Programe kinetice în paraplegii

Paraplegia descrie o paralizie completă sau incompletă, afectând picioarele,

uneori și trunchiul, dar nu și brațele. Gradul în care este afectat trunchiul depinde
de cât de afectată este măduva spinării. Paraplegia este rezultatul traumei asupra
maduvei spinarii la nivelul T1 și mai jos. Paraplegia flască centrală se
caracterizează prin bruscheţea instalării şi intenşitatea ei; într-o leziune dorsală,
paralizia este însoţită de suferinţa muschilor centurii pelviene, cu hipotonie
musculară, flascitate şi picioare balante. Trecerea paraplegiei în stadiul spastic se
face lent, prin apariţia motilităţii şi a reflexelor osteotendinoase. În stadiul flasco-
spasmodic apar reflexele de automatism medular: tripla flexie şi extenşia
controlaterală a membrelor inferioare.
Etiologia paraplegiilor:
- 48% din paraplegii sunt consecinţă ale accidentelor de circulaţie;
- 20% au drept cauză căderile de la înălţime;
- 14% sunt provocate de violenţa;
- 14% dintre paraplegii sunt rezultatul accidentelor din activităţile sportive;
- 4% alte cauze: infecţii şi boli demielinizante, morbul lui Poot, scleroza în plăci,hernia
de disc lombară.
Din punct de vedere al evaluării şi al evoluţiei afecţiunii, restabilirea funcţiilor afectate la
un bolnav paraplegic, trebuie etapizată. Sunt fixate astfel 4 etape evolutive, denumite stadii:
Stadiul I– acut
Stadiul II – post acut sau al autonomiei la pat
Stadiul III – de covalescenta sau de recuperare a mersului
Stadiul IV – cronic sau sechelar.
Stadiul I. Este compus clinic din două sindroame: primul sindrom formează şocul
medular, caracterizat prin paraplegie cu tulburări motorii, anestezie sublezională, tulburări
sfincteriene şi mai ales vegetativ-trofice. Al doilea sindrom este cel vertebral determinat de
suferinţa vertebrală posttraumatică. Simptomatologia neurologică în funcţie de anatomo-
fiziologia medulară de la nivelul unui traumatism vertebro-medular dorsal se caracterizează
clinic prin :
- tulburări motorii,
- tulburări de sensibilitate,
 - sfincteriene,
- vegetative, trofice şi metabolico-endocrine.
Stadiul II– post acut sau al autonomiei la pat
Autonomia „la pat se referă la poşibilitatea pacientului de a se mobiliza singur
aşigurându–şi astfel schimbarea poziţiilor profilactice descrise mai sus. Este importantă în acest
stadiu, independenţa, poşibilitatea de a se autoservi cu mijloace proprii, desfăşurând activităţi ce
privesc igiena personală, alimentaţia şi activităţi recreative, scris, citit, utilizarea computerului.
Stadiul III– de convalescenţă sau de recuperare a mersului
Obiectivul principal al acestui stadiu îl reprezintă reeducarea mersului. Se vor parcurge
toate etapele reeducării mersului, ţinând cont de tipul de mers adoptat, în sprijin unipodal,
bipodal, cu ajutorul cadrului de mers sau cu ajutorul ortezelor. Dispozitivele ajutătoare de mers,
orteze de diferite tipuri, bastoane sau cârje vor fi adaptate şi personalizate în aşa fel încât să
aşigure o autonomie de deplasare executată în condiţii de maximă şiguranţă.
Stadiul IV– cronic sau sechelar
Acest stadiu începe, indiferent de cât timp a trecut de la momentul îmbolnăvirii, când, în
urma a doua, trei evaluări funcţionale nu se mai remarcă nici un progres, deficitul funcţional,
motor, sfincterian şi psihic rămânând neschimbat, restantul funcţional devenind cronic.
Procesul de recuperare a bolnavului paraplegic
a. Poziţionarea urmăreşte două principale obiective:
- Evitarea escarelor datorate presiunilor prelungite pe aceleaşi zone (fese, sacru, spate,
călcâi).
- Se vor schimba alternativ poziţiile corpului, se evită cutele cearceafului, se va masa şi
talca pielea.
- Evitarea retracturilor cu instalarea poziţiilor vicioase.
Debutată ca o paralizie flască, treptat paralizia devine spastică (interesarea neuronului
motor central), flexorii şi adductorii fiind primii afectaţi de spasticitate.
Posturarea va fi deci: coapsele, gambele în extensie, piciorul la 900 faţă de gambă,
coapsele în uşoară abducţie cu perna între ele.
b. Mobilizările pasive
În toate articulaţiile şi pe toată amplitudinea de mişcare, se execută pe segmentele
paralizate pentru menţinerea unei bune circulaţii sangvine, pentru prevenirea anchilozelor
articulare, a retracturilor musculo-tendinoase, pentru prevenirea poziţiilor vicioase. Mişcările
pasive se execută lent, amplu, cu blândeţe, progresiv, articulaţie după articulaţie, începând cu
