
Limitarea mişcărilor se datorează atât durerii cât şi redorii articulare structurale. Mişcările de
anteducţie, mişcări pasive la început, apoi active erau mult limitate, măsurând 35º iniţial, se
ajunge la 750 final. Retroducţia afectată şi ea de reumatism a avut la început valoarea de 15º
iar după tratament kinetic se reface până la 30º. Abducţia în articulaţia scapulohumerală este
şi ea mult limitată 300 şi revine doar la 800 în urma tratamentului. Forţa musculară a braţului
se reface parţial astfel: forţa globală anteducţie de la valoare 3+ care era iniţial ajunge la 4+,
forţa globală retroducţie ajunge în final la valoarea 4+, iar forţa globală abducţie de la 3
creşte la 4.

45
 CONCLUZII

Cercetarea bibliografică deosebit de laborioasă și rezultatele obținute în urma

tratamentul kinetic aplicat celor trei paciente au dus la desprinderea câtorva concluzii
pertinente:
În urma periartritei scapulohumerale apar impotențe funcţionale, hipotrofii
musculare, caracterizate prin reducerea cu diferite grade a mobilităţii articulare
mergând uneori până la atrofii musculare ale braţului afectat;
Analizând rezultatele cercetării se poate deduce că durata reeducării mişcărilor prin
kinetoterapie, însoţită de cele mai multe ori şi de aplicaţii de fizioterapie, este direct
proporţională cu gravitatea şi vechimea afecţiunii;
perioada de refacere a mobilităţii articulare în P. S. H., este mult influenţată şi de alte
boli, pe care le prezintă pacientul, şi în special, în cazul nostru, de reumatism
poliarticular cronic şi de procesele de osteoporoză la femei;
pacienta D. M. (59 de ani) care, datorită vârstei înaintate şi a osteoporozei ce se
adaugă la periartrita scapulohumerală, a rămas cu o limitare a mişcărilor în articulaţia
umărului afectat, după 3 luni de programe susţinute de kinetoterapie;
Reeducarea mişcărilor articulare după periartrita scapulohumerală se poate face total
sau parţial prin aplicarea programului de kinetoterapie. În funcţie de vârstă,
reeducarea este mai rapidă la tineri;
pacienta V. S. de 47 ani s-a prezentat pentru kinetoterapie după 5 luni de la debutul
durerilor, de aceea recuperarea umărului s-a realizat parţial şi a necesitat o perioadă
mai lungă de tratament.

46
 BIBLIOGRAFIE

1. ALBU C., VLAD T. L., ALBU A., 2004 - Kinetoterapia pasivă, Editura Polirom, Iaşi;

2. BACIU C., 1981 - Aparatul locomotor, Editura Medicală, Bucureşti;

3. CREŢU ANTOANETA, 1996 – Afecţiuni reumatice care beneficiază de kinetoterapie,

Editura Romfel, Bucureşti;

4. CREŢU A., BOBOC F., 2004 - Kinetoterapia în afecţiunile reumatice, Editura

Alexandru, Bucureşti;

5. CORDUN M., 1999 - Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti;

6. KISS I., 2004 - Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului

locomotor, Editura Medicală, Bucureşti;

7. MARCU V., 1998 - Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie, Editura
Universităţii din Oradea;

8. MARCU V. et al., 2006 – Kinetoterapie/Physiotherapy, Ed. Universitatea din Oradea,

disponibil pe www.academia.edu/5442980/KINETOTERAPIE_PHYSIOTHERAPY_i;

9. SBENGHE T., 1999 - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală,
Bucureşti;

10. STROESCU ION, 2005 - Kinetoterapie: metodica desfăşurării activităţii

practice/Rodica Cotoman – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 112 p.

47