cele distale.
Fiecare membru se lucrează timp de 15 minute – 1 oră, de două ori pe zi în primele şaşe
săptămâni, apoi o dată pe zi.
 c. Mobilizările active
Pentru creşterea forţei musculare la membrele superioare şi trunchi, se încep, desigur,
după ieşirea din stadiul I al şocului spinal şi sunt absolut necesare pentru a compensa jumătatea
inferioară paralizată.
Se execută exerciţii active ample, ale membrelor superioare libere, cu baston, cu minge
medicinală, etc.
Tonifierea musculaturii se realizează pin exercitii izometrice şi cu rezistenţă, utilizând
gantere, extensoare, elastice, etc.
O atenţie deosebită se acordă marelui dorsal, muşchiul care face legătura între membrul
inferior şi bazin, adductor şi extensor al braţului, care intră în acţiune la sprijinul în cârje sau bare
paralele, ridicător al semibazinului homolateral, antrenează şi membrul inferior respectiv,
permiţând mersul în 4 timpi
Antrenarea lui se face din decubit lateral, pacientul încercând să ridice bazinul contra
opunerii realizate de kinetoterapeut.
Alţi muşchi importanţi de a fi tonifiaţi sunt: pectoralul, marele rotund, marele dinţat,
tricepsul brahial, toţi intrând în acţiune în momentul transferului din pat, în scaunul cu rotile şi
invers.
Se utilizează tehnica de facilitare, ,,secvenţialitatea pentru întărire”, dar pot fi utilizate şi
altele: contrcaţiile repetate, inversarea lentă cu oprire, inversarea agonistică.
Tonfierea şi ameliorarea mobilităţii controlate a trunchiului inferior, care prin
metodologia sa, urmăreşte promovarea influxului nervos, de la musculatura puternică a
trunchiului superior, spre muscultura slabă a celui inferior , utilizând cunoscutele tehnici de
,,despicare” (,,chop”) sau de ,,ridicare” (,,lifting”), care se vor executa din decubit, din
semişezând şi şezând.
Efectele se materializează în tonifierea musculaturii abdominale ca şi a extensorilor
trunchiului inferior.
d. Gimnastica respiratorie
Reprezintă, de fapt, educarea repsiraţiei abdomino-diafragmatice şi facilitarea evacuării
secreţiilor bronşice prin posturile de drenaj, atunci când este cazul.
Pentru reeducarea mişcărilor respiratorii, între exerciţii se execută mişcări de respiraţie
sub rezistenţă.
În inspiraţie, rezistenţa este opusă de kinetoterapeut, prin aplicarea mâinilor pe faţa
anterioară sau laterală a toracelui.
Mâinile se opun măririi volumului cutiei toracice. În expiraţie, kinetoterapeutul schimbă
poziţia mâinilor în aşa fel încât, pe de o parte, să opună rezistenţă rebordurilor costale, iar pe de
altă parte, cu primele trei degete ale mâinii stângi să opună rezistentă muşchiului diafragmei, sub
apendicele xifoid.
Respiraţia cu rezistenţă se foloseşte pentru diminuarea activă a oboselii între exerciţii.
În respiraţia profundă se produce o relaxare a spasticităţii.
e. Autoposturările în pat
Respectiv antrenarea pacientului de a-şi schimba singur, fără ajutor, poziţia în pat.
Bolnavul îşi va mobiliza iniţial membrele inferioare cu mâinile pe directia în care urmează să-şi
rasucească apoi corpul.
Se va trece din decubit dorsal în lateral, apoi în ventral. După primele 2-3 săptămâni de
paralizie flască, treptat se instalează spasticitatea. Spasticitatea este salutară, căci fixând postura
membrelor inferioare în extensie, permite stablitatea genunchilor în ortostatism, ajută expulsia
urinară, menţine densitatea osoasă prin forţa musculară aplicată pe os.
Trebuie luate măsuri pentru a milita intensitatea spasticităţii cum ar fi:
- evitarea excitării tegumentelor (prezenţa escarelor, procese algice ale ţesuturilor moi,
mâinile reci şi aspre ale persoanei care-l îngrijeşte, frigul, etc).
- evitarea stărilor de enervare, stresurile, etc.
- evitarea (tratarea) infecţiei vezicale.
- promovarea cu grijă a posturilor reflex-inhibitorii ale spasticităţii (poziţiile Bobath).
Două posturi dintre cele mai importante:
- abducţia cu rotaţie externă şi uşoară extensie a coapsei, extensia genunchiului,
dorsiflexia piciorului şi extensia degetelor.
- rotaţia în sens invers a umerilor şi pelvisului.
Încălzirea uşoară a tegumentelor jumătăţii inferioare a corpului. Diminuând în acest fel
spasticitatea, se vor putea efectua cu uşurinţă exerciţii kinetice şi în plus, se vor evita
posturile spastice disfuncţionale.

Bibliografie:
1. http://www.worktape.ro/2018/05/25/paraplegia/
2. https://centrokinetic.ro/fiziokinetoterapia-explicata/totul-despre-
recuperare/tetrapareza-spastica/